Ramas-bun casei parintesti

CAPITOLUL UNU
«Când amintirile-n trecut…»

Mai tot omul se simte-ndreptățit, ba chiar obligat, când e să cumpere ceva, să-l umilească pe cel care vinde. (Observația nu se referă la cumpărător – așa cum îl înțelege economia politică – și nici la vânzătorul profesionist. Aici lucrurile se prezintă altfel: mai precis, chiar pe dos.) Așa se-ntâmpla și cu cucoana asta care cumpăra pe nimic o casă enormă, într-un cartier central și liniștit, o casă care, în stare bună, s-ar fi vândut cu mai mult de zece ori prețul la care se-nțeleseseră.

— Dumneavoastră le-ați mutat aicișa? întrebă cucoana, arătând din cap, cu tot disprețul de care era-n stare, aragazul ce-ar fi trebuit să fie alb, butelia, masa de bucătărie cu față de marmură – marmura unei credențe vândută mai de mult – și bufetul imens, ca o fațadă de catedrală, așezate-n partea stângă a verandei pe care scara de marmură porfirie o despărțea-n două.

— Aici sunt de ani de zile. Ai mei n-au mai avut loc în bucătărie!

— Mda! mormăi cucoana pe-un ton dubitativ, lăsându-se păgubașă de-a-și duce mai departe ancheta socială, că doar nu de asta venise.

— Vai, da’ și-acilea pică. Și treapta asta-i desprinsă.

Din vocabularul cucoanei nu putea lipsi «vai»-ul obligatoriu în vocabularul mai tuturor indivizilor cu educație precară sau foarte mulțumiți de sine, indivizi care, prin această exclamație, atât de expresivă, își manifestă surpriza încântată a descoperirii propriei persoane.

Cucoana găsea, la fiecare pas, câte-un cusur. Bărba-tu-său nu scotea o vorbă.

— Vai, da’ dacă știam în ce hal e n-o cumpăram, vorbea ea fără adresă precisă.

De la o vreme profesorului Șerban i se făcu lehamite de observațiile psihologice la care-i da imbold cucoana. De-o viață-ntreagă-i tot observa peoameni și, după ce-i stârneau curiozitatea un moment, pe urmă-l plictiseau, spunând mai toți aceleași lucruri și-aproape cu-aceleași cuvinte.

— Doamnă, înainte de-a cumpăra casa ați văzut-o. Și v-am vândut-o la prețul la care v-am vândut-o fiindcă este așa cum este. Tonul fusese foarte rece.

— Bărbată-mio a văzut-o, că eu eram în refegé-n schimb de experiență. El a vrut s-o luăm, că dacă era după mine… găseam eu altceva. Mai puneam niței bani și luam lucru ca lumea.

— Trebuia să vă puneți de-acord înainte de-a face actele. Nu v-a silit nimeni.

Ca să-i arate că nu mai era dispus s-audă nimic, profesorul Șerban rămase cu doi pași în urmă.

Deși cu trei luni mai înainte casa fusese complet locuită, arăta ca un loc părăsit de ani și ani. Tavanele erau pline de pete gălbui de la ploaia și de la zăpada care se strecuraseră prin acoperișul găurit, iar pereții, cu tapetele dezlipite din loc în loc și vechi de cel puțin treizeci de ani, mohorâte și negre de fum, păreau pereții unui cavou care se deschidea numai ca să mai primească un nou mort. Parchetul, din lemn colorat, așezat în figuri geometrice, deosebite de la o cameră la alta, se-nfățișa ca după trecerea unor turme de tonaj mare. De fapt, singurul care știa de existența parchetului era profesorul, pentru că avea în minte casa așa cum fusese cu douăzeci și cinci-treizeci de ani în urmă. Ți-ar fi trebuit multă imaginație pentru a bănui sub stratul compact de jeg din care se detașau pe-alocuri pete de grăsime în hărți singulare – îmbinarea bucăților de parchet înguste, șocolatii, de culoarea chihlimbarului-deschis, roșu-închis cu nervuri ca de marmură și roz-stins ca petalele trandafirului veșted. Ar fi fost nedrept din partea profesorului să le ceară un lucru atât de complicat cucoanei și bărbatului ei, chelner.

— Bine, dar cum de-or fi adus casa-n halul ăsta?

Pentru prima dată vocea cucoanei n-avusese niciun ifos și sunase probabil ca pe vremea când n-aveau bani.

«Dacă-i scoți un moment pe oameni din condiția lor socială și-i pui într-o situație neutră, în care se manifestă numai ca oameni, ai uneori surprize plăcute. Uite, ca acuma». Profesorul găsi de cuviință să-i răspundă.

— Așa se-ntâmplă când lucrul tău ajunge pe mâna altuia.

— În camera asta e parchet! De ăsta-n culori n-am prea văzut.

În timp ce spunea aceste cuvinte, cu-o privire expertă-n inventare, cucoana trecu-n revistă lucrurile din cameră, apăsând asupra secrétaire-uluiLouis XV, cu două medalioane de Sèvres, încastrate-n ușile de sus, din lemn de trandafir intarsiat, destul de bine-ntreținut, și-asupra celor trei portrete de femei, una cu un copil în brațe, așezate unul lângă altul, pe peretele din fața paturilor, în stânga oglinzii.

— Dulăpioru-ăla de colo, cu chipuri, nu-l vindeți?

Profesorul făcu un semn negativ din cap.

— Nici tablourile-astea pictate?

— Nici. «Ne rafinăm, ne rafinăm», își zise profesoru-n gând.

— Avem și noi tablouri, tot pictate: unul cu liliac, unul c-un pepene tăiat felii și-unul c-o țigancă, să scuzați, cam despuiată, care pufăie dintr-o lulea, știți ca țigăncile. Mi-ar fi plăcut ăsta din mijloc – și-arătă cu mâna – cu cucoana cu copil; l-aș fi pus în odaia fetei nemăritate, e ceva serios. Dar dacă…

Ochii cucoanei se-ntoarseră spre parchet, marfă sigură, gata plătită.

— Frumos, păcat că e numai în odaia-asta!

— Și-n celelalte camere e parchet, dar de murdărie nu se mai vede, îi explică profesorul.

— Da-n camera asta?

— Aici au stat părinții mei până la moarte. Vedeți și lucrurile…

— Au stat și dumnealor în casă?

Profesorul ghici mirarea cucoanei cu privire la halul în care arăta casa, deși proprietarii continuaseră să locuiască-n ea.

— Erau foarte bătrâni și ani de zile n-au avut pensie. Nu s-au mai putut ocupa de casă.

Profesorul Șerban le dădea explicațiile astea, le făcea o confidență fără să i-o ceară nimeni, fiindcă avea o fire de om cumsecade, care se purta scorțos numai când cineva îl călca pe nervi cu bună-știință.

Erau și ăștia niște oameni ca toți oamenii. Profesorul văzuse și mai rău la viața lui și încă la categorii cu pretenții de «naștere» și, uneori, și mai regretabil, cu pretenții intelectuale. «Bună-starea distribuie cu dărnicie, în toate vremurile și pe toate meridianele, un fel special de încredere-n sine, asimilabil, pe multe planuri, cu mitocănia. Când nu ești de-o anumită calitate sufletească, bună-starea, mai ales când nu-i moștenită măcar de câteva generații, te face să-ți pierzi busola, iar carența asta se manifestă prin falsificarea planurilor de-nțelegere și-a raporturilor, prin confundarea valorii cu succesul și prin tendința de-a-i umili pe alții, fiindcă li te simți superior.

Unchiul Tache la nunta Semiramidei. Îi puseseră fetei numele ăsta insuportabil de lung după ce trecuseră-n revistă toate numele cunoștințelor și-ale rudelor. Nu era printre ei nicio Semiramidă. Așa trebuia s-o cheme pe fata lor. Semiramida nu ieșise nici frumoasă, nici deșteaptă, însă era bună și-atrăgătoare cu timiditatea ei copilăroasă la care se-adăuga povara numelui ăsta. Mai ales după ce se măritase și-o chema Semiramida Drăgălia. Ginerelui nu-i găsise unchiul Tache niciun cusur. Intrat în panică din pricina celor 27 de ani ai fetei pe care, de la 18, aștepta s-o mărite, o dăduse pe Semiramida primului-venit. La nuntă, un neam mai depărtat, ca să-i facă plăcere unchiului Tache, se-apucase să-i laude ginerele. Unchiul Tache se ridicase-n picioare – invitații tăcuseră crezând că socrul vrea să țină un toast – închinase paharul pentru neamul care-i elogiase ginerele și declarase cu glas plin de mulțumire: „Cu fată ca a mea și cu zestrea pe care i-o dau puteam să măuit și mai sus.” Semiramida, săraca, deși nu descoperise ea praful de pușcă, albise sub voalul de mireasă. Doctorul Ghiță Drăgălia se făcuse că n-aude. La doi ani după ce moșia unchiului Tache fusese expropriată, Semiramida se spânzurase. Probabil că numai bărbatu-său știa de ce. Semiramida nu lăsase nicio scrisoare. Dispăruse discret, șters cum trăise. Unchiul Tache era mare moșier, deputat, în comitete, consilier nu-mai-știu pe unde. În sfârșit…».

Cucoana-i făcea semne soțului ei arătându-i oglinda îngustă și lungă prinsă cu șuruburi în zidul din fața ferestrelor, în camera «cu parchet». Soțul, chelner, îi adresa tot felul de strâmbături de nedumerire. Până la urmă, cucoana fu nevoită să-i arate oglinda cu degetul și din ochi pe profesor. Urmă un răspuns mut din partea chelnerului, o strâmbătură a buzelor și-un ridicat din umeri a nehotărâre.

— Oglinda rămâne-n perete. Numai zugravii să aibă grijă să n-o spargă. Ar fi păcat.

— Păi ce, eu mă mișc de-acilea pân’ ce n-or fi toate gata?! Avem o mobilă! O frumusețe, cu itarsii. O să se potrivească de minune cu oglinda.

— Bine-nțeles, bine-nțeles, încuviință profesorul.

Văzuseră casa de sus până jos. Toate cârtelile cucoanei amuțiseră când dăduse cu ochii de oglindă, pleașca asta de câteva mii de lei care le venea pe negândite. Cuprinsă de-un subit entuziasm pentru profesor, cucoana-i sugeră lui bărbatu-său la ureche să-l invite la o bere.

— Mai bine-i trimitem ceva acasă, așa cum știu eu, răspunse omul, care, prin meserie, era mai familiarizat cu distanțele. Adresa profesorului era trecută în actul de vânzare-cumpărare.

— Să vă ducem acasă, dom’le profesor?

— Mulțumesc, aș vrea să mai rămân un pic: să pun la punct niște acte ale părinților, niște hârtii. Am să vă trimit în două-trei zile cheia de la intrare.

— Nu-i nicio grabă, că ne-ați mai dat două rânduri.

— Sigur, întări cucoana.

— La revedere și să stăpâniți sănătoși!

— Mulțumim, dom’le profesor, mulțumim, răspunseră soții la unison.

— Cu tot respectul, adăugă bărbatul, strângând cu amândouă mâinile, plin de efuziune, mâna profesorului.

— Să trăiți, domnu’ profesor, spuse și cucoana, apucând mâna care i se-ntindea și făcând semne modeste și pline de mulțumire din cap.

Profesorul știa că cei doi plecau din casă-ncântați de-afacerea pe care-o făcuseră, îmbunați și gata să plângă. Știa cât de-aproape e-ncântarea-de-sine de stările duios-lacrimogene. Îi conduse până jos și-nchise ușa de fier și de sticlă în urma lor. Urcă din nou treptele de marmură, în timp ce perechea pornea motorul «Fiat»ului 1800. Ajuns în camera părinților, luă seama tuturor lucrurilor, apoi merse la fereastră, o deschise, înlătură cu mâna o ramură de glicină gata să spargă geamul și se uită în curte la cercul de merișor năpădit de buruieni și la magnolia cu flori roz-liliachii, abia răsuflând dintre urzici și dintre lujere de floarea-soarelui care nici în câmp n-ar fi crescut mai mari. Își aduse-aminte că de câțiva ani încoace, se-ntâlnea, din când în când, prin jurul Pieței Romane, cu-o cerșetoare bătrână cuochi albaștri, încălțată într-un șoșon și-ntr-un pantof, care ți se posta în față și, fără să spună nimic, întindea o mână timidă. Avusese de la-nceput impresia c-o știe de undeva. Ajunsese chiar să-l obsedeze asemănarea cerșetoarei cu-o figură cunoscută pe vremuri, dar a cui? Într-o bună zi, profesorul Stein îi lămurise misterul. Era Amira Pompiliu, care cântase la «Scala», tocase multe averi, printre care și pe-a unui vestit ministru de pe vremuri (a cărui poreclă, un nume de animal, i se lipise definitiv în coada numelui adevărat), fusese acoperită de glorie și de diamante și nevastă a unui procuror de la Casație. Într-o zi, profesorul Șerban îi dăduse cerșetoarei 100 de lei. Femeia luase banii, îi vârâse-n sân și dând cu tristețe din cap se aplecase confidențial spre profesor și-i spusese cu un glas stins și copleșit de rușine: «Înseamnă că știți!». Se-așezase apoi pe bordura unui gard de beton și-ncepuse să plângă, ștergându-și ochii cu-o bucățică de hârtie igienică. Probabil că nu era pe de-a-ntregul nebună.

Magnolia fusese plantată cu-o zi înaintea nașterii profesorului Șerban.

* * *

«În ajunul nașterii tale, Daniel, am visat că bătea un vânt grozav și că cerul era vânăt de nori. Magnolia (coana Luța Șerban, mama profesorului, pronunța cuvântul cu n muiat, à la française), pe care-abia o sădisem, se-apleca într-o parte și-ntr-alta, gata-gata să se smulgă. Eu stăteam la fereastră și mă uitam și nu puteam face nimic, fiindcă ușa camerei era-nchisă cu cheia, iar cheia – nicăieri. Vorbeam cu taică-tău prin ușă. Plângeam și-l rugam să meargă să apere magnolia de vânt. „Stai liniștită, că n-avem ce-i face”, îmi răspundea Sică. După un timp, vântul parcă se mai potolise, dar cerul tot vânăt era. Nici nu-mi venea să mă uit în curte. Eram convinsă că magnolia trebuie să fie făcută praf. Spre surprinderea mea, arbustul nu era smuls, numai florile îi erau risipite pe jos într-un covor de petale mov-deschis. A doua zi, te-ai născut tu. Sădisem magnolia pentru tine. Eram convinsă c-ai să fii fată. Visul ăsta mi s-a părut o prevestire. Mi-a intrat în cap c-ai să duci o viață grea».

Toamna, când venea domnul Franz, grădinarul de la Grădina Botanică, și-nfășura magnolia cu paie și cu hârtie de-ambalaj, pregătind-o pentru iarnă, era un adevărat ceremonial: toți ai casei, în cerc, stăteau în jurul arbustului, așezați cu metodă de domnul Franz, care le punea fiecăruia-n brațe câte un instrument de grădinărit ori măcar sfoară, o foarfecă obișnuită sau ceara cu care era întărită hârtia la curburile ramurilor. Primăvara, domnul Franz se-nfățișa din nou și, meticulos, nemțește, îi scotea «frumoasei» hainele urâte și groase de iarnă, după care urmau tot felul de operații chirurgicale și tot felul de masaje, cu soluții și cu alifii, de-ntărire – unele, împotriva paraziților – altele. «Terminat cu mireasa al nostru, pentru moment. Peste doue septemini trece tin nou Franz. Fedem cum mergi».

Ceremonia învelitului și-a dezvelitului miresei cu flori ca de ceară ținuse din 1910, anul «nașterii» lor – al magnoliei și-al lui Daniel, viitorul profesor, Șerban – până-n 1940 când Franz, cetățean german, la 55 de ani, fusese obligat să plece cu armatele nemțești pe front, de unde nu se mai întorsese.

Venise la ei cu trei zile înaintea plecării să-și ia rămas-bun.

«Am fenit se spun auf wiedersehen sau poate adio, la familia și la magnolia. Eu și copac am imbetrinit împreuna…».

Le părea rău că domnul Franz îi părăsea, și nu pentru a merge la vreo nuntă.

«Ce să facem, domnu’ Franz, e război», spusese coana Luța, întunecată de tot felul de presimțiri în legătură nu numai cu domnul Franz.

«Ce se faci, thoamna, Deutschland asta vrea se fie über alles». Domnul Franz dăduse a pagubă din cap.

Strânsese mâna tuturora din casă, apoi se oprise la magnolie și-i făcuse ultimele retușuri de rămas-bun.

Încă din tinerețe, lui Daniel Șerban i se păruse, fără să-ncerce să-și confirme impresia, că fiecare membru al familiei lega un gând superstițios de magnolie. La urma urmei, și el, când plecase pe front, îi spusese-n gând – trecând pe lângă ea și rupând o floare, ceea ce nu mai făcuse decât o singură dată până atunci – «dacă n-ai să te usuci, am să mă-ntorc». Doi ani, cât lipsise el, coana Luța avusese grijă de copăcel mai mult ca de lumina ochilor, o grijă suspectă când ai un băiat pe front. Bătuse de câteva ori drumul până la Grădina Botanică, după un «specialist», dăduse anunțuri la ziar, dar nu reușise să găsească un al doilea domn Franz. Dacă văzuse că n-are-ncotro, se-ncrezuse-n priceperea căpătată din ce trăsese cu ochiul la domnu’ Franz și din niște reviste la care se abonase numai de dragul magnoliei. «Ea a murit și magnolia trăiește. Magnolia nu era clepsidra coanei Luța, e clepsidra mea. Noi doi suntem gemeni».

Coana Luxița Bantaș, mama coanei Luța și bunica lui Daniel Șerban, adusă de la gară cu birja sa-și vadă primul nepot, născut de-o săptămână, băgase numaidecât de seamă, cu ochiul ei ager, că merișorul era netuns la vreme, că teiul și castanul trebuiau și ei nițel «potriviți». Observațiile astea le făcea cu un glas care, deși fornăit, era foarte expresiv și plin de modulații. Când dăduse cu ochii de magnolie, pe care n-o știa, se-apropiase, îi luase bine seama, își pusese lornionul și exclamase: «Ptiu, că frumoasă mai el». Îi dăduse câteva târcoale și nu se-ndura să intre-n casă unde-o aștepta nepotul. Își sărutase repede fata și pusese un galben mare austriac pe fruntea nepotului pe care-l învrednicise cu-o privire grăbită.

«Deocamdată nu seamănă cu nimeni», declarase ritos, examinând de astă dată prin lornion mogâldeața din leagăn. «Când sunt mici sunt toți urâți», își încurajase ea fata. «Pe urmă se deschid și se fac drăgălași; de-abia când sunt mari se-mpart în urâți și-n frumoși. Dar mai va pân-atunci». «Asta am eu bun: i-o zic omului verde-n față», spunea coana Luxița despre sine. Forfeca omul cât putea pe din dos dar, ce-i drept, nu scăpa nimic când i-o spunea și-n față. De multe ori coana Luxița nu-și exprima doar propriile păreri, ci făcea un gen de compendiu al tuturor părerilor auzite despre tine-n dreapta și-n stânga, le cântărea și le combina în așa fel încât, ajungând cu ele la potou, ți se-nfățișa, ca un fel de substitut al corului antic, mesager al opiniei «cetății». Avea o intuiție care-o făcea să nu dea greș în judecarea oamenilor, iar modul ei brutal de-a comunica niște adevăruri nu pornea din vreun principiu de-a răspândi, pe calea spulberării ascunzișurilor și-a minciunii, binele și dreptatea pe pământ (deoarece coana Luxița era o natură prea primară pentru a avea noțiunea unui principiu), ci dintr-un fel de neliniște-n trup, ce punea stăpânire pe ea și nu-i dădea pace până nu-ți descărca traista cu tot ce știa despre tine; dintr-o incapacitate de-a ține pentru ea ceea ce-i sărea-n ochi, «că nu era oarbă», și pe care alții o numeau indiscreție. Cu toate că nici cunoștințele cele mai depărtate nu scăpau ochiului și limbii ei ascuțite și lungi ce nu-și afla locul în gură, nimeni nu spunea despre coana Luxița c-ar fi fost rea. «Afurisită», «a dracului», «iscoada turcilor», «spionul Kaizerului», «trimisul papei» și multe astfel de epitete simple sau metaforice urmau totdeauna în coada numelui ei, rostite cu-o anumită simpatie. Nimeni n-o ura pe coana Luxița fiindcă nici ea nu ura pe nimeni. Indiscreția coanei Luxița se deosebea de indiscreția generală. Coana Luxița lansa observații usturătoare cu privire la caracterul și la comportamentul «victimei», fără ca ele să implice vreo a doua persoană sau raporturi care să compromită pe cineva. Și-apoi tot ce spunea dumneaei era spus în glumă și cu haz. Era și-un fel de obicei de om singuratic, speriat că vede ceva pe care dacă nu-l comunică pe loc s-ar putea, a doua zi, să nu mai aibă cui. Era chibzuită cu banii și cu lucrurile, fiindcă trebuise toată viața să-și vadă singură de rostul averii, își ținea listă la zi cu veniturile și cu cheltuielile, cum citise ea că proceda un ministru al lui Ludovic al paișpelea, nu de alta, ci ca să nu se-ntindă mai mult decât îi era plapuma. Mese cu lume dădea numai de trei ori pe an; de ziua ei, de ziua morților și-n noaptea de Paști, când orice cunoscut, în drum de la înviere spre casă, putea face popas în casa coanei Luxița, unde-l aștepta masă-ntinsă cu toate bunătățile, cu vinuri vechi și scumpe și cu lichioruri franțuzești. Nu dădea mai multe mese fiindcă nu se simțea-n stare să fie la-nălțime decât de trei ori pe an. Ea când te poftea înțelegea să simți c-ai fost poftit, adică să nu mănânci o masă obișnuită, ci să te trezești cu fel de fel de trufandale-naintea ochilor, așezate cu artă, să nu știi ce să-ți saturi mai întâi, privirea, nasul ori limba, să-ți aduci aminte peste ani și ani de invitația la coana Luxița ca de-o sărbătoare memorabilă. Deși coana Luxița n-avusese englezi în neam și nici nu știa prea bine cum umbla obiceiul prin lumea bună de pe-acolo de pe la ăia, fără s-o fi-nvățat nimeni, i se părea nelalocul ei orice-ntrebare cu privire la prețul vreunui lucru de pe masa dumisale.

În zilele-acelea trei ale anului totul era hors classe: mâncare, băuturi, flori, serviciu. Trei chelneri, ca niște diplomați, cu voci discrete, apăreau în jurul mesei doar la momentul oportun, ca să-ți prezinte un platou sau ca să-ți umple paharul, cu gesturi elegante, lipsite de ostentație, care trădau obișnuința marilor restaurante. Mai agreabil decât toate aceste eforturi de-a-ți agrementa orele petrecute în casa ei era faptul că la petrecerile coanei Luxița te simțeai de fiecare dată ca-ntr-o familie. Coana Luxița era foarte conservatoare-n părerile și-n relațiile ei. Puteai sărăci sau puteai ajunge cine-știe-ce mărime – ea nu-și schimba comportamentul. La masa ei toată lumea era egală și singurele deosebiri în deferența față de invitați le stabilea vârsta acestora, în capul mesei, stătea de fiecare dată coana Luxița, fiindcă i se părea o ipocrizie ca-n casa ta și la masa ta să-l pui pe altu-n frunte. La stânga și la dreapta, ședeau invitații cei mai bătrâni, iar după ei, în ordinea descrescândă a vârstei, ceilalți, așa încât un capăt al mesei era al tineretului. În câteva zeci de ani era firesc ca unii invitați să dispară; unii se mutaseră din oraș, alții se mutaseră la cimitir, alții urcaseră prea sus ca s-o mai păstreze pe coana Luxița printre relațiile lor. Coana Luxița – care-n viața ei nu țintise «prieteniile» din interes, mulțumindu-se cu ce era al ei, socotind că adevărata plăcere era să ai de-a face cu oamenii doar de buna-voie – se uita urât la toată lumea care invita sau se lăsa invitată din obligație, pentru a-și crea relații utile, fiindu-i silă de «politica» asta, și de cealaltă, «ca de limbrici». În politică se băga, după a dumneaei părere, cine nu era bun de nimic.

— Ba se bagă și unii de le scapără mintea de deștepți, coană Luxița. Le scapără mintea, dar umblă oamenii după căpătuială, după câștig fără muncă.

— Hai s-o luăm cu metod, zicea coana Luxița, și-l țintea pe interlocutor cu ochii ei mărunți și negri cu sclipiri de ochi de viezure. Un zâmbet cam în zeflemea îi încrețea fața-n riduri mărunte, ca pe-o smochină. Eu o țin pe-a mea: cine se bagă-n politică nu-i bun de-altă treabă. Dacă are meserie – e meseriaș prost. Meseriașul bun nu-și lasă meseria ca să dea din gură. Dacă are avere înseamnă ca nu e-n stare să vadă de ea și hai și el să intre-n politică. Știu ce vrei să-mi spui: vrei să-mi spui că intră-n politică tocmai ca să-și sporească averea. Cine nu e mulțumit cu ce are, când are, și umblă să tot adune are-o doagă lipsă. Lăcomia e semn de lipsă aici, să știi. (Coana Luxița făcea un semn elocvent la cap.) Dacă-i crapă mintea de deștept, cum ziceai dumneata, și n-are stare-acasă, de ce nu se face avocat? Că de dat din gură să tot dea; și pe urmă ce vrei dumneata mai multă sofisticărie ca la avocații ăștia, care umblă să scoată basma curată pe toți nelegiuiții și pe toți tâlharii. Dar măcar asta zici că e meserie. Dar să faci politică? Înseamnă că nu ești bun de-altceva, ascultă ce-ți spun eu. Zici că sunt și unii care-au minte; or avea dar nu e toată bună.

— Dar cu vărul dumitale care ajunse ministru, cum e, coană Luxița?

Coana Luxița pufăise pe nas în semn de dispreț, tușise ca să-și dreagă glasul fornăit și-și umflase gușa, mai mult imaginară, cum fac curcanii când au de gând să se-nfoaie și să-și dea drumul la glas.

— Văru-meu? De când s-a ajuns, nu mai cunoaște pe nimeni. Cred că dac-ar fi trăit biată mă-sa, tușa Sita, nici pe ea n-ar mai fi cunoscut-o. Din partea mea poate s-ajungă și papă la Roma că mie tot atâta mi-este. Dar de când cu ministreala asta s-a făcut un porc. Eu care nu știu de politicăria lor, l-am poftit la masă de ziua mea, cum l-am poftit toată viața.

Coana Luxița mirosise de la-nceput că domnul Panaioti adusese vorba de politică, sperând s-audă chiar din gura coanei Luxița povestea cu epistola scurtă și bine simțită pe care i-o scrisese ea vărului ministru.

— L-am poftit, iar dumnealui a pus secretara să-mi răspundă exact cum îți spun eu acum: «Domnul ministru este reținut. Nu poate răspunde invitației».

Coana Luxița tăcuse îmbufnată și dăduse a pagubă din cap.

— Dar cică și dumneata i-ai răspuns de i-au duduit urechile. A râs un minister întreg, dar ce zic eu un minister, un București întreg.

— De răspuns i-am răspuns, ce e drept.

Coana Luxița se lăsa greu fiindcă nu-i plăcea să se grozăvească nici cu faptele, nici cu vorbele ei.

— Am auzit atâtea versiuni ale scrisorii ăsteia că-mi vine să cred că nu era adevărată niciuna.

— Văd că vrei să ți-o spun eu pe-a adevărată. Bine, coane Gliguță, fie. M-am dus la domnul Schön, tipograful unde-mi fac eu cărțile de vizită și i-am cerut un carton alb, îndoit, de faire part. Am venit acasă și i-am scris lu’ dom’ ministru o scrisoare de dragoste. Mâna coanei Luxița desena litere-n aer. Am pus adresa: Excelenței-sale domnului ministru al etc. etc. Iar înăuntru am scris cam așa: «Excelență, Până mi-o lua Dumnezeu mâinile, îți pot scrie personal hai sictir. Te-aș băga și-n pisda mă-tii, dacă nu mi-ar fi de răposata tușa Sita, care-afost femeie de onoare. Vara dumitale, Ruxandra Bantaș». I-o fi plăcut, nu i-o fi plăcut… să-i fie de bine.

— Cred că-n sinea lui a râs, că prost nu e.

— Dacă nu e-n stare să rămâie cum a fost și i s-a suit la cap, înseamnă că nu-i chiar așa de deștept.

— E deștept, coană Luxița, dar iartă și dumneata. Nu mai are omul timp de neamuri. Luptă din greu să pună la loc averea jucată la cărți și zice c-acu’ e-acu’. Ministru nu te-alege pe viață. Trage cât poate. De-aia a intrat el în politică: vrea să pună la loc ce-a jucat la cărți.

Coanei Luxița îi stătea pe limbă o-njurătură, dar înghițise-n sec. (Treaba asta cu jocul de cărți îi aducea aminte și de alții nu doar de văru-său.) Coana Luxița nu se lăsase cu vorbe tari mai mult de cinci-șase ori în viață. Când o scotea cineva prea rău din fire i le spunea ca să-i arate cât îl disprețuiește, fiindcă altminteri știa să strângă din dinți și să-și ferece gura și-n general știa să-și înfrâneze orice pornire. De când se trezise pe lume, coana Luxița avusese o poftă de mâncare sălbatică. Mică, mâncase pe săturate și nu fusese nici slabă, nici grasă. Era un copil sănătos căruia-i pria orice, care-alerga tarlale-ntregi, scoțând sufletul din biata fräulein, aceasta având datoria să nu scape copila din ochi. După galopurile astea ce făceau parte din programul zilnic al Luxiței, fräulein – deși era elvețiancă dintr-un vârf de munte și n-avea decât douăzeci de ani când o angajase conul Ienache Krețulescu să-i crească odrasla – ajungea acasă transpirată, prăfuită, cu sufletul la gură, ciufulită, cu hainele strâmbe, ca scăpată de la foc. Cu-acest regim fizic nu era de mirare că nu se-ngrășau niciuna, nici cealaltă. Doar conul Ienache punea pe el carnea cu lopata. Doctorii-l opriseră de la mâncare și-i prescriseseră măcar patru kilometri de marș zilnic. Conul Ienache îl pusese pe administrator să-i măsoare câte patru kilometri în mai multe direcții, luând ca punct de plecare conacul. Se urcase apoi cu administratorul în trăsură, văzuse locurile însemnate cu câte un țăruș și dându-și seama că patru kilometri sunt patru kilometri oriunde-ar duce ei, își zisese că atâta amar de drum pe care să-l bați cu piciorul, și încă-n fiecare zi, nu era de el. Nu-ncercase niciodată să-i străbată; curiozitatea nu era o trăsătură a caracterului său. Toți doctorii îi dăduseră să bea niște ceaiuri care stimulau diureza, înlesnind astfel eliminarea lichidelor din organism. Se codise vreo două săptămâni să le guste, însă cum nu mai avea pace de gura Luxiței și de-a guvernantei, se hotărâse, într-o zi, să-și spurce sufletul cu zeama de buruieni. A doua oară nu le mai luase fiindcă nu-i plăceau la gust. Doctorii îi scriseseră ditamai lista cu ce trebuia și cu ce nu trebuia să facă. Așa, de pildă, îl opreau să-și bea ceșcuța de țuică de dinaintea mesei, că țuica stimula pofta de mâncare, lucru de care conul Ienache n-avea nevoie. Dar atunci pentru ce să se mai fi așezat omul la masă dacă era oprit să-și bucure nasul cu mirosul amărui de sâmbure de prună și limba cu gustul de livadă-nflorită, fără să mai vorbim de ochi, care se cufunda-n licoarea gălbuie ca-ntr-un pumn de topaze, ca-ntr-un soare topit? Și iară, pentru ce să te mai fi așezat la masă dacă nu-ți puteai pregăti sufletul, pe-ndelete, cu un pateu-două cu carne, cu ciuperci sau cu brânză amestecată cu mărar și chimion, sau cu-o icră neagră întinsă pe pâine prăjită, unsă cu unt proaspăt, ori cu-o icră de știucă, bătută bine cu ulei de măsline, cu lămâie și cu ceapă și-mpodobită cu-o măslină și dacă pe urmă nu puteai azvârli un pic de căldură pântecelui cu-o ciorbiță de pui, ori de rață, acrită cu aguridă, cu corcodușe sau, iarna, cu zeamă de varză care capără la limbă și țâșnește pe canea spumoasă ca șampania, și dacă mai apoi, ca să pui și-un temei, nu mâncai o ciulama ori o tocăniță de măruntaie cu ceapă aurie și c-un boț de mămăligă și câte și mai câte minunății, lăsate toate de Dumnezeu pentru desfătarea omului, binefaceri cărora le cunoștea mirosul, gustul, înfățișarea – amintirea fiecăreia dintre ele făcând să tresară altfel trupul lui gras – atunci pentru ce să se mai fi așezat la masă, el, Ienache Krețulescu? Pentru ca să-și pedepsească zilele mâncând buruieni crude ca schimnicii și carne fiartă sau la grătar? Și să mai umble și de-a nebunul patru kilometri pe jos! De-așa viață să fi avut parte dușmanii! Conul Ienache se hotărâse: mai bine-o zi vultur decât un an cioară. Avea să mănânce cum mâncase toată viața și-avea să facă mișcare cu trăsura cum făcuse toată viața, iar în privința grăsimii, cât timp își mai vedea vârful ghetelor era încă bine. Bunăvoință, oarecare bunăvoință avusese: încercase o săptămână să nu mănânce seara. Nopțile trecuse prin chinurile iadului: pe lângă nodurile și cârceii care i se puneau în burtă, avea niște vise care-ar fi dus și-un sfânt în ispită. Toate mâncărurile pe care le crease ori numai le visase omul i se prefirau prin fața ochilor, îi gâdilau nările și-l făceau să-i lase gura apă. Dimineața se trezea cu perna și cu așternutul leoarcă de sudoare, cu gura iască, ostenit de parcă s-ar fi bătut cu Necuratul, iar foamea care-l chinuise toată noaptea era de-a dreptul furioasă. Tremura de plăcere la fiecare-nghițitură și era-n stare să-și prelungească masa de dimineață până spre amiază. Dacă văzuse că nici postul negru seral nu era de el, conul Ienache dăduse dracului buruieni și prescripții și-și văzuse de treburile lui. O viață avea omul. E drept că pe Luxița și pe fräulein conul Ienache nu le-ndemna la mâncare, cum fac de obicei grașii, dintr-un fel de invidie nemărturisită pe care-o poartă oamenilor cu greutate normală. Erau sănătoase, mâncau numai cât le trebuia și n-aveau nevoie să se-ndoape.

Cam pe când împlinise doisprezece ani, Luxița o-ntrebase pe fräulein dacă-i frumos să fii gras, având ea o bănuială contrarie. Guvernanta îi răspunsese un nu atât de categoric, încât o convinsese definitiv. Ideea îi venise Luxiței văzându-l într-o zi pe conul Ienache fără cămașă, înfășurat de la brâu în jos cu un prosop, în timp ce Gore-i turna apă-n spinare cu stropitoarea. Fără să se uite prea bine, fetei îi rămăsese-n minte imaginea unui burduf alb-rozaliu, precurmat din loc în loc de niște sfori nevăzute, un fel de caltaboș uriaș presărat cu tufe de păr roșcat. Fugise-n grădină râzând cât o ținea gura. Din ziua-aceea, Luxița începuse să țină socoteala a tot ce mânca: număra feliile de pâine, găluștile din supă și pe cele cu prune; în sfârșit, cântărea tot ce-avea în farfurie și ce ducea la gură, având mare grijă să nu se scoale de la masă umflată ca o căpușă. Luase albumul cu fotografii de familie și, uitându-se atent la fiecare neam al ei, afară de mamă-sa și de Melina Mavros, care nu se putea numi neam, nu-i fusese nimeni pe plac. Toți, femei, bărbați, netrecuți încă de prima tinerețe, erau umflați cu țeava. Bărbații cu gușile și cu fălcile strânse de gulere tari, cu hainele boltite peste niște burți de două vedre bucata, iar cucoanele cu conciuri în vârful capului, cu ochi care de-abia mai mijeau din obrajii ca un poponeț de copil, cu gâturi înecate-n cute de osânză, chinuite-n gulere-nalte-acoperite cu dantele, cu busturi opulente ca o copaie de cozonac dospit, făcând o adâncitură bruscă sub sâni, după care urma o precurmătură ca de-o palmă și ceva, nițel mai subțire decât ce fusese mai înainte și pentru care trebuia să fi asudat mult bărbatul ori servitoarea trăgând și-nnodând la șireturi, torturând carnea prea multă care nu se lăsa cuprinsă de corset.

— Tată, cum era mama?

— Cum să fie?

— Așa…

Luxița făcuse un semn în aer, încercând să sugereze o siluetă de femeie.

— Era rotunjoară, frumoasă și albă, albă. Avea ochi albaștri și-un glas de mierlă. Conul Ienache își privise fata și oftase. Și s-a dus săraca. Așa i-a fost scris. Luxița știa că ea nu-i albă, nu-i rotunjoară și n-are ochi albaștri; asta vedea oricine și-aici nu-ncăpea tocmeală. Cu toate că-ntâlnea lume puțină, doar pe la sărbători, la mesele de familie, și deci nu prea avea termeni de comparație, Luxița știa că nu-i nici frumoasă. Când e vorba de frumusețe – câți ochi atâtea păreri, fiindcă unuia-i place popa, altuia preoteasa. În privința Luxiței nimeni nu-și spusese vreo părere și nimeni nu contrazisese pe nimeni, fiindcă, fără nici o-ndoială, Luxița nu era și nu putea să pară frumoasă cuiva. Toți ai casei, adică tată-său, fräulein, Fira și Gore o iubeau, dar nu-ncercase niciunul s-o păcălească spunându-i, nici în glumă, c-ar fi fost frumoasă. Avea pielea neagră, părul negru cu două spârnele-n creștet, care-l făceau să stea a ceartă, ochi mici și iscoditori, negri-tăciune, gura mare cu buze groase care, vara, când o mai prindea și soarele, băteau în vânăt, capul teșit la spate de parcă i l-ar fi strâns într-o menghine când se născuse, ceea ce se băga de seamă și din față, dar mai ales din profil, trăsăturile făcând între ele unghiuri prea mici. Luxița nu semăna cu nimeni din neam. De când își aducea lumea aminte de Krețulești și de Vălești, din care se trăgea Luxița, îi știa bălani, cu ochi verzi ori albaștri și cu glasuri frumoase; nu se făcea petrecere la o sută de kilometri-mprejur ca părinții ei să nu fi fost poftiți, având în repertoriu arii din opere, toate romanțele la modă și cântece bătrânești moștenite din generație-n generație. Tot neamul Luxiței cântase la clavir ori la vioară. Luxița, iarăși, ca nimeni din neam, avea un glas fornăit și nu-ndrăznea să cânte nici când era singură. Fräulein cânta bine la pian, unul dintre motivele pentru care-o angajase conul Ienache, și îi dădea lecții Luxiței care era-n stare s-o asculte pe guvernantă ore-ntregi cântând singură sau la patru mâini cu conul Ienache, fiindu-i însă urât ca moartea să se-audă pe ea clămpănind claviatura bietului instrument. Două lucruri o scoteau pe Luxița din fire: pictatul și exersatul la pian. N-avea să priceapă de ce toate domnișoarele trebuiau să picteze și să cânte la pian, fărăsă se prăpădească nici după una, nici după alta și dând niște «roade» care, de cele mai multe ori, strepezeau ochii și urechile. Cui îi plăcea și era sau se credea-n stare n-avea decât. Dar de ce s-o pună pe ea, cu de-a sila, să pătimească pânza și să-și scoată ochii copiind din niște albume care circulau prin pensioanele de domnișoare, naturi moarte, peisaje cu lună palidă, căprioare la izvor, ca să-i iasă niște pete mohorâte și niște jivine care pân-atunci nu se născuseră pe pământ sau să hodorogească la pian când o putea asculta pe fräulein, care cânta muzică de-adevăratelea. Destul îi scoseseră sufletul, când era mică de tot, s-o-nvețe poezii pe dinafară, pe care trebuia să le spună-n fața musafirilor, făcând compliment la-nceput și la sfârșit și ținându-și rochița ca un evantai, muncindu-și mintea să nu-ncurce vreo vorbă și să se facă de râs în fața oamenilor mari care, bine-nțeles, nu pricepeau nimic din ce spunea Luxița cu glasul ei fornăit. Dovada că nu pricepeau o avusese o dată când unchiu-său Mitică o sărutase și-i spusese că lui i-au plăcut de când se știa fabulele lui La Fontaine, după ce fata recitase o poezie nemțească în care era vorba de niște munți troieniți de zăpadă și de vântul care urla printre creste. Și când te gândești că Luxița făcuse și ca vântul! Bine că nu-i abătuse conului Ienache să-i ia și profesor de canto.

— Dac-ar fi făcut toți ca tine n-ar mai fi fost pe lume nici tablouri, nici muzică.

— Și crezi că pe ăia care au făcut tablouri și muzică i-a pus tatăl lor sau guvernanta să picteze și să cânte cu de-a sila?

— Omul trebui’ să aibă voință, fără voință nu faci nimic în viață, zicea conul Ienache, cu glas domol, pe un ton de filosofie adâncă, neprea având argumente cu care să-și convingă odrasla dacă i-ar fi răspuns direct la-ntrebare. Și dacă nu-ncerci, de unde poți să știi că nu zace-n tine o pictoriță sau o muzicantă?

— Păi nu vezi c-am încercat și că nu zace? Atunci de ce să mai bat apa-n piuă?

— Chiar dacă n-ai un talent excepțional, dar tot trebui’ să știi să pictezi și să cânți la piano.

— Da’ eu n-am talent nici atâtica și-mi sunt urâte amândouă ca moartea.

— Dacă toate fetele de vârsta și de categoria ta fac la fel, tu ce-ai vrea să faci? Ți-nchipui ce-ar zice lumea dacă m-aș lua după tine? O fată are Ienache Krețulescu și nici ăsteia nu e-n stare să-i dea educație!

E drept că la ce-ar fi zis lumea Luxița nu se gândise.

— Bine, dar știu nemțește, franțuzește, vorbesc și scriu fără greșeală, știu istorie, geografie, aritmetică, științe naturale, citesc toate cărțile pe care le comanzi dumneata…

— Toate bune și frumoase, dar în societate nu vorbești de istorie și de geografie și nici de hipopotami, în societate cânți la piano, faci conversație.

— Eu am să fac conversație, se agățase Luxița de această posibilitate nesperată.

— Nu-i de-ajuns. Nu poți să n-ai în casă măcar un tablou-două, făcute de mâna ta.

— Bunica și mama n-au făcut tablouri, nu?

— Pe vremea lor nu era moda. Cucoanele nu-ncepuseră să picteze; ele-și treceau vremea cu broderia și cu croșetul.

Alte două ocupații după care Luxița nu se prăpădea. Ei îi plăcea să-nvețe tot ce-nvățase fräulein la școala ei în Elveția, să citească despre Napoleon, despre Alexandru Machedon, despre regi și-mpărați, romanele franțuzoaicei George Sand și tot felul de cărți pe care le putea citi franțuzește și nemțește. Și erau atâtea lucruri care-i plăceau Luxiței. Îi plăcea să-ngrijească florile, știa să le răsădească și să le-nmulțească, știa ce trebuie să faci ca un pom să n-aibă omizi și să dea fructe bune, știa să-ngrijească toate dobitoacele din curte, gătea și făcea dulcețuri la fel de bine ca Fira. Dar mai mult ca orice îi plăcea să călărească și să-noate, apucături de băiețoi, pe care nimeni nu le-avusese-n neam și care-l făceau pe conul Ienache să strâmbe din nas, deși nu-ncerca s-o oprească de la aceste fantezii, gândindu-se că erau folositoare pentru sănătate.

Pe lângă-not și călărie, Luxița se dădea și cu patinele și cu schiurile. Aplecarea fetei către sport, plăcerea pentru viața-n aer liber fuseseră-ncurajate de guvernantă, fericită că în țara asta depărtată, unde și-n societatea aleasă domneau niște principii de educație învechite cu o sută de ani față de Europa (prin Europa, fräulein înțelegând Apusul continentului), în țara asta găsise un copil receptiv la concepțiile civilizate cu privire la educația intelectuală și fizică a unei tinere domnișoare. Fräulein, fiică de pastor protestant, urmase o școală de stat în care se dădea o-nvățătură folositoare pentru viața de fiecare zi, eliminând pe cât îngăduiau prejudecățile epocii, pudibonderia educației din pensioanele călugărițelor catolice, unde se evitau toate subiectele inconvenants, domnișoarele având, la sfârșitul unei asemenea școli, o educație folositoare mai mult pentru viața de heruvim decât pentru cea terestră. Despre om, privit biologic, în asemenea școli nu se dădea nicio explicație, preferându-se ca domnișoarele să creadă, până la proba contrară, în apariția copiilor prin intervenția berzei și-a foilor de varză. În sinea lui, conul Ienache era convins că elvețianca îi dăduse Luxiței o educație cu care să se descurce-n viață, potrivită cu firea fără fandoseli a fetei, o educație cu care să nu moară de foame cum ar fi spus cineva din altă categorie socială decât conul Ienache, acolo unde problema existenței n-avea doar un aspect moral.

— De ce vii, Luxiță mamă, la bucătărie, ce nevoie ai? Că de slugi, slavă Domnului, n-ai să duci lipsă când ăi fi la casa ta, îi spunea Fira.

— Îmi place-n bucătărie. Îmi place mai ales cum miroase. Și să știi că n-am de gând să umplu casa cu slugi. Am să-mi iau doi oameni credincioși, ca dumneata și ca Gore, și-atât. Am și eu mâini și picioare.

— Da, mamă, dar o cucoană nu trebui’ să facă treabă. Coana Agripina, maică-ta, Dumnezeu s-o odihnească, nici nu călca prin bucătărie.

— Mie-mi place să-mi vâr nasu-n toate.

Conului Ienache nu prea-i plăcea vârâtul ăsta al fie-sii în toate cele. N-avea decât să stea cât îi poftea inima la bucătărie, dar să-i fi lăsat lui hârtiile și registrele-n pace. O apucase-ntr-o zi un chef mare să facă ordine-n toată casa. Îi luase de mânecă pe Gore, pe Fira și pe fräulein, scuturaseră, dereticaseră, frecaseră lămpile și argintăria cu oțet și cu sare, șterseseră candelabrul din salon, cristal cu cristal, schimbaseră locul mobilelor prin casă, făcuseră totul să lucească de parcă s-ar fi pregătit de-un mare eveniment. Toate astea-ar fi fost bune și frumoase dacă Luxiței, prin al cărei cap treceau câte și mai câte, nu i-ar fi venit ideea să facă mare curățenie și-n biroul conului Ienache, unde nu intra nimeni afară de dumnealui și încă și dumnealui din ce în ce mai rar. Conul Ienache se-mpotrivise cât putuse, cu vorba, firește, fiindcă mâna asupra Luxiței n-o ridicase niciodată.

— Te-mpotrivești să-ți fac curat în birou de parc-ai avea ascuns acolo un mort.

De-abia la câtva timp după ce făcuse Luxița transformările amintite pricepuse conul Ienache că toată zarva nu fusese decât un pretext bine ticluit ca fata să poată pune mâna pe cheia biroului. Totuși, conul Ienache nu-și închipuise că Luxița avea să-mpingă atât de departe gluma și să-i verifice registrele. Asta chiar nu-și închipuise. După ce le cercetase din scoarță-n scoarță i se-nfățișase-ntunecată și, cu-o privire rău-prevestitoare, se-nfipsese-naintea lui și-i întinsese o foaie de hârtie, pe care erau scrise câteva scăderi și câteva adunări.

— Dumneata citești vreodată registrele astea pe care le ține Ghiță?

— Le citesc, sigur că le citesc, răspunsese conul Ienache, cu gura moale.

— Da? Bine! Dacă zici că le citești, că de controlat, Dumnezeu cu mila, dacă zici că le citești, cum de n-ai băgat de seamă că administratorul te trage pe sfoară? Și-un orb ar vedea.

— Ce ți-a venit, Luxițo? zisese conul Ienache alarmat, văzând că fata descoperise ce știa toată lumea. Nici vorbă de-așa ceva, cum o să mă-nșele el pe mine.

— Iac-așa, bine, cum se-nșeală. Să-l dai afară numaidecât!

— Cum să fac una ca asta? Cine să vadă de pământ și de pădure?

— Dumneata.

— Eu? Dar ce, eu pot? Păcatele mele, că de-abia mă mișc de bolnav ce sunt.

— De gras ce ești, nu de bolnav.

Fata însoțise vorbele cu-o uitătură veninoasă și plină de dispreț, pentru care poate că și conul Ienache, cât era de mototol, dac-ar fi fost mai sprinten, i-ar fi ars două perechi de palme. În locul palmelor pe care i le arsese-n gând, conul Ienache dăduse drumul unui glas și mai spășit.

— Și dacă-l dau afară, pe cine s-aduc în loc?

— N-ai avea nevoie s-aduci pe nimeni dac-ai vedea dumneata de-avere; așa cum trebuie. Pe cine s-aduci? Pe altul.

— Ești copil și nu-ți dai seama că tot mai bine e cu unul sătul decât cu unul flămând, care ne-ar păpa mai rău ca ăsta.

— Eu dac-aș fi-n locul dumitale…

— Ce-ai face?

— N-aș lăsa pe altul să-și vâre lingura-n strachina mea.

— Bine, tată, poate mi-o da Ăl-de-sus zile să te văd măritată și să văd și eu cum ai s-administrezi tu cu bărbatu-tău.

— Cum am s-administrez eu. Fiindcă averea mea eu am să mi-o administrez.

Din ziua-aceea, conul Ienache se simțea umilit și coborât în ochii fiică-sii ca și când pe el l-ar fi prins cu ocaua mică. Și de fapt îl prinsese, căci ce altceva era să te știi furat, iar din lene și din comoditate să-nchizi ochii și hoțul să te creadă nu numai o otreapă dar și-un nătărău? Ghiță, administratorul, îl anunțase pe conul Ienache c-avea de gând să-nceapă tăiatul unui parchet de vreo sută de pogoane din pădurea bătrână. Totul era aranjat, negustorul de cherestea avea să se prezinte cu banii-n duminica următoare. Luxița, care-acuma nu se mișca de lângă taică-său ori de câte ori apărea Ghiță, administratorul, îl întrebase pe-acesta din urmă de ce nu se arătase negustorul la conac. Conul Ienache se uitase la Ghiță cu-o privire care-i cerea iertare pentru întrebarea asta nelalocul ei. Încurajat de privirea boierului, Ghiță se făcuse că n-aude.

— Domnule Ghiță, te-am întrebat de ce n-a venit negustorul aici, să vorbească și cu noi.

— Păi ce nevoie era, domnișoară?

— Era.

— Păi da’ pân-acu’, ce, n-am mai tăiat pădure? Boierul și-a luat banii și n-a fost nicio supărare.

— A luat ce i-ai dat dumneata.

— Vai de mine, coane Ienache, dac-așa am ajuns, după douăzeci de ani de când vă văd de-avere, dac-am ajuns să-și bată joc de mine un copil, eu, coane Ienache, vă spun să vă găsiți alt om.

— Așa i-am spus și eu tatei. Să-și găsească alt om, că dumneata-l furi cât poți. Am controlat registrele, foaie cu foaie. Luxița scosese hârtia cu socotelile din corsajul de catifea oranj. Eu așa i-am spus, dar dumnealui a zis că mai bine cu dumneata care ești sătul decât cu altul flămând.

Văzând Ghiță că boierul se uită speriat, dar nu scoate o vorbă și dându-și seama că frâul, chiar dacă nu-l luase, n-avea să treacă mult și tot avea să-l ia-n mână urâta asta slabă, a dracului și neagră, o lăsase mai moale.

— Vai de mine, domnișoară, să n-o luăm așa. Eu care v-am servit cu credință.

— Să trecem mai departe…

— Bine, domnișoară, dacă așa vi-i voia, vin cu negustorul aici.

— Să vii neapărat.

Luxița îl dusese pe Ghiță până la ușă ca să fie sigură că nu-i mai împuie capul conului Ienache, care, uimit cum era, ar fi fost în stare să strice efectul produs de ea asupra pungașului de administrator.

A doua zi, Luxița se urcase-n trăsură, cu fräulein și cu Gore, și-o pornise la oraș după delicatese și după niște lucruri de-mbrăcăminte pentru sezonul de toamnă. Înainte de-a face orice fel de cumpărături, Luxița bătuse cinci-șase depozite mari de cherestea și-și notase-n carnet, cu creionul de aur moștenit de la răposata mamă-sa, pe care-l ținea totdeauna la cingătoare, își notase prețurile mărfurilor din depozite. Acum n-avea decât să vină cherestegiul care voia să cumpere parchetul lor de pădure. De-aici înainte, conul Ienache n-avea decât să stea și să dospească, dacă de-asemenea părinte-i făcuse Dumnezeu parte. De primăvara până toamna, domnișoara Luxița nu se dădea jos de pe cal, străbătând pădurea de-o mie de pogoane în lung și-n lat, dând roată și pe la grădini și prin vii. La paisprezece ani câți avea – nimănui nu-i venea să creadă, însă numai atâția avea – toată lumea, în frunte cu Ghiță, administratorul, învățase că ea era stăpâna.

— Nu i-o fi, oameni buni, frică să umble-așa numai cu Gore lângă ea?

— Nu-i e, că are două pistoale la brâu cu care-ți ia și frunza-n zbor.

Deși umbla-narmată ca Iancu Jianu și era bărbătoasă și colțoasă, lumea nu fugea de ea. Domnișoara Luxița vorbea cu toți, nu se ținea cu nasul pe sus, mânca și bea-n casa oricui, îngrijea vitele bolnave din sat cu-nvățătura dobândită de la nemțoaica ei și din cărți, și cu toate că dacă-l ascultai pe Ghiță, administratorul, ai fi zis că e cea mai zgârcită făptură de pe fața pământului, domnișoara știa să fie și darnică. Fira și Gore umblau îmbrăcați ca niște boieri și duceau trai nu glumă, fiindcă la conul Ienache în casă domnișoara nu lăsa să se facă două rânduri de mâncare; ce mâncau boierii mâncau și slugile. La 23 iunie, de ziua răposatei coane Agripina, domnișoara făcea praznic în curtea bisericii și dădea de sufletul moartei o basma și-o bundiță de oaie femeilor din sat, iar bărbaților câte-o pereche de ghete. În timpul prășitului și-al seceratului, se urca-n trăsură cu Gore și le ducea oamenilor pe câmp butoiașul cu țuică și pâine caldă coaptă de Fira. Citise, românește și franțuzește, o groază de lucruri despre mizeria țărănimii în regatul României și-n alte țări, dar nimic nu era mai convingător decât ce se putea vedea la marginea satului, de unde pornea pădurea și moșia lor. Era pământ sărac de jur-împrejur și-o lume care de-abia-și ducea zilele. După ce se-ntorcea din câte o casă, unde fusese poftită să bea doar apă rece de multe ori, când se vedea la conac, Luxiței i se părea că intră-n altă lume. Nu-i venea să creadă că pe jos erau covoare, că-n paturi erau plăpumi cu fețe de atlaz și că n-avea decât să deschidă ușa cămării și să-ntindă mâna ca să dea de bunătăți pe care alții nici după nume nu le știau.

În puținele rânduri când o-nsoțise pe Luxița în sat și intrase în câte un bordei țărănesc, fräulein se frecase la ochi crezând că visează.

— Louxitz, ce n’est pas croyable!

— Mais si, mais si.

— Et les gens riches, qu’est-ce qu’ils font contre cela?

— Ils s’empiffrent, jouent aux cartes, courent les putains, voilà!

— Louxitz! Mon Dieu! Où avez-vous pris ces mots innommables? și fräulein roșise până-n albul ochilor.

— Dans Lesage et dans le duc de Saint-Simon.[1]

Luxița roșise și ea. O luase gura pe dinainte. Îi părea foarte rău c-o făcuse pe fräulein să se rușineze, pe iubita ei fräulein, o ființă decentă și curată ca o bucată de caș proaspăt. Românește, Luxița avea un vocabular colorat, slobod și potrivit cu subiectul. Departe de ea gândul să șocheze pe cineva, dar nici să se ia după sclifositele alea de verișoare-ale ei care veneau o lună vara la moșie, vorbind numai franțuzește-ntre ele, ca să lase slugile cu gura-căscată și ca să-și arate cât sunt de deștepte. Ea, când vorbea românește, cu excepția regulilor gramaticale, pe care le respecta, vorbea ca orice țăran din sat, modelele ei cele mai apropiate fiind Fira și Gore, cu care stătea la taclale ceasuri întregi. Cu taică-său, între patru ochi, vorbea numai românește. Îi venea să râdă de conul Ienache, cu grecismele lui moștenite de la nevastă-sa dintâi, de la mamă-sa și de la bunică-sa, și cu franțuzismele de care nu se putea dezbăra, oricâte zâmbete îi stârnea fiică-sii. Conul Ienache făcuse la Paris patru ani de studii în drept și-n științe sociale și economice, întorcându-se de-acolo cu cinci cufere de cărți, cu-o jartieră bleu-marine garnisită cu trandafirași galbeni, vorbind impecabil franțuzește, rulând r-urile ca un parizian autentic. Toate aceste inestimabile valori dobândite-n străinătate, în afară de care și-o nepotolită nostalgie a cheiurilor Senei, îl dispensaseră de obținerea unei diplome, care de altminteri nu i-ar fi folosit la nimic în raporturile cu Ghiță, administratorul. Coana Catița Krețulescu se consolase de averea pe care i-o păpase feciorul la franțuji, cu știința și cu-ngăduința dumneaei, că un copil avea și-nțelegea să-l știe-n rând cu cei de-o seamă cu el. Se consolase mai ales pentru că feciorul, aflându-se la Paris în ’48, în inima revoluției, avusese destulă minte să rămână acolo să se uite cu ochi de străin la cele ce se petreceau în țară străină și să nu vină-n țara lui să se-amestece-n zavera aceea fără niciun Dumnezeu, în care feciori de boieri se zăltaseră împotriva boierilor, vrând să răstoarne ei lumea, ca până la urmă să putrezească-n apă de vii, prăpădindu-și tinerețile-n temnițele domniei. Destul îi fusese ei, sărmana, că nu mai avusese nici zi, nici noapte, din iunie până-n septembrie, de spaimă de ce se petrecea pe uliți, de frică ba că vine Soliman, ba că pleacă Soliman, ba că vin unii, ba că vin alții, până venise-n sfârșit Fuad Efendi-n 13 septembrie, de făcuse regulă cu ăi zvânturați, «tot turcul săracul». Ziua tremura și noaptea scria scrisori; îi scria feciorului, îndemnându-l să-și vază de-nvățăturile lui și să nu intrigărească nici cu franțujii, nici cu simpatrioții lui români, că fața lumii dac-avea de gând să se schimbe se putea schimba și fără să pună el mâna, să-i lase pe alții să-și părăduiască știința și averea cu gazete-n care să spună Evropei păsurile neamului de la Dunăre. Când îl văzuse pe Ienache acasă, teafăr și curat, nededat cu zavergiii, uitase de patalamalele lipsă din bagajele feciorului și de paralele duse pe apa-sâmbetei. La urma urmei, feciorul ei era boier și n-avea nevoie de patalamale, bune doar pentru cine umbla după vreo slujbă la stăpânire, slujbele fiind făcute pentru târgoveți și pentru boieri scăpătați cu totul și care nu izbuteau să se pună pe picioare printr-o căsătorie avantajoasă. În 1852, în ianuarie, după ce-și petrecuse un ultim réveillon în sânul civilizației, Ienache se-ntorsese la patria-mumă cu moartea-n suflet, adus de găurile din bugetul coanei Catița, manifestate printr-o restrângere considerabilă a moșiilor rămase la moartea răposatului ei bărbat. Trezită brusc și cuprinsă de panică, își chemase fecioru-napoi nevrând s-ajungă la bătrânețe pe la ușile altora; era hotărâtă să-și păstreze cu dinții conacul, trăsura, două-trei slugi pe lângă ea și cele câteva bijuterii de care-o legau amintiri, salvate ca prin minune de la studiile feciorului; studiile astea se desfășuraseră, la-nceput, în rând cu studenții care-nvățau, dornici să-și facă un drum în lume, plini de ambiții științifice și umaniste; felul acesta de viață, pigmentată cu aventuri rezonabile, cu ucenice mărunte, fără pretenții și duioase la suflet, ca-n melodrame, începuse destul de curând să i se pară fad, lipsit de imprevizibil. Deși n-avea o fire năbădăioasă, tânărul Ienache Krețulescu jinduia după un trai care să-l facă să uite complet viața cumpătată de-acasă, de băiat crescut în fustele mă-sii și-a numeroase mătuși, văduve sau fete bătrâne. Dorea ceva inedit și palpitant, care nu-ntârziase să i se-arate-n persoana unei dansatoare de variété, foarte la modă pe vremea-aceea, în Orașul-lumină, întreținută de-un bancher respectabil ca vârstă, om cu judecată, care considera infidelitățile de inimă ale domnișoarei Marie-José, Marijó pentru intimi, toane copilărești, știind că niciunul dintre fluturașii de passage[2] nu-l putea detrona pe el, monarh absolut în viața protejatei sale. Ienache era sedus de ambianța de lux și de rafinament din hotelul domnișoarei Marie-José, de toaletele și de bijuteriile-acestei minunate făpturi, de desuurile ei care-ți dădeau amețeală, de supeurile pe care le oferea după spectacole, de conversațiile cu bancherul, om spiritual și umblat, plin de bun-simț ca toată rasa lui care trăia de două mii de ani răspândită-n lume, într-un exil ce-i adusese putere și-nțelepciune.

---

[1] — Luxițo, e de necrezut! — Ba da, ba da. — Și bogații, ei ce fac pentru ca să-ndrepte lucrurile? — Se ghiftuiesc, bat cărțile, umblă după ștoarfe, asta fac!

— Luxițo! Dumnezeule! Unde-ai dat peste cuvintele astea-ngrozitoare?… — În Lesage și-n ducele de Saint-Simon.

[2] Trecători.