Operatiunea Delta

Operatiunea Delta de Sidney Sheldon

CAPITOLUL 1

25 aprilie 1980... orele 3...⁰⁰ Iran

Varianta cea mai proastă

Scott McCoy încercă să-și spună că nu se întâmpla nimic. Era doar unul dintre cursurile cele mai neplăcute pe care evenimentele le luau de obicei în coșmarurile care-l bântuiau uneori înaintea unei operațiuni. Dormea încă în baraca lui de la Fort Bragg și teama de eșec luase pe nesimțite forma unei adânci neliniști în tăcerea de dinaintea zorilor.

Lumina era de zece ori mai puternică decât lumina zilei. Privea în sus spre turnul de foc din față. Urmă un zgomot asurzitor ca de tunet și timp de câteva secunde fu acoperit de o ploaie de bucăți de aluminiu topit. Una îi zgârie obrazul și se înfipse într-o cută a mânecii.

Nu, realiză el. Totul era real. Acesta era Iranul, două sute de mile sud-est de Teheran. Și el eșuase deja.

Cu puțin timp înainte de explozie alergase împreună cu colonelul Alexander de la elicopter la mijloacele tactice de transport, implorând în gând Marina șipiloții Air Force să nu plece înainte ca toți operatorii Delta Force să fie îmbarcați împreună cu echipamentul. Operațiunea "Gheara de vultur" care încercase să elibereze ostaticii americani din capitala iraniană fusese retezată în această fază. Era foarte simplu. Nu existau destule elicoptere în bună stare care să treacă la etapa următoare a misiunii.

Scrutând terenul printre rafalele de nisip ridicate de motoarele escadrilei în așteptare, McCoy văzu cum unul din elicopterele mari Sea Stallinon se ridică stângaci în aer. Se balansa încet spre stânga și apoi păru că alunecă înapoi, agățând cu rotorul său de 72 de picioare lungime unul dintre tancurile EC-l30 Hercules.

Vuietul izbiturii păru să-l lovească mai mult în piept decât să-l asurzească. Elicopterul devenise o minge de foc care plutea deasupra transportorului distrus. Puteai vedea oamenii alergând printre flăcări, locatari fără scăpare ai acestui iad.

Un alt Sea Stadion, care tocmai decolase, încerca să aterizeze din nou. Înainte însă de a atinge cu roțile nisipul, un bărbat micuț, agitând în mână o trusă medicală, sări din mers și alergă printre flăcări spre unul dintre tanchiștii de pe Hercules care se tăvălea în praf încercând să stingă focul ce-i cuprinsese spatele.

McCoy și doctorul Jack, medicul Delta, începură să arunce nisip peste flama albastră persistentă.

— Doctore, strigă McCoy. Peterson este în elicopterul dumitale?

— Nu, n-a mai fost loc!

Și înfipse siringa în brațul tanchistului.

— Pete spunea că se va arunca într-unui dintre Hercules-uri.

McCoy zări un alt militar și alergă spre el. Stupefiat, cu sprâncenele pârlite, omul strângea mitraliera HG-21 de parcă picase în mijlocul unei ambuscade.

— Ce dracu' s-a întâmplat, șefule? Acum îmi aranjez echipamentul și în secunda imediat următoare totul sare în aer.

— Unde-i Pete?

— Nu sunt sigur. Ochii soldatului se îndreptară spre inima incendiului. O rachetă roșie de semnalizare fusese lansată și se unduia pe cerul violet. Cred că era în mijlocul oamenilor, lângă noi.

McCoy făcuse abia trei pași spre rampa de încărcare a tancului în flăcăii când auzi vocea lui Alexander strigându-l:

— McCoy! Vino dracului imediat încoace!

Maiorul privi peste umăr la ținuta rigidă, dreaptă, pe care West Point i-o strecurase în sânge lui Nick Alexander, în ciuda apucăturilor sale impulsive de texan.

— Rezervoarele cu combustibil vor exploda! Mai încercă o dată Alexander. Știi că nu mai pot să aștept.

McCoy dădu din cap că a înțeles, dar se îndreptă din nou spre rampă. Iranienii erau deja probabil în drum spre Desert One, gonind pe F-4-urile lor. Aripa stângă a tancului Hercules fuzionase cu rămășițele contorsionate ale elicopterului arătând ca una din acele contrariante sculpturi modeme. Ardea toată suprafața transportorului, iar în unele locuri caroseria metalică dispăruse lăsând să se vadă scheletul părților laterale.

— Peter!

McCoy își folosi geaca drept scut pentru a-și proteja fața, dar căldura încă amenința să-i soarbă tot aerul din plămâni. Nările îi fură invadate de un miros înțepător de păr ars, părul lui. Deși costumul de lansare cu parașuta era rezistent la flăcări, se simțea de parcă intrase gol-pușcă în pântecul transportorului.

Unul din membrii echipajului zăcea trântit lângă ușa de acces. Era în mod evident mort. McCoy întrezări un rezervor uriaș de culoare neagră, cauciucat, pe care fusese inscripționat cu galben:

PERICOL

EXTREM DE INFLAMABIL

Dacă totul ar fi decurs cum trebuia, combustibilul acesta ar fi fost pompat în elicoptere, iar aceasta s-ar fi aflat acum în zbor spre nord în timpul nopții. Dar totul mersese prost și bărbați adevărați mureau fără ca vreo speranță de succes să dea sens morții lor.

Dacă McCoy l-ar fi cunoscut bine pe Peterson, sergentul major nu s-ar fi aflat în sectorul destinat trupelor, ci la pupitrul de comandă, consultând harta și, eventual, venind cu vreo idee de ultim minut care ar fi salvat de la decapitare operațiunea "Gheara de vultur".

Peterson n-ar fi reușit însă să facă toate acestea.

Zăcea întins de-a lungul unui prag contorsionat al cargoului. O vânătaie îi umbrea jumătate de frunte acolo unde fusese izbit cu capul de unul dintre tamburi în momentul exploziei inițiale. Piciorul îi era prins între rezervor și motorul hidraulic care fusese smuls din legăturile lui.

— Peter! Strigă McCoy încercând să-l ridice. Pleoapele sergentului se deschiseră foarte puțin și se închiseră la loc.

McCoy apucă tubul care se mai afla încă atașat la motor. Îi dădu însă drumul imediat și-și vârî palmele la subsori. Când și le privi un moment mai târziu erau umflate și pline de bășici.

Își înveli mâinile cu geaca încordându-se să ridice pompa de pe piciorul Iul Peterson, dar mașinăria se dovedi a fi prea grea pentru a reuși ce-și propusese, mai ales că materialul sintetic al gecii se topise pe jumătate. Aruncând jacheta deoparte, strângând din dinți de durere, apucă tubul fierbinte de metal cu mâinile goale și împinse pompa la o parte.

Durerea trecuse de la mâini la cap.

— Hai Peter! Aruncă bărbatul inconștient pe umeri și-l înfășură în mantaua unui pompier. E rândul meu acum.

Rândul trecut rolurile fuseseră inversate. Peterson îl cărase în spate pe locotenentul împușcat în picior din ținuturile vietnameze pe terenul supraaglomerat al Beretelor verzi.

Clătinându-se sub greutatea sergentului, McCoy alergă spre ușă, sări în nisip, izbindu-se de acesta cu putere, din cauza trupului masiv din spate, și rămânând aproape fără suflu. Observând însă că ultimul Hercules se pierdea în noapte, ridicându-și încet rampa precum un castel podul, conștient că n-avea nici cea mai mică intenție să-l lase pe Peterson sau să cadă împreună în mâinile Ayatolahului, McCoy gemu din rărunchi și o luă la fugă.

Alexander pleca cu ultimul Desert One. Trebuia să-și scoată oamenii de acolo. Aventura aceasta nefericită pe pământ iranian dura de ore întregi, întârziere peste întârziere, accident după acideht.

Ordinul șefului fusese clar, își reaminti McCoy. Avea gura amară, dar alerga din ce în ce mai repede.

Doctorul Jack apăru la deschizătura de deasupra rampei, apoi caporalul Bobby Lee și în cele din urmă însuși colonelul Alexander, care se alătură strigătelor de încurajare ale celorlalți, strigăte pe care McCoy nu le putea auzi din cauza zgomotului produs de turboreactoare. Rampa ajunse aproape perpendiculara și el era la treizeci de picioare în urmă. Cu Peterson alunecând din spate, reuși să ajungă la o lungime de braț de platformă. Se răsuci în lateral astfel încât doctorul Jack și Bobby să-l apuce pe Peterson de costumul de parașutist și să-l urce la bord. Brusc McCoy deveni cu 170 de livre mai ușor. Schimbarea bruscă a centrului de greutate îl costă însă echilibrul.

În chiar clipa când se prăbuși în nisipul fin ce acoperea roca dură gândi: "Dumnezeule, va trebui să alerg cinci sute de mile până la granița cu Turdar.

Buza rampei se mai ridicase cu încă treizeci de centimetri când reuși să ajungă din nou aparatul. Lungindu-se cât îi permiteau picioarele, prinse cu mâinile marginea. Fie gestul lui Alexander de a-i apuca strâns de costum, fie propriul avânt îl aduse pe maior în interior. Alunecă în obscuritatea roșiatică din avion chiar în clipa în care rampa se închidea cu zgomot. Peste vuietul motoarelor auzi cum rezervoarele de carburant de pe EC-130-ul lovit explodă.

După o scurtă smucitură, roțile se desprinseră și avionul se înălță brusc. Doctorul Jack se îndepărtă să acorde îngrijire unui pilot al Marinei cu arsuri grave. Peterson, gândi el, era în siguranță. Colonelul Alexander privea fix rampa închisă de parcă ar fi fost făcută din sticlă. Avea în fața ochilor imaginile rămășițelor de flăcări ale ceea ce fusese odată Desert One.

McCoy se apropie de cei răniți, murmură câteva cuvinte de încurajare, îi bătu pe câțiva pe umeri și se trânti pe unul din scaune. Mâinile îi tremurau. Doctorul Jack se lupta serios să stabilizeze starea pilotului, așa încât maiorul nu mai zise nimic.

Pilotul coborî aparatul. Ca și la dus, escadra zbura la patru sute de picioare înălțime, sperând să fie sub raza de acțiune a radarului iranian. Operațiunea "Gheara de vultur" se terminase înainte de a începe.

Alexander se lăsă să cadă în scaunul de lângă McCoy. Evitară să se privească. Zece minute mai târziu colonelul spuse suficient de tare ca să acopere zgomotul motoarelor.

— Ce-or să creadă americanii? Dumnezeule, cum o să explicăm ce s-a întâmplat aici în noaptea asta?

McCoy rămase tăcut un timp.

— Când eram copil...

— Michigan, îl întrerupse Alexander de parcă McCoy tocmai l-ar fi scăpat de niște gânduri negre. Nu ești din Michigan?

— Din Upper Penninsula. Își încrucișa brațele pe piept din nou. Trebuie că aveam unsprezece sau doisprezece ani. Bătrânul mă lăsase pentru prima oară să ies singur cu vasul în larg. Ei bine, făcusem totul perfect. Dar, în drum spre casă, ambarcațiunea cu motor – una mare, din Chicago – mi-a tăiat drumul. Am făcut dreapta imediat. Ticăloșii bogați m-au forțat să o pun cu burta pe stânci... McCoy deveni tăcut. Bătrânul mi-a spus că nu contează dacă am navigat bine sau nu. Când vasul a eșuat, mâna mea ținea cârma.

Alexander închise ochii. McCoy se ridică și se îndreptă spre partea din spate a avionului. Ceva se frânsese în el și era sigur că niciodată nu va putea fi ca mai înainte. De acum avea de gând să lase timpul să treacă pe lângă el. Avea șaptesprezece ani când intrase în armată. Peste cinci ani s-ar împlini douăzeci de când o slujește. Până atunci însă, până la ziua în care va crește cai și va uita felul în care politicienii dezmembrau una din cele mai bune unități militare din lume, avea de gând să lase timpul să treacă.

Bobby Lee, ghemuit în spatele sticlelor de apă destinate soldaților, plângea amar. McCoy îl invidie. Era el însuși prea deprimat, ca să mai plângă.