Nisipurile Timpului

Capitolul unu

Pamplona, Spania 1976

„Dacă planul nostru dă greș, o să murim cu toții”. Îl revăzu din nou în minte, pentru ultima oară, cercetându-l, disecându-l, căutându-i părțile slabe. Dar nu-i putu găsi nici una. Planul era îndrăzneț și presupunea o sincronizare precisă, la secundă. Dacă va reuși, avea să fie o ispravă spectaculoasă, demnă de marele El Cid. Dacă va da greș…

„Mă rog, am depășit vremea îngrijorărilor, își spuse Jaime Miró, meditativ. Acum a sosit timpul pentru acțiune”.

Jaime Miró era o legendă, un erou pentru poporul basc și o pacoste pentru guvernul spaniol. Era înalt de aproape doi metri, avea o față puternică, inteligentă, un trup musculos și ochi negri, îngândurați. Cei ce-l văzuseră obișnuiau să-l descrie ca mai înalt decât era în realitate, mai brun, mai aprig. Jaime Miró era o persoană complexă, un realist care cunoștea soarta cumplită ce-l aștepta, un romantic gata să moară pentru cauza în care credea.

Pamplona arăta ca un oraș ieșit din minți. Se găsea în ultima dimineață a alergărilor de tauri, Fiesta lui San Fermin, sărbătoarea anuală care ține de la 7 la 14 iulie. Treizeci de mii de vizitatori, veniți din lumea întreagă, roiau în oraș. Unii veniseră doar să privească spectacolul primejdios al alergării de tauri, alții doreau să-și dovedească bărbăția luând direct parte la el, alergând în fața animalelor dezlănțuite. Toate camerele de hotel fuseseră demult rezervate, iar studenții universității din Navarra își făcuseră culcuș în pragurile caselor, în holurile băncilor, în automobile, în parcurile publice și chiar pe străzile și aleile orașului.

Turiștii umpleau până la refuz cafenelele și hotelurile, privind la zgomotoasele și multicolorele parăzi de gigantes din mucava, și ascultând muzica fanfarelor în marș. Membrii parăzilor purtau mantii violete, cu glugi verzi, rubinii sau aurii. Așa cum șerpuia pe străzi, procesiunea părea alcătuită din râuri de curcubee. Pocnitoarele care explodau de-a lungul troleelor și cablurilor de tramvai sporeau larma și confuzia generală.

Mulțimea venise să ia parte la luptele de tauri, care urmau să aibă loc seara, dar evenimentul cel mai spectaculos era encierro — alergarea de dis-de-dimineață a taurilor ce aveau să lupte seara.

Cu o noapte înainte, la douăsprezece fără zece, pe străzile întunecoase din partea de jos a orașului fuseseră mânați taurii scoși din corrales de gas, țarcurile obișnuite, pentru a traversa podul de peste râu spre țarcul de pe Calle Santo Domingo, unde urmau să rămână peste noapte. Dimineața li se va da drumul să alerge liberi de-a lungul îngustei Calle Santo Domingo, îngrădiți însă de baricadele de lemn așezate la fiecare intersecție. Când vor fi ajuns la capătul străzii, aveau să intre direct în țarcurile din Piaza de Hemingway, unde erau ținuți până la începerea luptelor de după-masă.

De la miezul nopții și până la șase dimineața vizitatorii stăteau treji, bând, cântând, făcând dragoste, prea ațâțați ca să poată dormi. Cei care urmau să participe la alergarea taurilor purtau în jurul gâtului eșarfele roșii ale lui San Fermín.

La șase fără un sfert dimineața, fanfarele începeau să circule pe străzi, cântând muzica răscolitoare din Navarra. La șapte fix, zbura în aer o rachetă, care anunța că porțile țarcului fuseseră deschise. Mulțimea era cuprinsă de febra nerăbdării. Câteva momente mai târziu urma să fie lansată o a doua rachetă, care avertiza orașul că taurii alergau în libertate.

Ceea ce urma era un spectacol de neuitat. Întâi izbucneau zgomotele. La început erau slabe, ca un freamăt de vânt, aproape imperceptibil, și apoi deveneau din ce în ce mai puternice, culminând într-o explozie de ropote de copite și, deodată, apăreau șase bivoli și șase tauri uriași. Fiecare dintre ei cântărea pe puțin cinci sute de kilograme și cu toții se năpusteau pe Calle Santo Domingo asemenea unor trenuri expres mortale. Dincolo de baricadele de lemn plasate la fiecare colț de stradă, se înghesuiau sute de tineri nerăbdători, nervoși, care țineau să-și dovedească vitejia înfruntând animalele înnebunite.

Galopul pornea din capătul mai îndepărtat al străzii, trecând pe lângă intersecțiile cu Calle Laestrafeta și Calle de Javier, pe lângă farmacias și magazinele de confecții și piețele de fructe, îndreptându-se spre Plaza de Hemingway; pretutindeni se auzeau strigăte de „Olé”, izbucnite din mulțimea exaltată. Când namilele se apropiau de spectatori, se producea o învălmășeală și o busculadă nebună, în graba oamenilor de a se feri de coarnele ascuțite și de copitele mortale. Brusca amenințare a morții îi făcea pe unii dintre participanți s-o ia la goană și să caute adăpost pe treptele caselor sau pe scările de incendiu. Aceștia erau însoțiți de strigăte și invective de „Cobardon” — lașule! Cei câțiva care se împiedicau și cădeau în calea taurilor erau trași cu iuțeală deoparte.

Un băiețaș stătea cu bunicul lui îndărătul baricadelor, ambii cu răsuflarea tăiată de excitarea spectacolului care se desfășura la câțiva pași mai departe.

— Uită-te la ei! exclamă bătrânul. Magnifico!

— Tengo miedo, Abuelo. Mi-e frică, bunicule, răspunse copilul tremurând.

Bătrânul înconjură cu brațul umerii copilului.

— Si, Manuelo. E înfricoșător. Dar și grandios. Odată, pe vremuri, am alergat și eu alături de tauri. Nimic nu se poate compara cu așa ceva. Te măsori cu moartea, ceea ce te face să te simți cu adevărat bărbat.

De obicei, animalelor le trebuiau doar câteva minute ca să străbată în galop cele câteva sute de metri din Calle Santo Domingo până la țarc, și în momentul când taurii erau închiși din nou în siguranță, se lansa în văzduh o a treia rachetă. Dar în această anume zi, cea de-a treia rachetă nu a mai fost trimisă, pentru că a avut loc un incident, un lucru care nu se mai întâmplase niciodată în cei patru sute de ani de istorie a alergărilor de tauri din Pamplona.

Când animalele dădură buzna în strada îngustă, vreo șase oameni îmbrăcați în costumele colorate ale feriei înlăturară baricadele de lemn de la intersecții, și taurii se pomeniră alungați de pe strada îngrădită, drept care o luară razna pe străzile din inima orașului. Ceea ce fusese cu un moment înainte o veselă sărbătorire se prefăcu brusc într-un coșmar înfiorător. Dobitoacele înnebunite se repeziră în spectatorii înlemniți. Băiețașul și bunicul său s-au numărat printre primii morți, doborâți și călcați în picioare de năvala taurilor. Coarne mortale se înfipseră într-un cărucior de copil, sfâșiind pruncul și trântind-o pe mamă la pământ pentru a fi strivită. Pretutindeni în aer plutea moartea. Animalele zdrobeau spectatorii neputincioși, doborând femei și copii, înfigându-și coarnele lungi, fatale, în pietoni, în tarabele cu merinde, în statui, măturând tot ce avea nenorocul să se afle în calea lor.

Oamenii urlau îngroziți, luptându-se cu disperare să se ferească din drumul matahalelor ucigașe.

Un camion roșu aprins apăru brusc în calea taurilor, care se năpustiră spre el pe Calle de Estrella, strada care ducea la cárcel — închisoarea din Pamplona.

* * *

Cárcel, închisoarea, este o clădire de piatră cu două etaje, austeră, cu ferestre puternic zăbrelite. La fiecare dintre cele patru colțuri se înalță câte un turn, iar deasupra ușii flutură steagul spaniol, roșu și galben. Un gard de piatră înconjoară o curte mică. Etajul al doilea al clădirii cuprinde un șir de celule care îi adăpostesc pe deținuții condamnați la moarte.

În interiorul închisorii, un gardian greoi, îmbrăcat într-o uniformă de Policia Armada, conducea un preot, înveșmântat într-un anteriu simplu, de-a lungul coridorului de la etajul doi. Gardianul ținea în mână o pușcă mitralieră.

Observând privirea întrebătoare care se ivise în ochii preotului la vederea armei, gardianul îl lămuri:

— În locul ăsta nu poți fi niciodată sigur, părinte. La etajul ăsta avem toate scursorile pământului.

Gardianul îl conduse pe preot printr-un cadru radar detector de metale, asemănător cu cele folosite pe aeroporturi.

— Regret, părinte, dar știți, regulamentul…

— Desigur, fiule.

Când preotul trecu prin cadrul-radar, un sunet strident de sirenă umplu coridorul. Gardianul își încleștă instinctiv arma. Dar preotul se întoarse spre el și-i zâmbi:

— Greșeala mea, îi spuse, scoțându-și de la gât o cruce grea de metal care atârna de un lanț de argint și înmânându-i-o gardianului.

De data asta, când trecu din nou, aparatul rămase tăcut. Gardianul îi restitui crucea și cei doi își continuară călătoria în măruntaiele închisorii.

Duhoarea de pe coridor, în vecinătatea celulelor, era îngrețoșătoare. Gardianul se găsea într-o dispoziție filozofică:

— Știți, părinte, vă cam pierdeți vremea pe aici. Brutele astea nu au suflete care să fie mântuite.

— Totuși e de datoria noastră să încercăm, fiule.

— Vă spun eu, porțile iadului abia așteaptă să-i primească pe cei doi, răspunse gardianul clătinând din cap.

Preotul îl privi pe gardian cu surpriză:

— Pe cei doi? Parcă mi s-a spus că sunt trei pe care trebuie să-i împărtășesc.

Gardianul ridică din umeri.

— Iaca, v-am făcut economie de timp. Zamora a murit azi-dimineață la infirmerie. A avut un atac de inimă.

Ajunseră la celulele din capătul coridorului.

— Aicea-i, părinte.

Gardianul descuie o ușă și se dădu cu grijă îndărăt când preotul intră în celulă. După aceea încuie din nou ușa și rămase pe coridor, atent la orice semnal de alarmă.

Preotul se îndreptă spre silueta ghemuită pe patul murdar din celulă.

— Cum te numești, fiule?

— Ricardo Mellado.

Preotul se uită în jos la el. Era greu să-ți dai seama cum arăta omul. Fața îi era tumefiată, numai carne vie. Ochii aproape închiși. Prizonierul reuși să rostească printre buzele umflate:

— Mă bucur că ați putut veni, părinte.

— Biserica are datoria să-ți mântuiască sufletul, fiule, răspunse preotul.

— Or să mă spânzure în dimineața asta?

Preotul îl bătu ușor pe umăr:

— Ai fost osândit să mori de garotă.

— Nu! strigă Ricardo Mellado privind în sus la el.

— Îmi pare rău. Ordinul a fost dat de primul ministru în persoană.

Preotul își lăsă mâna pe creștetul deținutului și psalmodie:

— Dime tus pecados…

— Am păcătuit adânc în gând, vorbă și faptă și mă căiesc din toată inima pentru păcatele mele, șopti Ricardo Mellado.

— Ruego a nuestro Padre celestial para la salvación de tu alma. En el nombre del Padre, del Hijo y del Espíritu Santo…

Gardianul, care trăgea cu urechea, își spuse în sinea lui: „Ce pierdere de vreme prostească. Pe ăsta Dumnezeu o să-l scuipe drept în ochi”. Îl auzi pe preot rostind cuvintele de încheiere:

— Adios, fiule. Fie ca Domnul să-ți primească sufletul în pace.

Preotul se îndreptă spre ușa celulei și gardianul o descuie, apoi se dădu un pas îndărăt, ținându-și pușca țintită spre deținut. După ce încuie din nou ușa, gardianul se deplasă spre celula alăturată și o descuie.

— E al dumneavoastră, părinte.

Preotul intră în cea de a doua celulă. Și deținutul de aici fusese bătut sălbatic. Preotul îl privi lung, apoi îl întrebă:

— Cum te numești, fiule?

— Felix Carpio.

Era un om uscat, cu barbă, iar obrazul îi era brăzdat de o cicatrice proaspătă, lividă, pe care barba nu izbutea să o ascundă.

— Nu mi-e teamă de moarte, părinte.

— Ăsta-i un lucru bun, fiule. Până la urmă, nici unul dintre noi nu e cruțat de moarte.

În timp ce preotul asculta confesiunile lui Carpio, prin clădire începură să se reverbereze valuri de zgomote îndepărtate, la început surde, apoi din ce în ce mai puternice. Erau tunetele copitelor și țipetele mulțimii care fugea. Gardianul ascultă, intrigat. Zgomotele se apropiau tot mai mult.

— Părinte, ar fi bine să vă grăbiți. Se întâmplă ceva ciudat afară.

— Am terminat.

Gardianul descuie în grabă ușa celulei. Preotul ieși în coridor și gardianul încuie din nou ușa în urma lui. Deodată se auzi o bufnitură puternică venind din fața închisorii. Gardianul se întoarse ca să se uite pe ferestruica îngustă, zăbrelită.

— Ce naiba o fi fost zgomotul ăsta?

— Se pare că cineva dorește să aibă o întrevedere cu noi, spuse preotul. Îmi dai voie să împrumut asta?

— Ce să împrumutați?

— Arma dumitale, por favor.

În timp ce vorbea, preotul se apropie de gardian. Scoase în tăcere partea de sus a crucii pe care o purta la gât. Un cuțit lung, primejdios ieși la iveală. Cu o mișcare iute ca fulgerul, preotul împlântă cuțitul în pieptul gardianului.

— Vezi, fiule, rosti în timp ce smulgea pușca mitralieră de sub brațul gardianului în agonie. Dumnezeu și cu mine am hotărât că nu mai ai nevoie de arma asta. In nomine Patris, spuse Jaime Miró, făcându-și semnul crucii cu un gest pios.

Gardianul se prăbușise pe podeaua de ciment. Jaime Miró îi luă cheile și descuie repede ușile celor două celule. Zgomotele din stradă se întețeau.

— Repede! comandă Jaime.

Ricardo Mellado puse mâna pe pușca mitralieră.

— Ai jucat al naibii de bine rolul preotului. Aproape că m-ai convins.

Încercă să surâdă cu gura lui umflată.

— V-au aranjat bine pe amândoi. Dar n-avea grijă. Or să plătească.

Jaime își trecu brațele în jurul umerilor celor doi bărbați și-i ajută să iasă în coridor.

— Ce s-a întâmplat cu Zamora? întrebă el.

— L-au omorât în bătaie. I-am auzit strigătele. Pe urmă l-au transportat la infirmerie și au pretins că a murit de un atac de inimă.

În fața lor se ivi ușa de fier a închisorii, ferecată.

— Așteptați aici, le spuse Jaime.

Se apropie de poartă și-i spuse gardianului:

— Eu mi-am terminat treaba.

Gardianul descuie poarta.

— Ați face bine să vă grăbiți, părinte. Se întâmplă ceva în curte…

Nu apucă să-și sfârșească fraza. Când cuțitul lui Jaime i se înfipse în piept, îi țâșni sângele pe gură. Jaime le făcu semn celor doi deținuți:

— Veniți!

Felix Carpio luă arma gardianului mort, și toți trei o porniră pe scări în jos. Afară se dezlănțuise un adevărat haos. Polițiștii alergau înnebuniți, încercând să-și dea seama ce se întâmplă și să potolească mulțimea care zbiera în curte căznindu-se să se ferească din calea taurilor sălbăticiți. Unul dintre tauri se năpustise în fațada clădirii, sfărâmând portalul de piatră. Un altul sfâșia cu coarnele un gardian în uniformă, doborât la pământ.

Camionul roșu aștepta în curte, cu motorul ambalat. În harababura generală, fugarii se strecurară aproape neobservați, iar cei care îi vedeau evadând erau prea preocupați să-și salveze pielea pentru ca să mai facă altceva. Fără să scoată o vorbă, Jaime și oamenii lui săriră în partea din spate a camionului care porni în viteză, împrăștiind pietonii îngroziți de pe străzile înțesate.

Guardia Civil, poliția rurală paramilitară, înveșmântată în uniforme verzi și pălării din plastic negru, se căznea în zadar să țină sub control masele isterizate. Policia Armada, staționată în capitalele provinciilor, era la fel de neajutorată în fața spectacolului demențial. Oamenii terorizați dădeau să fugă în toate direcțiile, încercând cu disperare să evite taurii turbați. Primejdia venea mai puțin din partea animalelor cât dintr-a oamenilor care se călcau unii pe alții în picioare în învălmășeală. Bătrâni și femei se prăbușeau și erau striviți sub picioarele mulțimii smintite.

Jaime privea îngrozit la spectacolul uluitor.

— Nu am bănuit că o să ia asemenea proporții! exclamă el.

Se uita neputincios la măcelul stârnit, dar nu mai exista chip să-l stăvilească. Închise ochii ca să nu-l mai vadă.

* * *

Camionul intră în periferia orașului Pamplona și luă direcția spre sud, lăsând în urmă zăpăceala și zarva.

— Unde mergem, Jaime? întrebă Ricardo Mellado.

— Există o casă sigură dincolo de Torre. O să ne adăpostim acolo până se lasă întunericul și apoi pornim la drum.

Felix Carpio se schimonosea de durere. Jaime Miró îl urmărea cu compasiune.

— Îndată ajungem, prietene, îl încurajă cu blândețe. Nu izbutea să-și alunge din minte scena cumplită de la Pamplona.

* * *

O jumătate de oră mai târziu, se apropiară de satul Torre, pe care-l ocoliră pentru a se opri la o casă izolată, ascunsă în munții ce străjuiau așezarea. Jaime îi ajută pe cei doi să coboare din camionul roșu.

— Or să vină să vă ia la miezul nopții, le spuse șoferul.

— Cere-le să aducă și un doctor cu ei, replică Jaime. Și descotorosește-te de camion.

Cei trei intrară în casă. O căsuță de fermă, simplă și confortabilă, cu un șemineu în camera de zi și un tavan traversat de bârne. Pe masă îi aștepta un bilet. Jaime Miró îl citi și zâmbi când dădu peste fraza ospitalieră: „Mi casa es su casa” — casa mea e casa voastră. Pe poliță se înșirau sticle cu vin. Jaime turnă băuturile.

— Prietene, nu există cuvinte ca să-ți mulțumim. Bem pentru tine! închină Ricardo Mellado.

Jaime își ridică paharul:

— Bem pentru libertate!

Se auzi ciripitul unui canar într-o colivie. Jaime se apropie și, o clipă, îi urmări fâlfâitul neputincios. Apoi deschise colivia, scoase ușurel pasărea și se îndreptă spre fereastra larg deschisă.

— Zboară, pajarito, îi spuse cu blândețe. Orice ființă vie trebuie să se bucure de libertate.

Capitolul doi

Madrid

Primul ministru, Leopoldo Martinez, părea turbat de furie. Era un om scund, cu ochelari și, în timp ce vorbea, îi tremura tot corpul.

— Jaime Miró trebuie oprit cu orice chip, strigă el. Avea o voce puternică și ascuțită. Înțelegeți? Se holbă la cei șase oameni adunați în biroul lui. Căutăm un singur terorist și întreaga armată și poliție nu sunt în stare să-l găsească.

Reuniunea avea loc în Palatul Moneloa, unde locuia și lucra primul ministru, la cinci kilometri depărtare de centrul Madridului, pe Carretera de Galicia, o șosea lipsită de orice semne de identificare. Palatul era clădit din cărămizi vopsite în verde, cu balcoane din fier forjat, jaluzele verzi și turnuri de pază la fiecare dintre colțuri.

Era o zi fierbinte, uscată, și atât cât se putea vedea pe ferestre, coloane de căldură tremurătoare se înălțau ca niște batalioane de ostași fantomatici.

— Ieri, Miró a transformat Pamplona într-un câmp de măcel. Martinez izbi cu pumnul în birou. A omorât doi paznici de închisoare și i-a răpit din temniță pe doi dintre teroriștii lui. O sumedenie de oameni nevinovați au fost zdrobiți de taurii lăsați liberi.

O clipă nimeni nu rosti vreo vorbă. Când primul ministru își luase postul în primire, declarase cu emfază: „Prima mea mișcare va fi aceea de a pune capăt grupurilor separatiste. Madridul este marele unificator. Îi transformă pe andaluzieni, pe basci, pe catalani, în spanioli”.

Dar optimismul lui se dovedise găunos. Aprigii luptători pentru independență basci aveau ideile lor și valul de bombe, de jefuiri de bănci și de demonstrații teroriste ale ETA — Euzkadita Azkatasuna — continuase neabătut.

Un militar așezat în dreapta lui Martinez rosti:

— Eu am să-l găsesc.

Vorbitorul era colonelul Ramón Acoca, șeful GOE — Grupo de Operaciones Especiales — alcătuit cu scopul de a-i urmări pe teroriștii basci. Acoca, un om de vreo șaizeci și cinci de ani, era un uriaș cu o fată brăzdată de cicatrice și niște ochi reci, de obsidian. În timpul Războiului Civil servise ca tânăr ofițer sub Franco și continua să fie un adept fanatic al filozofiei franchiste: „Noi nu răspundem decât în fața lui Dumnezeu și a istoriei”.

Acoca era un militar strălucit și fusese unul din cei mai de încredere asistenți ai lui Franco. Colonelul își însușise disciplina pumnului de fier, tactica pedepsirii pe loc a celor care puneau în discuție legea sau nu i se supuneau. Trăise tumultul Războiului Civil, cu alianța naționalistă dintre monarhiști, generalii rebeli, marii proprietari de pământ, ierarhia bisericească și falangiștii fasciști pe de o parte, și forțele guvernului republican, incluzându-i pe socialiști, comuniști, liberali și separatiștii basci și catalani de cealaltă parte. Fusese o perioadă cumplită de distrugeri și omoruri, o nebunie colectivă care atrăsese oameni și materiale de război din vreo douăsprezece țări străine și lăsase în urmă-i un sinistru dangăt de moarte. Și acum bascii luptau și ucideau din nou.

Colonelul Acoca era în fruntea unei eficiente și necruțătoare organizații antiteroriste. Oamenii lui lucrau în taină, foloseau deghizări și evitau publicitatea sau fotografiile, de teama răzbunărilor.

„Dacă există cineva care să-l poată opri pe Jaime Miró, acela este colonelul Acoca”, își spuse ministrul. „Da, se gândi el în continuare, dar cine o să-l poată opri pe colonelul Acoca?”

Ideea de a-i încredința colonelului misiunea de a-l prinde pe Miró nu-i aparținea ministrului. Primise la miezul nopții un telefon pe linia lui particulară. Recunoscuse vocea pe dată:

— Suntem extrem de neliniștiți de activitățile lui Jaime Miró și ale teroriștilor lui. Ți-aș sugera să-l numești pe colonelul Acoca la conducerea GOE. E clar?

— Da, domnule. Mă voi conforma imediat.

Convorbirea se încheiase.

Vocea aparținea unui membru al organizației OPUS MUNDO. O organizație secretă, cabalistică, printre membrii căreia se numărau bancheri, avocați, șefii unor puternice corporații și miniștri din guvern. Se spunea că societatea ar dispune de fonduri enorme, dar de unde veneau acești bani și felul în care erau folosiți și manipulați constituia un mister. Nu era sănătos să pui prea multe întrebări în acest domeniu.

Primul ministru îl numise la conducerea organizației GOE pe colonelul Acoca și acesta fusese instructat dar, până la urmă, uriașul se dovedise un fanatic incontrolabil. Și sub conducerea lui, GOE instituise un regim de teroare. Primul ministru se gândi la rebelii basci pe care oamenii lui Acoca îi capturaseră lângă Pamplona. Fuseseră osândiți pe loc la spânzurătoare. Dar colonelul Acoca stăruise ca aceștia să fie lichidați prin barbara garotă, un guler de oțel prevăzut în spate cu un ghimpe care, pe măsură ce oțelul se strângea în jurul gâtului victimei, spărgea vertebrele și reteza capătul șirei spinării.

Jaime Miró devenise o obsesie pentru colonelul Acoca.

— Îi vreau capul, spunea el. Tăiați-i capul și veți vedea că mișcarea bască moare.

„Exagerează”, își spunea primul ministru, deși trebuia să admită că în spusele lui Acoca se ascundea un grăunte de adevăr și că Jaime Miró era un conducător înzestrat cu magnetism, un fanatic în ce privește cauza lui și, deci, un om primejdios. „Dar, în felul lui, se gândea primul ministru, Acoca e la fel de primejdios”.

Acum vorbea Primo Casado, directorul general al securității:

— Excelență, nimeni nu ar fi putut să prevadă ce s-a întâmplat la Pamplona. Jaime Miró este…

— Știu ce este, îi tăie vorba ministrul. Eu vreau să știu unde este, urmă el întorcându-se spre colonelul Acoca.

— Sunt pe urma lui, rosti colonelul. Vocea lui îi îngheță pe toți cei din încăpere. Dar aș vrea să amintesc Excelenței Voastre că noi nu luptăm împotriva întregului popor basc. Acesta le furnizează lui Jaime Miró și teroriștilor lui hrană și arme și adăpost. Pentru ei, Miró e un erou. Dar nu vă îngrijorați. În curând va fi un erou spânzurat. După ce, bineînțeles, am să-l dau în judecată, cum se cuvine.

„Nu o să-l dăm în judecată, ci am să-l dau”. Primul ministru se întrebă dacă și ceilalți or fi sesizat nuanța. „Da, își spuse el cu nervozitate, curând va trebui făcut ceva și cu colonelul ăsta”. Ministrul se ridică în picioare:

— Domnilor, pentru moment, asta e totul.

Participanții se ridicară și părăsiră sala. Toți, cu excepția colonelului Acoca. Leopoldo Martinez începu să străbată camera în lung și-n lat.

— Să-i ia dracu pe basci! exclamă el. De ce nu le ajunge să fie pur și simplu spanioli? Ce mai vor?

— Sunt însetați de putere, replică Acoca. Vor autonomie, propria lor limbă, propriul lor steag…

— Nu! Nu atâta timp cât ocup eu acest scaun. Nu am să le permit să smulgă bucăți din Spania. Guvernul o să le facă cunoscut la ce au dreptul și la ce nu. Nu sunt altceva decât niște gunoaie care…

Un aghiotant intră în cameră:

— Scuzați-mă, Excelență, spuse pe un ton umil, a sosit episcopul Ibañez.

— Să intre.

Ochii colonelului se îngustară.

— Fiți convins că biserica e îndărătul tuturor acestor tulburări. E timpul să le servim o lecție.

„Biserica e una din marile ironii ale istoriei noastre”, își spuse colonelul cu amărăciune.

La începutul Războiului Civil, biserica catolică se situase de partea forțelor naționaliste. Papa îl sprijinise pe Generalissimul Franco și, în felul acesta, îi dăduse prilejul să proclame că lupta lui era de partea Domnului. Dar când au fost atacate bisericile, mănăstirile și clericii basci, biserica și-a retras sprijinul.

— Trebuie acordată mai multă libertate bascilor și catalanilor, fusese mesajul bisericii. Și trebuie să înceteze execuțiile preoților basci.

Generalissimul Franco se înfuriase. Cum cuteza biserica să îi dicteze guvernului?

Începuse un război de uzură. Forțele lui Franco atacară mai multe biserici și mănăstiri. Uciseră călugărițe și preoți. O serie de episcopi au fost condamnați la arest la domiciliu și preoții din toate colțurile Spaniei au fost nevoiți să plătească amenzi pentru predicile pe care guvernul le considera tendențioase. Numai când biserica l-a amenințat pe Franco cu excomunicarea, și-a încetat acesta persecuțiile.

„Afurisita de biserică! își spuse Acoca. Acum că Franco a murit, se amestecă din nou”. Se întoarse spre primul ministru:

— E timpul ca episcopul să înțeleagă cine conduce țara asta.

Episcopul Calvo Ibañez era un bărbat slab, cu o înfățișare plăpândă și un nor de păr alb în jurul capului. Se uită la cei doi prin ochelarii lui pince-nez.

— Buenos tardes.

Colonelul Acoca simți că-i năvălește fierea în gâtlej. Simpla apariție a clericului îl îmbolnăvea. Toți preoții ăștia erau niște iude, niște țapi diabolici care-și mânau oițele naive la abator.

Episcopul rămase în picioare, așteptând să fie invitat să ia loc. Nu fu prezentat colonelului. O omisiune deliberată.

Primul ministru își îndreptă privirea spre colonel, așteptând parcă indicații. Acoca începu cu un glas repezit:

— Ne-au parvenit niște știri îngrijorătoare. Ni s-a raportat că rebelii basci se întrunesc în mănăstirile catolice. Ni s-a mai raportat că biserica îngăduie mănăstirilor și abațiilor să depoziteze arme pentru rebeli. Când îi ajuți pe inamicii Spaniei, devii tu însuți un dușman al țării, continuă colonelul cu oțel în glas.

Episcopul Ibañez îl privi o clipă pe colonel, apoi se întoarse spre primul ministru Martinez.

— Excelență, țin să vă spun, cu tot respectul, că noi suntem cu toții fiii Spaniei. Bascii nu sunt inamicii dumneavoastră. Ei nu cer decât libertatea de a…

— Ei nu cer, urlă Acoca, ei ne impun! Bântuie prin țară prădând, jefuind bănci, omorând polițiști, și dumneavoastră aveți cutezanța să afirmați că nu sunt inamicii noștri?

— Recunosc că au avut loc niște excese impardonabile. Dar uneori, când lupți pentru o cauză în care crezi…

— Ei nu cred în nimic decât în ei înșiși. Nici nu le pasă de Spania. Unul dintre marii noștri senatori a spus: „În Spania nimeni nu se sinchisește de binele public. Fiecare grup e preocupat numai de interesele proprii. Biserica, bascii, catalanii. Fiecare spune: Îi bag în mă-sa pe ceilalți”.

Episcopul își dădu seama că Acoca îl cita denaturat pe Ortega y Gasset. În realitate, citatul ar fi trebuit să includă și armata și guvernul, dar se abținu să-l corecteze pe colonel. Se întoarse din nou spre primul ministru, sperând să poarte cu acesta o discuție mai rațională.

— Excelență, biserica catolică…

Primul ministru își dădea seama că Acoca mersese prea departe.

— Nu ne înțelegeți greșit, domnule. În teorie,guvernul nostru sprijină sută la sută biserica catolică.

Colonelul Acoca îl întrerupse:

— Dar nu putem permite ca bisericile, mănăstirile și abațiile dumneavoastră să fie folosite împotriva noastră. Dacă veți continua să îngăduiți bascilor să-și depoziteze armele și să-și țină reuniunile în ele, veți suporta consecințele.

— Sunt sigur că rapoartele pe care le-ați primit sunt false, răspunse episcopul cu blândețe. Oricum, voi porni de îndată o investigație.

— Mulțumesc, domnule, murmură ministrul. Asta e tot.

Primul ministru Martinez și colonelul Acoca îl priviră pe episcop plecând.

— Ce părere ai? întrebă Martinez.

— Știe el foarte bine ce se petrece.

Primul ministru oftă. „Am și așa destule necazuri pe cap, se gândi el, fără să mă mai pun rău cu biserica”.

— Dacă biserica ține cu bascii, continuă colonelul Acoca, atunci înseamnă că e împotriva noastră. Vă rog să-mi dați permisiunea să-i ofer episcopului ăstuia o lecție, spuse el cu o voce dură.

Primul ministru fu izbit de privirea fanatică din ochii colonelului. Deveni prudent:

— Ți s-a raportat într-adevăr că bisericile îi ajută pe rebeli?

— Sigur că da, Excelență.

Nu era chip să-ți dai seama dacă omul minte sau nu. Primul ministru știa bine cu câtă înverșunare ura Acoca biserica. Totuși, poate că n-ar fi stricat ca biserica să simtă șfichiul biciului, cu condiția ca Acoca să nu meargă prea departe. Primul ministru Martinez rămase pe gânduri.

Colonelul Acoca rupse tăcerea:

— Dacă bisericile îi adăpostesc pe teroriști, bisericile trebuie pedepsite.

Primul ministru aprobă din cap, în silă.

— Și de unde ai de gând să începi?

— Jaime Miró și oamenii săi au fost văzuți ieri în Avila. Probabil că se ascund în mănăstirea de acolo.

— Percheziționați-o! hotărî primul ministru.

Această hotărâre a declanșat un lanț de evenimente care au zguduit întreaga Spanie și au șocat întreaga omenire.