Sub stele

CARTEA ÎNTÂI

CAPITOLUL I

Când se trezi Martha, încă nu se luminase de ziuă și era un frig de crăpau pietrele. Rafale de vânt înghețat, venind dinspre Marea Nordului, izbeau în zidurile casei și pătrundeau în cele două odăi prin crăpăturile ivite în urma unor vechi lăsări de teren. În depărtare se auzeau valurile spărgându-se de țărm. În rest, niciun zgomot.

Martha zăcea nemișcată în patul din bucătărie. Se încordase toată, ca să se poată feri de apropierea lui Robert. De nenumărate ori, peste noapte, o treziseră zvârcolelile și accesele lui de tuse. O vreme mai rămase pe gânduri, apoi luă hotărârea să înfrunte și această nouă zi, înăbușindu-și ciuda împotriva bărbatului ei. Cu o sforțare, se dădu jos din pat.

Sub tălpile goale, pietrele pardoselii păreau de gheață. Își trase hainele pe ea cu mișcările iuți ale unei femei voinice care nu împlinise nici patruzeci de ani. Dar efortul o obosi, făcând-o să gâfâie. Acum nu-i mai era foame – ciudat cum de câteva zile îi trecuse foamea cumplită care o chinuise atâta! În schimb îi era rău de moarte. Târându-și picioarele până la chiuvetă, dădu drumul la robinet. De pe țeavă nu se desprinse nicio picătură; apa înghețase.

O clipă se simți pierdută și rămase locului, apăsându-și cu mâinile bătătorite burta umflată și privind prostește la zorile care mijeau șovăielnic. Până departe, în vale, se deslușeau ulițele minerilor. În dreapta, întunecat, orașul Sleescale. Dincolo de el era portul, cu o singură lumină, rece și ea, iar apoi marea, încă și mai rece. Spre stânga – turnul de extracție de la gura minei Neptun 17, profilat ca o spânzurătoare pe cerul palid al răsăritului. Silueta lui aspră domina orașul, portul și întinsul apelor.

Cutele de pe fruntea Marthei se adânciră. Greva ținea de mai bine de trei luni. La gândul mizeriei îndurate, femeia se întoarse brusc de la fereastră și se apucă să aprindă focul. Dar asta nu era o treabă ușoară, ținând seama că nu avea decât lemne ude, aruncate de valuri la țărm și adunate de Sammy cu o zi înainte. Hughie îi adusese și el niște resturi de cărbune din halda de steril, dar erau mai mult gunoaie, îi venea rău la gândul că ea, Martha Fenwick, deprinsă întotdeauna să ardă cărbune de Silkstone și să vadă-n sobă un adevărat foc de miner, trebuia acum să se chinuie cu ciurucuri.

În cele din urmă izbuti totuși să facă focul. Ieși pe ușa din dos și, izbind cu ciudă, sparse gheața care se prinsese iar pe butoiul cu apă. Umplu ceainicul, se întoarse în bucătărie și-l puse pe foc.

Trecu mult până să fiarbă apa. Într-un târziu dădu în sfârșit în clocot, și Martha își turnă o ceașcă plină. Ținând-o cu amândouă mâinile, se așeză pe vine în fața focului și începu să soarbă câte-o înghițitură. Apa fierbinte o încălzi, răspândindu-i în trupul amorțit plăpânde șuvoaie de viață. Nu era la fel de bună ca ceaiul; nici vorbă că ceaiul era de o mie de ori mai gustos; și totuși, era bună și apa fiartă. Simțea oarecum că-și „revine”. Limbile de flăcări care jucau în jurul lemnelor verzi luminară o fâșie rămasă dintr-un ziar vechi cu care aprinsese focul: „Deputatul Keir Hardie a întrebat în Camera Comunelor dacă guvernul nu intenționează – date fiind proporțiile mizeriei din nord – să ia măsuri pentru a da școlilor posibilitatea de a hrăni copiii nevoiași. I s-a răspuns că guvernul nu-și propune să lase alimentarea copiilor pe seama autorităților școlare”. Citi ziarul într-o doară, sorbind înghițitură cu înghițitură apa fierbinte. Fața ei suptă, numai piele pe os, nu exprima nimic – nici interes, nici nemulțumire; pur și simplu nimic. Era de nepătruns ca taina morții.

Deodată, se întoarse. Da, se trezise și Robert. Stătea culcat pe o parte, cu fața rezemată în palmă, după cum îi era obiceiul, și se uita la ea. Se simți din nou cuprinsă de ciudă. De la el i se trăgeau toate, toate, absolut toate. Îl apucă tusea, și Martha știu că până atunci se stăpânise, de teamă să n-o supere. Nu era o tuse aspră, seacă, ci una adâncă, domoală, vlăguită de ani și ani. Era o tuse intimă. De fapt se putea spune că-i semăna lui: nu-l chinuia, pusese stăpânire pe el oarecum cu blândețe. Îi umplea gura de flegmă. Rezemându-se în cot, Robert scuipă într-o bucățică de ziar. Martha turba văzându-l mereu cum împarte ziarul Tit-Bits în pătrate, pe care le tăia meticulos, metodic, folosind cuțitul ei vechi de bucătărie cu plăselele de os. Își pregătea un stoc întreg, pe care-l împrospăta la timp, înainte de a i se sfârși. Îi cunoștea obiceiul: scuipa în pătrățelul de hârtie, cerceta rezultatul, apoi îl împăturea și-l punea pe foc… Îl zvârlea în foc cu un fel de optimism. Când era culcat arunca hârtiuțele peste marginea patului… Le ardea mai târziu, când se scula.

Martha se simți deodată năpădită de ură împotriva lui și împotriva tusei care-l întruchipa. Și totuși, se ridică, umplu iar cana cu apă clocotită, și i-o dădu în mână. El o luă fără niciun cuvânt.

Între timp se mai luminase. Primul lucru pe care-l amanetaseră fusese ceasul acela frumos ca un templu de marmură, câștigat de tatăl ei ca premiu la mult disputatele campionate de popice. Fusese un om grozav tatăl ei și un adevărat campion! Așa, după ochi, Martha zicea că trebuie să fie ora șapte. Luă un ciorap lung de-al lui David, și-l înfășură în jurul gâtului, își puse șapca bărbătească, devenită a ei acum, apoi își trase pe ea paltonul jerpelit. Paltonul ăsta, măcar, era ceva, era al ei. Ea nu umbla și nici nu umblase vreodată înfășurată într-un șal. Orice s-ar fi întâmplat, era și avea să rămână o femeie demnă… toată viața.

Fără să-i adreseze un cuvânt, fără să-i arunce lui Robert măcar o privire, Martha ieși, dar de astă dată pe ușa din față. Încordându-și trupul ca să înfrunte vitejește săgețile vântului, porni spre oraș pe povârnișul străzii Cowpen. Era mult mai frig afară, se lăsase un ger aspru. Mahalaua Teraselor era pustie, nu se vedea țipenie de om. Trecu de cârciuma Bun găsit, apoi de Middlerig, pe lângă scările pustii ale institutului minier, pe care înghețase scuipatul atâtor oameni – mărturie a dezbaterilor îndârjite din ultima vreme. Pe peretele lateral scria cu cretă: „Mare miting la ora trei”. Era scrisul pontatorului Charley Gowlan – un om zdravăn cât muntele, dar bețiv și păcătos.

O scutură un fior de frig. Încercă să iuțească pasul, dar nu putu. Copilul din pântecele ei, neînsuflețit încă, greu ca plumbul, o trăgea, o apăsa în jos, o îndoia de șale. Să fii în starea asta! Și când? Avea, doar, trei băieți mari; până și prâslea, David, mergea pe cincisprezece ani. Și când colo, să rămână iar grea! Strânse pumnii. Fierbea de indignare. Tot el fusese de vină, că venise acasă pe trei cărări, și încăpățânat, tăcut, o supusese, făcându-și voia cu dânsa așa beat cum era.

Mai toate prăvăliile din oraș erau închise. Multe n-aveau să deschidă nici mai târziu. Nici măcar cooperativa, unde-și pierduse creditul după ce întinsese coarda la maximum. Dar parcă ce mai conta asta, de vreme ce avea în pungă un prețios ban de aramă? Câte nu putea să cumpere cu moneda aceea de doi peni! Și la Masters era de două zile închis; primise prea multe obiecte amanet – printre care și lucrurile ei bune. De data asta, firma cu cele trei bile de alamă nu era dătătoare de speranță. Și nici Murchison, Dobbs ori Bates. Toți închiseseră prăvăliile, toți erau speriați. Pe toți îi cuprinsese spaima de tulburări.

Coti pe strada Lamb, trecu peste drum de măcelăria Ramage și apoi prin îngustul pasaj Scut, către abator. Când se mai apropie, se lumină la față. Un bărbat într-o cămașă cu mânecile suflecate și încins cu un șorț de piele mătura curtea. Era Hob.

— Azi ai ceva, Hob? întrebă cu glas liniștit.

Rămase locului, așteptându-l să ridice ochii spre ea.

Hob o văzuse cu mult înainte, dar se încăpățâna să stea cu nasul în jos, măturând de zor băltoacele de pe ciment. Ieșeau aburi din brațele lui roșii și asudate. Marthei nu-i păsa. Hob era băiat bun. Și pe urmă, o cunoștea și avea să facă el tot ce putea. Așteptă.

— Nu ți-a rămas vreo fărâmă, Hob?

Nu cerea mult, doar vreo bucată de prisos, un rest de măruntaie sau bojoci, ceva care de obicei se arunca la gunoi.

Hob se opri din măturat într-un târziu, dar nu se uită la ea. Îi era ciudă că trebuie s-o refuze.

— N-am nimic pe aici.

Martha se uită țintă la el. Omul clătină din cap.

— Nimic, nimic. Ramage ne-a pus să tăiem vitele aseară la șase și să cărăm totul la prăvălie. Cine știe?! O fi auzit că mai împart pe la oameni câte-un ciolan, fiindcă mi-a tras o săpuneală de-am crezut că nu mai scap teafăr!

Femeia își mușcă buzele. Vasăzică Ramage le tăiase orice putință de a pune o supă la fiert sau de a prăji și ei o bucată de ficat. Pe chip i se așternu îngrijorarea. Hob continua să măture în dușmănie.

Martha se îndepărtă, gânditoare. Iuțind din ce în ce pasul, se întoarse iar prin pasajul Scut și de-a lungul străzii Lamb, apucând-o către port. Înțelesese situația dintr-o privire. Rămase locului, în timp ce vântul îi înfoia fusta, iar fața pișcată de ger îi trăda deznădejdea. Nici vorbă să capete măcar o scrumbie; deși, după multă amărăciune sufletească, se hotărâse să ceară de pomană de la familia Macer. Vasul Annie Macer era ancorat, în șir cu celelalte, îndărătul digului colțuros. Toate aveau plasele strânse, neatinse. „Se vede că din pricina vremii proaste”, gândi lenevos Martha, și ochii i se îndreptară către valurile întunecate care se zbăteau dincolo de dig. Niciun vas de pescari nu ieșise azi în larg.

Martha se întoarse fără grabă și porni către casă, cu spinarea încovoiată. Acum era mai multă lume pe stradă. Orașul începea să se dezmorțească. Câteva căruțe se hurducau pe pavaj. Trecu pe lângă ea Harkness de la școala din strada Bethel – un omuleț cu cioc, ochelari cu ramă de aur și îmbrăcat într-un palton gros; apoi un slujbaș de la Consiliul comunal, mergând grăbit și suflându-și în palme; pe urmă niște muncitoare de la fabrica de frânghii, cu galenți în picioare. Toată lumea o evita cu grijă, îi ocolea până și privirea. Nu știau cine e. Știau însă că e din mahalaua Teraselor, izvorul necazurilor, mălura care de trei luni rodea orașul. Târându-și picioarele, Martha începu să urce dealul spre casă.

În fața brutăriei lui Teasdale, un camion tras de un cal aștepta să fie încărcată pâinea pentru clientelă. Dan Teasdale, băiatul brutarului, scotea mereu din casă câte-un coș plin cu franzele proaspete. Când ajunse în dreptul brutăriei, pe Martha o izbi aburul dulce de pâine caldă venind dinspre subsol. Se opri fără voie. Simțea că leșină de poftă. Tocmai atunci, Dan ieșea grăbit cu coșul încărcat. O văzu. Văzu și foamea cumplită din ochii ei. Băiatul păli, și un fel de groază îi împăienjeni ochii. Fără să stea pe gânduri, îi puse în mână o franzelă.

Martha nu spuse nimic, nici măcar o vorbă, dar, urcând pe strada Cowpen spre ulița Sevastopol, ochii ei, care nu plângeau niciodată, erau învăluiți într-o ceață – ceea ce la alții ar fi fost lacrimi de recunoștință. Îi era simpatic Dan, un flăcău cumsecade care lucra și el în mina Neptun. Acum însă, de când cu greva, îl ajuta pe taică-su; el mâna calul și ducea pâinea pe la clienți. Adeseori schimba câte-o vorbă cu David al ei. Gâfâind de pe urma urcușului, Martha ajunse în pragul casei. Tocmai când pusese mâna pe clanță, o opri glasul vecinei, Hannah Brace:

— Alice a lui madam Kinch are aprindere la plămâni.

Martha dădu din cap. De o săptămână, copiii din mahalaua lor cădeau la pat răpuși de pneumonie.

— Spune-i lui madam Kinch că o să trec pe la ea mai târziu, îi răspunse Martha intrând în casă.

Ai ei erau sculați și îmbrăcați; și Robert, și băieții se strânseseră tuspatru în jurul focului. Dar, ca de obicei, ochii ei se opriră mai întâi asupra lui Sammy. Băiatul îi răspunse cu zâmbetul lui prietenos, care-i încrețea fața, înecându-i ochii mici albaștri sub arcadele sprâncenelor. Nu era vesel zâmbetul lui Sammy și trăda destulă amărăciune. Era băiatul cel mai mare, lumina ochilor ei; tăia cărbune la Neptun, deși nu împlinise decât nouăsprezece ani.

— Ia te uită, spuse Sam făcându-i cu ochiul lui David. Ia uită-te pe unde a umblat maică-ta și cu ce s-a ales. A făcut ea ce-a făcut, și-a șterpelit o pâine pentru tine!

David zâmbi conștiincios din colțul lui. Era un băiețandru sfrijit, tăcut, cu o față albă și prelungă, gravă și încăpățânată. Cum stătea așa aplecat deasupra vetrei, omoplații împungeau prin haină. Ochii lui mari și negri aveau de obicei o expresie iscoditoare; acum însă, curiozitatea îi pierise în bună parte. Era în vârstă de paisprezece ani și mâna caii de la vagonete în sectorul Paradis al minei Neptun. Muncea nouă ore pe zi în subteran, făcând naveta între frontul de lucru și gura puțului, dar acum participa la grevă și era rupt de foame.

— Ei, ce ziceți, băieți? continuă Sam. Nenea Sammy se antrenează pentru un număr senzațional: „Scheletul ambulant”. Slăbește treizeci de livre pe săptămână, aplică „sfaturile pentru femeile corpolente”, ține cură strașnică de slăbire, și când colo, mama voastră intră pe ușă cu un ospăț întreg în brațe. Ce se face bietul Sammy? Vai de capul lui! Nu-i așa, măi Hughie?

Sprâncenele negre ale Marthei se încruntară.

— Aveți mare noroc că puteți mânca și atâta, spuse ea începând să taie jimbla.

Toți o priveau fascinați; chiar și Hughie își ridică ochii de la ghetele vechi de fotbal, pe care le peticea. Și doar nu era treabă ușoară să-i abați gândurile lui Hughie de la fotbal! Era nebun după sportul ăsta. Juca centru înaintaș în echipa orașului Sleescale (și băgați de seamă că n-avea decât șaptesprezece ani!) când nu împingea la vagonete în sectorul Paradis al minei Neptun. Hughie nu-i răspunse lui Sam. Nu vorbea niciodată prea mult; era tăcut din fire, mai tăcut chiar decât taică-su, renumit pentru zgârcenia lui la vorbă. Dar acum se uita la pâine.

— Vai, iartă-mă, mamă, spuse Sammy sărind și luându-i farfuria din mână. Nu știu ce-am avut de-am neglijat buna-cuviință. „Permiteți-mi, vă rog, spuse Ducele înveșmântat în splendida uniformă a regimentului de husari din Tyneside”.

Glumind astfel, îi oferi lui taică-su farfuria.

Robert luă o felie, se uită la ea, și apoi la Martha.

— Dacă ai primit-o de la epitropi, atunci mie nu-mi trebuie.

Martha îi înfruntă privirea.

— Te întreb dacă pâinea asta ai primit-o de la epitropi, repetă el întrebarea, cu vocea sugrumată a unui om înfrânt.

Ea continua să-l privească, gândindu-se la nebunia lui de a sacrifica până și bruma lor de economii pentru sprijinirea grevei. Îi răspunse sec:

— Nu.

Sammy interveni cu o veselie zgomotoasă:

— Parcă are vreo importanță; bănuiesc că, oricum, o s-o mâncăm cu toții.

Cu aceeași veselie îndrăzneață înfruntă și privirea lui taică-su.

— N-are rost să gândești așa, tată. Toate lucrurile au un sfârșit. Și la urma urmei, mie nici nu-mi pare rău. Eu vreau să lucrez, nu să șed așa degeaba, de parcă n-aș avea mâini, și să aștept să ne aducă mama de-ale gurii. Apoi, către David: Ei, domnule conte, luați un dumicat, vă rog. Nu vă codiți. Altfel, tot îl aruncă, credeți-mă.

Martha îi smulse farfuria din mână.

— Nu pot să sufăr glumele astea, Sammy. Nu se cade să-ți bați joc de o mâncare cinstită!

Se încruntă la el, dar tot lui îi dădu bucata cea mai mare. Îi întinse apoi o felie lui Hughie, păstrând pentru ea porția cea mai mică.

CAPITOLUL II

Ora zece. David își luă șapca din cui, se strecură afară și porni agale pe caldarâmul desfundat al uliței Inkerman. Toate ulițele minerilor din Sleescale erau botezate după glorioasele victorii din războiul Crimeii. Ulița cea mai de sus, pe care locuia David, se numea Inkerman; a doua Alma; mai la vale era ulița Sevastopol, iar ceva mai jos, unde locuia Joe, era ulița Balaclava. David se ducea la Joe să vadă dacă nu vine „să facă un tur”.

Vântul se mai muiase, și pe neașteptate se ivi soarele dintre nori. Revărsarea abundentă de lumină îl încântă pe David, deși îi lua ochii, nedeprinși cu ea. Înainte de grevă, de multe ori i se întâmpla ca iarna să nu vadă soarele zile în șir. Dimineața, când cobora în puț, era întuneric; seara, când ieșea, tot întuneric.

Dar acum era o zi frumoasă, deși cam rece. Îi umplea toată făptură de o lumină ciudată. Strălucirea asta îi evoca, într-un fel neînțeles, rarele zile când îl lua taică-su la pescuit, pe Wansbeck în sus. Departe de bezna și murdăria din mină… crângurile verzi de aluni… bolborosiri de apă cristalină…

— Privește, tată, privește! exclama el emoționat când dădea cu ochii de vreun smoc de ciuboțica-cucului.

Coti pe ulița Balaclava. Ca și celelalte ulițe din mahala, Balaclava se întindea pe vreo jumătate de kilometru. Era o adunătură de case murdare de piatră, mai toate negre de funingine, dar mânjite și tărcate strâmb cu câteva bidinele de var, acolo pe unde oamenii încercaseră să tencuiască crăpăturile mai noi și mai mari. Hornurile pătrate păreau amețite de băutură, atât erau de hâite și dărâmate; din pricina tasării terenului, șirul lung de acoperișuri, altădată ordonat, unduia acum ca o mare cu valuri. Drept garduri, curțile aveau împrejmuiri din traverse de cale ferată putrezite, din buturugi despicate și bucăți ruginite de tablă ondulată

— Toate astea proptite cu mormane de zgură de steril de la mină. Fiecare curte avea closetul ei, și fiecare closet căldarea lui de tinichea. Closetele apăreau ca niște gherete de santinelă printre șirurile de case, la capătul cărora se aflau niște cocioabe ridicate de mâini nedibace pe maidanul plin de hârtoape, alături de șine. Cam pe la mijloc era gura puțului Neptun 17, și îndărătul ei se întindea monotonia bărăganului Snook, puțin în pantă și văluros pe alocuri. Era o pârloagă plină de băltoace și șanțuri, brăzdată de fostele exploatări la zi ale minei Neptun, de acum un veac. În mijlocul pârloagei se căsca Groapa Scursorilor. De altfel, tot bărăganul Snook era legat de puțuri. Peste tot se înălțau răsuflătorile puțurilor, se revărsa sterilul din pufuri, se ridicau turnurile de extracție de la gura puțurilor, totul vorbea numai de puțuri. Pe acest fundal, o frânghie cu rufe spălate te izbea ca un afront. Șirul acesta de rufe în culori vii – care albastre, care roșii

— Contrasta puternic cu posomorâta monotonie a bărăganului sordid, dând întregului tablou o frumusețe brutală, perversă.

Lui David îi erau toate prea bine cunoscute și nu-l încântau. Acum îi plăceau parcă și mai puțin. Tot șiragul de case mohorâte, construite spate în spate, era învăluit într-un aer de apatic și înfrângere. Câțiva cărbunari – Leeming Boxerul, Keeker Howe, Bob Ogle și încă vreo doi care în vremuri bune alcătuiau „cenaclul cartoforilor” – ședeau cu spatele rezemat de zid. Acuma nu jucau, pentru că le lipseau bănuții, dar ședeau pe vine, ca și cum ar fi jucat. Ședeau fără să schimbe o vorbă. Bob Ogle, care era tovarăș cu David în schimbul întâi de la sectorul Paradis, îl salută în timp ce-și mângâia cățelușa pe cap.

— Cum o mai duci, Davey? i se adresă Leeming Boxerul.

— Cum o mai duci tu, Boxerule? zise David.

Ceilalți mineri îl priveau pe David cu un fel de curiozitate, identificându-l în mintea lor cu taică-su, Robert, care-i făcuse să părăsească lucrul. Dar în fața lor stătea un băiat palid, îmbrăcat într-un costum ponosit, care pe deasupra îi rămăsese și prea mic, legat la gât cu un fular de bumbac și încălțat cu galenții grei de la mină, ghetele fiindu-i amanetate. Nu-și tunsese părul de multă vreme, și încheieturile slabe ale mâinilor contrastau cu palmele umflate de muncă.

Le simțea privirea iscoditoare și o înfrunta liniștit, îndreptându-se, cu o poză puțin sfidătoare, către casa cu numărul 19 – unde stătea Joe Gowlan.

Deasupra ușii era o firmă, pe care scria cu litere strâmbe: „Închiriem biciclete. Pompe funebre. Pensiune”. David intră.

Joe și cu taică-su, Charley Gowlan, tocmai își luau gustarea de dimineață. Pe masa de lemn se afla un castron cu plăcintă cu carne, alături un ceainic mare, o cutie de lapte condensat, începută, și o franzelă, din care rupseseră vreo două hălci. Pe masă era o dezordine de necrezut; aceeași dezordine domnea în toată casa – două odăi unite de o scară perpendiculară. Murdărie, răvășeală, mâncare din abundență, un foc care duduia în sobă, haine răspândite peste tot, vase nespălate, miros de lenjerie murdară, de bere, prăjit, sudoare. Din toate se degaja senzația unei promiscuități confortabile.

— A, bună, băiete! Cum te mai simți azi? îl întrebă Charley Gowlan înfundând o bucată mare de carne în gura lui cât o șură.

Avea cămașa de noapte băgată în pantaloni, bretelele îi atârnau peste burta proeminentă, în picioare își pusese papucii de casă, tăiați dintr-un covor vechi. Gesticulând cu pumnul roșu, uriaș, în care ținea cuțitul, îl salută amabil din cap pe David. Charley era întotdeauna amabil. Charley Gowlan Mătăhălosul, pontatorul de la Neptun, era tare prietenos. Păcătosul ăsta se bătea pe burtă cu toată lumea; se avea bine și cu muncitorii, și cu Barras. Îi plăcea să facă de toate, de la gospodărie – dat fiind că rămăsese de trei ani văduv – și până la vânătoarea de iepuri sau braconajul de somoni pe Coquet în sus.

David se așeză, privindu-i pe Joe și pe Charley cum mănâncă. Aveau o poftă grozavă: fălcile tinere ale lui Joe clefaiau metodic. Charley plescăia din buzele groase, întinzând pe pâine sosul sleit al plăcintei. Oricât de tare se ținea David, simți că dinții i se strâng și-i lasă gura apă. Deodată, când erau pe sfârșite, Charley încetă brusc curățirea rămășițelor din castron și i se adresă de parcă atunci i-ar fi dat prin gând:

— Nu vrei să razi ce-a rămas pe fund, băiete?

David clătină din cap: un imbold ascuns îl făcu să refuze.

— Am luat gustarea de dimineață, zâmbi el.

— Ah, bine, dacă ai mâncat, desigur…

Ochii mici ca de porc, împlântați în obrazul lui rotund și mare cât un obroc, clipiră șiret. Când termină masa, întrebă:

— Și ce mai zice taică-tu, acum, când e mai mult ca sigur că suntem bătuți?

— Nu știu.

Charley linse cuțitul și oftă de mulțumire.

— Eh, am avut multe necazuri. Eu unul nu le-am dorit. Și nici Heddon nu le-a dorit. Nu e niciunul printre noi care să le fi dorit. Auzi vorbă, să stârnești o furtună pentru niște echipament de protecție, și pentru un spor de salariu – o jumătate de peni la tonă! Eu am zis din capul locului că-i o prostie.

David se uită la el. Charley pontatorul măsura producția cărbunarilor; vasăzică era șef acolo la gura puțului. Lucra mână-n mână cu Heddon, agentul sindical de la Tynecastle. Știa el bine că nu e vorba numai de echipamentul de protecție și de sporul de o jumătate de peni la tonă. David rosti gânditor:

— Dar e multă apă în sectorul de la Băltoacă.

— Ha! Apă!

Charley zâmbi atotștiutor, cu gura lățită. Munca pe care o îndeplinea nu-l silea niciodată să intre în adâncuri; el ponta vagonetele la suprafață, când ajungeau scârțâind la rampa de la gura puțului. Îi dădea mâna să facă pe atotștiutorul. Continuă:

— Sectorul Paradis a fost dintotdeauna o groapă umedă. Apa nu-i acolo doar de ieri, de-alaltăieri și nu cred să fie mai rău la Băltoacă decât în altă parte. Doar nu s-o fi speriind tat-tu de-o picătură de apă, ce naiba?!

Conștient de rânjetul batjocoritor al lui Charley, David își înghiți cu un efort indignarea.

— Muncește în apă de douăzeci și cinci de ani, așa că nu văd cum s-ar putea speria, spuse indiferent.

— Da, asta așa e, știu și eu prea bine. Bravo, băiete, că ții cu tat-tu! Dacă nici tu n-oi ține, Dumnezeu știe cine ar mai face-o. Și să nu crezi că eu îți găsesc vreo vină din asta. Ești băiat cu cap, zău!

Charley râgâi zgomotos, se ridică, apoi se trânti greoi pe scaunul de lângă foc, căscă, se întinse și începu să-și umple pipa de lut, tare afumată.

Joe și cu David ieșiră.

— Lui ce-i pasă, că doar nu-l obligă nici dracu’ să coboare în sectorul Paradis! comentă Joe obraznic de îndată ce închise ușa în urma lor. Nu i-ar strica deloc boșorogului să tot stea prin băltoace, cum sunt eu silit s-o fac.

— Nu-i vorba numai de umezeală, Joe, insistă David. Tu știi ce zice taică-meu.

— Știu, știu! M-am săturat de când tot aud, și pot să-ți spun, Davey, că s-au săturat și ceilalți băieți. Taică-tu are tot felul de idei în privința Băltoacei. El crede că știe toate celea de-a fir-a-păr!

— În orice caz, știe foarte multe, ascultă-mă pe mine, spuse David cu multă însuflețire. N-a pornit el la grevă doar așa, ca să se distreze.

— El nu! Dar unii dintre băieți, da, răspunse Joe. Se plictisiseră să mai muncească în apă și li s-a părut că ar fi plăcut să mai schimbe puțin. Acuma, că le-a ieșit pe nas, și-ar da și capul, numai să poată începe iar lucrul. Oho, și încă cum! Chiar dacă-n Băltoacă ar fi apă până-n tavan!

— Mă rog!… N-au decât să înceapă.

— Păi chiar asta or să și facă, poți să fii sigur, îi răspunse Joe cu acreală. Așteaptă numai până la trei, când au mitingul. Dar nu te propti tu pe picioarele dindărăt. Poți să mă crezi că mi s-a urât și mie, ca și ție. Cu prima ocazie, o șterg de-aici. N-o să-mi putrezească mie oasele în gaura asta păcătoasă. Vreau să fac rost de ceva biștari și plec în lumea largă.

David rămase tăcut. Se simțea indignat și chinuit de gândul că viața îi era potrivnică în toate privințele. Și el ar fi vrut să scape de la Neptun, dar nu în același chip ca Joe. Își amintea că Joe mai fugise o dată de acasă, și-l adusese înapoi Roddam, subofițerul de poliție. Plângea în hohote, dar taică-su tot l-a croit cu cureaua.

Continuară drumul în tăcere. Joe mergea fudul, cu mâinile în buzunare, făcând paradă de foița lui și legănându-se ca un boxer. Era un flăcău bine făcut, cu doi ani mai în vârstă decât David. Avea umerii lați și voinici, spinarea dreaptă, părul negru, cârlionțat, și ochii negri, vioi. Joe avea un fizic foarte plăcut și era pe deplin conștient de acest lucru. Privirea îl arăta sigur de sine, chiar felul în care-și punea șapca, șmecherește, într-o parte, trăda îngâmfare, tupeu, agresivitate.

Curând, reluă vorba:

— În viață, dacă vrei să te distrezi trebuie să ai bani, nu glumă! Și – te întreb eu: ce, în mină poți să faci bani? Pe dracu’! În orice caz, bani serioși nu poți scoate. Ei, și eu unul vreau să mă distrez. Pentru asta am nevoie de loz. Eu vreau să văd lumea, să-mi trăiesc viața. Tu da, ai noroc. Probabil c-ai să mergi la Tynecastle. Taică-tu vrea să te trimită la colegiu. Ni se pare că și asta-i o idee fixă pe care și-a băgat-o în cap. Eu însă trebuie să-mi port singur de grijă. Și să vezi tu dacă n-o să-mi port, zău așa! Știi care-i șmecheria? Să ajungi primul la potou, că de nu, ți-o ia altul înainte.

Brusc, puse capăt trăncănelii și-l bătu pe David zdravăn pe umăr. Îi zâmbi, și zâmbetul lui era prietenos, simpatic. Când voia, Joe știa să fie prietenos și simpatic ca nimeni altul. Ochii lui negri frumoși radiau o prietenie care-ți încălzea inima și ți-l înfățișau ca pe omul cel mai apropiat, regele băieților de treabă.

— Hai, Davey, mergem la bărci. Punem o undiță la mal, și pe urmă vâslim în larg, să vedem ce putem prinde.

O luară pe jos pe strada Cheiului, apoi săriră de pe faleză pe malul nisipos. Înapoia lor se întindeau niște dune înalte, formate din nisip amestecat cu bălăriile și păpurișul din Sărătură. Lui David îi plăceau dunele. În timpul verii, uneori, sâmbăta, după ce ieșeau din schimb și taică-su se ducea la cârciuma Bun găsit, să bea un rând cu ortacii, David se afunda în păpuriș. Stătea de unul singur și asculta cântecul ciocârliei. Lăsa cartea din mână și scruta bolta azurie, în căutarea punctulețului care se înălța în văzduh. Și acum îi dădea inima ghes să se culce în păpuriș. Îl apucase iar amețeala, îi căzuse ca un bolovan la stomac felia groasă de pâine caldă înfulecată cu lăcomie. Dar Joe ajunsese la dig. Urcară pe dig și se duseră în port. Câțiva băieți din mahalaua Teraselor căutau cărbuni în apa murdară, scăzută acum, înaintea fluxului. Legaseră de o prăjină o căldare veche, ciuruită. Scormoneau fundul după bucățele de cărbune, căzute de pe șlepuri în vremea când activitatea era în toi. În lipsa alocației distribuite de mină de două ori pe lună, râcâiau acum mâlul să găsească resturi de care altădată nici nu s-ar fi sinchisit. Joe se uita la ei, disprețuindu-i în taină. Rămăsese locului, cu mâinile înfipte în buzunare, cu picioarele larg desfăcute. Îi privea de sus. Pivnița lui era plină de cărbuni ca lumea, furați de la gura puțului. Îi furase chiar el, alegând bucățile cele mai bune din morman. Pântecele îi era plin de mâncare, și încă de mâncare bună. De asta avusese grijă taică-su, Charley. Există o singură cale s-o scoți la capăt: să pui mâna pe lucrurile care-ți trebuie, să le cauți, să le înșfaci, nu să stai tremurând de frig, leșinat de foame, și să dai din colț în colț, cu slaba nădejde că o să se îndure ceva să-ți pice de la sine în căldare.

— Bună, Joe băiatule! strigă lingușitor Ned Softley. Era prostovanul care supraveghea ventilatorul sectorului Paradis. Nasul lung i se înroșise de ger, și trupul puțintel îi era scuturat de frisoane. Râse îmbietor. N-ai o țigară, frate Joe? Mor să trag și eu un fum.

— Îmi pare al naibii de rău, exclamă Joe înțelegător și pe dată mărinimos, dar asta-i ultima, frate Ned!

Scoase o țigară de după ureche, o privi trist și o aprinse cu cel mai amabil regret. Dar cum se întoarse Ned cu spatele, Joe rânji. Bineînțeles că avea un pachet întreg de Woodbine în buzunar. Dar ce, era prost să-i spună lui Ned? Ferit-a Sfântul! Rânjind încă, își relua plimbarea alături de David, când un strigăt îl făcu să se întoarcă brusc.

Era strigătul lui Ned, un geamăt ascuțit, de protest: după trei ceasuri de trudă sub șfichiuirile vântului, izbutise aproape să-și umple sacul și tocmai dădea să-l încarce în spinare și să pornească spre casă. Dar Jake Wicks fusese mai iute de mână. Jake, o huidumă de vreo șaptesprezece ani, așteptase liniștit să pună mâna pe cărbunele lui Ned. Ridică sacul de jos și, sfidându-i pe băieți cu priviri bătăioase, porni nepăsător spre capătul portului.

Ceata flăcăilor se porni pe un cumplit hohot de râs. Zău dacă s-a pomenit mai mare comedie! Auzi, să ia Jake bucățelele strânse de Ned Softley și să plece cu ele așa, ca nimic, în timp ce Ned țipa și scâncea în urma lui ca un apucat! Mai mare haz nici că se putea! Și cel mai tare dintre toți râdea Joe.

Lui David însă nu-i venea să râdă. Se făcuse alb ca varul la față.

— Nu-i drept să ia cărbunii ăia, murmură el. Sunt ai lui Softley, care a muncit pentru ei.

— Aș vrea să văd și eu cui i-ar da mâna să-l oprească, răspunse Joe înecându-se de râs. Doamne, ia uită-te la mutra lui Softley, uită-te numai nițel…

Tânărul Wicks înainta de-a lungul debarcaderului, cărând cu ușurință sacul. Softley se ținea plângând după el, urmat de o gloată de zdrențăroși care se tăvăleau de râs.

— E cărbunele meu, se smiorcăia Softley întruna, cu lacrimile prelingându-i-se pe obraji. Eu l-am cules din noroi, zău că da, ca să aibă mama foc în vatră…

David își încleșta pumnii și făcând un pas într-o parte îi tăie calea lui Jake Wicks. Acesta se opri brusc.

— Ce-i mai fi vrând și tu? întrebă el bățos.

David scrâșni din dinți.

— Îs cărbunii lui Ned. Nu poți să-i iei așa. Nu-i frumos. Și nici drept.

— Ei, nu mă-nnebuni! făcu Wicks netulburat. Și cine mă oprește?

— Eu.

La toți le pieri râsul. Jake lăsă cu grijă sacul jos.

— Tu, mă?

David încuviință scorțos din cap. Era atât de încordat, încât nici nu mai putea vorbi. Fierbea de mânie văzând nedreptatea pe care i-o făcea Jake lui Ned.

Jake Wicks era cogeamite flăcăul, cântărea pe puțin zece kilograme mai mult decât David și era cu un cap mai înalt. Și pe urmă, era aproape un bărbat, în orice caz fuma, înjura și bea cot la cot cu bărbații. Dar lui David nu-i păsa. Nimic nu mai conta, absolut nimic, decât atât: să nu-l persecute Wicks pe Softley.

Adresându-i obișnuita provocare la bătaie, Wicks întinse pumnii. Îi strânse unul peste altul și-l pofti pe David să-i despartă dacă poate.

David iscodi fața rotundă, buboasă a lui Jake, străjuită de o claie de păr câlțos. Îl vedea acum mai bine ca oricând. Printre coșurile de pe pielea lui bolnavă, David distingea punctele negre, murdare. Zări un urcior care începea să-i umfle pleoapa stângă. Apoi, cu iuțeala fulgerului, desfăcu dintr-o lovitură pumnii lui Jake și-l pocni drept în nas.

Strașnică lovitură! Toată lumea văzu cum pumnul drept îi turti nasul lui Jake, de-l podidi sângele. Gloata urlă, și pe David îl trecu un fior de bucurie sălbatică.

Jake se dădu înapoi, scutură din cap cum face un câine ud, și apoi se năpusti orbește, agitându-și brațele ca o moară de vânt.

Tocmai atunci, cineva care stătea mai la o parte și se uita îi preveni cu un strigăt:

— Păzea, băieți!

Uite-l pe Plânsa!

David avu o clipă de șovăială, întoarse puțin capul, și în clipa aceea pumnul lui Jake îl izbi drept în tâmplă. Deodată văzu totul ca printr-o ceață misterioasă, simți că i se învârtește capul; un moment i se păru că se prăbușește în adâncul minei, atât de brusc îl învăluise întunericul, atât de tare îi vuiau urechile. Pe urmă leșină.

Băieții îi mai aruncară o privire lui David, apoi se împrăștiară în grabă. Și Ned Softley se grăbi să plece, dar își luă cărbunii.

Între timp se apropie Plânsa. Se plimbase pe țărm, privise la jocul valurilor pe nisip. Lui Iisus Plânsa îi era tare dragă marea. În fiecare an își lua de la mină zece zile concediu, pe care le petrecea la Whitley Bay, plimbându-se în sus și-n jos pe mal. Purta în față și-n spate câte o pancartă cu citatul lui preferat: „Iisus plâns-a pentru păcatele lumii”. Același citat stătea scris cu litere de aur și pe frontispiciul casei lui. De aceea, deși de fapt se numea Clem Dickery, oamenii îl știau de Iisus Plânsa, ori mai pe scurt Plânsa. Spre deosebire de ceilalți mineri, Plânsa nu locuia în mahalaua Teraselor. Nevastă-sa, Susan Dickery, făcea plăcintă cu carne de berbec și o vindea într-o dugheană de la capătul străzii Lamb. Deasupra plăcintăriei locuiau el. Susan îndrăgise un citat mai sever: „Pregătește-te, căci fi-vei chemat în fața Domnului”. Îl avea tipărit pe toate pungile în care ambala marfa. De aici se născuse la Sleescale și zicala: „Mănâncă plăcintă de la madam Dickery și pregătește-te să fii chemat în fața Domnului”. Dar plăcintele erau foarte bune. Lui David îl plăceau. Și-i plăcea și Clem Dickery. Plânsa era un mic fanatic, dar liniștit de felul lui. Și cel puțin nu era ipocrit.

Când își reveni, clipind năuc, David îl văzu pe Plânsa aplecat asupra lui, pocnindu-i palmele și veghindu-l întristat și grijuliu.

— Mi-a trecut, zise David ridicându-se într-un cot, dar încă lipsit de vlagă.

Neobișnuit de discret, Plânsa nici nu pomeni de încăierare, în schimb îl întrebă de când n-a mai mâncat.

— De azi-dimineață, îi spuse David. Am luat gustarea…

— Te poți ține pe picioare?

David se ridică de-a binelea, sprijinindu-se de brațul lui Plânsa. Se clătină, dar căută să-și mascheze nesiguranța cu un zâmbet.

Plânsa îl privi sumbru. El nu ocolea adevărul, așa că-i spuse:

— Ești slăbit de nemâncare. Vino acasă la mine.

Ținându-l de braț, îl conduse încet pe David, peste dunele de nisip, până în strada Lamb.

În bucătărie la Plânsa, David se așeză la masă. Aici se țineau faimoasele „întruniri din bucătărie”. De pe pereți, tablourile alegorice colorate țipător își trimiteau flăcările: TRÂMBIȚA DIN ZIUA DE APOI, SCAUNUL JUDECĂȚII DE APOI, CALEA BINELUI ȘI CALEA RĂULUI. Toate tablourile erau semănate cu sumedenie de îngeri blonzi, asexuați, defilând țanțoși în veșmintele lor imaculate, în sunetele trâmbițelor de aur. Îngerii erau scăldați în lumină; dar nu lipsea nici bezna: printre ruine de coloane corintiene răgeau fiarele întunericului năpustindu-se asupra gloatei tremurătoare înghesuite pe marginea gheenei.

Pe polița căminului atârnau smocuri de ierburi și alge, puse la uscat. Plânsa cunoștea toate buruienile de leac, le strângea cu osârdie, fiecare la timpul potrivit, căutându-le cu luare-aminte pe sub gardurile vii și iscodindu-le cu răbdare pe sub stânci. Acum stătea lângă foc. Pusese niște mușețel să fiarbă într-un ceainic mic, pestriț. Când a fost gata ceaiul, a umplut o ceașcă și i-a oferit-o lui David. Apoi, fără o vorbă, a plecat și l-a lăsat singur.

David bău fiertura. Era amară, dar aburul era parfumat. Îl încălzea, îl îmbărbăta și-l mângâia. Îi șterse amintirea dureroasă a încăierării, dar îl făcu să simtă ghearele foamei. Tocmai atunci se deschise ușa, și Plânsa se întoarse însoțit de nevastă-sa. Era ciudat cât de mult semăna cu el. Mică de statură, curată și îngrijită, îmbrăcată în negru de sus până jos, cu mișcări puține și cumpănite, mai avea comun cu soțul și expresia serioasă și liniștită a feței. În tăcere, așeză dinaintea lui David o farfurie cu două plăcinte calde cu carne de berbec și turnă cu grijă pe fiecare niște sos fierbinte dintr-o căniță smălțuită.

— Mănâncă-le încet, îl sfătui blând.

Apoi se trase lângă bărbatul ei. După o clipă de șovăială, David se așternu pe mâncare. Cei doi soți se țineau deoparte, dar nu-l scăpau din ochi.

Plăcintele erau minunate, sosul – gustos și picant. După ce înghiți și ultima farâmiță dintr-o plăcintă, David ridică deodată ochii și îi văzu cu privirile ațintite asupra lui. Plânsa rosti cu glas scăzut un alt citat din Biblie: „Eu te voi hrăni și pe tine, și pe ai tăi. Și El îi mângâie și le grăi cu inimă bună”.

David încercă să-și exprime recunoștința printr-un zâmbet; dar ceva neînțeles, poate mirarea în fața bunătății lor neașteptate, îi puse un nod în gât. În sinea lui se blestemă singur pentru asta, dar n-avea încotro. Îl năpădi un val de simțiri, amintirile atâtor necazuri prin care trecuse și el, și toți ceilalți în ultimele trei luni. Îl apucă groaza amintindu-și cum se caliceau la fiecare cheltuială, cum amanetaseră tot, cum se iscase dușmănia ascunsă dintre părinții lui – maică-sa mânioasă, taică-su încăpățânat.

David n-avea decât paisprezece ani. Cu o zi înainte mâncase un nap din grădina lui Liddle. În lumea asta plină de bogății și frumuseți, el umblase pe câmp și scormonise pământul ca jivinele, să-și astâmpere foamea cu un nap.

Își sprijini capul în mâna firavă. Pe neașteptate, se născu în sufletul lui năzuința pătimașă de a face ceva… ceva care să pună capăt la toate astea… ceva care să lecuiască omenirea și s-o înalțe. Trebuia s-o facă, și avea s-o facă. O lacrimă i se prelinse pe obraz și picură în sosul de plăcintă. Pe pereți, îngerii suflau în trâmbiță. David își suflă nasul, rușinat.