Cei mai frumosi ani
Aa
Dintr-o privire o zări pe Margaret pe creasta colinei, prea târziu ca să se mai întoarcă din drum. Ducând coșul greu pe brațul său valid, crezuse că poate trece neobservat în coborârea sa spre râu. Dar câinele fetei îl mirosise deja pe al lui.
— Duncan! exclamă tânăra fată. Ei! Duncan Stirling. Pentru ce te eschivezi?
Trebui să se pornească și să se întoarcă. Cât era de drăguță cu rochița sa scurtă de twed și pantofiorii de lac! Părul îi strălucea în soare.
Încercă să se scuze.
— Nu te-am văzut, Margaret.
Cu amândouă mâinile, surâzătoare, ea se apăsă pe bastonașul său, privind ciudata siluetă atât de sărăcăcios îmbrăcată, fruntea mare bombată și ochii profunzi.
— Doctorul Euen Overton este la pescuit, zise ea. Merg în întâmpinarea lui. Nu l-ai văzut?
El clătină din cap și ea izbucni în râs: – Nu prea ești vorbăreț pentru un băiat cu care am fost colegă de clasă.
— Pariez că este vorba de slujba ta cea nouă care se pare că ți-a sucit capul.
Cu mare greutate el își reprimă o mișcare de nerăbdare și admise:
— Este o șansă nesperată pe care o am, nu este așa?
— Încă nu ai această slujbă, îl tachină ea. Oricum nu înainte de reuniunea din această seară.
Și deodată foarte serioasă, îi spuse: – Iată ceva care îți va purta noroc. Am găsit-o în vârful colinei.
Și ea îi întinse o rămurică de mărăcine alb.
— Mulțumesc, Margaret, murmură el.
Luă rămurica înflorită și o înfundă în buzunarul hainei. O voce puternică răsună deodată în spatele lor. Overton urca în direcția lor, agitându-și undița în semn de salut. Ei remarcaseră deja pe fața lui frumoasă, cu trăsături regulate, picăturile de sudoare cauzate de scurta ascensiune.
— Bravo! Margaret, mizerabilă mică, spuse el, eu te caut peste tot de peste 2 ore. Ce maniere! Astfel ai tu grije de mine, invitatul tău?
Apoi, întorcându-se spre Duncan:
— Bună, Stirling. A mușcat?
— Așa de puțin, că nu merită să vorbim.
Duncan trecu imediat în defensivă. Acest parvenit pretențios pe care cu atâta ușurință l-a depășit în toate nu uita niciodată să-l trateze cu condescendență.
— Cu siguranță că nu ai pescuit nimic, reluă Overton. Se aplecă peste coșul lui Duncan și exclamă involuntar:
— Ce este asta? Cinci, șase bucăți! Și mari! Și eu care nu am prins decât o singură bucată!
— Vrei un păstrăv? îl întrebă Duncan.
— Și încă cum!
Overton, încântat, se repezi.
— Ia-i pe toți, propuse Duncan amabil.
— Bătrâne, iată ceva șic din partea ta! Dacă nu te deranjează.
— Deloc. Pot prinde păstrăvi ca aceștia când doresc.
În ciuda stăpânirii de sine, Duncan nu se putu opri să nu-și arate disprețul pe care îl inspira noul venit.
Dar Overton, ocupat cu transferarea peștilor cu pete gri în propria sa plasă, nu-i acorda nicio atenție.
— Ai să vezi ce mutră o să facă tatăl tău, când îi voi arăta ce am prins, spuse el, zâmbindu-i lui Margaret.
— Dar, Euen, protestă ea cu blândețe, nu tu ai prins acești păstrăvi!
— La pescuit, ca în foarte multe alte lucruri, totul este permis!
Duncan își scutură cizmele pline de noroi.
— Să mergem, este timpul să plec, spuse el. Își fluieră câinele, culcat în iarba înaltă.
Overton privi câinele și întrebă pe neașteptate:
— Acesta este Rust, faimosul Rust?
— Da, spuse Duncan.
— Ai făcut un lucru extraordinar.
Margaret avu un frison când își aduse aminte de accident.
— Trebuia să fie bucățele după ce l-a călcat camionul, reluă Overton.
— Adevărat, răspunse calm Duncan. Dar bucățelele s-au lipit foarte bine.
— Ar trebui să te specializezi în puzzle!, spuse Overton cu un surâs.
Apoi schimbă subiectul: – Nu cred că te voi mai revedea, Duncan. Trebuie să mă întorc la Facultate joi pentru concursul Lockhart.
— Concursul burselor? întrebă Duncan.
— Da, răspunse Overton, făcând pe importantul. Asta este teroarea pedagogilor de la Saint-Andrews! Să supravegheze în fiecare primăvară șapte sute de candidați pentru medicină.
— Este surprinzător că tu mai ești încă în viață.
Vocea sa era așa calmă că nici Margaret, nici Overton n-au remarcat amărăciunea.
Câteva secunde mai târziu, Duncan se îndepărtă după ce își luă rămas bun de la Margaret.
— Ce tip ciudat! râse Overton.
— Și tu ai fi ciudat dacă ai avea o infirmitate ca a lui! replică Margaret.
Pe tot drumul de întoarcere, Duncan era torturat de imaginea cuplului format de Overton și Margaret.
El îi vedea mergând unul lângă altul și sosind la Stincher Londge, locuința colonelului Scott, tatăl lui Margaret. Îi vedea în marele hol luminat de butucii care ardeau în șemineu.
Servitorul în frac cenușiu aducând ceaiul. Era așteptat Cinstitul Joe, porecla dată tatălui lui Euen Overton, omul cel mai bogat din Levenford. Margaret turnă ceaiul în cești. Și Overton cu emfază se lăuda cu calitățile lui de pescar.
Euen Overton poseda arta de a-și aranja ca toate să pară în avantajul lui.
Fiul unic și răsfățat al lui Cinstitul Joe, buzunarele îi erau mereu bine garnisite și fără îndoială acest fapt contribuia mult la aroganța sa insolentă.
Știa să-și ascundă sub un surâs dezarmant manierele care erau departe de a fi distinse.
Duncan își amintea de câte ori se aventurase să privească în acest hol. Când era mic, băcanul satului îl încărca de multe ori cu comenzi pentru „Castel”. Este adevărat: Margaret și el au mers împreună la școală. Dar, în aceste așezări mici din Nord, școala locală nu făcea nicio diferență în învățarea fiicei castelanului sau a unei femei de serviciu.
El ajunse la Levenford. Aceasta era o localitate urâtă, care se găsea între un estuar negru, murdar și oțelăriile din apropierea căii ferate.
Se angajă într-o străduță îngustă și se găsi din nou în cotidianul mirosului familiar al mizeriei.
Cât de bine le cunoștea.
Se opri în fața unui culoar întunecos, ridică zăvorul unei porți mâncată de carii și intră la el. Aici, contrastând cu strada și cartierul, domnea ordinea și liniștea.
Tatăl lui Duncan era așezat într-un colț al camerei. Din întâmplare nu era beat. De aproape zece zile, în onoarea marelui eveniment, Tom Stirling a renunțat, nu fără remușcări, să bea și o singură înghițitură de alcool.
— Iată-te întors, spuse el încetișor, încălzindu-și palmele la focul din pipa sa de pământ. Maică-ta a pus masa în sală.
Cei doi bărbați schimbară o privire complice. Marele Tom nu era bun de nimic, bețivanul localității. Treizeci de ani mai înainte era un tânăr strălucitor, secretarul consiliului municipal, intendentul colegiului și al castelului. În prezent nu se vedea decât silueta sa deșelată urcând scările de piatră, care duceau în cârciuma Leul Roșu. De peste un sfert de secol nu mai lucra deloc. Cu toate acestea fiul său îl iubea.
— S-a tăiat vițelul cel gras pentru tine în această seară, murmură Marele Tom. De ani de zile nu am văzut-o pe maică-ta așa emoționată.
Duncan privea fix în flăcările care dansau în șemineu. Își vedea viitorul fără nicio speranță, toate posibilitățile de a evada din această situație i se păreau complet pierdute. Auzi deodată zgomot în spatele lui și se întoarse. Mama sa îl privea.
— Ți-am călcat costumul albastru, Duncan. Îl vei găsi pe patul din camera ta. Totodată, ți-am pregătit o cămașe albă cu guler scrobit. Astă seară trebuie să arăți bine.
— Grozavă aparență! repetă Duncan. Pronunțând aceste două cuvinte cu amărăciune.
Mama ar fi vrut să spună ceva, dar nicio vorbă nu a ieșit dintre buzele ei întredeschise.
Era straniu să constați cu câtă forță domina prin tăcerea ei. Cu toate acestea Martha Stirling era o femeie subțirică și micuță. Duncan nu putea să și-o imagineze pe maica sa decât îmbrăcată cu rochii uzate și negre care făceau să-i pară fața mai ridată și mai palidă dacă acest lucru ar fi fost posibil.
Mâinile împreunate în poală erau roșii, noduroase și pline de crăpături. Cât erau de elocvente, aceste mâini! Ele arătau 25 de ani de munci grele, de rufe spălate cu leșie, de mii de dușumele frecate și spălate, de nenumărate crătiți și veselă pline de grăsimi, de reparații și de cârpeli cu care Martha și-a întreținut bărbatul și și-a crescut fiul iubit cu un curaj nebunesc și de nestăpânit, cu o credință fără limite.
— Când vei reveni, Duncan, reluă ea, îți voi servi un bun dineu. Sper din toată inima că îl vei merita.
În ciuda obișnuitei sale rezerve, Duncan răspunse cu un accent de disperare:
— Îmi este dificil să nu-ți mărturisesc, dragă mamă, dar trebuie. Eu nu doresc să obțin acest post.
— Pentru ce?
Întrebarea îl atinse ca o lovitură de bici.
— Pentru că detest această muncă.
— Detești această muncă? repetă ea neîncrezătoare.
— Aceasta este o muncă fără niciun viitor, care nu duce nicăieri. Dacă o voi accepta, voi fi înlănțuit pe vecie!
— Oh! Duncan! acest lucru este posibil? Pentru mine este o zi tristă să aud pe acela care va ocupa funcția de secretar al Consiliului municipal calomniind acest post! Și dacă nu te superi vreau să știu cam ce muncă ți-ar plăcea să faci?
Duncan răspunse pe un ton plin de pasiune:
— Tu știi foarte bine ce am dorit să fac totdeauna!
O străfulgerare de înțelegere trecu pe fața ei. Și atunci cu multă compătimire bătrâna femeie vorbi, ca și cum ar fi dorit să-l îndepărteze pe fiul ei de un vis copilăresc dar foarte frumos.
— Dragul meu Duncan! Am crezut că ai alungat pentru totdeauna aceste gânduri prostești. Trebuie să-ți dai seama ce poziție ocupi în viață. Noi nu suntem decât niște muncitori săraci. Și chiar dacă am fi avut suficienți bani pentru a-ți permite să faci ce dorești!… Nu, eu știu ce este bine pentru tine, dragul meu băiat. În toți acești lungi ani, am muncit și m-am rugat ca tu să poți ocupa într-o zi acest loc onorabil care tatăl tău, cu slăbiciunea sa, nu l-a putut păstra. Și în prezent tu ești pe punctul de a reuși. Acum, du-te și te schimbă, băiatul meu. Nu este recomandabil ca să întârzii.
Duncan înăbuși în el o mulțime de rugăminți. Probabil, mama sa avea poate dreptate. Ce putea să facă el în mizeria materială și fizică? Urcă rapid în camera sa, să se schimbe.
Aici, în mansardă era refugiul lui, își întoarse privirile spre cărțile lui pe care le-a studiat, de multe ori până la răsăritul soarelui. Degeaba, toate acestea!
Lacrimi calde și arzătoare i-au venit în ochi.
Așezat pe bancheta dură, în anticamera primăriei, Duncan auzea voci înfundate venind până la el, și amărăciunea lui creștea. Ce importanță mai avea ambiția sa tenace? Ce conta, această putere, acest talent de a învăța care îl simțea în el, acest interes pentru știință care a determinat fiecare din gândurile lui, fiecare aspirație a ființei lui? Își dădea seama și știa că posedă o aptitudine rară: aceea de a vindeca. Rust, câinele călcat, pe care l-a readus la viață cu mâinile sale. Într-o zi, jucându-se unul dintre colegii lui de școală și-a luxat umărul căzând. Duncan avea încă păstrat în memorie felul în care el a izbutit să repună luxația la locul ei, grație a două, trei mișcări a brațului său valid, scăpând de durere pe copilul în lacrimi…
Ușa se deschise și Tod, ușierul i-a făcut semn. Prin fumul de tutun, Duncan văzu pe consilierii așezați în jurul mesei lungi de stejar. Nu remarcă decât o privire prietenească, cea a colonelului Scott, tatăl lui Margaret și președinte al Consiliului municipal. Se mai găseau: Troup, antreprenorul de pompe funebre, Leggat, avocat, Simpson, preotul, – toate personalități mediocre ale unei mici localități. Dar ultimul membru al consiliului, nu era deloc, o personalitate insignifiantă. Joe Overton, supranumit, Cinstitul Joe, miliardar.
Autoritatea sa se întindea până la cel mai mic sătuc din vecinătate. Privindu-l, Duncan simți că în el avea un dușman!
Colonelul Scott luă cuvântul primul. Surâse lui Duncan pentru a-l liniști.
— Sunt bucuros că te văd, Stirling… Ei, bine! domnilor, eu cred că acesta este noul nostru secretar. Noi îl cunoaștem cu toții pe Duncan Stirling. Deci aceasta nu este decât o formalitate pe care noi o votăm astăzi.
— Un minut, vă rog! întrerupse Joe Overton lovind cu pumnul în masă. Eu întreb dacă candidatul poate să facă față la această funcție.
— Cum ai căpătat această infirmitate, Stirling? întrebă Troup, micul antreprenor de pompe funebre.
El privea brațul lui Duncan cu o curiozitate bolnăvicioasă.
Duncan își înăbuși răspunsul tăios pe care îl avea pe buze.
— Am contractat poliomielita când aveam 12 ani, se mulțumi să spună.
— Polio și mai cum?
— Paralizie infantilă, specie de imbecil! mormăi colonelul.
Apoi, întorcându-se spre Duncan:
— Cunoști condițiile. Un contract pe 5 ani, susceptibil de a fi prelungit, ceea ce înseamnă practic pentru toată viața. Cu un salariu de 30 șilingi pe săptămână pentru început.
— Scuzați, întrerupse încă o dată Overton, nu uitați că la data când îmi voi pune în aplicare planul meu de electrificare a localității Linton, unde sunteți cu toți interesați, ne va trebui un secretar de încredere.
— Este adevărat, căzu de acord pastorul Simpson, ridicându-și ochii spre cer.
— Ar mai fi un alt punct pe care vreau să-l aduc în fața dumneavoastră, continuă Overton. Tatăl candidatului a ocupat altădată acest post. Ce garanții avem noi că fiul nu va călca pe urmele tatălui?
S-a lăsat o tăcere de mormânt. Duncan simți o undă de foc care îl trecea. El a înțeles perfect rațiunea acestui dușmănos atac. Din copilărie, el a îndrăznit să-l depășească pe Euen Overton, prețiosul vlăstar al omului cel mai bogat și cel mai puternic din țară. N-a fost iertat niciodată.
Deodată, nervii lui, tensionați de săptămâni de supărare și torturați de acest interogatoriu, cedară. Se întoarse spre Cinstitul Joe cu o nesocotită îndrăzneală și furie.
— Și dacă noi am vorbi puțin de moralitatea dumneavoastră? ceru el cu o voce tare și dură. Dumneavoastră care pozați în apărător al comunității și cu toate acestea căutați fără încetare numai profitul dumneavoastră personal.
— Este o insultă adusă consiliului municipal! strigă Overton.
— Așa să fie? urmă Duncan. Cum explicați că ați cumpărat un teren aproape pe nimic și că l-ați revândut cu un preț enorm orașului pentru ca acesta să construiască uzina de gaze?
— Este o minciună! protestă Overton, roșu la față de furie.
— Și cele 20.000 de lire pe care le-ați câștigat construind biblioteca municipală cu cărămizile și mortarul dumneavoastră de proastă calitate. Este și aceasta o minciună?
— Domnilor, domnilor! bâlbâi Troup, tremurând de spaimă. O să suportăm această insultă?
Duncan se întoarse cu sălbăticie spre el:
— Faceți toți parte din complot! Localitatea întreagă este la curent cu aceste lucruri. Toată lumea știe că dumneata realizezi 200 la sută din coșciugele din placaj pe care le vindeți spitalului!
Timp de un minut, domni o tăcere de moarte în sală, apoi explodă o gălăgie de nedescris.
În zadar, colonelul Scott încercă să adune câteva voci în favoarea lui Duncan.
— Domnilor, domnilor, nu fiți prea susceptibili. Acesta este privilegiul tinereții de a spune ceea ce gândește!
Vocea sa a fost acoperită de strigătele lui Overton care urla:
— Nu o să ai niciodată această funcție, Stirling! Atât timp cât voi fi aici, nu o să-l obții niciodată.
— Nu-l doresc, îi aruncă în față Duncan. Prefer să mor de foame decât să-mi pierd respectul de mine însămi.
— Dumneata ai zis-o! Vei muri de foame! aruncă Overton, arătând pumnul. Cariera îți este terminată aici la Devenford. O să-ți aduci aminte de aceasta după-amiază când te vei târî în șanț cerșind.
— Dumneata de asemeni, o să-ți aduci aminte când numele meu va fi cunoscut foarte departe de aici!
Această ultimă frază lăsă consiliul cu gura căscată.
Au rămas nemișcați urmărind cu privirile pe tânărul bărbat care părăsea sala.
Afară, Duncan aproape că se lovi de mașina colonelului Scott. Margaret era la volan. Ea îi făcu semn cu insistență: râdea ca o nebună cu lacrimi în ochi.
— Duncan, exclamă ea. Neil Todd mi-a povestit tot. Trăgea cu urechea la ușă. Sunt bolnavă de râs!
Din nou o apucă un râs nestăpânit. Încă sub impresia scenei violente la care a luat parte, Duncan cu maxilarele puternic strânse, tremura tot. Se simți jignit constatând că Margaret a îndrăznit să transforme în farsă ceea ce pentru el era o tragedie.
— Aceasta nu este pentru mine o glumă, Margaret, spuse Duncan cu un aer posomorât.
— Nu, bineînțeles. Dar nu ai greșit refuzând acest post? Ce ai să faci acum?
— Nu știu. Dar de ce sunt sigur, este că voi lupta cu toate forțele mele!
Stupefiată, ea îl privea, și un gând îi străfulgera prin ochii ei albaștri, strălucitori.
El, în acest scurt timp, o privea cu intensitate. Cât era de încântătoare! Frumoasă din toate punctele de vedere, ca o prințesă din alte vremuri. Simți deodată dorința să-i împărtășească toate speranțele sale. Și îi spuse aproape fără voia sa.
— Margaret, nu-ți bate joc de mine. Tot timpul am dorit să devin medic. Vezi, asta simt eu, trebuie să îngrijesc și să vindec. Doresc să reușesc! Ah! Știu! Am un handicap teribil, dar acest lucru nu mă va opri. Eu voi fi un medic mai bun decât alții.
— Nu te-ai putut gândi la aceasta mai înainte.
— Am făcut-o. M-am gândit până am devenit aproape nebun.
Urmă o tăcere. Tânăra și-a dat seama ce însemna această vocație pentru Duncan și se simți profund stânjenită.
— Dacă ai putea merge măcar la Universitatea Saint-Andrews! spuse ea. Euen Overton o să te ajute. O să scriem unchiului meu, care este decanul facultății.
Interesul pe care îl simțea în cuvintele ei îl umplea de bucurie.
— Este foarte generos din partea ta că vrei să mă ajuți! Dar am planul meu. La el mă gândesc de luni de zile.
— Care este acesta?
— Nu mă întreba nimic, murmură cu încetineală. Este o nebunie: Am o șansă la un milion ca să reușesc.
Din nou se lăsă liniștea Apoi Margaret surâse și așeză o mână pe umărul lui Duncan, ca și cum ar fi vrut să-i dea siguranță.
— Sunt sigură că totul va fi bine. Dumnezeule! Lumina s-a stins în sala de consiliu. Reuniunea este terminată. Repede, Duncan, trebuie să nu te găsească aici!
Nu era totuși modul care îl dorea el pentru a se despărți. Dar și-a dat seama că nu era cazul s-o compromită rămânând cu ea. Ar fi preferat să-și exprime sentimentele pe care le simțea pentru ea. Dar cuvintele nu-i veneau pe buze. Îi strânse mâna și îngână un banal la revedere.
Apropiindu-se de casă, se simțea nervos și cuprins de frisoane fierbinți. Atunci când intră în bucătărie, tatăl lui încetă să se mai balanseze cu fotoliul.
— Maică-ta a plecat să te întâlnească de aproape 20 minute, zise Marele Tom. Ea nu mai putea să aștepte. S-a dus să afle știrile cele bune.
— Știri bune? repetă Duncan.
Și în câteva cuvinte, îi povesti ce se întâmplase.
O ciudată liniște se lăsa, întreruptă numai de tic-tacul bătrânului orologiu. Apoi Marele Tom se ridică îndreptându-și statura, întinse încetișor mâna și dându-i fiului său o lungă și fermă strângere de mână. Nu schimbară nicio vorbă. Duncan exclamă cu vehemență:
— Tată. Nu este important să faci ceea ce ai dorința să faci?
— Da, flăcăule, nimic nu este mai important.
— Joia următoare, la Universitatea Saint-Andrews are loc concursul pentru acordarea de burse. Este o competiție liberă, oricine poate lua parte, tot așa de bine poate concura fiul unui duce ca și un necunoscut ca mine. Se acordă trei burse de studiu. Și indiferent care din cele 3 este obținută aduce libertatea, libertatea de a studia medicina! Nu am decât o infimă șansă, dar chiar dacă ar trebui să mor, o voi încerca.
Marele Tom își contemplă băiatul. Se vedea mândrie în privirea sa. Umplu cu whisky două pahare și ridicând pe al său:
— Beau pentru tine, băiatul meu! Pentru Duncan Stirling, doctor în medicină. În zece ani vei fi cel mai bun medic al țării, și dracu’ să-i ia pe cei care mă vor contrazice!
Bău alcoolul dintr-o înghițitură, apoi sfărmă paharul în șemineu.
În acel moment, ușa se deschise brusc și un val de vânt puternic intră în cameră. Martha Stirling, palidă, crispată stătea în prag. Ochii ei sclipitori au văzut imediat whisky pe masă.
— Am impresia că v-am deranjat! spuse ea.
Marele Tom, încurcat, mormăi o scuză.
— Era de așteptat din partea ta! urma ea cu amărăciune. Dar să-l antrenezi la băutură și pe propriul tău fiu!
— Mamă! exclamă Duncan făcând un pas înainte. Fii atentă ce spui!
— Dar tu? ai fost atent la ce ai spus acum o oră?
Așadar, ea știa. Stătură față în față un bun moment.
— Niciodată, niciodată, reluă Martha Stirling nu m-aș fi gândit că am să aud din partea fiului meu! După atâtea speranțe, după atâtea rugăminți. Nu ai decât un singur lucru de făcut. Să te duci la domnul Overton. Îi vei explica că tu retractezi tot ce ai zis.
— Nu voi retracta nimic, întrerupse Duncan, nici măcar un singur cuvânt. Îmi pare rău că te supăr, mamă, dar decizia mea este deja luată.
— Mereu aceleași prostii, nebunia ta de a dori să devii medic, nu este așa?
El admise cu o mișcare din cap. Furia și decepția îl făcea să tremure. Ea, care nu se gândea decât la fericirea fiului ei, la viitorul său, nu putea să înțeleagă această idee fixă.
— Pentru ultima oară, îți vei cere scuze Consiliului municipal?
— Nu, mamă.
— Atunci totul s-a sfârșit între noi. Vei părăsi această casă chiar în seara aceasta. Și odată părăsită, să nu mai revii niciodată!
Marele Tom, mergea de la soția sa la fiul său, încercând să protesteze. Dar ea îl îmbrânci fără menajamente.
— Rămâne așa cum am zis! reluă ea adresându-se lui Duncan. Dacă pleci acum, pleci pentru totdeauna!
Timp de un lung moment, ochii lui Duncan au rămas fixați pe maică-sa, apoi spuse cu calm.
— Va fi cum vrei tu, mamă!
Paralizată de durere și amărăciune, bătrâna femeie rămase nemișcată.
În camera sa, din mansardă, Duncan își făcu o bocceluță din hainele și cărțile lui. În bucătărie, jos, îl găsi pe tatăl său și câinele care îl așteptau.
Dregându-și vocea, Marele Tom se căuta în buzunar.
— Doresc să-ți dau ceva, Duncan, băiatul meu. Nu este prea mult. N-am bani deloc. Dar am mereu asta.
Era ceasul său și lanțul care, înaintea lui, a aparținut tatălui său. Ceasul era din aur și lanțul din argint foarte vechi. Acest tezaur trecea din generație în generație și, în ciuda mizeriei, niciodată n-a fost vândut sau amanetat.
— Nu, protestă Duncan, nu pot să accept.
Marele Tom își obligă fiul să primească prețiosul cadou exprimându-și iubirea printr-o presiune de mână.
— Adio, băiatul meu, și noroc!
— Adio, tată.
Duncan își aruncă pe umăr bocceaua.
— Adio, mamă! strigă el.
Nu-i parveni niciun răspuns.
Pe drum, aproape două sute de kilometri separau Levenford de Saint-Andrews. Duncan a făcut 20 kilometri în această noapte. Spre ora 4 dimineață se întinse la marginea unui gard viu. Cu ochii fixați pe un pal colț de lună argintie care se vedea printre norii care se fugăreau cu repeziciune, nu putea să doarmă. În buzunare nu avea decât puțin mărunțiș. A rupt-o cu trecutul; iar calea de întoarcere la căminul familial închisă pentru totdeauna. Cu cât se gândea mai mult, cu atât se vedea sub trăsăturile unui nebun pretențios. Credea că poate să joace zaruri cu destinul lui. Dar zarurile nu cumva erau trucate? Singur curajul i-a mai rămas neatins.
Ziua următoare, mai făcu treizeci de kilometri. Evitând localitățile, a avut grije să meargă numai pe drumuri de țară și poteci. La prânz, cumpără puțină pâine dintr-o localitate, mâncă un prânz ușor udat cu apa unui izvor din apropiere.
Locurile înconjurătoare îl umpleau de bucurie. Nu putea să-și ia ochii de la munții cu pini verzi și pajiști cu brebenei galbeni, de la prospețimea câmpiei străbătută cu apa râurilor care se lansau în torente vesele spre vărsare. Ici și colo, fermele albite de praf făceau pete deschise în mijlocul micilor câmpuri cultivate cu grije. Aproape de drum, o turmă de oi mergea liniștită.
Dar după amiază, în mijlocul unei văi, Duncan simți primele picături de ploaie. În scurt timp se afla în plin potop. Un vânt pătrunzător îl tăia.
La lăsatul serii, era la marginea orașului Linton. Unica stradă era pustie, biroul poștei și magazinele erau deja închise, toate ușile caselor erau ferecate. Duncan se hotărî să nu meargă mai departe și să-și caute un adăpost prin împrejurimi. În sfârșit, se opri în fața casei medicului localității. Era o casă frumos construită din cărămizi cenușii și pe o tăbliță el citi: Doctor Augus Murdoch, Medicină generală și chirurgie. La dreapta casei, Duncan remarcă un mic grajd. Tremurând, se refugie înăuntru și punându-și bocceaua jos, încercă să se usuce. Nu după mult timp, ușa se deschise și o fetișcană cu capul acoperit de o broboadă, se grăbi să se pună la adăpost de ploaie.
În graba sa, ea îl lovi, răsturnă pe Duncan și se opri, observându-l surprinsă.
— Vă rog să mă scuzați, spuse el. Mi-am luat libertatea să mă opresc în…
— Coteț… spuse ea, privindu-l drept în ochi pe tânărul bărbat. Am venit să dau de mâncare găinilor.
Ea adaogă cu aceeași modestie:
— Sunteți ud de tot. Veniți să vă uscați în bucătărie.
— Nu, vă rog.
Orgoliul îl împiedica să accepte. Dar cum ea insista, o urmă, traversând grădina mergând în urma ei.
Ea deschise ușa din spatele casei și împinse pe Duncan în bucătărie. O femeie de serviciu se ridică la intrarea lor.
— Așezați-vă cât mai aproape de foc, spuse tânăra fată. Când îmbrăcămintea va fi uscată, o să vă dăm ceva de mâncare. După aceea, dacă doriți, puteți să vă continuați drumul mai departe.
Duncan o ascultă, privind-o cu insistență. Probabil că avea cam 18 ani; era curată și îngrijită, silueta ei grațioasă și tenul său avea acea culoare frumoasă care arăta o sănătate perfectă. Părul ei era pieptănat cu simplitate. Dar ce l-a frapat mai mult în toată fizionomia ei, erau albastru ochilor mari, profunzi care priveau lucrurile și oamenii cu calm și înțelegere.
În situația în care se găsea Duncan, această liniște îl irita.
— Oferiți totdeauna de mâncare cerșetorilor care trec prin fața casei? întrebă el.
— Da. De fapt am crezut că și dumneata erai unul din ei până când ați intrat în casă. În general cerșetorii nu sunt niciodată îndrăzneți, cel puțin nu înainte de a fi mâncat.
— Nu cred că am spus că îmi este foame.
— Vă este foame, sper că nu negați!
El lupta contra unei stranii slăbiciuni. Bucătăria era confortabilă și plină de mirosurile felurilor de mâncare care se preparau.
— Cu ce probleme ați venit pe aici? întrebă ea pe un ton amical. Aș dori să știu cine sunteți și unde mergeți.
El simți pentru ea o pornire de afecțiune, ca și cum ea ar fi fost surioara lui.
— Merg la Saint-Andrews, răspunse el.
— Pentru a studia ce? insistă ea cu o privire devenită dintr-o dată strălucitoare.
Nu mai putea să se eschiveze. Răspunse scurt:
— Medicina.
Ea bătu din mâini:
— Este extraordinar! Tata va fi încântat, când ai să i-o spui. Se va întoarce din circuitul său în câteva minute.
— Este medicul localității? întrebă Duncan.
— Este singurul doctor pe o rază de zeci de kilometri, de jur împrejur.
În acest timp auziră scârțâitul pneurilor pe pietrișul din curte și trântitul unei portiere.
Câteva secunde mai târziu, doctorul Murdoch intră.
Era un om scund morocănos cu figura roșie, biciuită de vânturi, zbârcită de vârstă și muncă.
Avea cu siguranță vreo 60 ani, dar mustața și-o menținea cu mândrie și ochii săi cenușii erau ageri. O veche șapcă de vânătoare îi acoperea capul până la urechi și era învăluit de o pelerină enormă care aproape îi acoperea cizmele greoaie.
— Jeanne, Jeanne! Dineul este gata? Îmi este așa de foame că aș mânca și un bou.
Își dădu deodată seama de prezența lui Duncan, se opri, îl fixă cu ochii de jos în sus. Scoțându-și pelerina și în același timp continuă să-l inspecteze pe Duncan.
— Să vedem, să vedem, cine este acest vizitator? În aparență, încă un vagabond! Jeanne, mă vei ruina dacă aduci pe oricine. Și dumneavoastră, tinere domn, ce aveți de spus?
— Nimic, replică Duncan.
Se ridică în timp ce medicul vorbea, și fața sa luă o înfățișare din ce în ce mai dură.
— Crezi că o să accept acest răspuns în propria mea casă din partea unui tânăr pe care vântul l-a împins în bucătărie? urlă doctorul Murdoch.
— Pot să plec tot așa de repede cum am intrat, spuse Duncan. Și el a făcut un pas spre ușă.
— Halt, zbieră Murdoch. Specie de mic imbecil, crezi că sunt în stare să las afară un om sau un animal pe o noapte ca asta? Nu am făcut decât să glumesc. Dar, Dumnezeule, ai un caracter mizerabil. Și, pe cuvântul meu, îmi place asta!
Duncan se întoarse încetișor. Se simți deodată slab și amețit. Se clătină, apucat de tremurătură care făcea să-i clănțăne dinții.
Murdoch se repezi spre el, îl ajută să se așeze într-un fotoliu și cuvintele sale se făcură mai blânde.
— Să vedem! Să vedem! Nu-mi place ce văd. O să capeți o frumoasă pneumonie dacă nu te schimbi imediat. Jeanne! Mergi imediat și caută câteva din lucrurile mele.
Duncan, după ce și-a pus îmbrăcămintea uscată, și-a spălat mâinile și fața cu apă caldă, s-a simțit un alt om, cu toate că murea de foame.
— Dineul este gata, spuse el. Pentru a-ți pedepsi insolența, dracu’ să mă ia, dacă nu am să-ți fac onorurile sufrageriei!
Așezat la masă între doctorul Murdoch și fiica sa, Duncan se simți mai întâi stângaci și stingher. Dar când s-au adus felurile de mâncare și le-a pus pe masă, uită tot restul și mâncă cum n-a mai mâncat niciodată.
S-a servit bulion ca în Scoția, urmat de o friptură moale și sucoasă, provenind din mieii ciobanilor de pe deal, apoi cartofi prăjiți la foc și napi din curte. Ca desert, o tartă cu coacăze însoțită de smântână așa groasă că rămânea pe lingură. Bătrânul doctor își observă musafirul și o stranie milă se citea în privirile sale.
— Încă puțină smântână, domnule… domnule?
— Mă numesc Stirling, murmură Duncan, Duncan Stirling.
— Duncan Stirling, repetă Murdoch. Iată un nume neaoș scoțian. Haide, nimic nu este mai bun decât un bun dineu pentru a te pune pe picioare.
La sfârșitul mesei, Duncan scoase un suspin de satisfacție, dar foarte repede, aruncă o privire rușinată amfitrionului său.
— Cred că mi-a fost foarte foame! spuse el.
Murdoch plesni din limbă.
— Nu ai făcut decât să urmezi singura și unica mea rețetă: Mănâncă când îți este frig și ține dietă când te doare burta.
Pe Jeanne o apuca un râs nebun când își auzi tatăl ce spune.
— Scuză-mă, tată, spuse ea într-un sfârșit… Dar apropos de rețete, domnul Stirling se duce la Saint-Andrews pentru ca să studieze medicina.
— Cu adevărat? exclamă doctorul Murdoch.
Duncan îi susținu privirea fără să clipească.
— Cel puțin vreau să încerc, spuse el.
— Da, în ciuda brațului meu stâng infirm…
— Te-ai înscris deja?
— Mi-am aranjat totul.
— Hm… și ai achitat taxele?
Duncan surâse.
— Mă surprindeți, doctore Murdoch. Credeți că se pot face studii gratuite într-o facultate scoțiană?
— Nu, nu, bineînțeles, răspunse medicul, surâzând la rândul său.
Din când în când noi mergem la Saint-Andrews, Jeanne și cu mine. De acolo îmi cumpăr medicamentele și cărțile. Când ne vom mai duce o să venim să te vedem. Unde locuiești?
Duncan ezită.
— Eu… eu nu am decis încă nimic. Va trebui să-l întreb pe decan să-mi recomande undeva o cameră.
— Doctorul Inglis? întrebă Murdoch. Îl cunosc foarte bine. În felul acesta, oriunde vei fi, suntem siguri că o să te găsim.
Duncan înțelese că gazda sa era mult mai subtilă decât părea. Doctor Murdoch schimbă brusc subiectul.
— Apropo de cărți, spuse el, cât de puțin curios ai fi, poate totuși ți-ar plăcea să-ți arăt câteva lucrări de care sunt mândru. În timp ce Jeanne părăsea încăperea, doctorul Murdoch se apropie de rafturile bibliotecii încărcate de cărți și îl ținu pe Duncan sub farmecul povestirilor sale, vorbindu-i despre cărțile sale cele mai dragi arătându-i-le pe cele mai rare.
În sfârșit, puse o mână pe umărul lui Duncan.
— O să-ți petreci noaptea aici, îi spuse el. Jeanne ți-a pregătit o cameră și Hamish te va conduce mâine dimineață la Saint-Andrews. Nu, nu-mi mulțumi! Ești întotdeauna binevenit aici. Deocamdată, îți doresc noapte bună. Este târziu, și, de altfel, pot să pariez pe tot ce vrei că voi fi chemat în cursul acestei nopți. Se așteaptă încă un bebeluș în familia Davidson, aproape de gura râului Strath. Deja am adus 5 pe lumea asta și nu aș vrea să-l scap pe cel de-al șaselea.
Când bătrânul medic îl părăsi, Duncan rămase un moment nemișcat, cu gâtul strâns de emoție. Apoi merse s-o întâlnească pe Jeanne în bucătărie. Ea îl privea surâzând.
— Îmbrăcămintea este uscată acum, îi spuse ea. O să le calc. Vor fi gata mâine.
— Mulțumesc. Sunteți… Sunteți așa de bună, domnișoara Murdoch.
— Nu trebuie să-mi spuneți domnișoară. Chemați-mă Jeanne. Dar, mi-am adus aminte, iată o floricică de mărăcine alb. A căzut din buzunarul vestei. Am pus-o bine pentru dumneavoastră în caz că aceasta reprezintă un porte-bonheur.
— Da, cu adevărat, răspunse Duncan cu emoție. Pentru nimic în lume nu aș fi vrut s-o pierd.
— Este un suvenir?
— Ea mi-a fost dată de cea mai dulce și minunată fată din lume.
— Și ea vă iubește… mult?
El începu să râdă, scăpat de timiditatea sa proverbială și răspunse:
— Când voi reuși, după ce îmi voi face un renume și voi avea cea mai bună clientelă din Edinburgh, poate mă va iubi. Până atunci, este suficient că eu…
Duncan se opri brusc.
— Sunt fericită, murmură Jeanne, foarte fericită pentru dumneavoastră. Într-o zi, eu știu că această fată va fi mândră de dumneavoastră.
Ploaia a încetat în cursul nopții și furtuna se îndepărtase. În zori, condus de Hamish, servitorul doctorului, Duncan părăsi Lintonul. Ca toți țăranii de la munte, Hamish avea o mare neîncredere în toți oamenii pe care nu îi cunoștea.
Un mormăit care însemna; se pare că mergeți la Universitate? a fost toată conversația pe care a susținut-o Duncan pe tot parcursul a 90 minute, cât a durat drumul care l-au făcut împreună… Dar Duncan se bucură de această tăcere. Bunătatea gazdelor sale de peste noapte îl emoționase foarte mult. În acest timp, intră în mahalalele vechiului oraș, de la marginea mării, și văzând siluetele clădirilor Universității în a căror linii gotice care se profilau pe cerul limpede, nu a putut să-și stăpânească un fior de bucurie. El umblă mult timp în jurul zidurilor Universității. Nu văzu decât puțini studenți, anul școlar nu începea decât săptămâna viitoare. În această tăcere, bătrânele edificii cu turele, înconjurate de peluze bine tunse și întreținute, dădea o impresie de măreție și un calm infinit.
