Arta compromisului

CAPITOLUL UNU

«„De multe ori te bucuri prea devreme și te căiești prea târziu”. De ce mi-o fi venit gândul ăsta? Eu de bucurat nu m-am bucurat niciodată, nici prea devreme, nici târziu, nici prea târziu. Pentru că nu știu să mă bucur. Și de râs, râd foarte rar. Am citit cândva, într-o carte, că omul plânge mult mai ușor decât râde; în consecință, unui autor dramatic îi e mult mai ușor să compună o piesă care să-ți stoarcă lacrimi decât una care să te facă să râzi. Comedia aproape c-a dispărut și nu doar pe la noi, pe-aici, prin Est, pe la „boșimani”, dar peste tot, și la ăia îmbuibați și occidentali! Să-mi caut motiv de căință? N-am făcut nimic reprobabil. M-am măritat o dată, îndrăgostită fiind. Aveam nouăsprezece ani, săraca de mine. Și pân-atunci nu mă plimbasem cu nimeni de mână. Perioada romantică o sărisem. O ratasem. Amorul meu începea cu sfârșitul. Dezamăgirea a venit curând, chiar înainte de-a o naște pe Maria – la douăzeci de ani. Orfană de tată, mort pe front, crescută-n greutăți, mereu flămândă, mereu dezamăgită de colegi, de profesori, de vecini, coaptă la soarele sufocant al stalinismului, speriată să nu rămân fată bătrână, m-am măritat degrabă. Nu pot să spun că nu eram îndrăgostită de Alexandru când l-am luat, dar argumentul decisiv era teama de-a nu rămâne fată bătrână.

Alexandru m-a lăsat, fiindc-a făcut o pasiune pentru-o actriță, ce e drept talentată și frumoasă. A doua oară m-am măritat cu cel mai vechi prieten al meu. A mers bine, chiar foarte bine căsătoria noastră, până i-a plecat lui Tudor băiatul în Statele Unite. Tudor a-nceput să bea. A dat Dumnezeu și-a rămas și el în Statele Unite. Cu Tudor m-am măritat, fiindcă treceam printr-o pasă proastă și, probabil, ca să dau o tentă optimistă existenței mele. Când m-am măritat cu Tudor, mi-am amintit o replică-a lui Alexandru Bujor, în legătură cu Ileana Sachelarie: „Toate cărțile ei sunt atât de triste. Totul e-un eșec. E obositoare lipsa asta, sărăcia asta lucie de fericire”. Nu mai are nicio importanță de ce-am făcut-o. Ca să mă conformez rețetelor date producătorilor de la Hollywood, de înaltele autorități de stat americane, pe vremea crizei din ’29-’33: happy end! Era și-așa lumea demoralizată, ce s-o mai fi demoralizat și cu filmele. Trebuia să-nvingă binele, virtutea, cinstea. Îi înțeleg pe unii care, zicând „ca-n filme”, se gândesc la ceva ce n-are nicio legătură cu platitudinea deprimantă și coruptă a realității. Deci, m-am măritat a doua oară pentru a ilustra ideea happy-end-ului! A speranței atât de constructive!

Atmosfera asta de ședință – începe în zece minute – îmi stimulează apetitul de autobiografie. Că, altminteri, din ce să mi se tragă rememorările astea? Așa, tam-nisam, hai să ne numărăm boabele vieții! Ne-a invitat și pe nemembri: „ședință cu toți oamenii muncii din Institut”. Lipsește Otilia, chimista noastră, marea noastră specialistă în SIDA, amanta profesorului. El abia-și mai trage sufletul la „Elias”. Otilia stă de-o parte a patului, doamna Profesor, de cealaltă. Când o muri, săracul, o să-i închidă probabil una un ochi, alta ălălalt ochi. Iar el o să scape de-amândouă.Minte, săracul, a avut, dar n-a fost toată bună. În materie de femei – n-a avut nici cât o bibilică. Am și-nceput să vorbesc despre el la trecut. Sforarii noștri îl socotesc și-ngropat, că se-agită fiecare cum poate, pe sus. Mie puțin îmi pasă. Dac-am scăpat nedată afară, când a rămas Tudor în Statele Unite, înseamnă că de-aici o să mănânc pensie».

*

Ana Rotaru-Melinte, secretara de partid pe Institut, vorbea cu Valentina Presură și cu Mioara Ploscaru. Le sugera să ia cuvântul și cam ce să spună, că așa mergeau lucrurile în ultimii ani, de când se domolise entuziasmul revoluționar. Ana Rotaru-Melinte, femeie deșteaptă, bună profesional, cultivată și civilizată, beneficiară a tot felul de burse prin străinătate, știa să se facă agreată și de forurile de partid și de oameni, pe care nu-i asuprea nici cu vigilența, nici cu vreun manifest spirit de partid. Luările de cuvânt, la care nu se mai înghesuia nimeni în ultimii ani, se aranjau a l’amiable, între secretara de partid și vorbitori, și totul mergea ca pe roate. Lumea-și văzuse sacii-n căruță și-acuma picotea liniștită la ședințele de partid. Cine-avusese să se-aranjeze se-aranjase, adică se văzuse membru; cine putuse se băgase în B.O.B., își aranja plecări în Occident, iar cei care, dintr-un motiv sau dintr-altul, rămăseseră de căruță, stăteau liniștiți, luându-și gândul de la burse și de la simpozioane prin ăle străinătăți. Se mulțumeau să-și facă meseria mai conștiincios ori mai puțin conștiincios: ca și ceilalți.

Cel mai mare maestru al burselor, al simpozioanelor, al schimburilor de experiență, al croazierelor, cel despre care aflai că e plecat când în Spania, când în Anglia, când în Canada etc., fără ca plecarea să-i fie analizată în B.O.B., al cărui aviz trebuia să existe măcar de ochii lumii, acest campion era Titus-Livius Calomfir. Plecările astea erau puse pe seama strânsei colaborări dintre Titus-Livius și Biroul II. Așa presupunea lumea, iar el, Tituț, cum îi spunea tot Institutul, nu făcea și nu spunea nimic prin care să risipească zvonul aducător de foloase. O conferențiară de la Arhitectură îi povestise Sânzienei Hangan cum se strofoca bărbatul Anei Rotaru-Melinte să se facă membru de partid. Pentru sprijinirea acțiunii, Ana trăgea și ea câte sfori putea pe la Municipiu, printre cunoștințe influente, printre cunoștințe cu alte cunoștințe, urmând un principiu verificat, care te-nvăța că nimic nu face mai multe parale decât diabolica perseverență.

Suzana Priboianu – Suzi – cu aerul ei mereu preocupat și nemulțumit, își făcea socotelile bănești și-și împărțea bancnotele în plicuri, după ce mai întâi le-ndoia pe lung și-apoi pe lat, adică invers decât majoritatea oamenilor. Anișoara Grigorescu, absorbită de-un roman polițist, ridică doar o dată ochii ei frumoși, negri, conturați cu eye liner violet, cu pleoapele văpsite-n turcoaz, când se-așeză alături de ea Titus-Livius Calomfir. Fără să se fi manifestat în calitate de curtezan, Tituț nu scăpa însă niciodată ocazia de-a se afla în preajma făpturii cărnoase, pietroase și îmbietoare care era Anișoara. Prin moliciunea mișcărilor, prin langoarea glasului și prin duioșia visătoare a privirii, Anișoara te ducea cu gândul la femeile seraiurilor. Prin ceea ce spunea – mai totdeauna comentarii privind moda și prețurile – n-o situai printre inteligențe. Felul pașnic în care susținea câte ceva – niciodată prostii ori absurdități – o așeza între oamenii de treabă și cu bun-simț. Născută într-o familie de boieri cu mari moșii prin Vâlcea, vorbea despre familia ei fără ostentație, citând mereu spusele și faptele bunicilor, cu-o tandrețe care multora li se părea nefirească la o femeie-n toată firea.

Lipsită de sentimentalism în cântărirea oamenilor, nedând cine-știe-ce parale pe mintea și pe valoarea profesională a Anișoarei, Sânzienei Hangan tocmai concepțiileei rămase-n urma vremurilor îi plăceau. Sânziana o considera pe Anișoara o cucoană a secolului al XIX-lea, rătăcită printre contemporani. Bună să stea acasă, ocupată cu educarea copiilor, cu menajarea bărbatului, bună să meargă la croitoreasă, la baluri, la sindrofii, să facă și să primească vizite. Nemulțumiri avea și Anișoara destule. De primul bărbat se despărțise repede, acesta dându-și de la-nceput arama pe față: adică se purtase mitocănește cu părinții și cu bunicii Anișoarei, părinți și bunici alături de care era obligată să trăiască, fiindcă îndată ce Anișoara s-ar fi mutat din casa lor naționalizată, în care fuseseră lăsați în calitate de chiriași, în odaia rămasă liberă, spațiul locativ ar fi adus imediat pe cine-știe cine. Al doilea bărbat al Anișoarei, după felul cum îi îmbrâncea pe scară pe bunicii prin alianță și pe socri nu dovedea calitățile unui gentleman. Anișoara vărsase multe lacrimi și-n a doua ei căsătorie, mai greu de rupt, cu doi copii.

Sidonia Pușcaș – Sidi – se-așezase în fundul sălii, pe-un scaun din extrema dreaptă a rândului, locul cel mai ferit de privirile tuturor. Nu-i mergea cine-știe-ce nici în noua secție în care se mutase, la cerere, după multe șicane, în fosta secție, din partea Profesorului și-a doctorului Fechete. În conflictul dintre Direcție, șef de secție și Sidi Pușcaș, cele două prietene ale ei din B.O.B., foarte influente în Institut, nu scoseseră o vorbă s-o apere. Ardeleancă până-n măduva oaselor, permanent respinsă de maleabilitatea și de spiritul de compromis ale regățenilor, Sidi era gata să intre-n război cu oricine nu corespundea normelor ei etice: de fapt cu mai toată lumea. Singură, cu niciun sprijin de nicăieri, avea curajul să-nfrunte pe oricine.

În timp ce majoritatea celor din Institut puneau spada mereu scoasă din teacă a Sidoniei Pușcaș pe seama unui complex de superioritate, Sânziana Hangan era printre puținii care-o atribuiau unui sentiment de permanentă insatisfacție al Sidoniei; insatisfacție față de propria viață, față de mediul înconjurător, care nu era exemplu de virtute și, în mare parte, nici de competență, de regimul politic pe care nimeni nu mai dădea nici două parale, unii căutând să smulgă toate avantajele pe care le oferea, alții – majoritatea – încercând să supraviețuiască, destui lăsându-se zdrobiți și ajungând mai repede în cimitire și la crematoriu. Sidi era un amestec de milă creștină – mereu gata să-și sacrifice timpul, liniștea și banii pentru a-i ajuta pe cei în nevoi – și de intransigență ireconciliabilă în momentul când punea ochiul pe-un om care nu-i plăcea, ori pe-o idee pe care-o respingea. Obiectivă în judecarea celor care-i erau indiferenți, se dovedea părtinitoare în bine cu-aceia pe care-i agrea, și în negru, fără nicio zonă luminată, cu toți cei care-i stăteau la lingurică.

Printre oile negre-ale Sidoniei se număra Valeria Stoianovici. Deșteaptă, spontană, ironică, fără stare, chiulangioaică, știind perfect să-și facă relații, să se pună deci bine cu cine trebuia, nedând nici două parale pe altceva decât pe copilul și pe casa ei, pentru care-și consuma toată energia și toată priceperea, Valeria Stoianovici – Reli – era pentru Sidonia Pușcaș întruchiparea tuturor defectelor balcano-regățenești. Sidi nu-nceta să se crucească față de Sânziana, pe-a cărei discreție conta, cum de un om înzestrat ca Silviu Stoianovici, regisor de prestigiu, putea să trăiască lângă «așa ceva», referindu-se la Reli. Nicio încercare a Sânzienei de-a o face pe Sidi să-i recunoască Valeriei Stoianovici vreo calitate n-avusese succes. Sidi recunoscuse doar că Valeria ar fi putut câștiga un concurs la număr de mișcări pe minut. «Afară de umblatul ca strechea, nu știu ce merit îi mai găsești», își rezumase părerile Sidonia despre Valeria Stoianovici. Sânziana învățase de la viață că oamenii erau ori de luat ori de lăsat: de luat așa cum erau, cu puținele bune, cu multele rele, sau de lăsat în plata Domnului. Să-ncerci să-i schimbi, însemna să cari apă cu ciurul.

Dintr-o-ntâmplare, toate cele patru beneficiare ale unor șederi de minimum un an în Statele Unite, în calitate de soții, se așezaseră una lângă alta. Două – fete de la țară, cu capete frumoase, cu trupuri vânjoase și cu oase mari, două – orășence, din neam în neam, cu fețe ridate mărunt și cu un aer de plantă de seră. «Pe astea patru parcă le-a făcut Dumnezeu să ilustreze literatura sămănătoristă». Toate patru – membre de partid și cu funcții prin sindicat. Luluța Gămulea, cea mai frumoasă dintre cele două de origine rurală, cu un mers țanțoș și cu fundu-napoi, era cea mai băgăreață dintre toate. Nu era ședință de vreun fel la care să nu ia cuvântul, având marele dar de-a vorbi fără să spună nimic. Nicidecum din prostie, ci dintr-un fel de viclenie a țăranului care face pe neștiutorul, ca să vadă ce dă din ăla care se crede mai deștept decât el.

În spatele Luluței, Lucia Rachieru, cu fața trasă și căzută, cu-o resemnare în ochi, dincolo de toate încercările lumii, se uita când la un participant, când la altul, ca să-și mai mute gândul de la durerea despre care nu aducea deloc vorba, din dorința de-a nu-i împovăra pe alții și de-a nu le face viața mai amară decât era în mod obișnuit. Când vorbea – atât cât mai vorbise – despre copilul ei mort, vorbea firesc, ca și când ar fi fost plecat într-o excursie mai lungă. Asta – la-nceput, după accident. Observase însă că și-această evocare le-ntrista pe colegele ei. În ultimul an vorbea cu ele despre lucruri obișnuite, vorbea, vorbea mereu, fiindcă voia să rămână în rândul oamenilor normali, adică a ceea ce considera lumea – bună-rea cum era – normal. Lucra o jumătate de normă în laborator, cealaltă jumătate acoperind-o cu punerea la punct a fișierului din întregul Institut. De la fișierul ăsta i se trăsese și conflictul cu Sidi Pușcaș, care-ntr-o zi îi ceruse niște fișe. Lucia o trimisese să și le ia singură din dulapul și din sertarul unde trebuiau să se afle. Sidi nu le găsise. Lucia o trimisese din nou. Sidi iar nu le găsise și se enervase. Lucia se dusese cu ea, le găsise și i le vârâse sub nas: «Astea ce sunt?». «Sunt sau nu sunt, ai o jumătate de normă ca să mi le dai tu și nu ca să le caut eu. Și nu-ți mai ascunde neglijența și lenea după nenorocirea pe care-ai avut-o», izbucnise Sidi, albă la față de mânie. Lucia-i strigase tot ce-i venise la gură: «Mai rămăsesem eu, cu care nu vă certaseți din tot Institutul ăsta. Ei bine, ați reușit și cu mine».

Sânziana Hangan, albă și ea la față și cu inima-n gât, asculta mută de uimire. Nu-i venea să creadă că Sidi îi putuse spune unei mame care-și pierduse un copil ceea ce-i spusese Luciei. De când lucra în acest Institut, Sânziana Hangan nu plecase niciodată mai tristă și mai dezamăgită ca de data asta. Cea care, judecându-se la rece, avea să se căiască de durerea peste care călcase era, fără-ndoială, Sidi Pușcaș. Ceea ce însă n-ar fi recunoscut în ruptul capului. Dovada acestei căințe o avusese Sânziana la două ore după incident, când Sidi îi povestise de-a fir a păr «conversația» cu Lucia Rachieru, ca și când Sânziana n-ar fi fost de față, îi povestise ca să se descarce și-n speranța s-audă un cuvânt de aprobare din partea Sânzienei, care-o ascultase fără să scoată niciun sunet.

În acea zi Sânziana plecase pe jos acasă, agale, evitând să schimbe vreun cuvânt cu cineva. Mergea cu gândul dus, copleșită de tristețe, ca după un dezastru căruia, fără să fi vrut, îi supraviețuise. În cap, parcă avea tărâțe cu clei. La un moment dat îi țâșni un gând cu violență. «Ce e-acela un fanatic?». Nimic nu era mai ușor decât să pui sau să-ți pui întrebări, cum și mai ușor era să te miri. «Un fanatic este acel cineva care în numele unui principiu, al unei credințe, calcă-n picioare principiile și credințele altora. Mă gândesc la fanaticii adevărați. Simulanții fanatismului n-au nici măcar scuza doagei sărite de la natură. La ei, totul e calcul. Deci simulanții nu sunt luați de apa unei porniri, condamnabile, dar făcând parte din făptura lor, ci își pun migălos la cale „opera”, calculându-i efectele. Urâtă e lumea asta… Când te uiți bine la ei și-i scuturi, și la cei mai de ispravă oameni vezi faliile de răutate și de intoleranță. Norocul meu că am renunțat să mai fac ordine-n lume. Mulțumesc lui Dumnezeu că ordinea-n lume o fac microbii mei dragi, cu care mă-ntâlnesc, în fiecare zi, la microscop».

Ședința-ncepuse. Era de fapt o dare de seamă profesională – de-aici și participarea «tutulor oamenilor muncii». Vocea joasă a Anei Rotaru-Melinte, rostogolind r-urile, depăna domol rezultatele modeste ale muncii lor de cercetare, îngrădite de sârma ghimpată a sărăciei: aparatură de pe vremea lui Pasteur, substanțe pe sponci, culturi-moarte datorită frigului etc., adică tot ce știa omul. Raportul punea sărăcia Institutului pe seama regimului de austeritate impus de achitarea datoriilor externe. Ceea ce nu pomenea erau pomenile în reactivi și-n tulpine, de la cei câțiva foști colegi stabiliți în Occident. Valentina Presură și Mioara Ploscaru spuseseră și ele aceleași lucruri, făcând efortul să le formuleze altfel decât în raport. Luluța Gămulea întrebă dacă nu se putea încheia vreun contract cu străinătatea pe bază de reciprocitate. Zâmbise până și secretara de partid față de atâta optimism fantezist. Ceea ce n-o-mpiedicase să promită că avea să ia în calcul și o astfel de eventualitate.

«Cred că putem ridica ședința», încheiase cu bucurie în glas secretara de partid. La nostalgie n’est plus ce qu’elle était. Nici comunismul. Până prin ’66 fusese apa-nvolburată care-i îneca fără milă pe unii și-i sălta pe alții la suprafață, ca pe gunoaie. Acum era o baltă stătută, în mâlul căreia înțepenise fiecare. Bucuria din glasul secretarei de partid nu scăpase nimănui. În acel moment se ridică Titus-Livius Calomfir și o-ntrerupse cu un gest. Ana Rotaru-Melinte îl privi întrebător. «Aș vrea să spun» – și-și compuse o figură de zile mari, adoptând un ton pe măsură – «că la următoarele alegeri propun să fie ales în continuare secretar-general al Partidului Comunist Român tovarășul Nicolae Ceaușescu». Ana Rotaru-Melinte aprobă din cap. Luluța Gămulea nu-și putu reprima un zâmbet, oricât era ea de «cu partidul și cu guvernul». Luați pe neașteptate, chiar și cei mai devotați «membri» uitară să aplaude. Ședința se ridică prin «ridicare» de pe scaune. Sânziana Hangan simți aceeași pâclă în suflet și-n creier ca-n ziua incidentului dintre Sidi Pușcaș și Lucia Rachieru, tristețe apăsătoare, fără geană de speranță, când specia umană i se părea sinistră, grotescă, derizorie. În gând îi veneau cuvintele pe care i le spusese într-o zi fiică-sii, Maria: «De frig și de foame ne-ar putea scăpa-ntr-o zi un parastas internațional, un parastas cu dar, în folosul României. Dac-ajungem un popor de lichele, nu ne mai poate salva nimic și nimeni».

Conversații între patru ochi evita, pe cât putea, cu oamenii din Institut. Acuma, ca să nu se lase agățată de vorba cuiva, se-apucă să-și facă ordine-n birou. «Te duc până la troleibus?», o-ntrebă Sidi Pușcaș. «Nu, mulțumesc. Trebuie să mă-ntâlnesc la ora cinci cu cineva și-mi mai fac de lucru pân-atunci». Când toată lumea ajunsese măcar la jumătatea drumului spre casă, plecă și Sânziana din Institut. O opri portăreasa, rugând-o să-i citească niște buletine de analize. «Vetuțo dragă, sunt minunate analizele astea, îngropi tot Institutul! Fii fără grijă», și-i făcu portăresei semn să se oprească din mulțumit. Era o zi limpede și caldă de octombrie. Frunzele trosneau sub tălpi. Un covor de la galben ca paiul până la ruginiu, cu pete ici-colo de verde puternic și de verde stins, «a moarte și-a putreziciune». «Păcat că nimic nu ne servește la-nvățat indiferența. Indiferența naturii: deasupra binelui și-a răului, cum probabil e Dumnezeu, dacă o exista. Ce-o fi reprezentând nenorocita asta de lume? Vreo colonie penitenciară a unei alte galaxii, vreun laborator unde s-a pierdut controlul? S-au întrebat ei alții, mai deștepți decât mine, și chiar dacă și-au dat răspunsuri structurate, la ce-au folosit dacă n-au schimbat nimic?! Un frumos exercițiu de inteligență. Adevărul e unul singur, ceea ce nu-mpiedică pe nimeni să-și prezinte minciuna și sofismul drept adevăr incontestabil. O s-ajungă vreodată lumea să nu-și mai facă zid de apărare din minciună și din interes? Ce viață dezgustătoare…

Profesional, Tituț al nostru ar fi putut ajunge ce-a ajuns și fără protecția Cabinetului 2 și fără declarații ca a de astăzi, dar e-adevărat că lumea n-ar fi călărit-o-n lung și-n lat. Vorba lui Alexandru: „de prezent ești sigur, viitorul – simplă presupunere”. Tituț – un bun profesionist – gaură-n știință nu era însă hărăzit să facă. Asta explica de ce nu se făcuse uitat prin nicio călătorie. Nu e de el competiția nemiloasă. El se-ntoarce mereu la noi, fiindcă la noi se poate da mare – mulți dintre noi ajungând să lucreze unde lucrează prin concursuri de-mprejurări și de dosare. Fericitele excepții – adică, oameni de reală valoare – sunt prea puține. Noi suntem un perfect „mediu” pentru Tituț. Ca peste tot».

*

Sânziana ajunse la o biserică. Intră și aprinse o lumânare la vii, două la morți. Se opri la crucea cu Iisus răstignit. Îi atinse picioarele cu mâna stângă. De câte ori îi fusese greu în viață, își adusese-aminte de Patimi: de cele fizice – imaginabile, de fapt, pentru călăi; de cele sufletești – imaginabile pentru cei care simțeau la fiecare pas eșecul binelui în fața interesului, a necinstei, a simulării, a obtuzității. Își rezimă fruntea de piciorul crucii. «Cât ai suferit… și pentru ce? Lumea nu s-a făcut mai bună. Iar în numele tău s-a omorât și s-a jefuit și unii mai pretind și astăzi că-n numele Tău se căsăpesc. Zadarnic. Zadarnic. Iar credința în Tine se clatină peste tot. Se pregătesc să Te ucidă a doua oară. De data asta, definitiv – prin uitare… Rămâi cu bine…».

Lumea coclise. Pata verzuie, ca veninul, nu se mai ducea. Cu niciun șmirghel. Pata se mărise și săpase adânc. Ea se ducea numai dacă topeai metalul. «Pe noi cine, cum și când să ne mai topească? De fapt, ca să fiu sinceră cu mine însămi, trebuie să recunosc și eu c-am ajuns la un imobilism, la o stagnare de unde nu mai doresc nimic. O schimbare chiar m-ar… dezechilibra. De fapt, nu mai aștept nimic de la viață. Am impresia că, moral, mi-am încheiat socotelile. Rămâne să viețuiască trupul, cât a fost programat. Nu mă socotesc nici victimă, nici privilegiată. Fac parte, ca zeci de milioane, din lotul de condamnați de la Yalta. Mă număr printre cei situați între sârma ghimpată a lagărului de pedeapsă și sârma lagărului mare. Între una și alta, cum zice nenea Sandu Dragomir, funcționează simultan forța centripetă și forța centrifugă; nu ești cuminte, intri în cercul din mijloc, la pedeapsa-pedeapsă; ești cuminte – mergi în pas cadențat în cercul mai larg dintre ăle două rânduri de sârmă. Forța centrifugă îi propulsează pe cei mai dibaci și mai favorizați de soartă dincolo de cercul al doilea, în lumea „zis liberă”, cum o numește tot nenea Sandu».