Viata, viata, legata cu ata

Ca să-ți fie draViata, viata, legata cu ata de Ileana Vulpescug să trăiești trebuie să iubești oamenii. Să-i iubești. Măcar câțiva într-o viață. Mila nu-nseamnă drag de viață. E-o coardă a cărei vibrație te face să navighezi prin viață, punându-te-n locul semenului pe care-l judeci. Îl judeci, încerci să-l înțelegi, îi ierți multe. Asta nu-nseamnă că-l și iubești. Poți fi dispus chiar să-ți dai viața pentru un semen al tău, fără să-l iubești. Ai da-o chiar cu voluptatea de-a scăpa de ea. De-a trece pe-un tărâm al unei sperate neștiințe totale, a unei liniști netulburate. Câți oameni nu și-ar dori să se culce seara și să nu se mai scoale dimineața. Cele mai cumplite inspiratoare ale acestei dorințe sunt bolile fără speranță de vindecare, boli chinuitoare, echivalente ale unei neîngăduit de lungi agonii; și singurătatea. În privința trupului – cu grave repercusiuni asupra sufletului. Momentul când îți dai seama că n-ai avut pe cine să iubești într-o viață înseamnă începutul agoniei sufletului, agonie ce se reflectă mai întâi într-un cenușiu amorf al ochilor – ei îmbătrânesc primii – într-un rictus al gurii, pe care-ți trebuie mult exercițiu în oglindă pentru a învăța să-l ascunzi. Această agonie sufletească se reflectă într-o îmbătrânire fizică bruscă. Descoperirea asta, a vidului unei vieți, te schimbă de azi pe mâine, ca trecerea prin groaza unei catastrofe.

De obicei, oamenii-și fac spaime cu privire la un viitor cu semne sumbre în prezent. Suzana nu și-ar fi-nchipuit că un om își poate-afla spaime într-un trecut tern, lipsit de bucurii în mare parte, dar și de catastrofe. Nu și-ar fi-nchipuit că lipsa dragostei de oameni, de mulți oameni, într-un trecut mort și-ngropat, putea fi temei de spaimă. O viață ca o-ncăpere goală, cu pereții coșcoviți.

«Trecut mort și-ngropat». Expresia trebuie să fi datat de pe vremea când la români nu se pomenea de incinerare. Altminteri, de ce nu: «trecut mort și făcut scrum ori cenușă?». Scrum și cenușă, cum spera ea s-ajungă-n câteva zile, dacă Dumnezeu voia să le-arate un semn de bunăvoință, ei și lui fiu-său, Mihai. «Semn de bunăvoință!», de parcă s-ar fi aflat la un ghișeu, în fața unui funcționar public! «Tendința omului de-a transpune totul în mărunțișul nostru de viață». Și cum să fi gândit despre Dumnezeu pentru a nu reduce legătura cu El la dimensiunile mediocre, umane? «Bunătatea, mizericordia Lui?». Spera ca Dumnezeu să și le manifeste curând față de ea. Mult mai important era altceva: Cel de Sus să-și manifeste bunătatea asupra lui Mihai, fiindcă ea se simțea tot mai vinovată că adusese pe lume acest copil nelegitim, adică «fără tată» în certificatul de naștere.

Cât ea fusese în putere și dăduse pe brânci lecții de matematică și de fizică, Mihai nu se-arătase frustrat de lipsa unui tată. Boala maică-sii îi trezise brusc nemulțumirea copilului fără tată, nemulțumire transpusă în reproșuri pe-un ton dur și mai ales de zeflemea: «Unde ți-e, cucoană, bărbatul să te poarte-n cârcă pe la doctori?». «Ai fi putut să ai un tată legitim care să moară și să-ți lase o pensie mai mică decât trei-patru meditații de-ale mele. Sau și mai bine – unul plecat peste mări și țări, unul care să nici nu-și mai aducă-aminte că are undeva un copil; ori, ca supremă grijă, să-ți trimită din an în Paști câte-o fotografie cu niște canguri ori cu peisaje exotice».

«La patruzeci și doi de ani, copil îți trebuia și încă din flori?! La câtă minte ai, mă mir cum dracu’ de-i faci pe „meditații” ăștia de intră prin facultăți!». «Cu-aceeași minte și pe tine te-am făcut cibernetician. Te rog să mă ierți că te-am adus pe lume. Eu n-am să mi-o iert nici pe patul de moarte». «Oho, începem iară cu moartea, ca să impresionăm auditoriul! Mai bine fă-mi niște sendviciuri că azi stau până seara la firmă».

Cuprinsă de spaima femeii singure care se-apropie de perioada infertilității, făcuse acest copil ca să nu rămână fără nimeni pe lume. Îl făcuse din dragoste, nu numai din panică. Iar acum se simțea mai singură decât catapultată într-un pustiu. Și cel mai greu de-ndurat îi era să descopere că, deși se spune că sângele apă nu se face, ea își simțea propriul copil mai străin decât primul om întâlnit pe stradă. Sângele apă nu se face, dar se face venin. O ardeau remușcările că dăduse viață unui copil căruia, cum se dovedea, izbutise să-i aducă doar nefericire. Nefericire pe care boala o târăște după sine în orice familie și cu-atât mai mult când familia e compusă doar din doi inși; acolo unde grijile toate și belelele cad în spinarea celui sănătos. Îi venea greu să-l acuze pe Mihai de lipsa unei elementare mile față de ea ca mamă, bună-rea, care se străduise cum știuse mai bine să-l învețe două limbi de circulație și să-l mai dea și la școala germană, ca element în plus pentru reușita lui în viață. Numai Suzana știa cât o costaseră meditațiile de germană pentru copilul ăsta, ea nerupând o boabă nemțească. Mama Suzanei, bunica lui Mihai, îl ajuta cât de cât cu amintirile ei de germană, din cele patru clase de liceu făcute la călugărițe. Pe vremea Marioarei Mănoiu, mama Suzanei și bunica lui Mihai, când cineva spunea «am învățat la călugărițe» era limpede că la unul dintre pensioanele ținute de călugărițe catolice. Tatăl Suzanei învățase germana în liceu, dar nici timp n-avea să se ocupe de nepot și nici talent pedagogic.

La terminarea liceului, băiatului îi venise ideea să meargă la Filosofie, nemulțumit de răspunsurile pe care, față de marile probleme ale Lumii, ale Omului, i le oferea viața curentă.

«Dragul mamei, învață o meserie din care să ai ce mânca și pe urmă n-ai decât să faci filosofie, sociologie…».

«Numai la mâncare trebuie să-i stea omului mintea? Preocupări mai înalte nu poate să aibă?». «Dac-ai ști cât de greu câștigă unii pâinea…». «Vrei să-mi scoți pe nas cât ai muncit tu pentru mine, ce sacrificii nemaipomenite ai făcut ca să mă crești singură?». «Vreau să-ți spun că averi nu-ți las, neamuri de-ajutor – nu, relații sus-puse – ioc. Și-atunci, să te-ndemn, du-te, mamă, la Filosofie, ca s-ajungi, în cel mai fericit caz, asistent sau cercetător, cu-o leafă de doi bani? Asta să te-ndemn? S-ajungi muritor de foame după ce n-oi mai fi eu?». «Da! Cu tine se sfârșește pământul!». «Se sfârșește o sursă de bani; pământul încă nu dă semne de ducă!». Proastă cum era de când o făcuse mă-sa, nu i-a mai pomenit că o leafă de asistent nu i-ar fi ajuns nici pentru benzina „Daciei” și nici pentru țigări. Însemna să-nvenineze și mai mult relațiile dintre ei. Ce să-i mai pomenească lui Mihai și de „Dacia”, care, oricum, îi crea complexe de inferioritate printre colegii cu mărci de peste cinci sute de milioane, ba chiar de miliarde. Mihai se simțea la marginea noii societăți, cea în care crescuse, născut fiind în 1982. Degeaba încercase Suzana să-i inculce cât de cât un spirit de modestie. «Uită-te mereu la copiii care-n recreații n-au nicio felie de pâine, nu la ăi cu șuncă de Praga și cu salam de Sibiu». Când făcea și ea rost, până-n ’89, de banane sau de portocale, i le dădea să le mănânce acasă. Ea, taică-său și maică-sa nici nu se-atingeau de ele: «ca să aibă copilul»; dar, ce e drept, nici copilul nu se gândea să le-ntindă și lor o bucățică. «Mamă, dă-mi și la școală o banană». «Dacă ai avea atâtea banane cât să-i poți da fiecărui coleg al tău o felie cât degetul, ți-aș da și banană. Dar ca tu să mănânci și altora să le lase gura apă, asta nu. Ia un măr».

Dacă maică-sa și taică-său ar mai fi trăit și povestea cu banana s-ar fi repetat, în loc să-mpartă banana-n patru, cum ar fi fost pedagogic, Suzana tot «copilului» i-ar fi dat-o și azi întreagă. Egoismul este intrinsec ființei umane, dar când îl mai și cultivi prin asemenea educație, la ce să te-aștepți? Când boala îl face pe om să-și dorească singur moartea, de ce să te mire că i-o doresc și ceilalți? Unii chiar din milă creștină, alții pentru a scăpa de-o grea povară pe care obosesc s-o tot poarte. Maică-sa, Marioara Mănoiu, treisprezece zile mai trăise după operație și ei, Suzanei, tracasată între gospodărie, meditații și spital i se păruse cel mai cumplit calvar. Era limpede că prin moartea maică-sii pierdea singurul sprijin ce-i mai rămăsese. Și totuși, când speranța unei vindecări a bolnavei și revenirea la o viață normală (normală în sensul mersului la closet pe propriile picioare), când speranța asta nu mai existase, moartea mamei i se păruse o imensă ușurare. Marioara Mănoiu își luase lucrurile de moarte într-o sacoșă, la spital, și i le-ncredințase unei infirmiere. La ultima convorbire cu Suzana o rugase s-o incinereze. «De ce, mamă, când avem loc la Bellu?». «Fiindcă, după tine n-o să mai fie cine să-ngrijească mormântul». «Dar Mihai?». Maică-sa o privise, zâmbindu-i ca unuia slab de minte și dăduse o pagubă dintr-o mână descărnată și-nvinețită de perfuzii. «Suzana, mamă, n-am fost noi două cele mai apropiate ființe, dar mă gândesc ce singură-ai să rămâi după… Acuma, du-te-acasă».

De când murise maică-sa și de când simțea cum se-apropie și ea de sfârșit, în minte-i veneau mereu, ca o melopee mângâietoare, niște versuri de Bacovia, care ei, la tinerețe îi aduseseră doar o adiere de tristețe ce se risipea în depărtări, versuri destinate de poet unei femei. Acuma le simțea lipite de suflet, ca pielea de trup. Le simțea ca promisiunea unei haine calde pe timp de îngheț:

«Ascultă, tu, bine, iubito,

Nu plânge și nu-ți fie teamă.

Ascultă cum greu, din adâncuri,

Pământul la dânsul ne cheamă».

I le șoptea la ureche bătrânului ei câine, un retriever auriu care-mplinise șaptesprezece ani, echivalentul a optzeci și patru de ani umani. Ea, om, ar fi trebuit să-mplinească șaizeci și șapte. Spera să nu-i mai apuce. Pentru ca să-l scutească pe fiu-său de prezența a două epave, dacă-l punea la socoteală pe Oro care, obișnuit să-și facă nevoile într-un anumit loc din curte și numai acolo, nemaiavând cine să-l coboare îndată ce se cerea afară, abia târându-și picioarele, nemaiputând să se țină, transformase scara între etajul lor și parter într-un amestec de urină cu fecale, ceea ce pe Mihai îl scandaliza și-l făcea să-și debiteze toate grosolăniile cu putință, iar pe eventualii solicitanți de lecții de fizică și de matematică să se lipsească de competenta profesoară Suzana Mănoiu. Dealtminteri, cum abia mai sufla, ce lecții ar mai fi putut ține?

«Ai putea foarte bine să mai câștigi un ban dacă n-ar fi pacostea asta de câine», conchisese Mihai, uitând cât și-l dorise pe Oro și cum se mândrise cu el la-nceput, până se-nvechise jucăria. «Oro, splendoare, Oro, iubire» ajunsese «pacostea» de azi, cum și Suzana ajunsese din «mama mea dragă și științifică» o biată bătrână fără bărbat care s-o poarte pe la doctori, doctori unde se purta singură, în speranța că aveau să se termine și drumurile astea ce-i făceau viața și mai amară, cu așteptatul pe la uși, printre nenumărați amărâți ca și ea. Își dorea demult să se termine cu-o viață în care singurele vorbe bune le auzea de la prietena și fosta ei colegă de primară și de liceu, Sanda. Cât fusese internată la Fundeni, cu by-pass-urile, singura care venise la Suzana zi de zi (străbătând cel puțin treizeci de kilometri – dus, treizeci – întors, cu trei-patru mijloace de locomoție), cine altcineva să fi fost decât buna samariteancă Sanda? Pe care numai Dumnezeu o putea răsplăti pentru cât bine făcuse la viața ei, o viață-n care n-avusese parte de răsfăț, ci numai de boală și de câțiva bocanci în gură, bine simțiți: la două din noapte se trezise dată afară din casă de fostul ei soț, dată afară cu un copil de doi ani. Și la nenorociri de la natură – cutremure, inundații – primii care sar în ajutorul sinistraților sunt săracii, amărâții. Rar, oameni sănătoși care să-i creadă bolnavului. Rar, bogat care să-i creadă săracului. De când lumea și pământul. Până-n ’89, frigul din case, cozile nesfârșite la «cote» și la mărfuri la liber, împărțirea societății în «noi» și «ei» însemnaseră totuși, coeziune, măcar în rândul celor din categoria «noi». După ’89, coeziunea asta se destrămase. Opțiunile politice destrămaseră prietenii de-o viață, între oameni care nu-și câștigau pâinea din politică. Sărăcia și frigul nu mai însemnaseră elemente de coeziune. O pâclă deasă coborâse asupra tuturor, întunecându-le sufletul și crescându-le potențialul de ură și de egoism. În comunism, lipsurile și frigul îi apropiaseră pe oameni. După ’89 nu se putea vorbi de lipsa lipsurilor și nici de stat, de-atâta căldură, în maiou și-n chiloți iarna, prin blocuri. Începuse boala micro-centralelor de apartament și-a economiei libere și silite doar de socotelile făcute pe hârtie cu creionul, urmând principiul lui Colbert, ministru al lui Ludovic al XIV-lea, și-anume întinsul pe măsura plăpumii: adică să nu cheltui mai mult decât câștigi. Realitatea, cu-o inflație de cocă dospită, obliga mai toată lumea la asemenea socoteli, fără să fi auzit vreodată de Colbert.

Când Suzana plecase din spital, profesorul îi recomandase odihnă; iar ca exercițiu fizic – plimbarea de voie, cu pas domol, evitarea stresului, a enervărilor, a excesului de căldură, deci a caniculei, și a frigului, care nu fac bine nimănui, mai ales cardiacilor. Ea ascultase ca la biserică sfaturile profesorului, știind din capul locului că n-avea cum să le urmeze. «Și când vă reveniți complet după operație, umblăm și la carotidă». Îi mulțumise profesorului, își luase rămas-bun de la asistente și de la infirmiere, în timp ce Sanda îi adunase lucrurile într-o sacoșă. Un vecin al Sandei, samaritean milostiv și acesta, le dusese cu mașina lui de la Fundeni la Suzana acasă. Mihai tocmai se afla prin Banat, trimis de firma germană la care lucra, ceea ce-l scutise de-a se învoi de la serviciu, învoire ce-ar fi-nsemnat o neplăcere personală, nemaivorbind de cea a șefilor lui.

În casă, fiu-său nu dădea bani decât pentru întreținere, pe din două cu Suzana, și-și cumpăra mezeluri pentru sendviciurile lui și numai ale lui. «N-ai putea să dai și tu ceva în plus, Mihai?». «Dau destul. Ca un colocatar civilizat, îmi adun și eu bani de-o mașină ca lumea. Doar n-o să merg cu hârbu-ăsta de „Dacie” pân’ la adânci bătrâneți?». «Hârbul» avea cinci ani vechime.

Sanda îi făcea Suzanei cumpărăturile din banii ei, pe care-i vedea înapoi când primea Suzana pensia. Și măcar de s-ar fi putut recompensa în vreun fel față de Sanda, care-o pusese să jure că nu-i lasă, după moarte, niciun lucru, propria-i casă fiind depozitară de obiecte ale unor generații de intelectuali înstăriți. Se simțea atât de abuzivă și de vinovată față de ființa asta milostivă, pe care n-o dădeau afară din casă nici sănătatea, nici banii. Și nici măcar nu se număra printre cei care n-au ce face cu timpul. Dacă nu ți-e obrazul chiar de toval, nu se poate să nu te roadă jena de-a nu răspunde cu nimic față de eforturile cuiva căruia-i ceri și-i tot ceri. Iar când se gândea că dacă n-ar fi preocupat-o numai viitorul lui fiu-său ar fi putut să ducă o viață de cucoană, în sinea ei îi era și mai rușine de Sanda.

De-a lungul prieteniei lor de-o viață, Suzana n-o-ndatorase cu nimic pe Sanda: în afară de-un umăr pe care aceasta să-și fi plâns amărăciunile. Ce-nsemna s-auzi o poveste tristă și revoltătoare, să-ncerci să usuci niște lacrimi cu-o vorbă bună? Ce-nsemna pe lângă bătutul Bucureștilor pe din patru, la spital, și pe din două, încărcată cu sacoșe de mâncare pentru ea, Suzana, pentru fiu-său (care, cum deschidea seara ușa, întreba «ce e de mâncare-n casa asta?») și pentru amărâtul de Oro (care era tot mai trist și mai neputincios)?

Oro uitase și să mai dea din coadă, stătea într-un colț cu-o privire din care pierise orice curiozitate. Un bătrân ca toți bătrânii care-au trăit tot, au văzut tot și pe care nu-i mai interesează nimic. Doar când venea cu greu înapoi în casă, după ce se scăpase pe scară, pășea agale spre colțul lui, își punea botul pe labe, închidea ochii și ofta. Pe Suzana o podidea plânsul de fiecare dată. Se ducea lângă el și se-apleca – deși n-avea voie – și-l mângâia și-și lipea capul de urechile lui și-i șoptea: «Oro, sufletul meu, mai rabdă că nu mai avem mult și scăpăm». Apoi se ridica de lângă Oro, care-i lingea mâna în semn de recunoștință. Și o remușcare îi trecea Suzanei nu numai prin suflet, ci întocmai ca un curent prin tot corpul. «Doamne, cum îi pot promite lui Oro că scăpăm? Eu îmi pun speranța în operația de carotidă, operația mântuirii, dar el, el cui rămâne?».

Suzana demult gândise că soluția cea mai bună era să-și ia zilele. Știa și cum. Aflase-n spital, fără să vrea, la Reanimare. Aflase cum se poate produce o embolie. Dar nu voia să-i lase fiului ei apăsarea unei răzbunări, fiindcă, după cât văzuse ea în viață, orice sinucidere seamănă a învinuire pentru cei care-ți rămân în urmă. Cât de nepăsător și de brutal în vorbe era fiu-său, și cât nu-i dădea niciun ajutor, ea i se considera îndatorată și dincolo de moarte. Abia aștepta operația de carotidă – salvarea ei. O ieșire onorabilă din viață care să nu lase peceți întunecate în urmă. Dar Oro? Dac-ar fi murit înaintea ei i-ar fi făcut mai ușoară plecarea din lume. Cui îl lăsa pe Oro? «Doamne, învață-mă ce să fac?».

Pe vremea lui Dej, o colegă de liceu a Suzanei, grecoaică, izbutise să plece în Grecia, prin mari intervenții ale unor rude influente în țara lor și cu. Mare dare-de-mână. Colega asta, Elení Carianopol, nemăritată, avea ca singure neamuri în România un văr-primar și pe nevasta lui, iar ca partener de viață o superbă cățea dog arlechin. Oameni ocupați, care plecau dimineața și mai veneau seara acasă, verișorii Elenei aveau ca mijloc de destindere alpinismul. În nicio duminică nu stăteau în București. Pe vremea când plecase Elení Carianopol în Grecia, nu se puteau scoate, la emigrare, animale din România. Dacă mamă-sa n-ar fi protestat, Suzana ar fi luat-o la ea pe Nora, cățelușa Elenei.

Când își văzuse actele de plecare în regulă, Elení îi spusese Suzanei că avea să roage un prieten doctor s-o eutanasieze pe Nora. «Doamne, Elení, cum să omori splendoarea asta de câine care are doar patru ani? Chiar nu s-o găsi nimeni căruia s-o lași?», se-ngrozise Suzana. «Draga mea, ar suferi atât de mult fără mine încât… E ca și când mi-aș omorî copilul, dar decât s-o las cu sufletul fript, mai bine…». După ce-o eutanasiase pe Nora, Elení plecase de-acasă la niște prieteni. Suzana o condusese la aeroport. Mai mult se priviseră decât vorbiseră. Când se-mbrățișaseră de despărțire, Elení pusese capul pe umărul Suzanei și-i șoptise: «Dac-ai ști cu ce inimă plec… Nu cred c-am să pot uita vreodată. Dac-aș putea să mor acum…». Se desprinsese de Suzana, își luase rămas-bun de la verii ei și plecase ținând mâna cu pașaportul complet întinsă, ca-n transă, ca o somnambulă. Venise-n vizită-n România peste patru ani. Era tot singură și-n Grecia. «N-ai găsit niciun om de care să te legi? Să te măriți, să ai copii?», o-ntrebase Suzana. «Nu vreau să mă mai leg de nimeni, de nicio ființă. Nu mai am putere să sufăr. De-atunci, de când…», și-o podidiseră lacrimile. «Nu mai am putere să sufăr Suzana, și nici curaj. Nu vreau să-mi mai umplu sufletul de lacrimi și nici să plângă cineva după mine. Îmi câștig o pâine, umblu prin lume, să văd, s-aud, să aflu. La urma urmei, ce se-alege dintr-o viață de om?».

«Chiar, ce se-alege?», se gândea acuma Suzana, după atâția ani de când n-o mai văzuse pe Elení. Ea nu fusese nici măcar până-n Bulgaria. Iar Pământul avea cinci continente. De când se instalaseră societățile de televiziune prin cablu, o vreme funcționase un post care prezenta filme turistice, făcute profesional și bine comentate. Așa văzuse și ea Spania, Portugalia, castelele din Scoția. Apoi, cabliștii înlocuiseră acest post cu altul, absolut oarecare, fără nimic interesant. «Bine c-am văzut și-atât», își spusese ea ca să-și domolească revolta omului frustrat de-o plăcere, într-o viață cu gust de leșie. Singurul lucru pe care nu-l pândeau nici putreziciunea și nici hoții era ceea ce-ai văzut, ceea ce-ai adunat în suflet. Dacă nu ți le mai amintești pe toate așa cum au fost, măcar să ai ce să uiți. Să se estompeze, să se cufunde ca-ntr-un văl de ceață, dar să fi existat.

Când avusese vârsta călătoriilor, vârsta memorării a ceea ce-ar fi văzut, măcar prin «democrațiile populare» și prin Rusia, nu obținuse pașaport, nefiind măritată și neavând copii. Știa cine-i pusese «o vorbă bună» pentru acest refuz. Apoi își dăduse banii pe lecțiile de limbi străine ale copilului și pe școala lui germană, meditând, când deștepți, când proști, până simțea că-i plesnea capul de plictiseală și de atenție încordată, care ajunseseră ca o picătură chinezească. Seara târziu, când termina cu «meditații», se-așeza pe closet, își punea mâinile peste tâmple și-și repeta ca pe-o litanie: «fără gânduri, fără gânduri, fără gânduri». Mergea în singurul loc din casă unde să n-o fi căutat nimeni, iar când, într-un târziu, ieșea de-acolo, pentru a nu-i trezi nedumeriri maică-sii, trăgea apa, fără să fi fost nevoie. «Suzana, cred c-ar trebui să te tratezi de constipație», îi spusese maică-sa, căreia nu-i scăpa timpul nefiresc pe care-l petrecea Suzana în «locul acela».

Băiatul își însușise bine franceza și engleza, terminase liceul german și intrase la o secție a Politehnicii, cu germana ca limbă de predare. Suzana răsuflase ușurată, zicând că a scăpat de greu. Urmau cinci ani de Facultate, în care-avea să fie vorba de cheltuieli obișnuite: transport, mâncare, îmbrăcăminte. Asta-și închipuise ea. Dar Mihai, nesemănându-i nici cât un crocodil unei girafe, se dovedise total imuno-deficitar la mediu. Uitase lecțiile cu bananele și cu portocalele din școala primară. Nu-l interesau nici colegii din cămin și nici aceia care veneau la Facultate cu mijloace de locomoție-n comun. Colegi pentru el erau numai copiii de bani-gata, adică ai «privatizaților» și-ai «emanaților» de după ’89, și junele care, în lipsă de asemenea părinți, își aflau niște «sponsori»; ăștia, în schimbul tinereții și-al frăgezimii fetelor, le ofereau mașini de mărci scumpe și țoale care să le pună cât mai mult în valoare (mai ales anumite părți ale corpului): ceea ce, după ’89, se chema automobil «de marcă» și țoale «de firmă». În aceste condiții, în afara ultimului bănuț, Suzana se-mprumutase la Sanda, care vânduse un teren, și-i cumpărase «copilului» „Dacia” aia ultimul tip. Spre a-l scuti de complexe de inferioritate. Când se văzuse angajat la o firmă nemțească, «rabla» de „Dacie”, deși numai de cinci ani vechime, perfect întreținută, îi crea «copilului» și mai acute complexe de inferioritate, ceea ce-l determinase să-și strângă ban pe ban, nedând în casă decât parte la-ntreținere, pentru a-și cumpăra o mașină «de marcă», spre «a fi în rând cu lumea». «În rând» cu o lume în care maică-sa devenise o povară, iar Oro – o pacoste…

«În rând cu lumea» se aflase Mihai și-n anul doi de Facultate, când își adusese acasă «prietena», «cu arme și cu bagaje». Printre alte mode post-decembriste, imitând Occidentul – care devenise literă de Evanghelie-n România – se adoptase și cea a coabitării între tineri necăsătoriți. Pe vremea când fusese Suzana studentă, asemenea lucru, destul de rar, se chema «a te ține cu cineva»; acuma – «să ai prieten/prietenă».

Cum apartamentul lor avea trei camere separate, hol și două grupuri sanitare, pentru a nu contrazice concepțiile noilor generații, Suzana încuviințase – fără entuziasm, dar încuviințase – venirea «prietenei». «Dacă așa crezi tu că e bine, adu-ți, mamă, prietena. Eu nu mă opun». «Și dacă te-ai fi opus, crezi că n-o aduceam?!».

Cel mai greu îi fusese Suzanei s-o convingă pe maică-sa, Marioara Mănoiu, să nu i se-arate ostilă prietenei lui Mihai, oricine și oricum ar fi fost. «Suzano, tată-tău și bunicu-tău, când ai devenit majoră, au trecut casa pe numele tău, ca să nu mai plătești taxe de moștenire de pe urma noastră. Dacă era casa pe numele meu, nu punea asta – „prietena”! — picioru’ aici. Și nu știu dacă nu-i dădeam papucii și lui fiu-tău, la câte mofturi și fasoane face. Nici în aceeași cadă cu noi nu se poate dumnealui spăla, de-ai desființat bunătate de cameră de serviciu, ca să-i faci dumnealui duș, closet și chiuvetă separat, de-ai cheltuit o căciulă de bani. Treaba voastră. Eu stau în camera mea, și pe dumnealor vreau – îi văd, nu vreau – nu».

Claudia, prietena lui Mihai, o fată brună, cu ochi negri-tăciune, cu păr bătând în albăstrui, înaltă, subțire, bine făcută, fără să fi fost o frumusețe, avea ceva atrăgător, sănătos și atașant în privire, în gesturi măsurate și potrivite împrejurării. Impresia de prospețime, de curățenie, o dădeau și lipsa oricărui fard, îmbrăcămintea decentă – nu-și arăta nici buricul, nici țâțele – și pieptănătura simplă: părul des, cu fir aspru, îi acoperea urechile, căzând egal pe lângă obraji, deși n-avea cărare la mijloc. Era copil singur la părinți – învățători într-o comună de lângă Giurgiu, oameni cu stare, cum avea să se dovedească, și cu bun-simț. Cu greu acceptaseră situația în care-i pusese fata lor. Intraseră pieriți de rușine în casa Suzanei și numai după ce ea-i invitase stăruitor, explicându-le că «astea sunt generațiile de-acum», că «vor mai multă experiență, să se cunoască mai bine»; și dă-i și luptă și luptă și dă-i, ca să-i convingă pe bieții părinți că fata lor se afla-ntr-o casă de oameni și nu în vreun bordel.

Claudia îi ceruse lui Mihai să n-o ducă direct în «camera lor», ci s-o prezinte mai întâi mamei și bunicii lui. «Ia te uită! Parc-am fi la Curtea Angliei. Ce, n-au să aibă timp să te cunoască?». «Mihai, nu se cuvine să intri în casa omului ca un hoț». «Hai să-ți satisfac și moftu’ ăsta!».

Claudia pășise timid până în pragul holului unde se aflau Suzana și Marioara Mănoiu. «Ea e prietena mea, Claudia. Bunica și mama mea», le desemnase Mihai printr-un gest pe cele două doamne care stăteau pironite în două fotolii. Suzana, punându-se în situația Claudiei – care-i plăcuse din primul moment – se ridicase și pornise către fata care stătea nemișcată-n prag. «Fii bine-venită la noi, Claudia», și-i întinsese mâna. «Sărut mâna, doamnă». Suzana o invitase cu un gest în cameră. Claudia se-apropiase de Marioara Mănoiu, o privise o clipă, se aplecase și-i sărutase mâna. Marioarei Mănoiu îi pierise răsuflarea de uimire. «Dumneavoastră sunteți bunica lui Mihai. Eu sunt Claudia Moraru».

Mihai și Claudia își făcuseră rost de-o colaborare la o firmă germană ce realiza programe de calculator: o muncă pe care-o puteau îndeplini la domiciliu. Claudia stabilise program de-nvățat, program de lucru pentru firmă, program de plimbat, de mers la teatru sau la un concert. «La Giurgiu, unde-am făcut eu liceul, nu erau teatre, nici concertele din București. Vreau să nu mor proastă», își explicase ea apetența pentru îmbogățirea cunoștințelor și pentru bucuria sufletului, apetență ce nu-l entuziasmase deloc pe Mihai. Teatrul – cu unele excepții – o cam dezamăgise pe Claudia: «O fi bun alergatul ăsta al regisorilor după originalitate, dar fără mine», zisese ea, nelipsind însă de la niciun concert dat la Ateneu ori la Sala Radio. Comenta cu Suzana și cu doamna Mănoiu interpreții, orchestra, dirijorul, repertoriul. Era limpede că pentru urechile Claudiei, muzica însemnau preclasicii, clasicii și romanticii. «În rest, ascult o dată, însă nu mai doresc și-a doua oară». Pe Suzana o uimea cât de-aproape ca gust artistic se afla ea de Claudia. «Uite că mai sunt „demodați” ca mine și ca generația mea și printre tineri».

Deși singură la părinți, fata domnului învățător și-a doamnei învățătoare – amândoi, copii de-nvățători, la rândul lor – dădea acasă și cu sapa-n grădină, făcea curățenie alături de maică-sa, știa să gătească, să facă dulcețuri, să pună conserve, murături. În cele două toamne petrecute în casa Suzanei, făcuse zacuscă, gemuri, pusese murături, dereticase prin fiecare colț al apartamentului. «Dacă ceva din ceea ce fac nu vă place, să-mi spuneți, doamnă, că nu mă supăr».

«Claudia, hai să vorbim ca două femei. Eu – ca una cu un copil din flori, tu – ca una cu viața înainte. Știi ce nu-mi place? Ți-oi părea demodată sau nu, mie nu-mi place că tu și cu Mihai nu vă căsătoriți». Claudia stătuse o clipă cu privirea undeva pe-un perete, apoi se uitase în ochii Suzanei. «Doamnă, la noi, la țară, băiatul vine în pețit la fată…». «Am auzit că numai în Japonia, părinții fetei cer mâna băiatului. Noi nu suntem japonezi. Eu aș alerga și-n clipa asta să te cer părinților tăi. Dar nu de mine depinde. Tu i-ai pus lui Mihai problema căsătoriei?». «Nu. Dacă el nu se gândește la căsătorie…».

Suzana se gândea însă și cum se mai gândea. Maică-sa, mâine-poimâine închidea ochii; ea, Suzana, era cardiacă, prin urmare ața se putea rupe oricând, pe negândite, și băiatul ăsta rămânea singur pe lume și plin de mofturi și obișnuit să fie permanent slugărit, adică prost crescut, în sensul de prost învățat, neavând răbdare nici cât negru subt unghie, capricios și ironic. Dacă l-ar fi lăsat cu-o femeie de nădejde lângă el, Suzanei i s-ar fi luat o piatră grea de pe inimă. În viața multor oameni se ivește numai o singură ocazie care le-ar oferi liniștea și siguranța. Dacă nu știu s-o folosească… Ocazia asta, nesperată pentru Mihai, Suzana o numea Claudia. Nu numai o femeie plăcută, frumușică, la care să-ți fie drag să te uiți, dar om de casă, de nădejde, cu un respect bătrânesc față de familie, de tradiții. De Florii, atârna cunună de salcie la poarta bloculețului, la ușa lor de intrare, iar în casă umplea vazele cu mlădițe de salcie și de forsythia. De Crăciun, împodobea pom, lipea crenguțe de brad cu câte un glob pe fiecare ușă, îi punea lui Oro o fundă verde, «asortată cu părul lui».

«Mihai, am să-ți spun și eu o vorbă», îl prinsese Suzana într-o zi când era Claudia plecată la părinții ei. «S-auzim!». «Când ai de gând să te-nsori cu Claudia?». «Asta era vorba?! N-am niciun gând să mă-nsor. Ce valoare are o hârtie acolo, semnată la Primărie? Căsătoria e o chestie demodată, așa că las-o moartă cu planurile-astea. Ți-a spus Claudia ceva? S-a plâns că e nemăritată?». «Nu. Pentru că e un om cu demnitate. Sper că ai băgat de seamă. Văd că azi căsătoria e demodată. Perfect. Dar mie nu o dată mi-ai tras ibrișine pe la nas că te-am făcut din flori». «Deocamdată ea n-are copii din flori. Avem grijă să nu-i facem!». «Dar pe ea ai întrebat-o dacă nu dorește să aibă un bărbat legitim și copii legitimi?». «Uite ce e, mamă, te sfătuiesc să-ți vezi de treburile tale și să mă lași să-mi trăiesc viața cum cred eu. Și cu asta am încheiat discuția. S-a-nțeles?». Și-i trântise maică-sii ușa-n nas pentru a-ntări fonic, subliniind-o, concluzia convorbirii.

În a doua toamnă petrecută-n casa Suzanei, Claudia făcuse dulceață, conserve, zacuscă, pusese murături, scuturase casa din colț în colț. Când socotise că asigurase familia Mănoiu, măcar în parte, pentru iarnă, Claudia se-așezase pe-un scaun în bucătărie, vizavi de Suzana, și-și pusese-amândouă mâinile pe masa care le despărțea. «Doamnă, eu mă despart de Mihai. Mi-am făcut bagajele și diseară plec la fosta mea gazdă». Suzanei îi pierise graiul și se albise la față. «Să știți că nu mă despart fiindcă nu mă ia de nevastă. Mă despart fiindcă-mi dau seama că nu e omul alături de care să vreau să trăiesc. L-am iubit și încă-l mai iubesc. E primul băiat din viața mea. Dar prea nu-i pasă de nimeni. Știți ce m-a supărat cel mai tare la el? Felul cum se poartă cu dumneavoastră și cu mama dumneavoastră și nepăsarea față de Oro. Pentru dumneavoastră îmi pare rău că plec, pentru mama dumneavoastră și pentru Oro. V-ați purtat ca o mamă cu mine. Să știți că n-am să vă uit toată viața». «Nici eu pe tine, Claudia. Om ca tine nu mai găsește zăbăucul ăsta de Mihai în vecii vecilor. N-a știut să-și prețuiască norocul. Eu sunt de vină că l-am crescut cum l-am crescut». «L-ați crescut ca să-i fie bine-n viață. N-ați știut ce să-l mai învățați și ce să-i mai oferiți. Cum de nu-și dă seama că v-ați sacrificat toată existența pentru el? Ce-a văzut la dumneavoastră decât muncă, modestie, cinste și bun-simț? De unde snobismul și nepăsarea astea față de toate și de toți? Iertați-mă pentru ce-am să vă spun. Nu l-ați făcut singură. Știu că l-ați făcut cu un bărbat pe care l-ați declarat mort. Mihai nu crede versiunea asta și vă rog să nu vă supărați – dar nici eu. Și-atunci, orice situație familială ar avea acest om, cum de-atâta amar de vreme n-a venit o dată să-și vadă copilul nelegitim și nu i-a adus măcar o ciocolată? Știu că dumneavoastră, din demnitate, nu i-ați cerut nimic acestui tată. Nu l-ați făcut singură pe Mihai, doamnă. Căutați-i defectele în omul care i-a fost tată. Reproșați-vă doar că, de dragul lui Mihai, n-ați înțeles nimic din viață. Vrea să parvină și-o să parvină, mai ales că inteligent este, pregătit este, frumos este, peste cadavre poate călca. Egocentrist este. Curios însă că nici pe sine nu se iubește. Și de el îmi pare rău, dar și de mine. Nu vreau s-ajung o a doua doamnă Suzana Mănoiu, o sacrificată pe altarul nerecunoștinței».

Suzana se abținuse să facă vrun comentariu la cele spuse de Claudia. Fata plecase, dar o suna pe Suzana de pe «mobil» când știa că Mihai nu-i acasă, întrebând-o dac-o putea ajuta în vreun fel. Când murise Marioara Mănoiu, Suzana o anunțase, iar Claudia se repezise într-un suflet s-o ajute. Ea făcuse coliva, pusese lumânări și bani la batiste, fusese lângă Suzana la incinerarea defunctei; ea și încă patru vecine bătrâne. Mihai era plecat pentru două luni în Germania, cu-o bursă. «Dac-ar mai fi Claudia aici, mi-ar fi mult mai ușor. Sunt sigură că l-ar lua pe Oro, bătrân și neputincios cum e». Dar Claudia se măritase cu un inginer neamț de la firma unde făcea programe de calculator și plecase-n Germania. Îi telefona și de-acolo și-i trimisese bani de operație, știind cum o ducea Suzana. Știa și de la părinții ei cum o ducea mai toată lumea, cu pensii și cu salarii mici. De doi ani, de când plecase ea, lucrurile nu se-mbunătățiseră-n Țară.

Dacă l-ar fi știut pe Mihai însurat cu-o femeie de calitatea Claudiei, Suzana și-ar fi luat o piatră de pe suflet. Pe când încă spera în căsătoria Claudiei cu Mihai, nu credea că pot fi pietre mai grele decât grija de-a-l lăsa pe fiu-său pe mâini bune. Dar iată că existau pietre și mai grele și mai colțuroase: Oro. Ce să facă oare cu el? «Doamne, învață-mă, luminează-mă!».

Îi pierise somnul, iar ziua nu-și afla nicăieri locul. Umbla întruna prin casă, ștergea de câte trei-patru ori pe zi praful, și umbla și umbla. «Plimbări de voie», cum îi recomandase profesorul la plecarea din spital. Își pusese lucrurile de moarte într-o sacoșă. De câteva ori pe zi le controla ca nu cumva să lipsească ceva, deși lista lor se afla și ea în sacoșă, împreună cu un carton, pe care erau scrise mare, de tipar, numerele de telefon ale Sandei, mobil și fix, numărul de mobil al lui Mihai, precum și numărul profesorului doctor Claudiu Iovan, cât și toate documentele medicale. I se părea că, în ceea ce-o privește, totul era pus la punct: actele în ordine, cu listă, contul din bancă – la condiții de retragere figurând Sanda și Mihai – pentru sfârșit, testamentul, care conținea un singur rând: «vreau să fiu incinerată, iar lucrurile mele de îmbrăcăminte să fie date la un azil de bătrâni». Urmau semnătura și data când fusese scris.

Dar Oro? Ce să facă ea cu Oro? Doctorul lui, un tânăr cu suflet, ar fi-nțeles-o și l-ar fi eutanasiat, de mila câinelui și de-a stăpânei. Dar gândul ăsta o-nspăimânta. O făcea să uite și să-și înghită doctoriile și să mănânce. Slăbise mult, ceea ce nu era deloc rău pentru un cardiac. Atârnau hainele pe ea. Într-o zi se arsese becul care lumina scara. Ca să-l schimbe, ar fi trebuit să care scara dublă – scară de zugrav – s-o ducă pe palier și să urce spre ultima ei treaptă. Iar ea n-avea putere nici să care un kilogram: nici putere și nici voie. Mihai se-ntorsese acasă când se-ntunecase. Ca să urce spre apartament, își luminase drumul cu bricheta. Cu toate astea, își murdărise pantofii în dejecțiile lui Oro. Intrase furios în casă, trântind ușa de să dărâme blocul. «Câinele ăsta nu mai are de gând să moară?», și se năpustise către colțul în care bietul animal stătea nemișcat, cu botul pe labe. Suzana se așezase în fața lui fiu-său. «Lasă-l, te rog, să moară-n pace». «Dar muriți o dată-n pace și lăsați-mă dracului să trăiesc! Și tu nu puteai să-mi telefonezi că s-a ars becul, dacă nu ești în stare să-l schimbi, de parcă trebuia să urci Everestul? Nu puteai să chemi pe cineva?». «Pe cine? Spune-mi tu și-l chem». «Ce, eu trebuie să am grijă de casa asta? N-am destule pe cap? Tu ce treabă ai decât să-ți iei doctoriile și să-i dai prăpăditului ăsta de câine să mănânce, că nu mai moare o dată!». «Mai ai un pic de răbdare că murim amândoi, și el și eu». «Am mai auzit drama asta. Și mizeria de pe scară?». «Îți promit că n-o să mai fie mizerie». «Vreau s-o văd și pe-asta». «Ai s-o vezi».

N-o să știm niciodată ce-nțeleg animalele care trăiesc lângă noi. De la această conversație între mamă și fiu, de la marșul intempestiv și furios al fiului spre el, Oro nu mai mâncase, nu mai băuse, nu-și mai făcuse nevoile și nu se mai mișcase din colțul lui. Deschidea ochii doar când Suzana se-apropia de el, îl mângâia, îl săruta pe frunte și-l îmbia cu șuncă (furată din pachetul lui Mihai), cu lapte, cu apă, care lui nu-i mai trebuiau. Se uita cu-o privire stinsă în ochii ei și-i căuta mâna s-o lingă. A patra zi se sculase și, abia pășind, trecuse prin fiecare încăpere cu stăpână-sa în urma lui. În camera ei, Suzana se-așezase pe-un fotoliu să-și tragă sufletul. Oro se-așternuse la picioarele ei, își răzimase preț de câteva minute capul de mâna care-l mângâia, oftase încet și-și dăduse sufletul. «Oro, sufletul meu, te-ai dus. Doamne, mulțumescu-Ți Ție că-mi ușurezi plecarea!». Plângea și mângâia în neștire câinele mort. «Ce bine că e dimineață și că sunt băieții ăștia pe șantierul de-alături». Se făcea un hotel lângă blocul lor. «Dar trebuie să-l scot pe Oro pe scară curată». Cu căldări de apă fiartă și cu peria de scânduri, rugându-se la Dumnezeu să-i dea putere să curețe scara, în cinci ore de chin, Suzana făcuse lună scara. Se târâse apoi până la șantier și, printre lacrimi și suspine, rugase doi muncitori tineri să-l îngroape pe Oro într-un colț din curte, la umbra unui castan, unde-i era lui drag să stea vara, pe căldură. De milă, băieții veniseră, îl înveliseră pe Oro în pătura lui și-l sloboziseră în groapă, în timp ce Suzana arunca peste el cu tufănele. «Țineți, vă rog, cinci sute de mii, că n-am mai mult și să vă dea Dumnezeu sănătate pentru fapta dumneavoastră bună». «Să fie primit, doamnă. Săru’mâna. Ce să-i facem, toți ne ducem».

Liftul nu mai funcționa de ani de zile. Până să urce scările, Suzana se oprise la fiecare trei trepte (și erau treizeci). Ajunsă pe palier, nu mai putea să respire și inima-i bătea să-i sară din piept. Nu-ncuie ușa. Se târî până la fotografia lui Oro, împreună cu ea, făcută cu cinsprezece ani în urmă. Ea – în picioare, Oro și el, în toată splendoarea lui aurie. Suzana luă o farfurie, turnă un pic de apă în ea și căută o lumânare «sistem catolic», un recipient scund de metal, cu ceară și cu feștilă. Apoi așeză fotografia pe masa din bucătărie, acoperită cu tablă de zinc, și-n fața fotografiei farfurioara cu lumânarea aprinsă. «Îți mulțumesc, Oro, iubirea mea, prietenul meu cel mai drag!». Se așeză apoi într-un fotoliu în hol. O apucaseră durerile. Sună la „Salvare” și le spuse că are infarct. «De unde știți?», întrebă dispecera. «Am mai avut și am patru by-pass-uri». Se rugă lui Dumnezeu să fie lucidă până la Reanimare, ca să-i dea unei infirmiere sau unei asistente sacoșa în grijă. Coborâse pe jos scara, sprijinită de șofer și de doctoriță, că brancardieri n-aveau. În „Salvare” îi pusese doctorița o perfuzie și mască de oxigen. «Doamnă doctor, dacă mor până la Fundeni, dați cuiva la Reanimare sacoșa asta. Am în ea lucrurile de moarte, documentele medicale, o copie după testament și numerele de telefon ale celor care să fie-anunțați». «De ce să muriți, doamnă? Noi luptăm să salvăm oamenii». «Știu, doamnă doctor, dar de murit murim toți. Nu vă necăjiți pentru mine: mi-am trăit traiul» – «și ce trai», își spusese-n sinea ei Suzana. Apoi stătuse cuminte cu masca de oxigen și cu perfuzia ce-i mai alinase durerile. «Ajută-mi, Doamne, să fiu conștientă până la Reanimare». «Vi s-a făcut dor de noi, doamna Mănoiu?». «Victorița, ia te rog sacoșa asta de lângă mine. Am în ea tot ce trebuie pentru știi mata ce… și telefoane și testament». «Ia vedeți-vă de treabă, doamna Mănoiu». «Dacă nu ne mai vedem, îți mulțumesc, Victorița, fiindcă tare bună ai fost cu mine. Dumnezeu să te apere de rele!». Victorița era cea mai vrednică, mai vajnică și mai inimoasă dintre infirmierele de la Reanimare. Ducea plosca bolnavului cu un mers de regină – dreaptă, ținând capul sus și gâtul încordat – de parcă ar fi purtat o cutie cu bijuterii. La un ceas după internare, cu toate intervențiile medicilor, dirijate chiar de profesor, Suzana Mănoiu intrase-n comă. Profesorul Claudiu Iovan, cel care-i făcuse by-pass-urile, profesor-consultant la cei șaptezeci și doi de ani ai lui, din păcate era plecat la un congres în Austria. Profesorul mai tânăr, prezent acuma, cunoștea perfect cazul «Mănoiu Suzana». O rezidentă îl întrebase încet pe profesor: «Credeți că mai scapă, domnule profesor?». «Fată dragă, de când fac meseria asta, pe zi ce trece îmi dau mai bine seama că noi suntem doar niște mărunte instrumente în mâna Ălui cu ața și cu mosorul. Iar pacienții tot în mâna Lui sunt». «Credeți că mai aude, că mai știe ceva?». «Parcă poți să știi? Se spune că-n ultimele clipe îți vezi tot filmul vieții. O s-aflăm noi», și profesorul îi pusese rezidentei o mână protectoare pe umăr.