Calimera

Calimera de Chiril Tricolici

roman de călătorie

1

Nimic nu mă scoate mai repede și mai bine din gânduri, nu mă deconectează, nu mă relaxează mai eficient ca volanul. Nu numai pentru că îmi dă o voluptate aparte; șoseaua mă absoarbe, conducerea mașinii mă implică total. Și astfel, cele ce se întâmplaseră în ultimele zile și mai ales în orele acelei dimineți m-au însoțit doar un timp foarte scurt. Apoi, tot ce-mi spuneam era că voi scrie o carte, o carte al cărei erou fusesem fără să vreau. Pentru ea, pentru cartea aceasta, mă duceam pe litoral.

Sezonul nu începuse, eram sigur că voi găsi o casă potrivită, o casă cu două sau cel mult trei camere, fără extinderi în curte, ca să am liniște și în iulie sau august, când la „2 Mai” ai șansa să dai nas în nas cu toate cunoștințele care în București nu-ți ies în cale cu anii. Și de-aici toate cele și tot restul… Normal, oamenii vin la mare să se odihnească, să se distreze – sigur, fără excese –, nu să lucreze.

Umblam cu mintea prin curțile sătenilor din „2 Mai” când l-am auzit pe Max dând drumul unui „ham-ham” scurt și mai ales enervat; o notă de iritare răzbise clar din lătratul lui. M-am uitat să văd ce s-a putut întâmpla, ce l-a putut deranja. Stătea de parcă nu el lătrase cu puțin înainte.

— Măi șmecherie, umbli cu șomoioage de paie?!

Și-a întors mutrișoara și m-a privit întrebător și mirat, ba chiar ușor revoltat, ca și când mi-ar fi spus: „Ce, ai iluzii auditive?!” A scos după aceea un soi de mormăit, ca o vorbă spusă în barbă, și, luându-și privirile de pe mine, și le-a trimis cu preocupare, cu vădită preocupare, asupra șoselei: trebuie, vezi Doamne, să fie atent la cele ce se întâmplă în față. De puteai crede că în grija lui se afla mașina, el se găsea la volan, în timp ce eu eram doar un biet ajutor de șofer.

La naiba, foxterierul dăduse în grandomanie! Boala asta face ravagii în ultima vreme și, iată, ea a trecut chiar la căței.

Încă de la plecarea din București se instalase ferm pe fotoliul din față, proptit în pernă ca cioara înfiptă-n par; aerul de gravitate îl păstrase tot drumul, dar eu, preocupat de ale mele, nu-i dădusem prea multă atenție. Când sărise lângă mine de pe canapeaua din spate, îmi spusesem, datorită felului cum o făcuse, că voise astfel să-mi zică: „Să n-avem discuții, nu iei nicio autostopistă pe drum, locul ăsta e numai al meu!”. Apoi, văzându-l stând nemișcat și tăcut, îl lăudasem în gând că-i cuminte și nu mă distrage de la condus. Trebuie însă să spun că nu rareori mă încercase senzația că am lângă mine un personaj plin de importanță, deprins de mult cu puterea înaltelor funcții. Ba chiar îl văzusem parcă ținându-se cu mâna de brățara portierei.

Dar ceea ce mi-a dat cu adevărat de gândit a fost atitudinea lui la stația de benzină de la intrarea în Constanța. Instalându-mă la unul din rânduri, și cum aveam de așteptat, m-am grăbit să șterg parbrizul încețoșat de musculițele strivite pe el. Ei bine, în loc să-mi acorde recunoscător o privire, pentru că începusem cu partea lui de parbriz, trecea în revistă, cu ochi ironici și disprețuitori, mașinile instalate pe partea cealaltă a pompei, după care, gușindu-se de parcă ar fi fost coborât cu hârzobul din cer – de, era într-o Lamborghini Espada! – a adoptat o poziție de plictisită, de princiar plictisită așteptare.

Pe dată nu i-am spus nimic, dar după ce-am aflat – de la București plecasem cu plinul făcut cu o zi înainte – că se scumpise benzina (prima scumpire), l-am trimis dracului pe canapeaua din spate: Espada și fără scumpirea benzinei e sărăcie curată, să nu se mai curcănească degeaba!

Modul acesta de comportare a foxterierului constituia ceva inedit pentru mine căci, în cele câteva săptămâni de când îmi căzuse pe cap la Sinaia, se arătase dacă nu chiar modest, în orice caz plin de decență.

Ieșisem din Tuzla, autostrada era complet liberă, întorcându-mă i-am zis, admonestându-l cu degetul:

— Potaie, ai fost probabil câine de circ, de circ ambulant, călătoreai înghesuit cu alți căței într-un furgon, și-acum, văzându-te într-o Lamborghini Espada, faci pe nababul! Unde crezi că te trezești? Ce-a fost cu aerul ăla de dispreț boieresc față de mașinile obișnuite?

Și, vorbindu-i, m-am întrebat dacă nu cumva Max bănuiește sau poate are chiar certitudinea că în cartea pe care mă duceam s-o scriu la „2 Mai” el va fi unul din personaje. Zicându-și, deci, că va intra în literatură, i-a și mirosit a istorie! Și nu m-am putut abține să nu izbucnesc:

— Amice, erou de roman eu te fac! Știi ce-a spus Platon!… Așa că nu-ți bârliga coada!

N-am continuat, o tablă indicatoare de preselecție spre Costinești m-a făcut deodată să-mi spun că n-ar strica să încerc mai întâi în această comună. O amică fusese într-o vară și nu dusese lipsă de pește. A fost gândul care a trimis piciorul pe frână – la „2 Mai”, singura speranță. Rămăseseră undițarii.

Într-o vară mă abătusem din curiozitate la Costinești și tot ce-mi rămăsese în minte era copertina unui viitor restaurant, o copertină ce sugera zborul, o copertină ca o aripă încordată de pescăruș sau, mai curând, ca un „zmeu” gata să se înalțe, tras de-o sfoară, în aer. Am căutat-o din priviri, știind cum domina plaja, dar n-am reușit s-o găsesc: Costineștiul se transformase într-o adevărată stațiune. Crescuse mult spre sud, astfel că satul nu fusese afectat. Strada principală, încadrată cu pomi și bogate tufe de trandafiri, casele arătoase, curțile îngrijite, pline de flori mi-au făcut o bună impresie și am parcat.

Înainte de a-mi căuta o gazdă, am zis să fac o scurtă prospecție, să văd ce și cum. Pe terasa unei cofetării se bea pepsi, bere, cafea. Era curățel, galantarele pline, lume cât să stai doar câteva minute la rând… Ceva mai încolo, în direcția plajei, într-o gheretă mai mare, se vindea pâine și, tot aici, o vitrină frigorifică expunea sticle cu lapte și borcane cu iaurt Iaurt la acea oră a după-amiezii era un semn din cele mai bune!

Dar cele mai multe puncte le-a marcat în favoarea sa Costineștiul, alături, în magazinul alimentar cu autoservire. Mă uitam și nu-mi venea să cred ochilor: la raionul de mezeluri – salam de Sibiu, crenvurști, crenvurști, nu poliș, micuți, subțirei, crenvurști adevărați, și mai ales șuncă adevărată, șuncă de Praga, nu din alte alea, șuncă din pulpă de porc. Hotărârea era luată – rămâneam cu Max în Costinești. Numai să nu-i vină cuiva ideea, vorba lui A.E. Baconsky, de-a îmbunătăți lucrurile.

Cumpărasem de toate, și când să depun pachetele în portbagaj – în habitaclu se găsea Max, iar el, văzându-mă sosind cu brațele încărcate, abandonase grandomania și începuse să se șerpuiască năvalnic –, mi-am dat seama că viitoarea mea gazdă va trebui să aibă neapărat frigider. Acționasem sub impulsul psihologiei de-a cumpăra când găsești.

În prima curte în care am intrat, cu garaj și casă nouă în formă de vilă (aveam să aflu mai târziu că e a unei somități locale și nu închiria camere), n-a răspuns nimeni la apelurile mele. Ieșind în stradă, am văzut puțin mai departe un grup de femei stând de vorbă și una dintre ele m-a întrebat pe cine caut. „Nu-i nimeni acasă, sunt plecați la Constanța”, mi-a zis, informată.

M-am apropiat și le-am spus ce căutam.

— Pentru cât timp? S-a interesat grăbit și ferindu-și privirea cea care mă chestionase.

— Pentru două-trei luni.

Era un răspuns adevărat și mai ales un răspuns de o sută de puncte, mi-am dat seama după luminițele de bucurie din privirile cu care m-a cercetat scurt, încercând să-și ascundă surprinderea.

— Poftiți să v-arăt, s-a oferit și s-a desprins de grup, ca și când i-ar fi fost teamă să nu-i ia alta înainte.

Era chiar casa lângă care ne aflam. O casă clădită solid, în fundul curții, plină cu flori, fusese amenajat gospodărește și un garaj de scânduri; porțiunea de lângă casă era betonată, sub pomi se aflau două mese, prima din ele avea fixată, prin mijlocul ei, ca la restaurantele de vară, o umbrelă multicoloră…

Din antreu am trecut în altul mai mărișor, un fel de hol, apoi în prima cameră dinspre stradă. Divan-studio pentru două persoane, șifonier, două fotolii, și mai ales o masă care întrecea toate așteptările mele, așezată în dreptul ferestrei. Pe lada studioului văzusem o veioză…

— Frigider aveți? M-am interesat cu gândul la ceea ce cumpărasem.

— Ei, na… Sigur c-avem! A zis ușor ofensată, adică cum să n-aibă ei frigider?! E-n garaj, că la bucătărie se face prea cald. Să vedeți și bucătăria, m-a îndemnat. Că mai târziu o să vină probabil și doamna…

— N-o să vină, pentru că nu-s însurat.

Femeia a vrut să spună ceva, dar s-a abținut. A făcut-o însă în așa fel încât să văd că ea s-a cenzurat. Voia să afle fără să întrebe și mă îndemna astfel, prin reprimarea afișată, să vorbesc singur, să-i spun, să-i spun eu cine sunt și ce fac, adică eu n-am serviciu, cum vine asta că voi sta două-trei luni, când toți sezoniștii nu stau decât două sau cel mult trei săptămâni?! Eram un chiriaș nesperat, mai ales că-i ocupam o cameră încă la începutul lui iunie.

Am privit bucătăria din prag. Era destul de spațioasă, o ordine desăvârșită, aragazul sclipea, fereastra și ușa aveau plase împotriva muștelor.

— Câte camere dați cu chirie? Am întrebat, cu gândul la liniștea mea din perioada de vârf a sezonului.

— Trei. Aia pe care v-am arătat-o și altele două. Mai dădeam una, dar băiatul col mic s-a însurat de câteva luni. E maistru în portul cel nou din Mangalia. Și l-a tras și pe soțu’ acolo. Că solar a fost tractorist și dacă a fost tractorist i-au dat o macara în primire. E și câștigul mai bun… Sunt și opt ore… Le-ai lucrat – vii acasă. Nu te scoate ziua și noaptea pe câmp. Că la țară întotdeauna a fost muncă multă și bani mai puțini.

— Și pentru cameră cât cereți?

— Păi cât să cer? Cât se cere… Că dumneavoastră ați mai stat probabil la Costinești, nu veniți prima dată! Să v-arăt și instalația pentru duș, a zis, invitându-mă s-o urmez.

Știam de la” 2 Mai” cam ce reprezintă o asemenea instalație – un bazin cu apă la înălțime și o cabină improvizată din scânduri; eram bucuros că exista. Dar când am ajuns în spatele garajului și am văzut, în cabina podită, două robinete deasupra cărora se afla câte o inscripție „Apă caldă”, „Apă rece” am rămas de-a dreptul uimit.

— Apă caldă de unde? Am întrebat-o mirat.

— Păi asta e! Ia uitați-vă pe acoperișul garajului! M-a îndemnat, trăgându-se cu spatele pentru a face loc privirii.

Era o treabă simplă și ingenioasă: pe tabla acoperișului fusese montată în bătaia soarelui o serpentină vopsită în roșu, luată, cum mi-a explicat gazda, de la cazanul unei locomotive scoasă la reformă și destinată fierului vechi. Țeava n-avea însă o desfășurare prea mare și ca volum nu putea conține o cantitate suficientă de apă, așa că mi-am exprimat îndoiala cu privire la capacitatea ei de a servi scopului dat.

— Păi la bere cum se-ntâmplă? De-o răcește cu serpentina când o servește la halbă? Berea trece prin serpentină și se răcește cum îi gheața în care-i serpentina băgată. Așa-i și aici. Trebuie să adaugi apă rece, altfel n-o poți suferi de fierbinte ce-i.

Femeia era foarte mândră de ce-i dăduse prin cap soțului ei când nici nu fusese vorba de „criza asta mondială de combustibil”, a drăcuit pe cei care au „scornit” criza, că de azi, cu noul preț al benzinei, nu-ți mai dă mâna să scoți mașina din curte și se-aude c-o s-o mai scumpească o dată, și ce se-aude aia se-ntâmplă, așa s-a auzit și de scumpirea asta de-acu.

În timp ce vorbea, pentru că tot mă găseam în vecinătatea celor două closete – umblând prin lume să văd și să știu, am ajuns și la părerea că W.C.-urile publice vorbesc cel mai bine despre gradul de civilizație al unui popor – am aruncat o privire în unul din ele. Recipient de porțelan cu piciorul îngropat în pardoseala de ciment, colac, hârtie igienică…

În cele din urmă, gazda mi-a spus prețul camerei, 45 de lei pe zi, asta dacă e așa cum am zis, că voi sta două-trei luni. M-am declarat de acord și, la cererea ei, i-am dat buletinul de identitate și i-am plătit înainte pe o lună, ca să facă „cele cuvenite cu O.N.T.-ul, degeaba crede lumea că-i rămân ei toți banii”.

Lamborghini Espada a intrigat gazda în și mai mare măsură, dar femeia nu s-a mirat și nici n-a întrebat; adică de cesă se mire și să-ntrebe, ce, ea nu știe ce mașini există pe lume, ea n-a mai văzut mașini, a văzut ea mașini fel de fel. Aștepta tăcută și, după cum mi-am dat seama, bosumflată, să descarc bagajele din mașină. Mă întrebam cărui fapt se datora atitudinea asta a ei, ce-a deranjat-o, pentru că ea fusese aceea care îmi arătase locul unde să parchez mașina în curte, când am auzit-o bodogănind:

— Să spun drept, mie c-aveți câine nu-mi place. Dacă știam c-aveți câine… Oameni cu câini și copii nu primesc, să fie cine-o fi și oricât ar plăti. Rup florile, se joacă cu mingea, fac gălăgie… De nu se mai odihnește nimeni în casă.

— În privința asta să nu aveți nicio grijă, uitați-vă la el cât poate fi de cuminte!

Max era însă mai curând impertinent. Cu toate că lăsasem deschisă portiera de la volan, el, păstrând același aer de măreție, continua să rămână înfipt pe fotoliu, de parcă, adus la reședința-i de vară, aștepta să-l invit să coboare, după care să-l urmez în casă, cărându-i bagajele. Să nu fi fost plecată maică-mea la Govora, nu pupa el marea, fir-ar el de cățel! Și sunt convins că, la întoarcere, nu l-aș mai fi găsit: maniacă a curățeniei, mama l-ar fi dat de suflet cuiva, din pricina asta n-am avut niciodată câini sau pisici.

Gazda a scos un mormăit de neîncredere, a vrut să zică ceva, dar n-am lăsat-o și i-am luat-o înainte:

— Spuneți-mi, dați cumva și pensiune? Mă interesează doar masa de prânz și nu sunt nici mâncăcios și nici năzuros. La restaurant se pierde o grămadă de timp…

— Nu, nu dau, a zis cu pornire.

— Drept să spun, mi-a plăcut cum mirosea în bucătărie mâncarea, sunteți, cu siguranță, o foarte bună gospodină; cunoști omul de cum te uiți la el!

— Nu dau, că-i bătaie mare de cap, și-a îmbunătățit ea în mod evident tonul. Și noi și-așa suntem patru la masă. Soțu’ e pretențios, nu-i din ăla să-i pui o ciorbă în față și-un felul doi din te miri ce. Masa-i la el cu dichis!… Pusă ca la restaurant. Față de masă, tacâmuri, șervețel, șervețel de pânză, nu de hârtie, că cine știe, zice, cum s-o umbla cu ele și pe unde zac și se pune tot praful pe care-l ridică ăia cu mătura și tu te ștergi, zice, cu ele la gură. Și ia să nu fie solnița pe masă!… Vara, o brânză și o roșie la țuică, iarna servește un mezel… Păhăruțul cu țuică și-un pahar, două cu vin – asta se știe! Bine, țuica și vinul îs ale noastre, c-avem o palmă de vie în spate… Roșiile-s tot ale noastre…

— Da’ pește se găsește în sat? Am adus-o la oile mele.

— Noi nici în ochi să nu-l vedem! Nici eu, nici soțu’, nici copiii. Numai noră-mea asta mică mai poftește, că-i moldoveancă.

— Da’ de găsit se găsește?

— Dacă știi la cine să-l cauți, se găsește.

— Mă-nvățați dumneavoastră…

— Păi, învățătura nu-i alta decât cherhanaua. Vă sculați mai devreme, să fiți acolo la șapte, când vin pescarii din larg…

— Departe?

— Vreo doi kilometri. Da’ aia la care o să vă trimit să serviți masa de prânz… E tot pe strada asta, după alimentara aia mică pe colț, să-ntrebați de Tarsița. Tarsița Balabaș. Gătește gustos – așa o laudă lumea –, îi curată și are mereu pește. Pe cine am trimis a fost mulțumit. Acu’ nu știu… Anu’ trecut dădea cu douăzeci de lei masa, da’ zicea că nu-i mai convine. Că dacă, încet-încet, se scumpesc toate, că ați văzut benzina cât s-a făcut, și se scumpesc ele și care n-au fost date în ziar, că statu’ așa-i: îți dă c-o mână și cu două îți ia, o cere și ea douăzeci și cinci.

A deschis portița un bărbat bine clădit, în jur de cincizeci de ani, și după felul cum a intrat nu putea fi decât stăpânul casei. A dat bună-ziua și și-a văzut mai departe de drum, ca și cum ar fi spus că închiriatul camerelor e problema femeii, el nu se amestecă în asemenea treburi, nu-s de demnitatea lui asemenea lucruri.

— Să vorbiți cu ea, cu Tarsița, să vorbiți încă de azi dacă vreți să mâncați de mâine la ea. A patra casă după ce treceți colțul alimentării, a mai zis gazda și s-a grăbit după soț.

Instalarea mi-a luat vreo jumătate de oră. Am aranjat pe masă toate cele necesare scrisului și după un duș care a făcut să dispară oboseala celor cinci ore de drum – din cauza unui soare cam mincinos al acelui sfârșit de după-amiază, despre o baie în mare nici nu putea fi vorba (și totuși apa venită prin serpentină fusese fierbinte) –, am pornit cu Max în recunoaștere.

De la început, stațiunea crescuse ceva mai modest, cu bungalow-uri din lemn, înșirate pe o parte a lacului amenajat pentru sporturi nautice. Apoi au fost construite bungalow-uri din piatră, o adevărată pădure de bungalow-uri, și erau în curs de finisare câteva hoteluri cu opt și zece etaje. Alei asfaltate duceau spre săli de mese, spre un teatru de vară, spre discoteci, săli cu jocuri mecanice… Studenții și elevii nu luaseră încă vacanță, dar stațiunea, după cum arăta forfota de pe alei, era ocupată la capacitatea ei maximă de cazare, cu tineri și tinere din întreprinderi, sosiți, desigur, prin B.T.T.

Venisem din curiozitate aici; interesul meu viza de fapt plaja din dreptul satului, așa că am făcut drum de întoarcere pe malul mării. Plaja nu era cu nimic mai prejos decât cea de la” 2 Mai” și avea infinit mai multe dotări. În apropiere de sat, am descoperit printre copaci copertina cu pricina – clădirea restaurantului fusese de mult ridicată. Și am dat peste o nouă poartă cu paznic.

Porțile erau ale unui gard de vreo doi metri înălțime, cu plasă de sârmă, prinsă de stâlpi îngropați în ciment, și se întindea tocmai din capătul celălalt al stațiunii. Mă mai întâlnisem cu el, era un gard parcă de lagăr, am încercat să-i ghicesc rostul – se cheltuise atâta fier, ciment și bănet – dar n-am reușit. Așa cum n-am reușit să deslușesc sensul porților zăvorâte cu lacăte, al paznicilor în uniforme ce stăteau la umbră pe un scăunel, căci lumea ieșea și intra în voie prin niște portițe alăturate. N-am rezistat și m-am adresat paznicului, întrebându-l dacă-i interzis cumva de trecut.

— Cum o să fie?!

— Atunci matale de ce stai aici?

— Păi dacă iau leafă… Dacă iau leafă nu trebuie să stau?! Trebuie, nu?!

L-am servit c-o țigară, am luat și eu una și am continuat în timp ce i-o aprindeam pe a lui:

— Păziți să nu între mașini?

— Cum să între, dacă poarta are lacătu’ pus!…

— Atunci care ar fi rostul dumitale?

— Ca să nu se întâmple nimic.

— Ce să se-ntâmple, tataie?

— Să sară cineva gardul, de pildă.

— De ce-ar sări când portița-i deschisă?! Portițele astea se încuie vreodată?

— Nț, a negat.

— Dar gardul?… Rostul lui care-i? De ce l-or fi ridicat?

— Păi cine să știe?!…

— Și sunteți mulți paznici care au gardul ăsta așa, în primire?

— Suntem, a zis și, părându-i parcă rău de răspuns, s-a încontrat deodată: Da dumneata cine ești de-ntrebi?

— Întreb și eu să pricep… întrebi, nu? Când singur nu te poți dumiri!

Ceva mai încolo am aflat un nou restaurant, de data aceasta cu autoservire, dar fiind abia început de sezon, funcționa până una alta ca berărie. Am dat apoi peste o altă poartă și peste un alt paznic. Printre pomi fuseseră construite bungalow-uri cu etaj, ca niște mini-hoteluri… încă o poartă, încă un paznic, și un nou restaurant, „Doina”, un local cu pretenții.

Dintre cuburile de sticlă ce înscriau pe înălțime numele restaurantului fusese spart, și spart rămăsese, exact cel cu litera „D”, dar în rest totul părea foarte în regulă. Mi-a plăcut atmosfera, mi-a plăcut că de pe terasa lui, împrejmuită cu un gărduleț din piatră de calcar, se vedea marea.

Am revenit acolo pe înserate. În răstimp, am rezolvat cu Tarsița problema mesei de prânz, am scris două scrisori, mi-am pus treningul și, ducându-mă la poștă să expediez scrisorile, am alergat pe șoseaua ce duce spre autostradă, treabă pe care aveam s-o fac aproape seară de seară, ca absolut necesară după atâtea ore de stat pe scaunul mesei de lucru.

Mâncasem, mă gândeam, cu o bere în față, cum aveam să încep cartea, când atenția mi-a fost atrasă de doi oameni în vârstă ce se aflau nu departe de mine. Bărbatul părea trecut de 65 de ani, ea, desigur soția, nu arăta cu mult mai puțin. Când i-am văzut intrând mi-am imaginat cum vor sta într-o tăcere cvasitotală, întreruptă doar pentru a-și plasa mici răutăți, izvorâte din acreala unei căsnicii de mult plicticoase. Nu era așa, râdeau amândoi cu o poftă molipsitoare, tocmai asta îmi și atrăsese atenția.

I-am observat discret. La început am crezut că-și povestesc reciproc anecdote, pentru că vorbeau când unul, când celălalt; dar câte anecdote noi putea să spună un soț celuilalt? Atunci ce-și povesteau, ce-și tot spuneau încât să le provoace râsul întruna? Erau înalți și zvelți, purtau amândoi pulovere largi care le dădeau o ținută sportivă; ar fi trebuit să remarc asta, chiar dacă fusesem preocupat de-ale mele, de cum își făcuseră apariția în local.

În partea închisă a restaurantului, o minte cu spirit comercial organizase o discotecă și în loc să stea goală, din lipsă de clienți cu buzunare ceva mai pline de bani, sala se umplea încă de la opt seara, când se deschidea discoteca. Amatorii de dans erau în special tinerii cazați în bungalow-urile din imediata vecinătate, în marea lor majoritate cehoslovaci, R.D.G.-iști, polonezi, îi văzusem când veniseră grup după grup. Ei bine, după ce-au făcut plata, cei doi s-au îndreptat și ei spre discotecă.

Mi-a plăcut asta și în curând i-am urmat. Intrarea nu se plătea, dar erai obligat să consumi băuturi scumpe, cu etichete străine; nu pot să spun că mă dau în vânt după ele, chiar dacă desigilez sticla cu propria-mi mână. Nu i-am spus-o chelnerului, m-am făcut înțeles și omul mi-a adus vin disimulat într-un pahar-sondă și tot în pahare din astea înalte – apă minerală și cuburi de gheață, în zadar am încercat să reperez perechea după care venisem, mai-marii localului puteau fi premiați pentru modul exemplar cum respectau consemnul de-a economisi energia electrică.

Singurul pus bine în lumină era disc-jockey-ul aflat la pupitru și am avut surpriza să văd în persoana lui pe fratele mai mic al unui prieten. Terminase Psihologia, îl știam făcându-și pasionat meseria într-o mare uzină bucureșteană… Și mi-am zis că optase pentru proiectata căsătorie și deci pentru plecarea în Israel cu viitoarea soție.

M-am dus la pupitru și cum nu văzusem încă un disc-jockey la lucru, am urcat pe podium să-l asist.

— Ce naiba cauți aici? A izbucnit, fără voia mea, întrebarea.

Mi-a făcut semn să tac, pentru că se aude totul în microfon. La terminarea bucății a conectat instalația pe magnetofon și, coborând, mi-a zis că „i-au dat papucii de la uzină”.

— Dar spuneai că n-ai ce să cauți acolo cu. Ea!? Că nu pleci din țară!?

— Nu din cauza asta. Au zis pur și simplu că nu mai au nevoie de mine. Când au văzut că-mi iau în serios meseria, m-au pus pe făraș. Și-acu’ le distrez pe nemțoaicele astea care dansează între ele.

— Chiar, asta ce mai vrea să-nsemne? M-am mirat, pentru că numai în Uniunea Sovietică mai văzusem dansând fete cu fete.

— Vrea să-nsemne că dacă n-aș fi făcut pe disc-jockey-ul în studenție, umblam acum pe la forțele de muncă să-mi găsesc un serviciu.

Uitându-mă după chelner ca să-i spun să aducă un pahar pentru Dinu, am zărit perechea în vârstă dansând mai retras, chiar în marginea aceea a ringului. Se mișcau reținut, cu elegantă discreție, dar o privire atentă îți dezvăluia că muzica „Disco” e foarte apropiată de inima lor. Iată, mi-am zis, doi oameni care știu că se poate îmbătrâni și frumos, că se poate îmbătrâni tinerește.

Aveam să-i mai întâlnesc de câteva ori cu diverse prilejuri și de fiecare dată am făcut tot felul de presupuneri în legătură cu profesiunea lor. Într-o scară i-am revăzut pe terasa restaurantului „Doina”, la gândul că vor pleca în curând din Costinești mi-am pregătit la repezeală o mică stratagemă și m-am dus la ei.

— Nu vă supărați, sunteți sculptorul Dorobanții, nu? Am zis, pentru că de obicei oamenilor nu le displace când sunt confundați cu somități din lumea artistică.

— Dacă doriți un autograf, să știți că n-am luat cu mine nicio lucrare, a spus prietenos și s-a grăbit să adauge: Nu, nu sunt sculptorul Dorobanții. Iar dacă vă par cunoscut, înseamnă că m-ați văzut într-o sală de judecată. Am fost judecător. Sau întrebarea dumneavoastră e doar un pretext, un pretext ca să-mi invitați soția la dans? Vă rog, puteți să dansați, a încuviințat și a făcut un gest în direcția ei.

Am invitat-o. De câteva zile pe terasă cânta o orchestră, în timpul dansului, am întrebat-o dacă a lucrat și ea tot în justiție. Mi-a zis că nu, a fost contabilă-șefă într-o întreprindere din industria lemnului. Când m-am întors de pe ring, fostul judecător ne-a primit cu un zâmbet de satisfacție ghidușă.

— Ei, Ana, ce zici cum i-am făcut-o domnului?! Și-a izbucnit în râs că mi-o făcuse.

— Nu mi-ați făcut-o deloc! Am protestat. Doamna e-o dansatoare excelentă!

— Dar sunt mai înaltă și-n plus, băbătie! A fost de tot hazul pentru ăștia din jur! A adăugat, amuzându-se.

2

Eram mulțumit, lucrul mergea binișor, îmi plăcea cum ieșea cartea și respectam riguros programul pe care mi-l impuseseră. Mai existau și abateri, ele se cam înmulțiseră în ultima vreme – de, oameni suntem – o abatere trebuia să fac și în după-amiaza aceea. Ortansa îmi spusese că i-ar face plăcere o plimbare cu mașina prin stațiunile litoralului; avea probabil nostalgia locurilor pe unde fusese în trecute vacanțe. Era cazul deci să mă simt, să-i fac și ei hatârul acesta, mai ales că fata era cât. Se poate de înțelegătoare, nu mă sâcâia cu tot felul de chestii. Seara mergeam de obicei să dansăm și tot restul, dar ziua rămânea singură, căci eu dispăream de pe plajă când grupul lor abia se instala și nu reapăream decât seara târziu.

De când parcasem la sosire Espada n-o mai mișcasem din loc și cum îl știam pe Max mare amator de plimbări cu mașina, am zis să-l iau și pe el. Să-l recompensez în acest fel pentru privațiunile la care eram nevoit să-l supun după stabilirea la Costinești.

Ca să n-o supăr pe gazdă, mai ales că solicitanți pentru camere erau acum berechet, țineam foxterierul tot timpul în casă și nu-l scoteam decât pentru a face alături de mine pas alergător pe șosea. Era foarte puțin. Dar cel mai mult îmi părea că suferă Max din pricina puținelor mele ore de plajă. Nu-mi închipuisem că poate să-i placă atât de mult apa, s-ar fi jucat la marginea ei ore în șir. Curios, după ce se usca, părul scurt, creț, căpăta strălucire, petele de negru și castaniu, în loc să se estompeze din pricina sării, deveneau și mai intense.

Dimineața se instala lângă ușă și de acolo, deoarece îi interzisesem să latre, mă dojenea cu privirea, ca și când mi-ar fi zis că pierd nepermis de mult timp cu făcutul cafelei. Plecam și, odată ieșit pe portiță, devenea iar grandoman. Ridica boticul de i se făcea o cută la ceafă, pășea în față și până la plajă n-ar fi întors capul indiferent de ce s-ar fi întâmplat. Când să ne întoarcem însă acasă, o mai mare nenorocire nici că se putea. Se oprea pe drum și lătra de-ai fi zis că mă strigă. Dacă mă prefăceam că nu-l aud, insista până mă întorceam să văd ce dorește și atunci o lua înapoi în direcția plajei.

În mașină Max a stat tot timpul bosumflat și nu s-a arătat măcar preocupat de construcțiile litoralului, așa cum face de obicei când trecem prin vreun oraș și când aleargă de la o fereastră la alta, ca și cum n-ar vrea să-i scape nimic. Era supărat că-l expediasem pe canapeaua din spate când o invitasem pe Ortansa să urce. Știam că n-o agrea, dar s-o mârâie era prea de tot! În definitiv, ce voia?

La întoarcerea din Mamaia am hotărât să opresc la Constanța, ca să-mi tratez prietena cu pizza, pentru că trebuie să știți, oameni buni, că sunt un bărbat atent cu femeile. N-am putut însă traduce în fapt intenția mea, pentru că la pizzerie am găsit o coadă ce începea din stradă. Este singura din oraș – dacă pizza e atât de căutată, nu înțeleg de ce nu sunt deschise încă două-trei pizzerii, materie primă avem, slavă Domnului, nu trebuie s-o aducem de peste ocean… Chiar nu vrea nimeni să ne ia banii!? Nu se gândește nimeni să adauge la prețul pâinii, rămas același de aproape 30 de ani (ceea ce e foarte bine!) venituri din produse atât de ușor de făcut!?

Ne-am întors așadar în Piața Ovidiu, unde îmi parcasem mașina, și un incident mi-a adus în minte o întâmplare cu un publicist polonez.