Visuri implinite

Cu o pungă cu alimente pe un braț, Amanda deschise ușa casei. Radia de fericire. De afară se auzea ciripitul păsărilor care se bucurau de soarele primăverii. Lumina se reflectă de pe aurul verighetei ei. Recent căsătorită, de trei luni, era nerăbdătoare să pregătească o cină specială, intimă, pentru a-i face o surpriză lui Cameron. Programul ei solicitant de la spital și de la clinică o împiedica adesea să gătească, iar ei, ca proaspătă soție, îi făcea plăcere această activitate. În după-amiaza aceea, când două programări îi fuseseră anulate pe neașteptate, intenționa să pregătească ceva sofisticat, elaborat și memorabil. Ceva care să se potrivească unei atmosfere cu lumânări și vin.

Intră în bucătărie fredonând, o exteriorizare a emoțiilor rară pentru ea, căci era o femeie rezervată. Cu un zâmbet satisfăcut scoase din pungă o sticlă cu vinul de Bordeaux preferat de Cameron. Studie eticheta păstrând pe chip un zâmbet, amintindu-și de prima dată când băuseră împreună o sticlă. Fusese atât de romantic, atât de atent, îi oferise atât de mult din ceea ce îi trebuia ei în acel moment al vieții.

Aruncând o privire la ceas văzu că mai avea patru ore întregi până urma să se întoarcă acasă soțul ei. Suficient cât să pregătească o masă elaborată, să aprindă lumânările și să aranjeze paharele de cristal.

Mai întâi, decise, avea să meargă la etaj să se dezbrace de costumul și pantofii comozi. Sus avea un caftan lung din mătase, transparent, în nuanțe de un albastru palid. În seara aceea nu avea să fie psihiatru, ci femeie, o femeie foarte îndrăgostită.

Casa era de o curățenie exemplară și decorată cu gust. Astfel de lucruri erau firești pentru Amanda. Îndreptându-se spre scări aruncă o scurtă privire unei vaze de cristal Baccarat și își dori, pentru o clipă, să-și fi amintit să ia flori proaspete. Eventual avea să sune la florărie și să ceară să i se aducă ceva extravagant. Mâna îi alunecă ușor pe balustrada lustruită când începu să urce scările. Privirea ei, de obicei serioasă sau concentrată, era visătoare. Cu un gest neglijent, deschise ușa dormitorului.

Zâmbetul îi încremeni, înlocuit de o expresie de șoc deplin. Stând în pragul ușii își simți sângele scurgându-i-se din obraji. Ochii i se căscară uriași înainte ca durerea să îi umple. De pe buze îi scăpă un singur cuvânt chinuit.

— Cameron.

Cele două persoane din pat, prinse într-o îmbrățișare pasională, se despărțiră brusc. Bărbatul, de o frumusețe remarcabilă, cu părul acum ciufulit, ridică privirea spre ea, nevenindu-i să creadă. Femeia – felină, fierbinte, răpitoare – zâmbi foarte, foarte încet. Aproape c-o puteai auzi torcând.

— Vikki.

Amanda își privi sora cu ochi plini de suferință.

— Te-ai întors mai devreme.

Umbra unui râs, aproape imperceptibilă, răsună în vocea surorii ei. Cameron se îndepărtă încă vreo câțiva centimetri de cumnata lui.

— Amanda, eu…

Într-o fracțiune de secundă, chipul Amandei se schimonosi. Cu privirea ațintită asupra cuplului din pat, băgă mâna în buzunarul jachetei și scoase un revolver mic. Amanții îl priviră înmărmuriți, cufundați în tăcere. Cu sânge-rece, Amanda ținti și trase. Un norișor de confetti ieși din armă.

— Ariel!

Dr. Amanda Lane Jamison, cunoscută mai degrabă ca ArielKirkwood, se întoarse spre regizorul obosit, în vreme ce cuplul din pat și membrii echipei de filmare izbucniră în râs.

— Scuze, Neal, nu m-am putut abține. Amanda e întotdeauna victima, spuse ea cu dramatism, în vreme ce ochii îi dansară jucăuși. Gândiți-vă cum ar fi afectate audiențele dacă și-ar pierde controlul măcar o dată și ar ucide pe cineva.

— Ascultă, Ariel…

— Sau chiar dacă doar ar răni grav pe cineva, adăugă ea rapid. Și cine, continuă ea, arătând cu mâna spre pat, merită asta mai mult decât soțul ei lipsit de caracter și intriganta ei soră?

În strigătele și aplauzele echipei tehnice, Ariel fileu o plecăciune, apoi, fără tragere de inimă, îi dădu arma regizorului când acesta întinse mâna după ea.

— Tu, spuse el cu un oftat de suferință îndelungată, ești nebună cu acte în regulă, și așa ai fost de când te știu.

— Apreciez asta, Neal.

— De data asta vom înregistra, o avertiză el, încercând să nu rânjească. Hai să vedem dacă putem filma scena asta înainte de prânz.

Cuminte, Ariel coborî la etajul întâi al platoului și așteptă răbdătoare în picioare să i se refacă machiajul și coafura.

Amanda era întotdeauna perfecțiunea întruchipată. Organizată, meticuloasă, calmă – toate însușiri care îi lipseau lui Ariel personal. Juca acel personaj de peste cinci ani în popularul serial de mare audiență Vieți și iubiri.

În decursul acelor cinci ani, Amanda terminase facultatea magna cum laudae, se specializase ca medic psihiatru și devenise un terapeut respectat. Mariajul recent dintre ea și Cameron părea o potrivire perfectă.

Dar, desigur, el era un oportunist slab care se căsătorise cu ea pentru banii și poziția ei socială, dorind-o în același timp pe sora ei – și jumătate din populația de femei din orașul fictiv Trader’s Bend.

Amanda urma să se confrunte în curând cu adevărul. Ițele poveștii se îndreptau deja de șase săptămâni spre această revelație, și fuseseră inundați de un val de scrisori de la telespectatori. Atât aceștia, cât și Ariel considerau că era cazul ca Amanda să afle despre ticălosul ei soț.

Lui Ariel îi plăcea Amanda, îi respecta integritatea și siguranța de sine. Când se filma, Ariel chiar era Amanda. Chiar dacă în viața personală ar fi preferat o zi intr-un parc de distracții unei seri la balet, înțelegea toate nuanțele femeii pe care o juca.

Când urma să se transmită această scenă, telespectatorii aveau să vadă o femeie zveltă, îngrijită, cu părul blond-deschis pieptănat elegant într-un coc sofisticat. Chipul ei era ca de porțelan, răpitor, de o frumusețe înghețată ce sugera o sexualitate reținută. Clasă. Stil.

Ochii de un albastru ca apa unui lac și pomeții înalți se adăugau imaginii generale de eleganță rafinată. Gura cu o formă perfectă avea tendința să zâmbească reținut. Sprâncenele fin arcuite, cu doar câteva nuanțe mai închise decât blondul delicat al părului ei, scoteau în evidență genele bogate. O frumusețe fără cusur, perfect calmă – asta era Amanda. Ariel își așteptă semnalul de intrare și se întrebă vag dacă închisese espressorul în dimineața aceea.

Filmară din nou întreaga scenă, de la cap la coadă, apoi o refăcură când observară că ținuta lui Vikki, alcătuită dintr-un costum de baie fără bretele, devenea vizibilă când se foia în pat. Urmară apoi secvențele menite să-i surprindă reacția – camera aduse în prim-plan chipul palid și șocat al Amandei, rămânând ațintită asupra acestuia preț de câteva secunde prelungi și dramatice.

— Prânzul.

Reacția fu imediată. Amanții săriră din pat din două părți. Îmbrăcat în slipul de baie, J.T. Brown, soțul lui Ariel de pe micul ecran, o prinse de umeri și o sărută prelung și cu forță.

— Ascultă, iubito, începu el, rămânând în pielea personajului. O să-ți explic toate astea mai târziu. Crede-mă. Trebuie să-mi sun agentul.

— Fricosule, îi aruncă Ariel din urmă, cu un rânjet ce nu-i stătea deloc în fire Amandei, înainte de a-și petrece brațul pe sub cel al Stellei Powell, sora ei din serial. Ia-ți ceva peste costumul acela, Stella. Nu mă simt în stare să mănânc la cantină azi.

Stella își dădu pe spate coama înfoiată de păr castaniu-roșcat.

— Faci cinste?

— Întotdeauna trăiești pe spinarea surorii tale, bombăni Ariel. Bine, plătesc eu, dar grăbește-te. Sunt lihnită.

În drum spre cabina ei, Ariel ieși de pe platoul de filmare, traversă alte două platouri – etajul cinci de Doctors Hospital și sufrageria soților Lane, principala familie din Trader’s Bend. Fu tentată să își dezbrace costumul și să-și desfacă părul, dar ar fi însemnat doar să piardă timpul cu îmbrăcatul și aranjatul după prânz. În schimb, își luă doar geanta uriașă, ce părea puțin nepotrivită la costumul office elegant al Amandei. Se gândea deja la o porție generoasă de baclava înmuiată în miere.

— Haide, Stella. Ariel băgă capul pe ușa cabinei învecinate, unde Stella tocmai își trăgea fermoarul la o pereche strâmtă de blugi. Stomacul meu lucrează suplimentar.

— Așa e întotdeauna, îi răspunse colega ei, îmbrăcând o bluză de trening largă. Unde mergem?

— Restaurantul grecesc din colț.

Arzând de nerăbdare, Ariel străbătu coridorul cu pasul ei caracteristic, lung și legănat, iar Stella alergă să o ajungă din urmă. Nu era vorba că Ariel ar fi gonit dintr-un loc în altul, ci pur și simplu voia să vadă ce urma.

— Dieta mea, dădu Stella să spună.

— Mănâncă o salată, îi spuse Ariel neîndurătoare, întoarse capul și o măsură scurt pe Stella din cap până în picioare. Să știi că dacă n-ai purta tot timpul ținute sumare când filmezi nu ai mai fi nevoită să te înfometezi.

Stella îi rânji când ajunseră la ușa dinspre stradă.

— Ești invidioasă.

— Da. Eu sunt întotdeauna elegantă și întotdeauna cuminte. Tu ai parte de toată distracția.

Ieșind, Ariel inspiră adânc aerul de New York. Iubea acel aer – îl iubise întotdeauna, în felul cum, de regulă, o făceau turiștii. Ariel își petrecuse toată viața pe insula prelungă și îngustă care era Manhattanul, însă totul rămânea doar o aventură pentru ea – priveliștile, mirosurile, sunetele.

Era răcoare pentru mijlocul lui aprilie și stătea să plouă. Aerul era umed și mirosea a gaze de eșapament. Străzile și trotuarele erau sufocate de traficul amiezii – toată lumea se grăbea, toți aveau probleme importante de care trebuiau să se ocupe. Un pieton înjură și trânti un pumn în capota unui taxi care trecuse prea aproape de bordură. O femeie cu părul în țepi portocalii trecu în grabă pe lângă ele, încălțată cu cizme negre de piele. Cineva scrisese un comentariu nefavorabil pe un afiș prezentând o piesă populară de pe Broadway. Dar Ariel văzu și un vânzător stradal care oferea narcise galbene. Cumpără două buchete și îi întinse unul Stellei.

— Nu poți rezista niciodată, nu-i așa? bombăni Stella, dar își îngropă fața în florile galbene.

— Gândește-te câte aș rata, replică Ariel. În plus, este primăvară.

Stella se înfioră și ridică privirea spre cerul de plumb.

— Sigur.

— Hai să mănânci. Ariel o prinse de mână și o trase după ea. Întotdeauna devii arțăgoasă când sari peste mese.

Restaurantul era plin-ochi de oameni și invadat de arome. Condimente și miere. Bere și ulei. Dintotdeauna dedicată simțurilor ei, Ariel inspiră adânc amestecul de mirosuri înainte de a-și croi drum până la bar. Avea o abilitate supranaturală de a ajunge unde voia trecând prin mulțimi fără a da din coate sau a călca oamenii pe picioare. În timp ce se mișca, privea și asculta. Nu voia să rateze vreun miros, textura unei voci sau culorile contrastante ale mâncărurilor. Aruncă o privire în vitrina de sticlă și simți deja gustul mâncărurilor de acolo.

— Brânză de vaci, o felie de ananas și cafea – neagră, spuse Stella oftând.

Ariel îi aruncă o privire scurtă, plină de compătimire.

— Salată grecească, o bucată din mielul ăla pe o chiflă tare și o felie de baclava. Cafea cu frișcă și zahăr.

— Ești dezgustătoare, îi spuse Stella. Nu te îngrași niciodată un gram.

— Știu. Ariel avansă încet de-a lungul barului, până la casierie. Ține de controlul psihologic și de un stil de viață ordonat.

Ignorând pufnetul disprețuitor al Stellei, plăti și își croi drum prin restaurantul aglomerat, spre o masă goală. Ajunse la ea deodată cu un bărbat zdravăn. Ariel se mulțumi să-și țină tava și îi adresă un zâmbet năucitor. Bărbatul își îndreptă umerii, își supse burta și cedă.

— Mersi, spuse Stella, mulțumindu-i și descotorosindu-se de el în același timp, știind că, dacă nu o făcea ea, Ariel avea să-l invite să stea cu ele și ar fi stricat orice șansă la o conversație între patru ochi. Prietena ei avea nevoie de un paznic, considera Stella.

Ariel făcea toate acele lucruri pe care o femeie singură ar fi trebuit să le evite în mod rațional. Vorbea cu străinii, umbla singură noaptea și deschidea ușa de la intrare fără să pună mai întâi lanțul de siguranță. Nu era vorba că ar fi fost prea îndrăzneață sau neatentă, ci pur și simplu credea în binele din oameni. Și, cumva, în cei aproape douăzeci și cinci de ani de viață ai ei, nu fusese dezamăgită niciodată. Stella se minuna de ea, fiind în același timp și îngrijorată pentru ea.

— Faza cu pistolul a fost una dintre cele mai tari din tot sezonul, comentă Stella, făcându-și de lucru cu brânza de vaci. Am crezut că Neal o să înceapă să urle.

— Trebuie să se relaxeze, spuse Ariel cu gura plină. E tot timpul tensionat de când s-a despărțit de dansatoarea aia. Dar tu cum ești? Ieși în continuare cu Cliff?

— Da. Stella ridică dintr-un umăr. Nu știu de ce, relația nu progresează nicicum.

— Spre ce vrei să progreseze? replică Ariel. Dacă ai un scop anume în minte, lansează-te pur și simplu.

Râzând cu jumătate de gură, Stella începu să mănânce.

— Nu toată lumea se aruncă în viață așa ca tine, Ariel. Nu reușesc niciodată să înțeleg cum de n-ai avut o relație serioasă până acum.

— E simplu. Ariel înfipse o furculiță în salată, apoi mestecă încet. Nu am cunoscut niciodată pe cineva care să mă facă să-mi tremure genunchii. De îndată ce se va întâmpla asta, va fi gata.

— Așa, pur și simplu?

— De ce nu? Viața nu e atât de complicată pe cât o fac unii. Își presără puțin piper peste miel. Tu ești îndrăgostită de Cliff?

Stella se încruntă – nu din cauza întrebării, era obișnuită cu stilul direct al lui Ariel. Ci din cauza răspunsului.

— Nu știu. Poate.

— Înseamnă că nu ești, spuse Ariel relaxată. Iubirea este o emoție foarte clară. Ești sigură că nu vrei din mielul ăsta?

Stella nu se obosi să răspundă la întrebare.

— Dacă nu ai fost niciodată îndrăgostită, de unde știi?

— N-am fost niciodată în Turcia, dar știu că există.

Râzând, Stella luă ceașca de cafea.

— La naiba, Ariel, întotdeauna ai unrăspuns. Spune-mi despre scenariu.

— O, Doamne! Ariel lăsă jos furculița și, sprijinindu-și coatele pe masă, își împreună degetele. Este cel mai bun scenariu pe care l-am citit vreodată. Vreau rolul ăla. Am să obțin rolul ăla, adăugă ea cu o atitudine ce nu ținea de încredere. Era pur și simplu un fapt real. Jur, am tot așteptat să apară un personaj ca Rae. E necruțătoare, continuă Ariel, sprijinindu-și bărbia pe mâinile împreunate. Complexă, egoistă, rece, nesigură pe ea. Un rol ca ăsta… Se întrerupse, clătinând din cap. Iar povestea, adăugă Ariel inspirând prelung, cu gândurile sărindu-i de la un aspect la altul. E aproape la fel de rece și de necruțătoare ca personajul, dar te prinde.

— Booth DeWitt, medită Stella. Se zvonește că a creat personajul Rae pornind de la fosta lui soție.

— Și nu a încercat să îndulcească lucrurile. Dacă spune adevărul, ea i-a făcut viața un iad. În orice caz, spuse, începând din nou să mănânce, e cel mai bun scenariu peste care am dat până acum. Peste câteva zile o să dau probă pentru rol.

— Film de televiziune, spuse Stella gânditoare. Televiziune de calitate, cu scenariul scris de DeWitt și filmul produs de Marshell. Propriul nostru producător ți s-ar arunca la picioare dacă ai obține rolul. Pe cuvânt, ce-ar mai crește audiențele.

— Face deja jocuri politice. Încruntându-se ușor, Ariel rupse o bucată de baclava. Mi-a făcut rost de o invitație la o petrecere care va avea loc diseară în apartamentul lui Marshell. Se presupune că va veni și DeWitt. Din câte am auzit, el are ultimul cuvânt în privința distribuției.

— Are reputația unuia care ține să tragă el sforile, consimți Stella. Atunci de ce te încrunți?

— Politica e ca ploaia de vară – știi că se va întâmpla, dar e enervantă și te murdărește.

Apoi ridică din umeri alungând gândul, așa cum făcea cu orice altceva era inevitabil. În fond, din câte știa despre Booth DeWitt, trebuia să obțină rolul pe meritul propriu. Dacă era ceva ce Ariel avea din belșug era încrederea. Avusese întotdeauna nevoie de ea.

Spre deosebire de Amanda, personajul pe care îl interpreta în serial, Ariel nu crescuse într-un mediu de siguranță financiară. Casa ei fusese cu mult mai bogată în dragoste decât în bani. Nu regretase niciodată acest lucru, nici eforturile de a o scoate la capăt de la o lună la alta. La șaisprezece ani mama ei murise, iar tatăl ei intrase într-o stare de șoc ce durase aproape un an. Nu se gândise niciodată că era prea tânără pentru a-și asuma responsabilitățile legate de gestionarea unei gospodării și de creșterea a doi frați mai mici. Nu existase nimeni altcineva care s-o facă. Vânduse pudră și parfumuri într-un magazin universal ca să-și poată plăti facultatea, ocupându-se între timp și de casă și acceptând orice rol, cât de mărunt, ce se oferea.

Fuseseră ani plini, dificili, și poate că acest lucru în sine îi oferise surplusul de energie și de hotărâre de care se bucura în prezent. Și atitudinea că tot ceea ce trebuia făcut putea fi făcut.

— Amanda.

Ariel ridică privirea și văzu o femeie micuță, de vârstă mijlocie, ținând un pachet de mâncare ce mirosea puternic a usturoi. Fiindcă era strigată pe numele personajului ei aproape la fel de des ca pe numele propriu, Ariel zâmbi și întinse mâna.

— Bună.

— Eu sunt Dorra Wineberger și voiam să-ți spun că ești la fel de frumoasă ca la televizor.

— Mulțumesc, Dorra. Îți place serialul?

— Nu ratez nimic, niciun episod. Îi zâmbi radios lui Ariel, apoi se aplecă spre ea. Ești minunată, dragă, atât de bună și de răbdătoare. Cred sincer că cineva ar trebui să-ți spună despre Cameron – nu e bun pentru tine. Cel mai bine ar fi să te descotorosești de el înainte să pună mâna pe banii tăi. Ți-a amanetat deja cerceii cu diamant. Iar tipa asta… Dorra strânse buzele și îi aruncă o privire întunecată Stellei. De ce-ți mai bați capul cu ea după toate problemele pe care ți le-a făcut… Dacă n-ar fi intervenit ea, tu și Griff ați fi fost căsătoriți, după cum ar fi trebuit. Se încruntă ofensată spre Stella. Știu că ai pus ochii pe soțul surorii tale, Vikki.

Stella se chinui să-și rețină un rânjet și, jucându-și rolul, își dădu capul pe spate și își îngustă ochii.

— Bărbații sunt interesați de mine, spuse tărăgănat. Și de ce nu?

Dorra clătină din cap și se întoarse spre Ariel.

— Întoarce-te la Griff, o sfătui ea cu blândețe. El te iubește, te-a iubit întotdeauna.

Ariel îi răspunse strângerii scurte de mână.

— Mulțumesc că îți pasă.

Ambele femei o urmăriră pe Dorra îndepărtându-se înainte de a se întoarce una spre cealaltă.

— Toată lumea o iubește pe dr. Amanda, spuse Vikki rânjind. E practic sfântă.

— Și toată lumea adoră să o deteste pe Vikki. Chicotind, Ariel își termină cafeaua. Ești atât de rea.

— Da. Stella oftă mulțumită. Știu. Își mestecă încet ananasul, privind plină de regret farfuria lui Ariel. În fine, oricum mi se pare cam ciudat când oamenii mă confundă cu Vikki.

— Asta înseamnă că joci bine, o corectă Ariel. Dacă intri în casele oamenilor în fiecare zi și nu le stârnești emoțiile, e cazul să-ți cauți un alt domeniu de activitate. Fizică nucleară sau concursuri de stat în echilibru pe bușteni. Și dacă tot veni vorba de muncă, adăugă ea, aruncând o privire la ceas.

— Știu… Hei, ai de gând să termini aia?

Râzând, Ariel îi întinse baclavaua și se ridicară.

Trecuse bine de ora nouă seara când Ariel plăti taxiul în fața clădirii unde se afla apartamentul lui P.B. Marshell de pe Madison Avenue. Nu își făcea griji că întârziase fiindcă nu știa cât era ceasul. Nu ratase niciodată să deao replică, sau o filmare,dar când nu avea direct legăturăcu munca, timpul eraceva de care se bucura sau pe care îl ignora.

Îi dădu un bacșișmare taximetristului, îndesă restul în geantă fără a-lnumăra, apoi porni prin ploaia măruntă și ușoară spre holul de la intrare. Decise că mirosea a salon mortuar. Prea multe flori, prea multă strălucire. După ce îșidădu numele la biroul de securitate, se strecură într-unlift și apăsă butonul spre penthouse. Nu-i trecu prin cap să se simtă neliniștită la gândul că intra pe domeniul lui P.B. Marshell. Pentru Ariel, o petrecere era o petrecere. Spera că avea să se servească șampanie. Îi era poftă.

Ușa fu deschisă de un bărbat cu spatele țeapăn și chipul de piatră, îmbrăcat intr-un costum de culoare închisă, care o întrebă pe Ariel cum o cheamă cu un ușor accent britanic. Când ea îi zâmbi, acesta îi luă mâna întinsă fără să-și dea seama. Ariel trecu pe lângă majordom, căruia îi lăsă o impresie de vitalitate și de sex – o combinație ce îl derută preț de câteva minute. Ariel luă un pahar de șampanie de pe o tavă și, observându-și agentul, traversă încăperea spre ea.

Booth observă intrarea lui Ariel. Pentru o clipă aceasta îi aminti de fosta soție. Nuanțele tenului, structura osoasă. Apoi impresia dispăru și se trezi privind o tânără cu părul în bucle lejere revărsat pe umeri. Părea presărat cu o pânză ușoară de picături mărunte de ploaie. Un chip răpitor, decise el. Dar aspectul de regină de gheață dispăru când aceasta râse. Atunci simți energie și vervă.

„Neobișnuit“, își spuse el, la fel de vag interesat de ea pe cât era de băutura pe care o ținea în mână. O măsură din cap până în picioare și decise că probabil era zveltă sub ținuta relaxată alcătuită din pantaloni cu pense și bluză largă. Pe de altă parte, dacă într-adevăr ar fi fost zveltă, ar fi încercat să-și scoată în evidență silueta în loc să și-o ascundă. Din câte știa Booth despre femei, acestea își accentuau farmecele cu care fuseseră înzestrate și își ascundeau defectele. Ajunsese să accepte acest lucru ca parte a nesincerității lor înnăscute.

Îi aruncă lui Ariel o ultimă privire când aceasta se ridică pe vârfuri pentru a se săruta pe obraji cu cel mai în vogă actor dintr-o producție ce nu se juca pe Broadway. Doamne, cât de mult detesta acele false petreceri lungi și aglomerate.

— … dacă găsim actrița pentru rolul principal feminin.

Booth se întoarse spre P.B. Marshell și ridică paharul.

— Hmm?

Prea obișnuit cu neatenția lui Booth pentru a se enerva, Marshell reluă.

— Putem începe să lucrăm la producție și să terminăm totul la timp pentru grila de toamnă dacă găsim actrița pentru rolul principal feminin. Practic e singurul lucru care ne mai întârzie acum.

— Nu mă îngrijorează deloc grila de toamnă, replică Booth sec.

— Pe cei de la televiziune, da.

— Pat, o să găsim o actriță pentru Rae când o să găsim una care să se potrivească în rolul lui Rae.

Marshell se încruntă spre paharul de whisky, apoi îl bău. La acele o sută douăzeci de kilograme ale lui, avea nevoie de mai multe pahare pentru a le simți efectul.

— Ai respins deja trei nume de top.

— Am respins trei actrițe care nu se potriveau, îl corectă Booth. Bău din propriul pahar ca un bărbat care se pricepea la băutură și avea o relație prudentă cu aceasta. O să-mi dau seama care e actrița potrivită pentru Rae când o s-o văd. Buzele i se întinseră într-un zâmbet rece. Cine altcineva ar putea ști mai bine?

Un chicot de râs relaxat și liber îl făcu pe Marshell să privească în celălalt capăt al încăperii. Timp de o clipă ochii i se îngustară într-o expresie de concentrare.

— Ariel Kirkwood, îi spuse lui Booth, arătând cu paharul gol. Directorii executivi ai rețelei de televiziune vor să ți-o bage pe gât.

— Actriță.

Booth o studie din nou pe Ariel. Nu s-ar fi așteptat să fie actriță, intrarea ei îi atrăsese atenția pur și simplu fiindcă fusese o intrare. Era ceva complet nestudiat în aerul ei, care apărea rar în profesia asta. Sosise la petrecere de suficient timp cât să fi putut să le fie prezentată, lui și lui Marshell, însă ea părea mulțumită să rămână în celălalt capăt al încăperii, sorbind șampanie și flirtând cu un actor aspirant.

Stătea lejer, într-o poziție relaxată, care nu aducea a poză, dar ar fi arătat superb într-o fotografie. Se strâmbă la actor. Contrastul puternic dintre chipul ei de zeiță de gheață și comportamentul ei lipsit de afectare îi stârni curiozitatea.

— Fă-mi cunoștință, spuse Booth simplu și porni spre celălalt capăt al încăperii.

Ariel găsea fără cusur gustul lui Marshell. Apartamentul era decorat cu stil în nuanțe elegante de auriu și crem. Covorul era gros, iar pereții tapetați. Recunoscu litografia semnată din spatele ei. Era o încăpere pe care știa că Amanda ar fi înțeles-o și ar fi apreciat-o. Lui Ariel îi făcea plăcere să o viziteze. Nu ar fi locuit niciodată acolo. Râse cu Tony când își amintiră cursul de improvizație pe care îl făcuseră împreună cu ceva ani în urmă.

— Iar tu ai început să vorbești vulgar ca să te asiguri că toată lumea era trează, îi aminti ea, trăgându-l de barbișonul pe care îl purta pentru rolul lui actual.

— A funcționat. Pentru ce cauză lupți săptămâna asta, Ariel?

Ea ridică din sprâncene, sorbind din șampanie.

— Nu lupt pentru o cauză chiar în fiecare săptămână.

— O dată la două săptămâni, o corectă el. Prietenii Focilor, Salvați Mangusta. Haide, de ce te ocupi acum?

Ea clătină din cap.

— E ceva ce îmi ocupă o mare parte din timp în momentul de față. Nu prea pot să vorbesc despre asta.

Rânjetul lui Tony păli. Cunoștea acel ton.

— E important?

— Vital.

— Ei bine, Tony. Marshell îl lovi ușor pe spate pe tânărul actor. Mă bucur că ai reușit să vii.

Deși într-un mod foarte subtil, Tony adoptă imediat o atitudine prevenitoare.

— A fost drăguț că ați organizat această petrecere într-o perioadă în care teatrele sunt închise, domnule Marshell. O cunoașteți pe Ariel Kirkwood? Își puse o mână pe umărul ei. Ne știm de multă vreme.

— Am auzit lucruri bune despre tine, spuse Marshell, întinzându-i mâna.

— Mulțumesc.

Ariel își lăsă mâna într-a lui preț de o clipă, în timp ce-și făcea o impresie despre el. Un om de succes – îndrăgostit de mâncare, judecând după corpul solid –, amabil când dorea să fie. Viclean.

Lui Ariel îi plăcea combinația.

— Faceți filme excelente, domnule Marshell.

— Mulțumesc, replică el și se opri, așteptându-se ca ea să înceapă să se autopromoveze. Cum ea nu mai spuse nimic, Marshell se întoarse spre Booth. Booth DeWitt, Ariel Kirkwood și Tony Lazarus.

— Ți-am văzut piesa, îi spuse Booth lui Tony. Îți cunoști bine personajul. Își mută privirea asupra lui Ariel. Domnișoară Kirkwood.

Avea ochi derutanți, își spuse ea, de un verde atât de limpede și atât de direcți pe un chip atât de distant. Părea un om rezervat, încercat de suferințe, înzestrat din belșug cu inteligență. Era evident că nu își bătea capul prea mult cu tendințele modei. Părul îi era des și întunecat și puțin prea lung pentru moda actuală. Însă ea găsea că se potrivea chipului său. Își spuse că fața lui părea desprinsă din secolul nouăsprezece. Subțire și savantă, cu o nuanță de asprime și o duritate a gurii ce o împiedica să arate prea blândă. Vocea îi era profundă și seducătoare, dar vorbea într-un ritm sacadat ce sugera nerăbdare. Avea ochii unui observator, își spuse ea. Și aerul unui bărbat care nu tolera interferențe sau intimități. Nu era sigură dacă avea să-l placă, dar știa că îi admira munca.

— Domnule DeWitt.

Palma ei o atinse pe a lui. Forță – se așteptase la ea. Se regăsea în constituția lui, alungită și zveltă – și pe chipul lui. Distanță – se așteptase și la aceasta.

— Mi-a plăcut Ultimul clopot. A fost filmul meu favorit de anul trecut.

Booth lăsă să treacă această remarcă, studiindu-i chipul. Emana sex prin toți porii, prin parfumul ei, prin felul în care arăta – nu într-un mod flagrant sau evaziv, ci relaxat și liber.

— Cred că nu știu nimic despre proiectele dumitale.

— Ariel joacă rolul doctorului Amanda Lane Jamison în Vieți și iubiri, interveni Tony.

„Dumnezeule mare, o telenovelă“, își spuse Booth. Ariel surprinse ușoara expresie de dispreț de pe chipul lui. Era un alt lucru la care se așteptase.

— Ai vreo obiecție morală împotriva divertismentului, domnule DeWitt? întrebă ea relaxată, sorbind din șampanie. Sau ești doar un snob artistic? Zâmbi în timp ce vorbi, un zâmbet rapid, fulgerător, ce tăie complet insulta din cuvintele ei.

Lângă ea, Tony își drese vocea.

— Scuzați-mă o clipă, spuse el, și se retrase discret. Marshell murmură ceva despre un nou pahar de băutură.

Când rămaseră singuri, Booth continuă să-i studieze chipul. Râdea de el. Nu mai ținea minte când se întâmplase ultima dată să aibă cineva curajul sau ocazia de a face acest lucru. Nu era sigur dacă se simțea iritat sau curios. Dar în acel moment se desprinsese de starea în care își petrecuse ultima oră. De plictiseală.

— Nu am nicio obiecție morală împotriva telenovelelor, domnișoară Kirkwood.

— Oh. Ariel sorbi din șampanie. O fațetă de safir de pe degetul ei sclipi în lumină și păru să i se reflecte în ochi. Un snob, deci. Ei bine, toată lumea are dreptul să fie. Poate există un alt subiect despre care putem discuta. Ce părere ai despre politica externă a actualei administrații?

— Ambivalență, murmură el. Ce fel de personaj joci?

— Unul de cea mai bună calitate. Ochii îi dansară în continuare. Ce părere ai despre programul spațial?

— Mă interesează mai mult planeta pe care trăiesc. De cât timp joci în serial?

— Cinci ani.

Ariel adresă un zâmbet radios unei persoane aflate în celălalt capăt al încăperii și ridică o mână în semn de salut.

Booth o privi din nou, cu atenție, și pentru prima dată de când sosise la petrecere, zâmbi. Zâmbetul îi făcu chipul mai atrăgător, fără a-l face însă și pe el mai abordabil.

— Nu vrei să vorbești despre munca ta, nu?

— Nu în mod deosebit. Ariel îi răspunse la zâmbet cu un altul deschis. Booth simți stârnindu-se vag în el ceva ce crezuse adormit în siguranță. Nu cu cineva care o consideră un gunoi. Peste o clipă m-ai întreba dacă m-am gândit vreodată să fac ceva serios, iar atunci probabil că aș deveni agresivă. Agentul meu îmi spune că ar trebui să te vrăjesc.

Booth simțea aerul de prietenie emanând dinspre ea, dar nu se încrezu în el.

— Asta faci acum?

— Sunt în afara programului, replică Ariel. În plus – își termină șampania –, nu ești genul care să fie vrăjit.

— Ești perspicace, recunoscu Booth. Chiar ești o actriță bună?

— Da, sunt. Nu prea ar merita să faci ceva dacă n-ai fi bun la activitatea respectivă. Ce părere ai de sporturi? Învârti în mână paharul gol. Crezi că Yankee au vreo șansă anul acesta?

— Dacă își îmbunătățesc defensiva.

Nu era tipul obișnuit, decise el. Orice altă actriță care aspira la un rol principal într-unul dintre scenariile lui l-ar fi copleșit cu complimente și ar fi menționat orice proiect desfășurat vreodată în fața camerei.

— Ariel… Booth luă un nou pahar de șampanie de la un chelner care trecea pe lângă ei și i-l întinse. Numele ți se potrivește. O alegere înțeleaptă.

Ariel simți o atracție, rapidă și clară, ce părea să provină pur și simplu din felul în care îi rostise numele.

— Am să-i transmit mamei mele că ai spus asta.

— Nu e un nume de scenă?

— Nu. Mama mea citea Furtuna când a început travaliul. Era foarte superstițioasă. M-aș fi chemat, poate, Prospero, dacă aș fi fost băiat. Înfiorându-se puțin, sorbi din băutură. Ei bine, Booth, începu ea, hotărând că păstrase suficient atitudinea oficială. Nu ar trebui să punem direct pe masă faptul că, după cum știm amândoi, voi da probă pentru rolul lui Rae peste câteva zile? Intenționez să-l obțin.

El aprobă din cap. Deși Ariel era revigorant de directă, replica ei era mai mult decât se așteptase.

— Atunci voi fi și eu suficient de sincer cu tine cât să-ți spun că nu ești tipul pe care îl caut.

Ea ridică din sprânceană fără a trăda vreun semn de stânjeneală.

— O? De ce?

— În primul rând, ești prea tânără.

Ea râse – un sunet liber, vaporos, ce părea total neafectat. Booth nu se încrezu nici în sinceritatea lui.

— Cred că replica mea e că pot părea mai în vârstă.

— Poate. Dar Rae e o tipă aspră. Dură ca piatra. Ridică propriul pahar, dar nu-și desprinse deloc privirea de pe ea. Tu ești prea blândă. Se vede pe chipul tău.

— Fiindcă acum sunt în pielea mea. Și încă nu m-am jucat niciodată pe mine însămi în fața camerei. Se opri pentru o clipă, analizând în gând ideea. Nu cred că m-ar tenta.

— Poate o actriță vreodată să fie ea însăși?

Privirea ei se aținti din nou asupra lui. Booth o privea cu o intensitate pe care majoritatea oamenilor ar fi găsit-o înspăimântătoare. Deși atracția se făcu simțită din nou, Ariel îi acceptă privirea ca făcând parte din el.

— Nu ai o părere prea bună despre femei, nu-i așa?

— Nu. Dintr-un motiv pe care nu stătu să-l analizeze, Booth simți imboldul de a o testa. Îi ridică o șuviță de păr. Moale – surprinzător de moale. Ești o femeie frumoasă, murmură el.

Ariel își înclină capul și îl studie. Ochii lui nu pierduseră nimic din privirea directă. Poate că ar fi simțit plăcere la auzul acelui compliment dacă nu ar fi știut că era calculat. Simți, în schimb, dezamăgire.

— Și?

Sprâncenele lui se uniră.

— Și?

— Replica asta duce de obicei la următoarea. Și, ca scriitor, sunt convinsă că ai câteva replici în mânecă.

Booth își lăsă degetele să-i alunece ușor pe gât. Ea simți forța mâinii și neglijența relaxată a gestului.

— Care ți-ar plăcea?

— Aș prefera una sinceră, îi spuse Ariel pe un ton calm. Dar fiindcă nu mi-ai oferi așa ceva, ce-ar fi să sărim peste toată povestea? Să știi că personajul tău, Phil, e obtuz, rece și grosolan. Cred că ți-ai schițat foarte bine propria personalitate. Ridică paharul pentru ultima dată și decise că era păcat că avea o părere atât de proastă despre femei sau, poate, despre oameni în general. Noapte bună, Booth.

Când Ariel se îndepărtă, Booth rămase să o privească din urmă preț de câteva momente, apoi izbucni în râs. În momentul acela nu își dădu seama că era primul râs relaxat de care se bucurase în aproape doi ani. Nici măcar nu-și dădu seama că râdea de el însuși.

Nu, nu era Rae a lui, medită el, dar era bună. Era foarte, foarte bună. Avea să-și amintească de Ariel Kirkwood.