Nota informativa batuta la masina

Tatianei STEPA

a cărei amintire din sufletul meu

se va stinge

odată cu mine.

I. V.

Sătulul nu-i crede flămândului. Bogatul nu-i crede săracului. Sănătosul nu-i crede bolnavului. Tânărul nu-i crede bătrânului.

Niște adevăruri elementare, iar constatările lor – exprimate prin truisme, cum sunt toate observațiile asupra rădăcinilor vieții – dacă nu faci pe sofisticatul și nu te pretinzi filosof. Scuturi omul de ceea ce-a acumulat prin educație sau prin efort propriu și la ce ajungi? Tot la scheletul despodobit de zorzoanele sociale, dintre care unele sunt necesare unei conviețuiri civilizate, ajunse reguli fără de care lumea ar fi un și mai mare haos decât cel în care viețuim. Despuiat de lustrul social, omul arată ca o femeie demachiată, cu obrazul boțit, abia trezită din somn.

Dacă nu ești incinerat, spre-a evita cunoștința cu viermii, cu descompunerea, ajungi un morman de oase care și astea se fac pulbere, până la urmă. Cu câtă ușurință rostim cuvântul «urmă» și cât de rar îi înțelegem conținutul cutremurător, îi vedem spectrul, spaimă pentru mai toți, mântuire pentru unii, mântuire pe care-aceștia abia o așteaptă. «Orice om bătrân normal își dorește moartea». Cioran să fi spus asta? Așa o fi, oare? Eu ce să zic la peste optzeci de ani ai mei? De câte ori nu mi-am dorit moartea… De scârba a ceea ce vedeam în jur? Demult mă educasem să mă uit la lume ca la comedie și să nu-mi mai fac sânge rău în fața a ceea ce nu puteam schimba.

N-am fost niciodată o revoluționară, fiindcă n-am crezut și nu cred în capacitatea revoluțiilor de-a schimba altceva decât șleahta profitorilor. Am trăit un război mondial, revoluția zis comunistă, pe cea zis anti-comunistă. În privința revoluțiilor… rezumatul e simplissim: «ce mi-e dracu’, ce mi-e tac-su’». Mie, revoluție, mi se pare acea întâmplare, uneori pornită spontan dar mai ales pregătită și bine regisată, în urma căreia unii se cocoață-n cârca celor sortiți să fie-n veci duși cu zăhărelul.

De când am deschis ochii, n-am dat nici două parale pe societate. Silă mi-a produs de când mă știu dar dorința de-a muri – sincer – nu. Dorința asta mi-au produs-o cei doi soți ai mei și mai ales cei doi fii ai mei, frați numai după mamă, adică după mine. Cu nemulțumirea lor față de mine și cu nepăsarea lor, și bărbații și copiii m-au făcut să-mi doresc moartea și chiar când lucrurile decurgeau cât de cât normal și nu mi-o mai doream neapărat, dacă totuși m-ar fi luat, nu mi-ar fi părut rău. Oricât mi-aș perinda prin minte întâmplările prin care-am trecut – bune-rele – nu regret viața care se duce și nici s-o iau de la-nceput ori să trăiesc alta sau în altă parte nu-mi doresc. «Si jeunesse savait, și vieillesse pouvait».[1]

Dacă mâine mi s-ar da tinerețea, însoțită de știința anilor mei de-acum, m-aș vedea guvernată de voia-ntâmplării ca și-n viața asta care mi se-apropie de sfârșit. Dacă Pământul este o colonie penitenciară a unei alte lumi sau un loc de ispășire, cu toată sila și cu toată dezamăgirea de care mi-a făcut parte, mă declar mulțumită – vorba vine – cu-atâta cât mi s-a dat aici. Nu mai vreau dreptatea care-ar urma dincolo, nu mai vreau – ferească Dumnezeu! – să mă mai întrupez în altceva, în altcineva. O prietenă socotește că ar fi o mare umilință dacă totul s-ar sfârși pe Pământ. «Atunci, la ce bun toate trăirile noastre aici, toată experiența acumulată aici?». «După câte știm aici, la nimic», i-am spus eu. Suntem cu toții de acord că din tot ce-am adunat material nu luăm nimic cu noi în groapă. Dacă și spiritul ar avea aceeași soartă, de ce ne-am revolta? «Nu adunați bogății pe pământ». E un îndemn spre acumularea spirituală, în scopul unei vieți viitoare. Și dacă viața asta e o simplă închipuire a unor oameni însetați de-o dreptate transcendentă și convinși de existența ei? Știm că nu știm nimic. Presupunem și mai ales ne place să presupunem. Fără să mă gândesc la vreo răsplată într-o eventuală viață viitoare, mi-am interzis să fac rău și-atât cât mi-a stat în putință am făcut bine. Creștinismul – fiindcă doar el mi-e cunoscut – te-ndeamnă la cuget curat, de fapt la o liniște interioară care-ți este cel mai de nădejde sprijin în viață. «Să nu păcătuiești nici cu fapta, nici cu vorba, nici cu gândul». Cu gândul am păcătuit mult. Am blestemat, îndreptățit, niște oameni. Dacă mi-aș fi dorit un cuget ca lacrima ar fi trebuit să-i las în seama Domnului. Am strâns comori pe pământ? Niște modeste obiecte metalice decorative – ca săracul temător în fața lucrului care se sparge – niște bibelouri de piatră, altele de jad. Vaze de flori, din pământ smălțuit, fiindcă nu mi-am permis cristaluri, nici porțelanuri, după care îmi sticleau ochii. Niște tacâmuri de așa-zis argint rusesc, de la o Consignație, un serviciu de masă de șase persoane, decent, din porțelan, de calitatea a doua, trei tăvi, de inox, două sfeșnice de alpaca, douăsprezece pahare chinezești, de semicristal, astea chiar frumoase, de la «Coada calului», de pe când chinezii nu făceau comerț cu Occidentul și vindeau la noi lucruri de-adevărat rafinament, pe niște prețuri de nimic. O icoană cu sfântul Gheorghe, pictură pe lemn, cumpărată de la un tânăr artist, muritor de foame, iar când m-am ajuns – două peisaje de Petrașcu și un interior de Tonitza, de la Consignația din Edgar Quinet, unde mai târziu s-a construit o aripă a Arhitecturii.

Le-am luat cu patru sute cincizeci de lei tabloul, când eu aveam o mie pe lună, din salariu și din sporurile acordate tuturor angajaților civili din cadrul Armatei. Astea sunt bogățiile strânse de mine pe Pământ, din banii munciți de mine. Dacă în casa mea părintească ar fi existat măcar un vas de flori, un serviciu de masă și nu farfurii mari ca de tort și grele ca piatra, o tavă de metal, niște nimicuri care să-ți dea o idee despre locuitorii casei, cred că nu mi-aș fi strâns nici măcar bunurile astea pe Pământ. Unii oameni, crescuți într-o ambianță rafinată, înconjurați de obiecte frumoase, din plăcere estetică le sporesc numărul și nu neapărat din setea de acumulare. Alții, ca de-alde mine, vor să aibă și ei ce n-au avut. Fără să fi primit o educație estetică, ochiu-mi era atras totdeauna de lucrul frumos, de valoare.

În timpul liceului citisem o istorie a artelor a lui Salomon Reinach, dar nu fusese de-ajuns pentru a-i stabili o scară de valori unei fete cu bunică băcăneasă și cu mamă contabilă. Această istorie a artelor o-mprumutasem de la un frate al mamei, avocat, a cărui bibliotecă, ocupând un dulap, conținea cărți de drept și ceva romane la modă. La sfârșit de viață, socotesc biblioteca și mai ales conținutul ei – când nu e numai de decor – un indiciu asupra posesorului. Unchiul meu, avocat de renume, însurat cu-o avocată, fiică de magistrat și de mamă moșiereasă, avea-n casă două tablouri: un portret al coanei mari, bunica nevesti-sii, făcut de-un preot care picta biserici – portret reușit de altfel – și o copie fidelă și bine realizată după un clasic, înfățișându-l pe Isus înconjurat de copii. Mobila din casa unchiului era de cel mai banal stil cubist, la modă între cele două războaie mondiale. O masă Biedermeier, de hol, și o oglindă ovală, cu-o ramă aurie, cu trandafiri mărunți, delicat sculptați, contrastau cu ansamblul decorului. Mătușă-mea, nevasta unchiului, avea câteva inele moștenite, modele clasice la vremea lor, fără cine-știe-ce valoare însă. În schimb, avea trei haine de blană de cea mai bună calitate și gulere de vulpi polare, de culori splendide și cu fire de parcă stăteau să zboare. Și unchiul era elegant îmbrăcat.

Fiica și băiatul lor, cam de-o seamă cu mine, aveau haine corecte, potrivite cu vârsta, și-atât, după un bun principiu al părinților care nu dau de-a azvârlita cu banii pe haine pentru copii în creștere. Puținele case în care intram nu depășeau nivelul pomenit mai înainte. O singură dată am fost la un neam îndepărtat al tatei – boieri dintr-ăia care-și petreceau iarna pe Coasta de Azur și vara mergeau la Karlsbad. În casa lor am văzut pentru prima dată mobile grațioase, cu picioare ca de căprioară, cu intarsii din lemn de culori diferite, alcătuind modele florale, covoare despre care-am aflat că se numeau tapiserii, mari cât un perete, înfățișând scene de vânătoare cu haite de câini, păstori și păstorițe la iarbă verde, cules de vii și zdrobit de struguri, pe care nu mă mai săturam să le privesc. Amfitrioana, o doamnă cu părul alb, cu trăsături subțiri ca trase din peniță, cu un chip îngust, îmbrăcată ca pentru mers în oraș, purtând cercei și-un inel, fiecare cu-o piatră cât o cireașă, vărsând niște ape albe-albăstrui de-ți luau ochii, amfitrioana m-a apucat de mână și m-a plimbat prin față tapiseriilor, explicându-mi că proveneau din Franța, dintr-o localitate numită Obüson – se scria Aubusson – vestită pentru asemenea țesături, care costau o avere.

Atelierele, unde se lucrau aceste frumuseți, fuseseră înființate de Colbert, un ministru al regelui Franței, Ludovic al XIV-lea, zis și Regele-Soare. Eu eram în clasa întâi de liceu și ajunsesem abia la istoria Antichității. Doamna îmi explica fără grabă, semnificația fiecărei părți din ansamblu, cum se-ntâmplă în muzee, dacă ai parte de-un ghid pasionat de meseria lui. Doamna mi s-a părut cel mai deosebit om din câți întâlnisem până atunci, iar în fața atâtor minunății, cărora nici măcar nu le bănuisem existența, am avut un sentiment de umilință pe care l-am păstrat întreaga viață în fața frumuseții create de Dumnezeu ori de om. Pentru prima oară am simțit atunci deosebirile dintre ceea ce mai târziu aveam să aflu că se cheamă clase sociale. Elevă în clasa întâi de liceu, în anul 1940, pentru mine clasele se reduceau numai la școală. Până la întâlnirea cu-o asemenea persoană și-n asemenea casă, știam doar că oamenii se-mpart în bogați, modești, săraci și cerșetori. În ceea ce ne privea, pe mine și pe mama, n-aveam ce întrebări să-mi pun. Noi trăiam dintr-o leafă și din ce mai câștiga mama, făcând calcule pentru câțiva negustori care se achitau față de ea prin produse: unul cu de-ale băcăniei, între ele – spre bucuria mea – ciocolată de menaj; unul cu ibrice, crătiți, oale, capace – dintre care mai am și eu, după trei sferturi de veac; unul cu materiale de lenjerie și de-mbrăcăminte. Aceste «colaborări» ale mamei au făcut să nu ducem lipsă, în timpul războiului, de nimic din ceea ce dispăruse de prin majoritatea caselor. Chiar și la unchiu-meu, avocatul, atâta se fierbea și se răsfierbea ceaiul rusesc, până ce rămânea apa limpede.

Vizita la doamna cu părul alb, stăpâna unei case cum nu mai văzusem, mi-a dat mult de gândit cu privire la diferențele dintre oameni, chiar dintre oamenii bogați. Unchiu-meu învârtea banii cu lopata – cum spunea mama – și totuși în casa lui nu aflai lucruri deosebite. Găseai ceea ce cu, cu mintea mea de mai târziu, am socotit obiecte utile și mai ales trainice. Până prin 1970, după cât mi-aduc eu aminte – cu excepții desigur – lumea punea preț pe trăinicia lucrurilor și pe relațiile dintre oameni. Pe vremea mamei, îți făceai la tinerețe un palton și-l purtai pân’ la bătrânețe, dacă te mai încăpea. De mobilă nu mai vorbim: puțini cei care-aveau măcar de gând să și-o schimbe câte zile le hărăzise Domnul, vrând mai mult chiar: s-o lase moștenire copiilor și nepoților. Până într-al doilea război mondial, iar apoi în comunism, din alte motive însă, divorțurile erau destul de rare, iar femeia divorțată căuta să se mărite din nou și cât mai repede. Până-n comunism, mai ales fiindcă majoritatea femeilor nu-și câștiga banul propriu și fiindcă societatea era suspicioasă față de femeia singură; în comunism, pentru că ipocrizia se accentuase până-ntr-atât încât un divorț, ori cât de îndreptățit pentru solicitanți era socotit un atentat la morala socialistă, bun motiv ca împricinații să-și piardă chiar slujba. În Partid, cu cât erai mai sus-pus în ierarhie, cu-atât divorțul se dovedea mai hazardat. Aici – e drept – nu-ți pierdeai pâinea, dar erai trecut pe linie moartă, în general trimis ambasador pe undeva. Amantele puteau funcționa «sub acoperire», dar casa trebuia să fie casă. Aparențele trebuiau respectate. N-am să uit ce-mi povestea doamna doctor Florica Vărbănescu în legătură cu divorțul ei. Bărbatu-său, prefect de județ pe vremea burghezo-moșierimii, în regimul comunist fusese luat la pușcărie. În asemenea situație, riscând să-și piardă slujba și având un copil de crescut – și luat de la azil – doamna doctor s-a hotărât să divorțeze. Pe cine să consulte și ea în asemenea-mprejurare? Pe unchiu-său, doctorul Vărbănescu, unul dintre cei mai vechi socialiști din România. După ce-o ascultă, doctorul îi spune pe un ton ritos: «Florico, să știi că nu mă sperie ăi cinsprezece ani de condamnare ai bărbatului tău. În general, condamnările politice nu se fac până la capăt. Mă-ngrijorează însă faptul că ai să fii prima și – sper – singura femeie divorțată din familia noastră». «Cât eram de amărâtă, când am ajuns în stradă, m-a apucat un râs cu lacrimi… Iacătă ce grijă-l rodea pe unul dintre cei mai vechi socialiști din România…». Și de câte ori povestea întâmplarea asta, doamna doctor, care numai fericită nu era, începea să râdă.

Și eu aveam să divorțez, fără să cer sfatul niciunui vechi socialist, și nu de-un bărbat băgat la pușcărie, ci rămas în Occident cu iubita, într-o perioadă când cei care uitau să se mai întoarcă erau declarați dușmani ai regimului comunist, iar cei lăsați în urmă de «rămași», descusuți pe toate părțile și anchetați pentru a se vedea dacă erau sau nu în complicitate cu «trădătorii». Asta pentru că veni vorba – adică mă purtă gândul – spre divorțuri. Altminteri, gândul mă poartă mereu spre copilărie și spre o-ntrebare pe care mi-o pun nu de ieri-de azi, ci acut de pe la cinzeci de ani: oare cum s-o despărți sufletul de trup? O simți omul ceva? Și nu doar el, ci orice ființă? Fiindcă de ce-ar avea suflet numai omul?

Unchiu-meu, avocatul, dădea câteva petreceri pe an, cam cu douăzeci de invitați de-o dată, bun prilej de-a-și menține relațiile și de-a se-achita de niște obligații. Era invitată și mama, cu mine, și cu soțul ei, tatăl meu vitreg. Noi, copiii oaspeților și cei ai gazdelor, mâncam în sufrageria mică, de fiecare zi. Cât au mai durat petrecerile astea, iar noi, copiii, încă eram în clasele primare, nu ni se dădeau nici cuțite, nici furculițe la masă, într-atât era de spăimoasă mătușă-mea Nuța, nevasta unchiului, avocatul, deși toți eram copii potoliți. Auzise dânsa de unii ca noi care-și pierduseră un ochi, jucându-se cu bețe, cu andrele, cu câte și mai câte.

Vizita la doamna boieroaică mă făcuse mai atentă la ce era-n jurul meu. Când aveau musafiri, unchiu-meu se-mbrăca în costum, ca de stradă, mătușă-mea însă, într-un capot lung până-n pământ, foarte elegant, din material fin. O cumnată a ei, dintr-un neam boieresc scăpătat, îi sugerase mătușă-mii să-și primească invitații într-o rochie. «Dragă, îi primesc în casă nu pe stradă, iar capotul e-o rochie de interior», îi replicase mătușă-mea. «Dacă e-o rochie de interior, atunci scoate-i nasturii și trage-i un tighel în locul lor, ca să-mpaci și capra și varza». Boieroaica bătrână, cea cu tapiseriile, deși mama și cu mine nu veneam de la Curtea regală, ne primise îmbrăcată ca de stradă, în fustă și-n bluză. Abia peste vreo treizeci de ani de la acele întâmplări m-am lămurit eu ce-nseamnă «să ai clasă». Puteai aparține unei clase sus-puse, fără să ai însă «clasă». Și între vecinii noștri, deși oameni modești, erau mari deosebiri. Madam Ionescu, a lu’ domnu’ Pante, nu stătea niciodată la fereastră, în schimb era cronicăreasa mahalalei: știa și câți dinți avea-n gură fiecare. Madam Firulescu, nevastă de șofer, ca și madam Ionescu, îndată ce avea un moment liber se-așeza la fereastră, răzimându-și mâinile pe-o pernuță cu mijlocul croșetat din macrame și cu marginile din crep satin grena. Răspundea la salut și la vorbă, dar nu făcea niciun comentariu la ceea ce afla sau observa. Tanți și Marcel, copiii familiei Firulescu, erau elevi la liceu când eu eram la primară, ca și cei trei copii Ionescu – Puica, Picu și Nelu, zis «băs», fiindcă nu-l putea pronunța corect pe ț – și cei doi copii Câmpeanu – Livia și Iancu – părinții celor doi fiind ardeleni, tatăl, plutonier-major, mama casnică, femeie de la țară, care nu-și dăduse jos basmaua. «Tanti Câmpeanu», cum ne ceruse dânsa să-i spunem, ne chema iarna în bucătărie și ne dădea să mâncăm floricele calde, făcute atunci în tigaie și stropite cu apă cu sare. «No, luați, mâncați». Mai mult de-atât n-am auzit-o spunând vreodată. Dealtminteri, nici cu persoanele adulte, cum erau celelalte trei chiriașe din imobilul în care locuia, nu-și făcea de vorbă. La patru după-amiază, Livia și Iancu erau chemați în casă de «tanti Câmpeanu» și se-ntorceau îndată mușcând dintr-o felie mare de pâine de manutanță, neagră, unsă cu untură și frecată cu usturoi.

Cât era vremea frumoasă, jucam șotron, căruia la noi, la Craiova, îi spunea țăncuș. Iar coarda o săream până ce ne ieșea sufletul. Și băteam mingea, băieți și fete, când de trotuar, când de-un zid. Auzisem că era undeva un ștrand, însă niciun copil de la noi de pe stradă nu călcase pe-acolo. Pe-atunci, din categoria noastră înotau doar cei născuți, crescuți sau care-și petreceau vacanța-mare pe margine de baltă, ori de apă curgătoare. Așa cum știam că exista un ștrand, știam și că iarna era transformat în patinoar, dar niciunul dintre noi, copiii de pe Jitianu, strada noastră, nu patina. Patinoarul nostru era ghețușul de pe marginea trotuarului. Fiecare familie avea sanie. La noi pe stradă – sănii de lemn făcute care cum se nimerise. De tălpici de fier nici vorbă. Eu mă duceam cu mama la cinematograf. Ceilalți nici atâta. Când venea circul și-și întindea cortul pe-un loc viran din Belcineanu, peste drum de Liceul Comercial „Gheorghe Chițu”, ne duceam toți și-apoi zile-n șir ne minunam de isprăvile acrobaților, de cățeii dresați, și râdeam de șotiile clovnilor. Pe vremea copilăriei mele nu se auzise nici cuvântul gașcă, nici cuvântul grup, care să-i desemneze pe unii ca noi, care-și petreceau tot timpul liber împreună, jucându-se în fața casei. Se-auzise numai de bande, în legătură cu hoții care lucrau organizat. În rândul fetelor din cursul superior – când am ajuns la liceu – se vorbea de cercuri carese-ntruneau la ceaiuri dansante. Noi, cei de la primară, când ieșeam la joacă spuneam: «ne ducem la copii». De strada Unirii, la capătul dinspre Romanești, ne despărțea Grădinița, un dreptunghi împrejmuit cu gard scund de fier; în mijlocul Grădiniței se afla Monumentul, adică regele Carol I, turnat în bronz, cu-o mână pe-un tun. În partea de jos a monumentului scria: «Asta-i muzica ce-mi place». Parada de 10 Mai începea de pe Unirii, din sus, de la Prefectură, și se-ncheia la Parc, numit Bibescu – după moșia Bibeștilor, pe care se afla – dar zis și Romanescu – după numele primarului Craiovei, cel care amenajase parcul. Deși ne despărțea doar Monumentul, fata căpitanului din Unirii de peste drum de casele noastre, la primară și ea, o vorbă n-a schimbat vreodată cu noi cei din Jitianu. Spre deosebire de noi, care-nvățam toți la școli de Stat, ea mergea la „Urziceanu”, adică la Pensionul domnișoarelor Urziceanu, unde se-nvăța franțuzește din clasa-ntâi primară. Spre deosebire de casele noastre din Jitianu, care se aflau pe buza trotuarului, zidite pe pământ direct, fără fundație, casa căpitanului, de fapt zestre a căpitănesei, avea subsol și parter înalt, și se afla în mijlocul unei grădini care, de primăvara până toamna, era un rai de flori. Domnul căpitan era cel mai ciudat locuitor al cartierului. Îmbrăcat în kaki, purtând bocanci și moletiere, își găsea tot timpul de lucru prin jurul casei. Cât am fost vecini, nu l-am văzut să schimbe o vorbă cu cineva și nici vreun suflet de om care să le deschidă poarta.

Când și când, doamna căpitan ieșea în oraș singură. Înaltă, statuară, cu o figură prelungă, distinsă, fără să fie frumoasă, era o persoană după care se-ntorceau toate capetele. Îmbrăcată totdeauna în taioare impecabil croite, era o apariție în lumea noastră modestă. Madam Ionescu a anunțat pe toată lumea că madam capităneasa-și făcuse o haină de picioare de astrahan, «persan, frate, că sclipește ca mătasea». La noi în cartier nu putea să treacă neobservat momentul apariției unei haine de blană, mai ales că doamna căpitan se-nnoise primăvara când se trecea de la palton la pardesiu, iar dânsa umbla-n palton de blană. «Umblă, deși cred că scoate limba de cald, umblă ca să vadă lumea ce și-a luat», trăsese concluzia madam Ionescu.

În afara domnului căpitan, un alt personaj ciudat al cartierului era domnișoara Gingulescu, fostă directoare de liceu, vestită profesoară de matematică. O mână de om, cu părul strâns într-un coculeț cât nuca, îmbrăcată cu lucruri până-n călcâie. Locuind în baie, din toată casa aia frumoasă, care-nsemna o muncă de-o viață. Dimineața, domnișoara dădea târcoale casei cam un ceas, apoi intra înuntru și n-o mai vedea nimeni toată ziua, iar noaptea nu se zărea lumină la nicio fereastră a ei. Nu ieșea din curte și nici nu-i călca cineva pragul. Madam Ionescu aflase că Domnica, lăptăreasa, îi lăsa domnișoarei profesoare după un stâlp al gardului de fier, ouă, smântână și brânză, roșii, castraveți și ardei grași, vara, iar domnișoara-i punea Domnicăi banii într-un loc știut numai de ele două. «Până nu mi-a spus Domnica, mă gândeam întruna: din ce-o trăi ființa asta, că porc n-are, orătănii nici atâta», ne explica madam Ionescu. Porc și orătănii doar noi și tanti Câmpeanu creșteam, având unde. În celelalte curți abia de-nvârteai o roabă. Toamna, vecinii-și tăiau lemnele pe trotuar. Pentru asta venea un bătrânel cu un banzig, un fel de roată metalică zimțată, acționată cu gaz de lampă, cred. Toată instalația se afla într-o cotigă, trasă de-un măgăruș. Noi, copiii, ne-ntreceam care mai de care să-l tratăm pe «i-ha»: zahăr cubic, bomboane, smochine, roșcove, toate-i plăceau, iar când îl scărpinai în frunte, întindea gâtul și-și lăsa urechile pe spate. Urma apoi clacă pentru căratul lemnelor și-al rumegușului într-o magazie. Lemnele – stivuite pe grosimi, rumegușul – de aprins focul, pus într-un butoi de metal. Când se tăiau lemnele pentru iarnă, la mine la școala primară, toate clasele erau adunate-n jurul măgărușului. Aici tratația era mai ceva decât în Jitianu. Fetele puneau mână de la mână și-i cumpărau, de pe tablaua domnului Iani, merișoare trase-n zahăr ars, alviță roz și rahat cu nuci. Mai întâi îl întrebam pe bătrânel, stăpânul, dacă Luțu – așa-l chema pe măgăruș – nu-și strica stomacul din ceea ce-i dădeam noi. «Luțu?! Păi ăsta mănâncă și pietre și n-are nici pe dracu’», ne-ncredința stăpânul. Când, femeie-n toată firea, mă duceam cu băieții mei la mare, cum ajungeam în Dobrogea nu-mi luam ochii de la geamul compartimentului sperând să văd vreun măgăruș, ființa asta care-mi amintește anii cei mai curați ai vieții mele. Având tatăl vitreg pe care l-am avut, de-o fericire a copilăriei nu pot vorbi.

Am fost oare prietenă cu acei cinci copii de pe Jitianu? Dacă la vârsta de-atunci m-ar fi-ntrebat cineva ce este prietenia n-aș fi știut să răspund. Acuma cred că în copilărie omul își demonstrează cel mai elocvent calitatea de animal social; prin nevoia de-a se afla împreună cu alte ființe, de-a vorbi și de-a asculta. La bătrânețe, ce cred eu că este prietenia? Afinitatea dintre două ființe, întemeiată pe credințe, pe păreri, pe gusturi comune, însoțită de nevoia de-a-și dezvălui una alteia sufletul, și capacitatea de-a-și fi alături una alteia în orice-mprejurare, cu alte cuvinte: la bine și mai ales la rău. O relație care uneori se țese cu greu și care se poate destrăma într-o clipă, dintr-o vorbă, care oricât ar părea de aruncată-n vânt, este rezumatul unor păreri și chiar al unor resentimente sedimentate de-a lungul timpului. Și-atunci? Atunci și prietenia ca orice pe lume, poartă stigmatul imperfecțiunii. Supusă fiind piericiunii ca tot ce se află pe lumea asta. Sunt oameni la care țin, dar față de care nu mi-am dezvăluit niciodată sufletul. Poate pentru că viața m-a-nvățat să n-am încredere deplină în nimeni, poate și pudoarea peste care n-am putut trece niciodată, și poate o anumită trufie, opunându-se exercițiului de umilință care-nseamnă spovedania. Am trăit sub egida unui principiu: teama de oameni și rușinea față de Dumnezeu. Deși gândul la o viață de-apoi mă-nspăimântă, cred că Dumnezeu există și, dacă oamenii ar fi mai atenți, ar putea observa manifestări ale pedepsei Lui și-aici. «După faptă și răsplată», asemeni remușcărilor, pentru mine, înseamnă dovezi ale existenței Lui, îndemnuri pentru păstrarea unui echilibru în lume, oricât de puțini l-ar lua-n seamă. Și iară vechea mea-ntrebare: cum s-o despărți sufletul de trup?

Ce este copilăria? Acceptarea deplină a celuilalt. Mă gândesc la cei cinci copii, tovarășii mei de joacă din Jitianu. Erau parte a vieții mele. Nu mi-aș fi-nchipuit o zi fără ei. Nici nu mă ducea gândul dacă erau frumoși, deștepți, dacă-nvățau bine. Frageda copilărie și realitățile ei cred că seamănă cel mai mult cu maternitatea. Pentru o mamă, oricum ar fi copilul ei, el este al ei. Că alții sunt mai deștepți, mai capabili, mai frumoși, nu schimbă cu nimic legătura dintre mamă și copil. La optzeci de ani trecuți, deși cei doi fii ai mei nu se prăpădesc după mine și nici nu s-au prăpădit vreodată, rămân tot ai mei, deși… Deși unul a venit trei zile din America, vezi Doamne, ca să mă vadă; o zi a stat cu mine – o bătrână plicticoasă – două zile s-a dus la vânătoare. Celălalt de ani și ani venea de la Craiova la București și nici măcar un telefon nu-mi dădea, ca să afle dacă mai trăiesc; și-a amintit că are mamă de când l-a adus la București un cancer la vezica urinară pe care și-l tratează la Oncologie, la Fundeni. Doamne! Frageda mea copilărie a-nsemnat lipsa de-ntrebări asupra vieții, o vreme în care parcă am plutit între cer și pământ. În timp ce-atâtea chipuri și-atâtea voci ale trecutului se voalează tot mai mult, câteva-ntâmplări de-atunci mi-au rămas vii în memorie ca și când s-ar fi petrecut ieri. Parcă și acum simt pe pulpe usturimile de la bătaia cu urzici pe care mi-au administrat-o-n glumă tovarășii mei de joacă; așa cum îi atârnaseră o tinichea de coadă lui Paul, un motan din vecini.

Mi-aduc aminte cum am dat năvală-n bucătărie la mama, care gătea, și cum printre sughițuri și printre suspine, cu lacrimile șiroaie, negăsind puterea să scot o vorbă, i-am făcut semn cu mâna spre picioarele mele roșii ca focul. «Te-ai opărit?», m-a-ntrebat mama alarmată. «Nu. Urzici», am reușit eu să-ngaim. «Dar unde dracu’ te-ai urzicat așa? Pe unde-ai umblat?». «Copiii», am oftat eu. Mama a-nțeles. Mi-a-nvelit pulpele în cârpe-nmuiate-n apă rece. «Mamă, du-te la tanti Anicuța și la tanti Câmpeanu și spune-le ce mi-au făcut copiii. În viața mea nu mă mai joc cu ei!». «Până mâine!», a zis mama și-a adăugat: «Eu în cearta și-n joaca voastră nu m-amestec și nici nu mă duc să-i pârăsc părinților. Voi, copiii, azi vă certați, mâine vă-mpăcați». Două zile n-am ieșit din casă. Eram în vacanța-mare. În prima zi, în pat, mi-am oblojit urzicăturile; într-a doua, am socotit că se cuvine să stau în curte făcând pe surda și pe muta față de copii, ca să le-arăt supărarea – deși abia mă țineam să nu ies pe trotuar. Când cugetam eu mai adânc la demnitatea mea, copiii s-au adunat în fața porții noastre și deși mă vedeau cum stăteam sub tei, au început să strige: «Tanti Genuța, spuneți-i Sabinei să vină să ne jucăm și să știe că ne pare rău c-am urzicat-o. Zău!». Eu n-am așteptat să spună «tanti Genuța» – mama – vreo vorbă și-am și zbughit-o pe poartă. Mi-aduseseră toți câte ceva pentru-mpăcare: băieții – fiecare câte o biluță de sticlă colorată din cele folosite când jucam groapa – fetele – câte o smochină uscată, mare, dulce, de-i trosneau semințele poc-poc între măsele, cumpărată fie de la domnul Cosma, fie de la domnișoara Trana, cei doi băcani de pe Unirii, la câțiva pași de noi. Smochinele și roșcovele stăteau înșirate pe sfoară subțire și ți se dădeau de câți bani voiai. Ca să le intri-n prăvălie, și la domnul Cosma și la domnișoara Trana, urcai patru trepte. La domnul Cosma, de ciment cu bară laterală de metal, pe-o parte și pe alta, la domnișoara Trana, trepte de lemn, cu bare tot de lemn, care se clătinau cum puneai mâna pe ele. Se clătinau, treptele scârțâiau, ceea ce nu-i descuraja pe clienții fideli ai băcănesei. Domnul Cosma era înalt, bine legat, brun și posomorit; nevastă-sa, mărunțică și-ndesată, cu vorbă domoală, cu un zâmbet blând, mai ales față de noi, copiii, pe care ne știa, pe fiecare cum ne cheamă. La Cosma, pe raft, se afla o căsuță de carton, ca de păpuși, căsuță pe care, copil fiind, aveai șansa de-a o primi ca premiu, cumpărând din prăvălie de-o anumită sumă. Ceea ce nu i se-ntâmplase nici unui copil, de vreme ce căsuța nu se clintise din loc, de ani de zile. Domnul Cosma, vara era-mbrăcat cu pantaloni și-n cămașă albă, scrobită. Iarna, peste cămașă își punea un pulover și-o bundiță de oaie. În prăvălie nu se făcea focul. Nevastă-sa, vara purta rochie de stambă, iarna, de barhet și bundiță ca și bărbatu-său. Domnișoara Trana era invariabil îmbrăcată într-un capot alb, de mătase, cu un dragon imprimat pe partea din față, iar pe spate cu o floare uriașă roșie. Întrebând-o, cu timiditate, ce era balaurul ăla de pe capot, mi-a spus cu vocea ei groasă și posacă: «Un dragon și vine din Japonia». Am întrebat-o pe mama ce era Japonia de care eu, în clasa-ntâi primară, n-auzisem. Cu ocazia aia am aflat că domnișoara Trana avea un frate marinar. Dacă-l trădam pe domnul Cosma, cumpărând zahăr candel de la domnișoara Trana, era numai de dragul dragonului ai cărui colți din gura larg căscată și-ai cărui țepi de pe spinare-i priveam fascinată. «Mamă, pe-acolo prin Japonia, dragonii ăștia, stau prin păduri ca șerpii noștri?». «Dragonul, la chinezi, la japonezi, e animal de basm cum e balaurul la noi», m-a lămurit mama, dar n-am crezut-o, în schimb, mi-a crescut curiozitatea despre China și despre Japonia, încât toată viața mi-am dorit să văd aceste țări, dar ca atâtea alte vise nici ăsta nu mi s-a-mplinit. Iar acuma când se-apropie lăsarea definitivă a cortinei, ce să mai sper decât o moarte ușoară: «dă-mi-o, Doamne, pe puterile mele».

Dragonul de pe capot era depășit de purtătoarea lui. Cred că domnișoara Trana a fost cel mai posac, cel mai antipatic și printre cei mai urâți oameni pe care i-am cunoscut. Mare, pătrățoasă, cu niște țâțe ca doi dovleci de măcar două kile unul, cu niște încheieturi la mâini cât glezna de bou – picioarele, acoperite de tejghea, nu i le-am văzut niciodată, cu degetele ca niște caltaboși, cu un cap negricios, mare și rotund cât un poponeț de copil gras, cu o gură cu buzele trase înuntru, cu-o privire neagră și dușmănoasă, cu un fel de-a se purta de parcă i-ai fi omorât și mamă și tată, era de mirare că-i călca cineva-n prăvălie. Mai târziu, la vârsta judecății, am ajuns să cred că și urâțenia și antipatia emană un fel de fascinație. Cunosc oameni urâți dar atât de atrăgători, cu atâta lumină în suflet care le străbate în privire, încât în cinci minute li se șterge urâțenia, parcă i-ar învălui o aură. Trana noastră era la distanță uriașă de ei. Oricum, de-atât amar de ani și n-am uitat-o, cu toate că n-a jucat niciun rol în viața mea.

Ce amintiri îi rămân omului?!

De la o vreme ne dispăreau puii de găină. Singurul loc pe unde puteau ieși din îngrăditura lor era dâmbul care ne despărțea de familia Vălimărescu, vecinii din dreapta. Mama i-a acuzat cu glas tare că i-au mâncat puii. Acuzație la care, de peste dâmb, doamna Vălimărescu i-a strigat mamei: «Țoapă mojică și proastă». Cearta asta mahalagească, pornită de mama, o simt și-acum ca pe-o pată de păcură în suflet. Pentru prima oară o priveam pe mama ca pe-un om străin, și-o priveam dezaprobator. Apăruse în mine simțul critic, agravat și mărit când am aflat că mama purta pijamalele răposatei neveste a soțului ei de-al doilea. Habar n-aveam că nu erau ale mamei, până ce ea nu mi-a spus, liberă și nesilită că, în timp ce eu eram la școală, trecuse pe neașteptate, pe la noi, Anișoara, soră cu prima soție a lui «tăticu». O podidiseră lacrimile când o văzuse pe mama purtând o pijama a răposatei. Pe vremea aceea, femeile din categoria noastră purtau, peste cămașa de noapte, haina pijamalei; completă, adică și cu pantaloni, purtau numai bărbații emancipați, adică cei care nu dormeau în cămașă de noapte, lungă până-n pământ. Faptul că mama purta un lucru al unei persoane care murise – și încă al cui! – mi se părea, puțin spus, nepotrivit și mai ales în fața cuiva căruia-i trezea amintiri dureroase. Grav că purta hainele alea, fără strângere de inimă, și mai grav că-mi povestea mie-ntâmplarea cu sora răposatei, în loc să tacă mâlc. În sinea ei, cred că se socotea vinovată și simțea nevoia unei spovedanii, alegându-mă duhovnic pe mine, contând oare pe ușurarea sufletului în fața unuia fără niciun discernământ? Mama era un amestec de generozitate cu zgârcenie, de arțag cu duioșie, de discreție în privința altora și de indiscreție în ceea ce-o privea. Nu umbla cu vorba, și n-ar fi dezvăluit nimănui un secret care i se-ncredințase, în schimb, ceea ce-o privea, i se părea că putea fi spus în târg și la moară. Să-i povestești unui partener experiențele tale erotice cu-o altă persoană mi se pare dezgustător. Auzind-o, fără să vreau, cum îi dădea unele amănunte soțului ei de-al doilea privind viața ei intimă cu tatăl meu, mama mi-a otrăvit sufletul. O vreme o socoteam ca pe ceva impur.

Mulți dintre părinți, mai ales mamele, iubindu-și fără condiții copiii, și-nchipuie că și reciproca e valabilă. Fibrele care leagă sufletele între ele sunt mai subțiri decât pânza de păianjen. Un părinte nu-și închipuie ce juriu sever reprezintă copiii lui. Legătura dintre părinți și copii nu este liber consimțită. Nici părinții nu-și aleg copiii, nici copiii – părinții. Relația dintre ei este un joc al hazardului. Cred că nicio legătură nu este mai greu de păstrat pașnic decât cea de familie, în niciuna poate nu este mai multă nevoie să taci, să-nghiți și să simulezi, decât în familie. Poate că optica mea de copil cu tată vitreg e viciată. Și totuși… Cu mine, mama a fost totdeauna o mamă bună, dar dacă mi-ar fi stat în putere să-mi aleg eu mama – deși nu cunoșteam nicio femeie pe care s-o fi dorit în locul ei – pe ea n-aș fi ales-o. Mă-ntreb, și nu de ieri-de-alaltăieri, câtă libertate există într-o viață? Libertatea, pentru mai toată lumea, se referă la cea politică, mai ales după ce-ai trăit în regimul comunist, în care libertatea ajunsese să-nsemne opusul pușcăriei. Câtă lume simte viața ca pe-un regim penitenciar? Câtă lume face doar ce-ar avea chef? Oricui își câștigă plinea i se potrivește vorba «vrei-nu vrei, bea, Grigore, aghiasmă!». Câtă pasiune ar pune un om în profesia lui, nu i-ar veni chiar niciodată să-și ia lumea-n cap? N-ar avea niciodată dubii asupra lui însuși, nu i s-ar părea totul inutil? Sufletul e-un alt penitenciar. Aici te afli chiar la regim de izolare. În regim penitenciar obișnuit, prin izolare prelungită riști să uiți să mai vorbești. În propriul regim penitenciar sufletesc, durând cât judecata, prin urmare un regim perpetuu, riști să-ți devii propria picătură chinezească, propriul opresor.

Or fi oameni care nu se pun niciodată sub lupă, care s-or crede fără de prihană? Mama oricum, nu s-a numărat printre ei. În agonie spunea vorbe înțelese doar de mine. «Doamne, de ce i-am purtat pijamalele?!» și «Doamne, de ce l-am dus doar cu patru cai, că aveam bani de șase!». Pe când murise soțul ei de-al doilea, ca și trenurile, dricurile aveau trei clase: a-ntâi – cu șase cai, a doua – cu patru, a treia – cu doi. Săracii erau duși la groapa comună cu un fel de cutie trasă de-un singur cal.

Trăind printre oameni, faptele nu-ți pot trece necomentate. Mai ales, într-o lume restrânsă la șapte-opt case, toți locatarii lor cunoscându-se între ei, cum era la noi pe Jitianu. Celui de-al doilea soț al mamei, contabil la Prefectură, și moștenitor a două case de la un frate mai mare, după judecata cartierului, i s-ar fi cuvenit dricul cu șase cai. Mama motivase că i s-ar fi părut un fel de sfidare, ca la condiția noastră socială, să-și ducă bărbatul la locul de veci cu prea mare pompă. Sigur că nimeni nu luase de bună explicația cu «sfidarea»; eu cea dintâi. Fastul, solemnitatea unei înmormântări – moment de adio – reprezintă manifestări sociale, importante pentru cei vii. Nimeni nu este răspunzător de numele pe care-l poartă, nici de botezul și nici de-nmormântarea sa. Mulți își exprimă dorințele în legătură cu ultima zi a trecerii lor prin lume. Cei rămași pe pământ le pot respecta sau nu. La țară, omul își are de la tinerețe pregătită lada cu lucrurile de plecat dincolo, și nu șovăie să abordeze nimic legat de-acel moment. Orășeanul parcă se teme că-și aduce moartea dacă-și manifestă vreo dorință legată «de-atunci când o fi să fie». Cu cât este mai sus plasat în ierarhie, cu-atât evită subiectul. Și finalul celor sus-puși ține de cât simț al ceremonialului au cei rămași și de câtă importanță li se mai dă răposaților în acel moment. Despărțirea definitivă de oficialități e un spectacol în care fiecare participant caută să se pună cât mai în valoare. La oamenii obișnuiți, uneori asiști la o durere sfâșietoare, de cele mai multe ori – la o indiferență drapată-n sobrietate, alte ori – la simularea unei dureri destinată publicului spectator. Mamei îi fuseseră mai dragi banii decât ultimul omagiu adus unui om de care-o legase doar interesul. Oricum, cei patru cai la dricul tatălui meu vitreg, în loc de șase, au rămas întipăriți în mintea mea cu valtrapurile lor negre. Așa cum nu-i pot uita pe sora tatei, Adelina, și ghemotocul înfășat în alb, așezat lângă ea în sicriu, copilul la nașterea căruia murise. Mătușa Adelina era învățătoare în satul ei de baștină, măritată cu un preot dintr-un sat vecin. Avea douăzeci și șase de ani și era de-o frumusețe rară. Piele albă ca laptele nefiert, ochi negri, cu-o privire blândă și mătăsoasă, cum rar am mai văzut, cu un păr negru albăstrui, des și ondulat natural, în valuri mari. Înaltă, subțire, dreaptă ca un trandafir. Ultimele două luni de sarcină le petrecuse-n spital.

Pe bietul ei trup mort am văzut prima dată păduchi, mulți, încolonați, părăsind sicriul și lăsându-se pe fața de pânză albă a mesei servind de catafalc, apoi dându-și drumul jos, în căutare de gazde vii. Păduchii ăștia mi s-au părut o nedreptate mai mare chiar decât moartea mătușii Adelina, care-mi fusese ruda cea mai dragă.

O vecină de-a răposatei îi șoptea alteia: «Ale dracu’ lighioane n-au plecat de pe ea nici la scăldat. Săraca Adelina, ar muri a doua oară când s-ar vedea plină de lighioane, tocmai ea, de-i sclipea casa de curățenie. Ce i-o fi trebuit ei spital? Of, Doamne, cum își bate joc soarta de om!». Și pe urmă vecina punea o mână pe sicriu și jelea cu glas scăzut: «Te duseși, Adelino, maică, tu și copilașul tău, dupe fratele-tău, Grigore, și dupe mă-ta, săraca, te duseși maică». Fratele «Grigore» era taică-meu, care murise pe când eu aveam doi ani.

Tata fusese medic veterinar, salariat la Stat, răspunzând de-o plasă din județul Dolj. Pentru deplasările lui prin comune, de la Craiova i se dăduse, ca mijloc de transport, o șaretă; iar ca «animal de tracțiune» – așa scria în hârtia semnată de tata când fusese «înzestrat» de mai-marii județului – o iapă care șchiopăta ușor de piciorul drept din spate și care mergea numai la pas, oricât ai fi-ndemat-o și oricât i-ai fi șfichiuit din bici. Când îl chema careva din sat, tata se ducea pe jos, fiindcă ajungea mai repede decât cu șareta și cu Nușa – Nușa se chema «animalul de tracțiune», înceată, cu toate că tânără, blândă și ascultătoare. O dată dac-o strigai, din mijlocul islazului venea la tine, ți se-așeza-n față și te privea așteptând s-audă care-ți era voia. «Nușa, acasă». Și Nușa scutura o dată din cap – a cugetare, a aprobare? – mai stătea o clipă locului și-apoi o pornea cu mersul ei domol și legănat, unde-i porunciseși, întorcându-se din când în când pe loc, spre a se-ncredința că-i mergi în urmă și că n-a fost păcăleală. Fiindcă la-nceput, când o adusese tata-n sat, văzând-o cum ascultă de poruncă, niște copii îi strigaseră «acasă, Nușa», iar ea le dăduse ascultare. Mirându-se s-o vadă-n ușa grajdului, fără s-o fi chemat careva de-ai casei, bunicul, tatăl tatălui meu, o dusese înapoi la islaz și cu vorbă domoală – dându-și seama de șotia copiilor – îi convinsese, credea el, să nu-și mai râdă de-un animal. Copiii nu se potoliseră, numai că Nușa nu mai asculta de porunca lor, ci doar de tata, de bunicul, de mama. Când trimitea pe altcineva să ne-o aducă acasă, acela îi trecea o frânghie de gât, o scărpina între urechi și mergea-n rând cu ea. «Și să mai spună careva că dobitocul n-are minte», aprecia bunicul «discernământul» Nușei.

Tata a murit la treizeci și trei de ani. Plecase cu șareta într-un sat vecin. Peste câteva ore, în fața porții mari, mama a văzut șareta și s-a mirat că tata se-ntorsese mult mai devreme decât îi spusese ei la plecare. «Griguță, ce s-a-ntâmplat?», a-ntrebat mama în timp ce deschidea poarta. «Griguță!». Nușa stătea cu capu-n pământ și nu bătea cu copita-n poartă ca de obicei, ca să-și anunțe sosirea. Cu mâinile-ncleștate pe frâu, lăsat pe spate, cu ochii-nchiși, tata era mort. Mama a scos un asemenea urlet încât mie, care mă aflam lângă ea, de groază mi s-a strâmbat gura. Două zile, mi s-a spus, n-am vorbit, n-am băut, n-am mâncat. Mi s-a-ndreptat gura și mi-am recăpătat graiul când – la-ndemnul medicului care constatase decesul tatei – bunicul m-a dus în biserică, m-a ridicat în brațe ca să-l văd pe tata în sicriu, în timp ce el îmi șoptea: «Vezi, tata doarme». «Doarme?», am întrebat eu. «Sigur. E obosit». «Și Nușa?». «Nușa e pe islaz, la păscut».

Fire colerică și imprevizibilă, până s-asculte o explicație a mea, când ceva nu era-n ordine, mama-mi cârpea iute două perechi de palme. Eu le-nghițeam, gândindu-mă de fiecare dată ce o fi fost în bietul ei suflet când și-a văzut bărbatul mort, după ce plecase de-acasă bun, zdravăn, sănătos. Medicul legist n-a descoperit la tata niciun semn de agresiune. Murise de inimă. În drum spre casă, cineva-i furase ceasul de argint, ceas de buzunar, cu lanț cu tot. După ani și ani s-a descoperit hoțul; jandarmul din sat i-a predat mamei ceasul, însă fără lanț. Toată lumea s-a-ntrebat cum de Nușa, nemânată de nimeni, a știut să-l aducă pe tata acasă. Mama, pe lângă spiritul ei gospodăresc și de-o ordine desăvârșită, avea marea calitate – mare cel puțin în ochii mei – de-a iubi animalele. A cumpărat un cal și l-a predat la Prefectură, împreună cu șareta; l-a cumpărat ca s-o poată păstra pe Nușa de care amintirea tatei era de nedespărțit. Când ne-am mutat la Craiova, mama l-a rugat pe părintele Mitică, văduvul Adelinei, între timp recăsătorit și cu doi copii, l-a rugat s-o țină pe Nușa, mama obligându-se să-i cumpere nutreț pentru iarnă. «Fii pe pace, cumnată, că unde-or mânca vitele mele o mânca și Nușa». Părintele Mitică se uitase cu înțelegere la mama care, cu ochii plini de lacrimi, o săruta pe Nușa și-și lipea obrazul de grumazul ei. Când nu m-a văzut nimeni, pe-ntuneric, m-am strecurat în șopron, m-am atârnat de gâtul Nușei, am plâns până am căzut istovită și-am adormit peste nutrețul din care ea mesteca domol. Despărțirea de toate animalele care mi-au însoțit viața a-nsemnat o durere pe care-o simt adesea ca un sfredel în inimă, dar de ele m-a despărțit moartea, care intră în ordinea firească a vieții. Despărțirea de Nușa, care nu intra în această ordine, pe lângă o durere copleșitoare mi se părea o nedreptate cum mi se păruseră păduchii de pe trupul nemișcat al mătușii Adelina. Simțeam că-n viață ceva era strâmb.