Trei iubiri

PARTEA ÎNTÂI

1

După ce-și schimbă rochia, Lucy intră în dormitor și se opri în fața ferestrei, dar Frank nu se arăta încă. Rămase îngândurată în dosul perdelei de dantelă și în ochii ei se oglindi drumul alb, așternut pe marginea litoralului, până la orașul care era la o distanță de aproape un kilometru și jumătate.

De-a lungul drumului nu se vedea nimeni, afară de bătrânul Bowie și de cățelul său: bătrânul stătea la soare, ca să-și încălzească ciolanele chinuite de podagră, pe coama zidului dărâmat, din fața șopronului în care-și ținea barca, iar câinele dormita cu capul între labele dinainte, întinse pe trotuarul înfierbântat de soare. În după amiaza aceea de August, era un soare măreț: lumina se juca pe apele golfului întocmai ca niște solzi de aur și învăluia localitatea Ardfillan într-o scăpărare de luciri care făceau ca acoperișurile și coșurile caselor din Port Doran, din cealaltă parte a Golfului, să pară un uriaș strălucitor și plin de mistere. În fața ochilor ei până și drumul acesta pustiu părea că a absorbit strălucirea soarelui și casele ce se ridicau pe marginea lui părea că și-au pierdut contururile precise, ca să se topească în mijlocul dansului de aur al acestor raze de lumină.

Cunoștea atât de bine acest peisaj: clipirea pânzei de apă cuprinsă în îmbrățișarea uriașă a golfului, pădurile promontoriului Ardmore, cu umbra umedă a perdelei de ceață albastră, coastele prăvălite ale munților din partea de apus, îngrămădiți în măreția lor impunătoare pe fondul palid al cerului; dar astăzi peisajul acesta părea schimbat și avea ceva din drăgălășenia amăgitoare care în clipa acesta îi încălzea sufletul. Anotimpul însuși părea că prevestește, cu toată căldura acestei zile, începutul toamnei apropiate: o frunză desprinsă de pe ramurile copacilor alerga susurând în lungul drumului, răbufnelile ușoare și mai sărate ca de obicei, venite dinspre mare, croncănitul depărtat al ciorilor care se alungau în lumina zilei, toate acestea o încântau. Se apropia toamna: Lucy oftă mulțumită.

Își puse mâna paravan în fața ochilor, ca să se ferească de lumina orbitoare și privirea îi alergă de-a lungul drumului, până la cala bătrânului Bowie, ca să se oprească asupra fiului ei care se juca pe puntea vasului Eagle, ajutând sau împiedicând pe Dave în rezolvarea problemelor ce le avea pe puntea micii șalupe ancorate la cheiul cenușiu de piatră. E mult mai probabil că băiatul îl împiedică să-și vadă de treburi, gândi Lucy încercând să-și stăpânească duioșia de mamă.

Pe buze îi tremură un zâmbet și întorcându-se, se opri în fața dulapului de stejar și-și examină chipul, cu seriozitatea firească și instinctivă a unei femei când se găsește în fața unei oglinzi.

Nu era înaltă – „o ciosvârtă de femeie” – cum avea obiceiul să-i spună cu toată îngăduința, fratele ei Richard – dar sub rochia subțire de muselină liniile trupului svelt i se conturau pline de grație tinerească. Părea ridicol de tânără și lipsită de experiență, așa că arăta mai mult a fată de șaisprezece ani, decât a femeie de douăzeci și șase, cum îi spusese într-un rând Frank, cu toată convingerea, într-un moment când renunțase la obișnuita lui rezervă. Avea un obraz mic, delicat, cu trăsături pline de vioiciune, care dovedeau spontaneitate și temperament firesc: obrazul îi era înviorat, și în clipa aceasta, datorită căldurii de afară, părea ușor îmbujorată. Ochii, destul de depărtați unul de altul erau albaștri, de un albastru opac, străbătuți de vinișoare mai întunecate care păreau puncte minuscule de lumină, dar privile lor erau extrem de candide și de sincere. Colțurile buzelor erau îndepărtate în sus, linia gâtului și a bărbiei avea rotunjimi ușoare și toată înfățișarea ei purta expresia unei pasiuni, a unei statornicii și a unei spontaneități pline de sinceritate care te învăiuia în căldura ei.

Își ridică o mână spre părul castaniu, se examina o clipă, apoi își împături rochia simplă de pânză pe care o purtase în timpul zilei, o băgă în sertarul dulapului și după ce aruncă o privire grăbită în jurul camerei, pentru a se convinge că totul este în ordine, constată strălucirea linoleumului de pe dușumele, modul în care erau întinse husele pe scaune, faldurile cearceafului alb al patului, apoi ridică fruntea mulțumită, se întoarse și coborî la parter.

Astăzi terminase mai târziu decât de obicei. Vinerea era ziua când făcea pâine, dar mirosul de curățenie al casei ca oglinda, un amestec de ceară, de săpun și terebentină care pentru o bună gospodină sunt ca și fumul de tămâie, se legăna împrejurul ei, pentru a justifica întârzierea cu îmbrăcatul. Mândria calmă ce i-o pricinuia această casă, desăvârșit de îngrijită, era justificată: căsuța mică și izolată – căreia se obișnuiseră să-i zică vilă – era într-un cartier foarte plăcut din marginea localității Ardfillan. Lui Lucy îi era dragă această casă și-i plăcea s-o vadă că strălucește de curățenie. Acum se opri în bucătărie și se întoarse spre ușa spălătoriei, ca să întrebe:

— Ai terminat, Netta?

— Numaidecât, doamnă Moore, se auzi glasul sugrumat al fetei, care ținea un ac de păr între buzele închise, terminându-și toaleta întârziată și examinându-se în oglinjoara pătrată, atârnată deasupra bazinului de aramă.

— Domnul Moore ar putea să sosească în orice clipă, continuă Lucy îngândurată. Am auzit trenul intrând în gară. Dacă aș fi în locul dumitale, aș pune ouăle la fiert. Patru!

— Da, doamna Moore, se auzi răspunsul, de astă dată cu o nuanță de îngăduință.

— Și fii cu băgare de seamă, Netta, când le vei sparge Toarnă puțin oțet în apă – ca să se întărească Nu uita.

— Sigur că da, doamna Moore.

Buzele care nu mai erau ocupate cu acul de păr, protestară de astă dată în mod categoric împotriva posibilității unei astfel de omisiuni și în clipa următoare Netta apăru în pragul spălătoriei, pentru a-și susține în mod vizibil această afirmație.

Era o fată zdravănă, da șaisprezece ani – muncitoare, ascultătoare, tăcută și bine dispusă, dar totuși în această bună dispoziție a ei părea că începe să se manifeste energia și încăpățânarea caracteristică rasei din care făcea parte. Cunoscându-și valoarea, datorită unui instinct ereditar, precum și valoarea neamului ei viguros, cu toată bunăvoința de a lucra, n-ar fi admis pentru nimic în lume că slujește. Nimic nu o putea determina să pronunțe cuvintele „Sir sau Madam”, dar uneori, încerca să mențină, după părerea ei, raporturi de egalitate între ea și stăpâni, spunându-le fără niciun fel de slugărnicie domnul și doamna Moore. De fapt la anumite ocazii atitudinea ei părea nuanțată de o anumită superioritate, ca și când ar fi fost conștienta de îngrozitoarea deosebire socială dintre ea și soții Moore, căreia îi opunea propria ei vrednicie și origine.

De astă dată însă începu să zâmbească și declară cu convingere:

— Am început să pierd mai multă vreme cu îmbrăcatul, din ziua când mi-am ridicat părul.

— Pierzi mai multă vreme, își zise Lucy, din ziua când Dave Bowie a început să-ți facă cu ochiul”.

Pe urmă adăugă cu glasul ridicat:

— Te piepteni frumos. Lui Dave îi place pieptănătura aceasta?

Drept răspuns Netta mișcă brusc capul cu coafura ridicată pe creștet – câtă cochetărie feciorelnică și câte dorințe nemărturisite nu exprima această mișcare bruscă – și sparse un ou de marginea tigăii.

— Ăluia! declară fata și atât fu tot.

Dar obrazul întors spre sticla de oțet ce o ținea în mână, i se aprinse ca para.

Lucy se opri câteva clipe și urmări mișcările fetei, apoi încercă să-și ascundă un zâmbet. În aceeași clipă își dădu seama de propria ei mulțumire, o mulțumire caraghioasă, amestecată cu plăcuta senzație a datoriei împlinite, cu liniștea și nerăbdarea ce o încerca de fiecare dată, după ce-și schimba rochia, și cu plăcerea că merită răgazul ce și-l acordă în aceste clipe. Răgazul acesta îl gusta întotdeauna cu aceeași plăcere neschimbată: răgazul când aștepta pe Frank să se întoarcă din oraș; faptul că era îmbrăcată și gata, datoria împlinită, casa în ordine și imaculată, îi pricinuia întotdeauna același fior de caldă mulțumire și așteptare. Se întoarse în loc, ieși în vestibulul îngust, deschise ușa de la intrare și apucă în lungul aleii prunduite. Pajiștea mică dreptunghiulară cu straturi de calceolarii, de mixandre și mușcate – o combinație care în anul acesta când se serba jubileul de diamant al Reginei, era ultima expresie a artei horticole – strălucea în toată bogăția de culori în fața ochilor ei mulțumiți. Întinse mâna și cu un gest delicat rupse o buruiană insolentă care răsărise lângă cea mai frumoasă mușcată, și o aruncă în marginea cărării, apoi se apropie de poarta grădinii și o deschise larg.

De astă dată de-a lungul drumului se auzi zgomot, o răpăială grăbită de picioare care alergau, și ridicând fruntea, văzu pe fiul ei apropiindu-se repede, cu propria umbră legănându-se zglobie alături de el.

— Mamă! strigă el nerăbdător, ca și când ar fi vrut să-i spună o mare noutate: am lucrat împreună cu Dave pe puntea lui Eagle.

— Nu mai spune! exclamă ea, prefăcându-se neîncrezătoare.

— Da, repetă el cu entuziasmul unui copil de opt ani care-și dă seama de importanța momentului, și mi-a dat voie să împletesc capătul unei frânghii.

— Sfinte Doamne! Dar după asta ce veți mai face! murmură ea, gândindu-se la pistruii ce îi avea pe nas. Un nas cârn, nimic altceva, iar pistruii de pe el erau simple puncte de pigmenți Accepta fără niciun înconjur că existau și alte nasuri și alți pistrui, dar nasul și pistruii fiului ei i se păreau irezistibile.

Pentru vârsta lui, era destul de bine dezvoltat, își zicea ea de multe ori – probabil calificativul distins ar fi mai indicat – cu părul castaniu și ochii căprui luminoși, ca ai tatălui său. Alți băieți? Fără îndoială aceștia își au și ei calitățile lor, dar nu se poate să fie ca Peter al ei.

— Îmi dai voie să mă joc în bile? întrebă el cu inocență.

— În bile? repetă ea neîncrezătoare. De unde ai bile?

Băiatul începu să râdă și-și arătă strungăreață dintre dinții care i se schimbau, dar râsul acesta îi încălzi sufletul; pe urmă coborî pleoapele ale căror gene negre i se păru că lasă umbre pe obrajii lui rumeni, ca merele în pârg.

— Stai să vezi, începu el foarte serios și lovi cu vârful ghetei în stâlpul porții, astăzi au început să joace așa că am împrumutat și eu două bile de la un băiat. Pe urmă am jucat cu el, și am câștigat – așa că i-am plătit datoria, înțelegi. Nu-i așa mamă că tu înțelegi, cum s-a întâmplat?

— Da, înțeleg, răspunse ea ca să-și stăpânească râsul care o frământa. Băiatul își împreună mâinile la spate, își prăvăli pântecele în afară și se propti în picioare, apoi ridică fruntea, ca să se poată uita mai bine la ea.

— Jocul a fost cât se poate de cinstit, nu-i așa? întrebă el, uitându-se la ea. În felul acesta se procedează – cel puțin eu am procedat în felul acesta. Am câștigat cincisprezece bile pe care le am în cană. De curând reușise s-o convingă să-i dea o cană cu capacul de metal, în care își aduna cu lăcomie toate micile lui comori. Și dacă îmi dai voie să joc, s-ar putea să mai câștig câteva.

— Uite ce, răspunse ea încercând să îmblânzească răspunsul, deși felul în care vorbea, părea că exclude cu desăvârșire posibilitatea unui refuz. Cred că înainte de orice va fi mult mai bine să bem câte un ceai. Tatăl tău s-ar putea să sosească în orice moment.

— Ooo! exclamă el, ca și când și-ar fi dat seama de încrederea pe care i-o acordă. Pe urmă adăugă: Oare îmi aduce ceva? Știi că s-ar putea să-mi aducă!

— Dă fuga în casă și spală-te pe mâini. Apoi, ca pentru a-i dovedi că în propriul său interes, este în stare să fie și severă față de el, adăugă: E mai mare rușinea ce mâini ai!

— De, așa se întâmplă, îi explică el, examinându-și încheieturile degetelor murdare și palmele asudate, când lucrezi pe puntea lui Eagle. Și capătul acela de frânghie pe care l-am împletit… huâh! Se opri brusc și începu să fluiere, apoi se întoarse și o apucă de-a lungul cărării spre casă.

După ce băiatul intră, privirile ei se îndreptară din nou spre drumul ce cobora spre oraș, așteptând să-și vadă soțul. La câteva clipe după aceea îl văzu că apare de după o cotitură și că vine încet spre ea. Mersul acesta liniștit și fără nicio grabă, era atât de caracteristic pentru el. Dar, în mod involuntar își lipi limba de cerul gurii și scoase un sunet, poate de afecțiune, poate de nerăbdare și imediat după aceea, aproape instinctiv, începu să se gândească, ce bine se potrivesc ei doi, unul cu altul.

„— Da, firește își zise ea, confirmând în mod tacit potrivirea dintre ei. E foarte bine că am luat pe Frank în grija mea. Și stăruind asupra fericirii și mulțumirii ce i-o pricinuia situația lor de acum, gândurile i se întoarseră înapoi de-a lungul anilor, spre ziua dinainte predestinată întâlnirii lor. Cum îi zicea casei aceleia? Da, „The Kayle” – proprietatea doamnei Roy. Nu va uita numele acesta niciodată și nici al domnișoarei Sarah Roy, sora proprietarei, care nu lucra niciodată la bucătărie, ci îmbrăcată în bluza ei cu pieptul plin de broderii în mărgele, se așeza în fruntea „mesei bogate” – fraza era luată din anunțul publicat de domnișoara Sarah în ziarul Catholic Trumpeter” – „onorată de prezența clerului și de floarea societății laice”, cum se spunea în continuarea acestui anunț.

Pensiunea „The Kayle” era de o distincție ireproșabilă, altfel Richard și Eva nu i-ar fi călcat pragul. Richard fusese întotdeauna un bărbat meticulos și plin de pretenții, chiar în anii de la începutul căsătoriei sale, înainte de a-și face drum în cariera de avocat; afară de asta îi plăcea să vadă pe Eva mulțumită. Firește, de prezența ei nu se sinchiseau, câtuși de puțin, deoarece o luaseră foarte simplu cu ei – ca o dovadă de atenție din partea fratelui mai mare – sau poate o luaseră și pentru ca să aibă grijă de Charlie, copilul lor? După această naștere, Eva rămăsese slăbită și mereu suferindă.

Datorită probabil nepriceperii, sau poate chiar asemănării dintre temperamentele lor, ea și Richard nu se înțeleseseră niciodată prea bine unul cu altul, deși fiind orfani și deci obligați să trăiască unul lângă altul, ar fi trebuit de fapt să se înțeleagă. Pe urmă când tânărul Moore începuse să-i facă curte…!

Aducându-și aminte de amănuntul acesta îi veni să zâmbească: Frank venise să-și petreacă cele două săptămâni de concediu; părea stângaci și nu se simțea la îndemână, sau nu-și dădea seama de distincția rigidă a mesei, cu un cuvânt părea exact ce n-ar fi trebuit să pară… „Un tânăr complet șters – cum spusese Richard – care îndrăznise să ridice ochii până la ea”

I se părea și ei caraghios să-și cunoască viitorul soț într-o pensiune de familie și mai ales la Ardbeg! Nu era o localitate elegantă… ci mai curând s-ar fi putut spune că era banală. Totuși datorită contrastului dintre ei, ea și Frank se simțiseră atrași în mod irezistibil unui spre altul… așa că nu le mai rămânea altă scăpare. Amândoi păreau ușor impresionați de după amiaza aceasta – când simțeau în palmele umede susurul sec al frunzelor uscate de molift din pădurea Graigmore și pe sub crengile pinilor se legăna mirosul îmbătător de rășină. La picioarele lor fremătau apele golfului, deasupra lor zumzetul gâzelor nenumărate, iar în suflete mulțumirea adâncă și copleșitoare, ca o melodie divină. Tânărul Moore nu mai părea atât de stângaci, ca în timpul mesei de la pensiune.

Dar Richard fusese foarte sever și se împotrivise eventualității caraghioase, de a se căsători cu un mic agent comercial. Da, deși Moore avea aceeași credință ca și ei, cu oarecare indiferență, bineînțeles, lui Richard nu-i era pe plac: un nimeni; neam de irlandezi care au trebuit să-și părăsească țara, din pricina foametei, fiind alungați de la vetrele lor de două rânduri de recolte proaste de cartofi, când oamenilor care mureau de foame li se dădea hrișcă, și cadavrele celor morți erau ridicate cu carul de pe marginea drumurilor. Toți acești irlandezi au venit în Scoția, cu cârdurile lor de copii dintre care s-au recrutat în primul rând marinari și lucrători agricoli, sau și-au făcut loc în straturile sociale superioare ale bookmaker-ilor sau ale crâșmarilor: un neam de oameni neciopliți pe care nimeni nu dorea să-i vadă.

Perspectiva aceasta nu părea câtuși de puțin ispititoare pentru Richard care era mândru de originea sa scoțiană și sângele familiei Murray care mai târziu, datorită fanteziei soției sale Eva, fusese trecut și unei grupări de iacobini.

Rezultatul acestei atitudini fu cât se poate de limpede și se manifestă destul de repede: din acest punct de vedere ea nu putea fi de acord cu Richard, cum nu era nici din alte numeroase puncte de vedere; cum era să admită ca cineva să se amestece în alegerea pe care trebuia s-o facă ea însăși? Au plecat pur și simplu împreună, ea și Frank, în ziua aceea care s-a întâmplat acum nouă ani.

Acesta era motivul pentru care ea era acum aici și-l aștepta în fața porții, conștientă de fericirea ei și îndrăgostită în mod definitiv, și fără niciun fel de îndoială, de el.

Se mai apropiase. Ridică brațul și-i făcu semn, un semn sfios, dar în orice caz i-l făcu fără ezitare, deși astfel de gesturi nu se obișnuiau încă pe vremea aceea. În anul acesta, când în lungul străzilor mai continuau să treacă sfioase drapelele roșii, soțiile nu aveau obiceiul să facă tovarășilor lor de căsnicie astfel de semne impudice. A face semne cu mâna, în calea cuiva, nu era o purtare dintre cele mai cuviincioase. La rândul său îi răspunse și el cu un gest similar, confirmând astfel certitudinea purtării lor necuviincioase.

— Hallo! strigă ea și-i zâmbi din depărtare, înainte ca bărbatul să fi fost de ajuns de aproape, pentru a și putea da seama de zâmbetul ei.

— Bine te-am găsit.

Era un bărbat înalt și uscățiv, cam de treizeci de ani, nu tocmai bine îmbrăcat și din pricina felului de a-și ține trupul cu indiferență, părea puțin adus de spate. Avea părul castaniu deschis, ochii căprui și limpezi, obrazul ușor îmbujorat și dinții strălucitor de albi. Ceva nedefinit în atitudinea lui – privirea visătoare, mersul agale, gesturile domolite și mișcările indiferente, amestecate cu o stranie sfială – îi dădeau o înfățișare foarte curioasă, ca și când ar fi cântărit universul în palme și și-ar fi dat seama că nu merită altceva, decât o ironică lipsă de încredere.

— Ai întârziat, declară ea, fără să mai stea pe gânduri și constată, mai mult pentru el decât pentru ea, că nemulțumirea aproape constantă nu-i mai întunecă privirea: Mi-am închipuit că ai scăpat trenul de orele 4,30.

— Lui Moore nu-i scapă niciodată nimic, răspunse el mulțumit, doar cel mult ocazia de a-și face rugăciunile. Poți avea toată încrederea în F. J. Moore!

— Cred că n-ai uitat să-mi aduci șervețelele? întrebă ea, după ce o apucară de-a lungul aleii spre casă, și tonul întrebării ei păru semnificativ.

Bărbatul se uită la ea dintr-o parte, dar cu mai puțină încredere în sine și-și trecu încet mâna peste bărbie.

— O, Frank, ce purtare din partea ta! adăugă femeia cu glasul plin de reproșuri.

Nici nu se putea ca el să nu uite, deși îi spusese anume, că astăzi va trece pe la Gow. Acesta era magazinul care în familia Moore se bucura de o reputație neîntrecută: tot ce era cumpărat de la Gow, nu putea să fie decât bun. Toate lucrurile din casa lor, de la pianul din colțul salonului până la strecurătoarea de supă, totul fusese cumpărat pe bani gata, la anumite intervale intermitente de la atotputernicul domn Gow.

— Vrei o cutie de sardele? întrebă el fără să se grăbească. Ți-o voi aduce vinerea viitoare, ca să-ți ofer o compensație.

Buzele femeii tresăriră: avea atâta nevoie de aceste șervețele și săptămâna ce trecuse, uitase în fiecare zi să i le aducă. Dar așa era el. Întotdeauna; își uita de toate – de ziua nașterii ei, de a lui Peter și chiar de a lui însuși – recunoscuse fără niciun înconjur că nu-și aduce aminte de aceste date memorabile.

— Nu e mâncare de carne, o asigură el cu glas grav. Se vinde tuturor grupărilor religioase. Scumpul meu frate Eduard le recomandă cu toată căldura» Nu e nici un păcat, când sardelele ți s-au dat.

Clătină din cap și începu să râdă, fără să vrea.

— Constat că astă-seară ești bine dispus? declară ea. Intrară împreună în mica sufragerie, situată între salon și bucătărie, căci cele trei încăperi de la parter erau în formă de vagon – arhitectura „vilei” nu era deloc complicată – și când Peter, la cererea ei, bătu gongul, se așezară toți trei la masă, ca să-și bea ceaiul.

— Ce s-a întâmplat astăzi? întrebă Moore, după ce Netta intră și ieși că o bătaie de vânt, fără să se sinchisească de ei. Câte asasinate s-au întâmplat de azi dimineață, când am plecat de acasă?

— Totul este ca de obicei, răspunse ea cu glasul liniștit și-i întinse coșulețul cu pâinea prăjită. Doar cel mult am constatat că fiul tău a început acum să adune bile.

Privirile lui Moore se opriră asupra băiatului care începu să zâmbească.

— Bag de seamă, că băiatul nostru este un fel de Shylock, murmură el uitându-se la oul din farfurie.

— Și am întâlnit azi dimineață în oraș, pe domnișoara Hocking, adăugă Lucy.

Se uită la ea pe deasupra ceștii ridicate la gură – la masă avea obiceiul să stea adus de spate – și-i răspunse mal mult în glumă:

— Pinkie, drăguța de ea! Și ce a avut să-ți spună de astă dată?

Înțelese imediat că el vrea să facă glume, dar clătină din cap cu bunăvoință, fără să-i răspundă.

— Caraghioasă ființă, continuă Frank; nu înțeleg care poate fi motivul, dar nu știu niciodată în ce fel să vorbesc cu ea. Pentru mine Pinkie aceasta prea este complicată. Apoi pe un ton prefăcut: Sfânta Preacurată, o astfel de fată, pare nebună câteodată. Sorbindu-și ultima picătură de ceai, adăugă uitându-se la ea cu înțeles: Din ce vom avea de-a face mai puțin cu astfel de oameni, va fi cu atât mai bine. Mie-mi place…

— Frank… nu fi caraghios, ca întotdeauna, răspunse ea liniștită.

În clipa aceasta conversația lor fu întreruptă de soneria de la intrare, și Peter strigă:

— Factorul! apoi la un semn al mamei sale, lunecă de pe scaun și se repezi în vestibul. Se întoarse cât ai clipi, și pe obrazul lui se văzu o expresie de triumf: E pentru tine, mamă!

Lucy luă scrisoarea, se uită la plicul prelung, la scrisul adresei, la ștampila poștei, aplicată peste marca de culoare roșie, încruntă ușor din sprâncene și ridică fruntea pe urmă tăie plicul, cu cuțitul ce-l ținea în mână:

— Mi-am închipuit numaidecât, zise ea cu indiferență, după ce scoase scrisoarea și începu s-o citească.

— Cred că este de la Eduard, declară el în bătaie de joc, înainte ca ea să fi terminat cu cititul, deoarece știa că acesta este singurul care le scrie de obicei. Ce mai are de spus Reverența Sa? Vorbește despre sufletele noastre sau despre răsufletul său?

Femeia nu-i răspunse; în realitate mișca buzele, fără să articuleze nicio șoaptă; ea nici nu-l auzise c-a întrebat ceva; când i se întâmpla să citească, lectura o absorbea în întregime.

— Ei, haide spune, stărui el, nu cumva domnișoara O’Regan este indispusă, sau ce s-a întâmplat de astă dată?

Auzind cuvintele tatălui său, Peter începu să râdă: cunoștea foarte bine pe femeia care conducea gospodăria unchiului Eduard și știa de asemenea ce însemna o astfel de indispoziție Dar scrisoarea nu era de la Eduard.

— Este de la Anna, răspunse Lucy într-un târziu și lăsând scrisoarea din mână, ridică privirea mulțumită. Vine la noi. Joia viitoare o va aduce Joe de la Levenford, cu cabrioleta.

— Anna! exclamă Moore nemulțumit și cu glasul cu totul schimbat, aruncă scrisoarea pe care începuse s-o citească și el. Vine Anna! Cum se poate… Ce te-a determinat s-o poftești la noi?

Femeia încruntă ușor din sprâncene, nemulțumită de purtarea lui… mai ales acum, când era și băiatul de față.

— Ai uitat că este vară cu tine, răspunse ea. Cred că cel mai elementar simt de bunăcuviință – de ospitalitate ne obligă s-o invităm în casa noastră pentru o săptămână.

— Ospitalitate! Mai bine zi, multă bătaie de cap, pentru nimic.

— Dragă Frank, protestă ea cu o logică impecabilă, când tu ai fost la Belfast și Anna împreună cu tatăl ei te-au primit în casa lor, unde ai stat vreme de trei luni, n-a fost bătaie de cap?

— Eu m-am dus la Belfast în interes de afaceri și acesta a fost motivul care m-a determinat să stau în casa lor, ripostă el nemulțumit. Te rog să iei la cunoștință că nu sunt câtuși de puțin dispus să am nemulțumiri din pricina Annei.

— În cazul acesta voi avea grijă ca să mă nemulțumească numai pe mine, răspunse femeia, încercând să-și păstreze calmul, în fața lipsei lui de cumpăt. Nu uita că eu n-am văzut-o pe Anna, și aș vrea s o cunosc.

— Dă-o încolo de cunoștință, asta-ți mai lipsește, strigă el nemulțumit. Nu vreau s-o văd în casa mea, și fiindcă veni vorba, nu vreau să văd pe nimeni din banda ei, protestă el furios, categorisind în felul acesta pe toate rudele sale.

Încruntă ușor din sprâncene. Iată, una dintre caracteristicile lui Frank – dorința aceasta atât de contrară instinctului el primitor, felul său de a evita oamenii, de a trăi departe de toată lumea, până și de propriile sale rude – o nemulțumeau întotdeauna Nu se putu stăpâni să nu-i răspundă indignată:

— Sfinte Doamne! Dar ce rău vezi tu în faptul că Anna vine la noi? Tu refuzi mereu să primești lumea, chiar pe frații tăi. Protestezi împotriva lui Eduard, din cauză că ține o crâșmă. Acum te repezi cu gura și la Anna.

— Preotul și crâșmarul, frumoasă pereche! exclamă el în bătaie de joc. Ce au făcut până acum oamenii aceștia pentru mine sau pentru oricare altul? Înțelege odată, nu vreau să văd pe Anna în casa mea.

— De ce nu ești de acord să vină la noi?

— Pur și simplu pentru că nu vreau.

— Crezi că ești atât de desăvârșit, încât îți poți permite o astfel de atitudine?

— Cred c-ar trebui să știi și tu, căci dacă nu mă înșel, te-ai căsătorit cu mine? ripostă el nemulțumit.

Își mușcă buzele care începuseră să-i tremure de indignare și i se păru că, datorită acestei scrisori a verișoarei lui pe care o adusese factorul, un nor a început să întunece căsuța lor plină de soare. La urma urmelor, ce vină atât de mare avea ea? Invitase pe verișoara soțului ei, Anna Galton, să petreacă în casa lor câteva zile. Ce crimă de neiertat era aceasta? Anna, născută și crescută în Levenford, plecase acum zece ani împreună cu tatăl ei – asociatul firmei Lennox & Galton, pentru care lucra și Frank – în Irlanda și se stabiliseră la Belfast, pentru ca în orașul acela să se ocupe de afacerile de export ale firmei. Astăzi bătrânul Galton era mort și Anna se întorsese ca să limpezească împreună cu Lennox succesiunea firmei, așa că era cât se poate de firesc să-și aducă aminte de rudele ei și să le viziteze. După atâția ani de absență neîntreruptă, o astfel de intenție era pe deplin justificată. Petrecuse vreme de două săptămâni în casa lui Joe, la Levenford; probabil se va duce și la Port Doran, ca să viziteze pe Eduard; prin urmare era inevitabil să vină și la ei în Ardfillan. Fusese deci nici mai mult nici mai puțin, decât un gest de bunăcuviință din partea ei, s-o invite. Chiar mai mult decât atât, deoarece acum cinci ani când Frank plecase la Belfast, ca să susțină interesele firmei – în timpul primului atac de anghină al bătrânului Galton, de pe urma căruia și murise – verișoara lui îl îngrijise în mod ireproșabil vreme de trei luni. Faptul că Frank era ferit de primejdii, fusese pentru ea o mulțumire neașteptată, deoarece îl cunoștea destul de bine și știa cât de ușor poate fi dus de nas: se gândise că va fi obligat să doarmă în paturi cu cearșafuri umede, să mănânce prost, să stea la hoteluri de a doua mână și să treacă prin toate neajunsurile la care putea fi expus, când era departe de ea. Dar iată că Frank începe acum să protesteze împotriva acestei ospitalități pe care o oferise verișoarei sale, în schimbul grijilor ce și le-a făcut cu el Singur gândul unei astfel de posibilități era de ajuns, pentru a o face să se indigneze; cu toate acestea strânse cu putere din fălci și-și stăpâni cuvintele de supărare ce erau gata să i scape împotriva lui.

Urmă o clipă de tăcere; pe urmă Moore se ridică încet de la masă, puțin rușinat, și scoțând din buzunar nelipsitul pachet verde, își aprinse o țigară. Se propti în picioare pe pielea de oaie vopsită din fața căminului și sprijinindu-se cu spatele în consolă, trase câteva fumuri, uitându-se cu coada ochiului la Lucy.

— Din întâmplare astăzi am avut o mică discuție împreună, declară el într-un târziu, cu un fel de sfială.

Acesta era felul său de a se scuza. Femeia începu să zâmbească; în aceeași clipă raportul de sentimente obișnuite între ei fu restabilit și căutând anume să evite subiectul discuției de adineaori, îi răspunse:

— Cred că în legătură cu această chestiune, voi avea și eu foarte curând de spus ceva domnului Lennox. Chiar cât se poate de curând!

— Ce vrei să-i spui? întrebă el mirat.

— Vei vedea, ce-i voi spune! și dădu cu înțeles din cap. Săptămâna viitoare îl voi invita la noi la cină.

Nu mai zise nimic, ci se uită la ea cum se ridică de la masă și începe să adune tacâmurile, apoi fără să-și dea seama, ochii îi fugiră pe fereastră. Refluxul se terminase și pe țărmul bătucit, așternut cu nisip, copiii începuseră să se joace cu mingea. Peter se strecurase din casă și acum îl văzu că aleargă și țipă împreună cu ceilalți copii. Moore începu să se gândească liniștit: un bărbat ca el este tatăl acestui băiat! Pe vremea când era copil se juca și el cu mingea; iar acum… Cât de ciudate sunt întâmplările din viața omului! Și Anna trebuie să sosească… Gândul acesta nu era câtuși de puțin plăcut. Nu dorea s-o vadă în casa lui. Cu toate acestea seara era atât de frumoasă! Poate ar fi mai bine să iasă în grădină și să tundă iarba. Pe urmă se răzgândi și renunță. Probabil o va tunde mâine. Mâine, cuvântul acesta avea un rol important în viața lui Moore. Se așeză moleșit pe canapeaua din apropierea ferestrei; pachetul verde apăru din nou și-și aprinse o nouă țigară, apoi dădu fumul pe nări. Uitându-se la capătul aprins al țigării, declară:

— Lennox ține morțiș la ideea lui.

Se opri și încetă să mai adune ceștile de pe masă, gândindu-se la această informație despre care până acum își închipuise că nu o preocupă decât pe ea singură. Era vorba ca firma pentru care lucra Frank – aceeași firmă de acum opt ani, dar al cărei stăpân astăzi era numai Lennox – și care se ocupa cu importul din Irlanda, să-și extindă afacerile și asupra Olandei, de unde intenționa să importe noul produs sintetic: margarina. Un nume odios! Al unei substanțe și mai odioase! Totuși Lucy nu desconsidera prestigiul acestei întreprinderi, deși se gândea cu scârbă la acest surogat al untului. În dorința de a ține pas cu progresul, actualul proprietar al firmei, intenționa să dea o nouă dezvoltare întreprinderii sale. Aproba în întregime aceste planuri ale lui, deoarece își făcuse și ea în această privință anumite planuri în legătură cu Frank. Sosise timpul ca să poată avansa și el inițiativa acestei avansări va pleca de la ea.

Numai rareori i se întâmpla să definească situația lui de acum… probabil din cauză că nici ea nu căuta anume ca s-o definească; se mulțumea să spună că Frank „este la” firma Lennox & Galton, ceea ce subînțelegea un om de încredere și indispensabil, cu un salariu destul de frumos. Dar abstracție făcând de acest eufemism care indica bunăcredință, situația adevărată a lui Frank la această firmă, era aceea a unui mic agent comercial. Situația aceasta era nedreaptă. Ar fi dorit ca situația lui să fie mai bună, mai importantă. Dorea din tot sufletul ca el să progreseze, așa că mintea ei nerăbdătoare născocise un plan. Despre planul acesta vorbise și cu Frank, dar știa că el căuta să amâne executarea lui, sub pretext că se va gândi. „Fii liniștită, mă voi ocupa și de asta. Dar lasă-mă să mă mai gândesc”. Îi va spune el; sau se va preface că-i vorbește cu toată sinceritatea: „Voi vorbi mâine cu L.” Dar el nici nu s-a gândit la această chestiune și n-a vorbit nici cu Lennox, era convinsă că acesta este adevărul, deși spunea mereu, că știe „cum trebuie luat bătrânul”. Aceasta era de asemenea o dovadă a slăbiciunii lui, pe socoteala căreia făcuse haz de atâtea ori De astă dată însă se uită la el îngândurată și declară:

— Probabil ideea aceasta, Frank. Va fi norocul nostru, Nu că m-ar interesa atât de mult acest produs – adăugă ea, încercând să-și ascundă nerăbdarea în câteva cuvinte ironice – căci nimic nu se poate compara cu untul. Nici nu vreau să văd așa ceva în casa mea.

— Cu toate acestea ideea mi se pare foarte bună și produsul e ieftin, declară el, fără să poată găsi alte cuvinte care să explice succesul noului articol. Lennox are o clientelă numeroasă, așa că voi reuși să fac afaceri bune. Începu să caște: Mi-ar plăcea să mor și eu om bogat… de cumva nu mă vor spânzura înainte de a mă îmbogăți. Poate că voi reuși în ambele alternative. Ultimele cuvinte ale condamnatului, înainte de moarte: „Scumpii mei frați, sunt nevinovat. N-am făcut nimic altceva, decât mi-am pierdut scapulariul”.

Tăcu din nou și privirile îi fugiră pe fereastră, în direcția golfului, unde văzu pe Netta care ieșise să cheme pe Peter la culcare și acum îl gonea furioasă spre poartă, jucând ultima scenă a pantomimei din seara aceea.

Când se auziră pașii de-a lungul aleii prunduite, Lucy ieși din camera cu tava încărcată. Moore rămase nemișcat; spuse fiului său noapte bună, de cum intră în odaie, aprins la obraz și plin de sudoare, apoi așteptă în liniște. Așteptarea aceasta i se părea atât de ușoară și în oarecare măsură rezuma și caracterul său. Părea că mereu așteaptă câte ceva – puțin cam nerăbdător, puțin cam trist, ca și când ar fi prevăzut apropierea unui dezastru ce va trebui să se abată într-o bună zi asupra lui. Acest obicei al său făcea de multe ori pe Lucy să se uite întrebătoare la el. Căci cu toată energia ei nemăsurată, nu era totuși în stare să-l înțeleagă. Se gândea de multe ori, că ar prefera să fie mai vioi și mai puțin nepăsător față de incidentele mărunte ale vieții. De fapt nu avea acum niciun motiv care s-o determine să se mai îndoiască de indolența lui Moore, cum nu avea motive să se îndoiască nici de melancolia lui, de scepticismul și lipsa lui de voință… În generai vorbind era o fire ciudată, dar cu toate acestea nu era câtuși de puțin lipsit de calități. De pildă era în stare să curețe un măr de coajă, făcând o singură panglică extrem de subțire, fără să se rupă până la capăt; sau putea face fluiere din școarță de răchită; descoperea midii pe țărmul golfului din Ardmore și le frigea la grătar de ar fi putut ispiti cu ele chiar pe un anahoret. Felul în care manevra o scobitoare, era neîntrecut, deoarece între dinții lui scobitoarea părea un instrument creator. Altădată dispoziția lui părea foarte ciudată. Când lumea începea să vorbească despre dinții lui neobișnuit de frumoși, ceea ce se întâmpla destul de des, le răspundea foarte serios: „Sunt frumoși, deoarece pe vremea când eram tânăr, îi curățăm cu guliile ce le mâncam”. Tot așa, cine altul, afară de Moore ar fi fost în stare să se oprească, împreună, cu soția sa, îmbrăcată în rochie de oraș, la o azvârlitură de băț de casa lor proprie și să întrebe pe bătrânul Bowie, pe un ton serios, încotro trebuie să apuce pentru a găsi casa lui Moore?

— Iartă-mă, domnule Bowie, întreba el foarte serios și politicos, poate știi unde stă domnul Moore.

Când bătrânul tresărea speriat – acum împlinise șaptezeci de ani și avea o ușoară înclinație spre apoplexie – ridica degetul paralizat și-i indica direcția, îi mulțumea pentru informație, cu aceeași seriozitate și politețe:

— Mulțumesc, domnule Bowie, și băgând mâna în buznar, scotea cutia de chibrituri în care nu mai era decât un singur băț și răsplătea pe moșneagul care se uita la el mirat. Pe urmă ridica nasul în vânt și pleca fluierând melodia Boyne Water. Lucy se înfuria de fiecare dată, dar acesta era Moore cel adevărat.

Totuși numai rareori se întâmpla să fie atât de vesel; altădată avea accese chinuitoare de melancolie, când sta chircit și nemișcat în fața focului, cu buzele încleștate, preocupat de gânduri negre și cu privirile îndreptate spre jocul flăcărilor din cămin.

Afară de asta era o fire care nu se împrietenea ușor, dar și când se împrietenea cu cineva, prietenii lui erau oameni foarte ciudați: unul care avea curse pentru prins iepuri în pădurea Gielston, un cantonier care spărgea pietre în apropiere de Point, pentru repararea drumurilor; același domn Bowie căruia îi zicea Bătrânul Marinar și pe care de multe ori îl amenințase că-l va învăța să tricoteze. El însuși n-avea habar ce era tricotatul, dar la Moore chiar acest procedeu era caracteristic, F. J. Moore, omul indiferent, visător, cel căruia îi plăcea să facă fluiere din scoarță de răchită, în înfățișarea căruia stăruia necontenit melancolia prevestitoare de dezastre, melancolie care-l făcea de multe ori să ofteze abătut: „Să știi că eu voi sfârși prost. Dacă nu mă vor ridica la demnitatea de lord, cu siguranță mă vor ridica în spânzurătoare”.

Dar de astă dată, în timpul cât el se odihni pe canapea, Lucy se întoarse în casă. Își luă numaidecât broderia – o bucată de satin negru, pentru o față de pernă pe care broda flori și buchete cu panglici – și se așeză confortabil alături de el.

— Ei, începu ea veselă, ce spune ziarul, cred că ai putea să informezi și pe biata ta soție ce noutăți mai sunt astă seară?

Se întinse indiferent după ziar și începu să citească noutățile zilei: foile fâșâiau în timp ce le întorcea, cercetând pagină de pagină, ca apoi să înceapă din nou căutarea unei știri mai puțin banale. Din când în când îi citea câte o știre, la care adăuga propriile sale comentarii, întotdeauna îmbibate de un scepticism cumpătat. „Crezi, dacă vrei” sau „știi foarte bine ce atitudine au ziarele” părea că ar vrea el să spună, dar cu toate acestea asculta bucuroasă – și chiar îi cerea în mod stăruitor – părerea asupra subiectelor pe care le discutau. Afară de asta, la cererea ei îi citi cu glas tare un scurt articol care vorbea despre moda feminină a sezonului: pe Lucy o interesau rochiile – probabil mai mult decât ar fi trebuit, cum spunea el câteodată – ascultă cu atenție, chiar încetă să mai brodeze și dădu de câteva ori din cap în semn de aprobare.

În cele din urmă termină cu lectura și făcând ziarul mototol, îl lăsă să-i cadă din mână

— Ia o carte, zise ea după câteva clipe și rupse cu dinții un fir de mătase pe care-l înșiră în ac.

Dar lui nu-i prea plăceau cărțile: prefera ca din când în când să citească o revistă săptămânală; de obicei citea Photo-bits, nu din cauză că l-ar fi interesat prea mult, dar din când în când se întâmpla să găsească și câte o glumă savuroasă pe care o putea debita clienților. Într-un rând Lucy protestase cu toată energia împotriva acestei reviste, când Peter veni la ea, în mână cu un exemplar și o întrebă ce înseamnă „doamnele cu pulpe false”. Prin urmare de astă dată își împreună mâinile la spate și se propti în spătarul canapelei.

— E mult mai plăcut să nu faci nimic, răspunse el. Voi sta câteva clipe liniștit

Rămase nemișcat și o urmări cu privirea până când umbrele serii începură să se îngrămădească în cameră și pe măsură ce se îngroșa întunericul, în sufletul său se trezea mulțumirea pricinuită de intimitatea existentă între ei. Într-un târziu îi auzi glasul tremurat.

— Nu mai văd, exclamă ea și se uită la el zâmbind – în camera plină de umbre zâmbetul acesta al ei i se păru încântător. Va trebui să aprind lampa!

— Ce nevoie avem de lampă? întrebă el pe un ton semnificativ.

— Ca să pot coase.

— O, cred că pentru astă seară ai cusut de ajuns.

Întinse mâna ca s-o oprească și-i petrecu brațul împrejurul umerilor, strângând-o mai aproape de el. Fața de pernă brodată cu atâta grijă îi căzu din poală, fără s-o bage în seamă, și se strânse alături de soțul ei, supusă și mulțumită. Da, era mulțumită și nu încerca să-și ascundă această mulțumire și nici sfioasa încredere ce o avea în viitor. Afară de asta îl iubea, iubea atât de mult pe Frank al ei! Rămaseră câteva clipe nemișcați unul lângă altul și în timpul acesta lucirea palidă a înserării se topi din cameră. Pe urmă îi simți mâna cum coboară încet și se strecoară pe sub bluza cu care era îmbrăcată și începe să se miște plină de mângâieri. Era un semn – un semn ascuns al lor. Pieptul începu să i se zbată fierbinte în strânsoarea lui și fără s-o poată vedea, zâmbi. Și de astă dată presimțise această dorință a lui. Dar și procedeul acesta de a se apropia de ea, aici și într-un mod atât de neașteptat era caracteristic pentru Frank. Murmură provocatoare, dogorindu-i obrajii cu respirația fierbinte:

— Să știi că va trebui să te porți cumsecade, atâta timp cât Anna va fi în casa noastră.

Făcu o mișcare, ca și când ar fi vrut să spună ceva, dar nu zise nimic. Pe urmă nu mai putu răspunde, deoarece în clipa următoare femeia își lipi buzele fierbinți de obrazul lui.

— Te iubesc, Frank, murmură ea cu glasul în șoaptă. Știi cât de mult te iubesc

2

Joia următoare, la orele cinci și jumătate sosi cabrioleta de la Levenford, condusă de Joe, cu care aducea pe soră-sa Polly, pe Anna și bagajul Annei, și după ce făcu o curbă îndrăzneață se opri în fața casei. Îndrăzneață, din cauză că Joe ținea hățurile, cocoțat pe capră, în atitudine imperială, sigur de sine și măreț. Pe urmă își mișcă trupul uriaș și coborî, ca să mângâie cu un gest binevoitor gâtul asudat al calului și să plesnească mulțumit din limbă. Purtarea sa față de calul înhămat la cabrioletă dovedea experiență vastă. De altfel Joe se pricepea la toate, căci nu exista nimic ce marele Joe n-ar fi știut. Omniștiința aceasta era surprinzătoare la un bărbat care nu citea nimic, care-și iscălea numele cu greutate și care maltrata cu amabil dispreț englezeasca Reginei întrebuințând felul său de a se exprima, pentru Joe totul era ușor, și nu era deloc de mirare. Joe – întrebuințând din nou propria sa expresie – era doar, un băiat atât de cumsecade”. Ce e drept Joe era crâșmar, vindea rachiu și în oarecare măsura era și bookmaker. Dar ce importanță are așa ceva? Se știa despre el că își ferea în mod foarte cuviincios clientela de instinctele viciului, datorită unui judicios amestec de apă veritabilă scoțiană în rachiul pe care-l vindea; cât despre „călușei” în slăbiciunea aceasta a lui față de alergări era și o înclinație nobilă, și chiar în clipa aceasta Joe dovedea cât de mult ține la un cal de rasă. De astă dată își băgă degetul mare al mâinii în subțioara jiletcii, ridică fruntea cu mândrie și strigă amabil spre ceilalți.

— Ei, voi cei din trăsură! Ia poftim jos. Lăsați cufărul. Îl va duce Frankie în casă. Sfântă Bridgitta! Praful pe care l-am înghițit, mă face să-mi fie sete.

Pe urmă apucă în lungul aleii cu o demnitate cuviincioasă, ca și când atitudinea lui ar fi vrut să spună: toți cei care neagă drepturile irlandezilor de a invada și a cuceri Scoția, să poftească să se uite acum la Joseph Moore și să se ducă dracului.

Era bărbat voinic – nu atât de înalt pe cât era de gros, cu respectabilul pântece caracteristic hangiilor – și dispunea de toată amabilitatea oamenilor voinici. Amabilitatea binevoitoare strălucea în ochii lui mărunți și negri, ca două boabe de stafide îngropate în grăsimea lucitoare a obrazului său palid; nările îi erau destul de largi și din ele atârnau țepi de păr; dinții care i se vedeau de fiecare dată când mișca buza superioară și albastră din cauza mustății rase, erau albi, puternici și regulați, ca și când ar fi fost escrescențe ale țestei sale de fildeș. Pe capul rotund, cu părul scurt, care se îngusta spre creștet, melonul sta cocoțat într-o parte, cu un fel de cochetărie dinainte calculată; mantaua scurtă cafenie pe care o purta la drum ca să se apere împotriva prafului, era cu clinii în vânt și ghetele armonizate cu costumul albastru pe care-l purta erau de o superbă tonalitate de ocru. Într-un cuvânt, era un bărbat impunător; firește, nu mai era tânăr – împlinise cincizeci de ani – dar buna lui dispoziție părea inepuizabilă. Această bună dispoziție se putea constata și în exuberanța spontană a lui Joe. Dar afară de asta mai existau numeroase amănunte care certificau mult mai deplin capacitatea lui și mărețele calități de care dispunea. De pildă ziua aceea când vânduse unui mecanic beat, care jurase că vrea numaidecât să bea șampanie, o sticlă de bere. Pe urmă cazul când cumpărase un papagal despre care vânzătorul îl asigurase că vorbește și pe care, văzând că nu este în stare să scoată nicio vorbă, dădu ordin să-l împăieze. Altădată fusese invitat la un banchet ecleziastic și ajunase vreme de două zile – iată o dovadă de abnegație – pentru a face cu atât mai ușor cuvenita cinste copiosului praznic la care va participa.

Acesta era neîntrecutul Joe; acum venea pe aleia prunduită, cu Polly. Polly care era cu doi ani mai tânără decât el, și venea pe urma lui legănându-se ca o rață, ceea ce nu era faptă de mirare, dacă stai să te gândești la proporțiile ce le avea și la lărgimea rochiilor cu care era îmbrăcată. Nu era atât de înaltă ca Joe, dar era mult mai grasă, atât de grasă, încât îți făcea impresia c-au băgat-o cu sila într-un sac și astfel pare mai mică decât în realitate. Cu două rânduri de gușă, cu un obraz aprins și rotund, cu sânii mari – două obscenități gemene – cu pântecele prăvălit înainte, cu colacii de grăsime de pe glezne tremurând ca o gelatină pe deasupra pantofilor, cu nasturii numai pe jumătate încheiați, părea că efectul legii gravitației o determină mereu să cadă în brânci. Până și părul parcă-i atârna puțin pe spate. Rochia cu care era îmbrăcată, deși părea țipătoare, dovedea că a „costat ceva parale”. Cât despre culoarea rochiei, aceasta avea cel puțin calitatea că-i plăcea lui Polly, pe lângă toate acestea purta și o glugă anacronică de blană – „pentru drum, înțelegi” – și acum începuse să gâfâie.

Când ajunse în fața intrării, Polly respiră adânc de câteva ori, iar Joe apăsă iute și cu putere butonul soneriei, ca să anunțe sosirea vizitatorilor. Era un spectacol încântător să vezi această pereche de oameni atât de mulțumiți și atât de plini de viață. Când Netta le deschise ușa, Joe apucă pe Polly de braț și-i spuse galant:

— Intră în casă! Ce stai în prag și te uiți la ușă, cum s-ar uita o oaie la cuțitul măcelarului?

— Nu pot trece prin tine, ce naiba! răspunse Polly, care înțelese gluma fratelui ei. Se vedea limpede că ținea la Joe și că dragostea ei de soră era plină de admirație. Se împliniseră cinci ani de când îi conducea casa și în timpul acesta, din pieptul ei amplu se revărsaseră asupra lui valuri neîntrerupte de extaz.

Drept recompensă îi trase un ghiont în glumă, apoi se întoarse și strigă încântat:

— Anna! Vino încoace, fato! Ce stai acolo ca un popândău?

În clipa următoare intră tot atât de jovial în vestibul și începu să scuture pe Lucy de mână – când o vedea, era întotdeauna exuberant, – apoi prefăcându-se că începe un meci de box cu Peter, începu să strige pe fratele său.

— Frankie! Ia să-ți văd mutra, Frankie băiete!

Un bărbat fără pereche era marele Joe Moore – sau cum spunea el însuși: „pe cinstea mea, Joe poate fi tot ce poftești”.

— Frank va coborî imediat, se grăbi Lucy să-i răspundă

Cu mare greutate îl determinase să se ducă la etaj, ca să se bărbierească și să-și schimbe costumul. Ea însăși își scosese abia adineaori halatul și era încă aprinsă la obraz, de treburile de la bucătărie.

Îmi pare atât de bine c-ați venit, declară ea cu toată sinceritatea Dar, Anna – unde este Anna? Și ochii lucitori îi fugiră pe deasupra umărului lui Joe.

— Anna! strigă Joe din nou și-și împinse pălăria pe ceafă.

La chemarea lui, Anna se apropie, cu mișcări sfioase, dar nepăsătoare, cu înfățișarea calmă și măsurată. Era o fată sub treizeci de ani, oacheșă și înaltă. Îmbrăcată discret, cu silueta elegantă; obrazul ei palid era luminat de ochii mari căprui, adânci și aproape fără expresie. Ochii aceștia, cu priviri indiferente, păreau că fug în toate părțile; buzele ei erau pline și roșii, iar înfățișarea pe jumătate zâmbitoare pe jumătate disprețuitoare, era un curios amestec de ostilitate și silă.

— Vasăzică dumneata ești Anna, zise Lucy și-i întinse mâna zâmbind. Îmi pare bine; sunt mulțumită c-ai venit!

— Mulțumesc, răspunse Anna, cu amabilitate. Glasul ei era liniștit și părea surprinzător de distins. Toată înfățișarea Annei, ținând seama de originea și de mediul în care trăia, pricinui lui Lucy o plăcere neașteptată. Îmi va face plăcere; sunt foarte mulțumită că am poftit-o la mine, își zise ea.

— Și sunt și eu mulțumită că am putut scăpă de ea, interveni Polly în glumă și-și scutură penele – pălăria ei era plină de pene de struț, de culoare violetă. Să știi că acesta este adevărul. Timp de două săptămâni a reținut de la treburi pe fratele Joe. Tocmai pe el care este un om cumsecade și mai are pe cap și o soră care ar fi în stare să-i mănânce și urechile.

Peter, îmbrăcat în costumul lui scoțian, așa cum se cerea de fiecare dată când veneau vizitatori, începu să chicotească, apoi se aprinse ca para; i se spusese dinainte că va putea să apară în fața, vizitatorilor, dar fără să i se audă gura.

— Bine! Bine! strigă Joe lovindu-se cu palmele peste pulpele picioarelor. Am venit cu toții la Mullingar, și luând băiatul de braț, trecură imediat în sufrageria unde-i aștepta un ceai consistent. Masa părea impunătoare, cu cele mai frumoase șervețele, cel mai elegant serviciu și cea mai strălucitoare argintărie ce o avea Lucy; cutia de argint pentru pesmeți o moștenise de la mama ei – ar fi vrut s-o ia Richard, dar nu i-a dat-o – pe masă era însuși serviciul ei de porțelan pictat de mână, pe care-l primise ea dar de nuntă și care datorită cine știe cărei minuni, rămăsese intact. Pe masă erau tot felul de bucate; fripturi reci, prăjituri, franzeluțe și o șuncă mult promițătoare, iar pe măsuța de alături fața de masă lucrată cu croșeta dovedea că se vă servi și o mâncare caldă. Fără îndoială Lucy avusese multă bătaie de cap cu aceste pregătiri. Tot așa tonul acestor întruniri familiare jignea uneori simțul ei sever pentru decor. Dar de amănuntul acesta, cum avea obiceiul, nu vru să țină seama. Aceștia făceau parte din familia lui Frank, față de care avea obligații sociale, un fel de simț al datoriei.

În timpul acesta Joe cercetă masa cu ochii plini de interes.

— Pe cinstea meu, simt nevoia să mai prind puțină putere, declară el mulțumit și-și ridică cingătoarea, bătându-se cu latul palmei peste pântece. Eu și Polly și Anna am plecat de acasă foarte devreme.

Polly, care în timpul acesta începuse să examineze cu atenție fotografiile, ornamentele și porțelanurile de pe etajeră, răspunse:

— Dogoarea soarelui până aici a făcut să-mi treacă de foame. Nu mă simt mai bine. Am o zvâcneală împrejurul inimii, se adresă ea lui Lucy, făcând o mutră ca și când ar fi obișnuită cu acest fel de suferință. De fapt Polly avea dreptul de proprietate sau cel puțin dreptul de opțiune asupra unor afecțiuni dintre cele mai dureroase: O simt ca pe un bolovan, vârtoasă și grea. Pe urmă începe să zvâcnească, de-mi taie respirația, și adăugă: Într-o bună zi are să mă curețe.

— Ce s-a întâmplat cu fratele meu? strigă Joe, adulmecând împrejurul său. Unde este – doar nu s-a dus să vorbească cu cineva, ca să cumpere un câine?

Aproape în aceeași clipă Frank apăru în sufragerie, pe obraz cu obișnuita expresie de absență și sfială, ca întotdeauna, când își da silința să pară firesc și la îndemână.

— Cum mai merge cu ciolanele, băiete? răcni Joe numaidecât.

Frank dădu din cap, fără niciun fel de entuziasm, apoi se opri stângaci în fața Annei și ezită; costumul nou pe care-l purta, atârna țeapăn pe trupul lui.

— Vasăzică te-ai întors, Anna? întrebă el.

— Da, cred că asta se vede, Frank, răspunse ea cu un zâmbet fugar. Îmi face impresia că nu mă mai recunoști.

— Te-am recunoscut imediat, declară Frank, cu glasul stăpânit. Nu te-ai schimbat câtuși de puțin, din ziua când am fost la voi.

— Foarte bine, răspunse ea cu îngăduință. Fata aceasta, avea o liniște foarte plăcută care în realitate era partea cea mai simpatică din atitudinea ei.

— Probabil domnul Lennox va veni ceva mai târziu, declară Lucy, întrerupând scurta tăcere ce urmă după aceea. Dar nu-l vom aștepta, căci mi-a spus că va veni numai după terminarea ceaiului.

Se așezară la masă bine dispuși. Netta apăru, în mână cu o tavă pe care se vedea ceainicul aburind, și Lucy îmbujorată la obraz începu să toarne în ceștile invitaților, dându-și silința să le satisfacă toate dorințele.

— Sper că vizita aceasta îți va face plăcere, se adresa ea Annei, cu toată amabilitatea. Peter a organizat o excursie în cinstea dumitale și am fost invitați să petrecem o zi la Eduard, la Port Doran. Dar probabil, după ce vei pleca de la noi, vei sta câteva zile și la el?

— Nu, răspunse Anna îngândurată. Nu cred că voi trece și pe la el.

— La Ned, n-ai ținut niciodată din cale afară, nu-i așa Anna? întrebă Polly, care gâfâia mestecând pesmeți.

— Ned, răspunse Anna, gândindu-se mulțumită la Pastorul Moore, este un preot cum nu s-ar putea găsi un altul mai cumsecade.

— La ordine, Anna, la ordine, strigă Joe, care mesteca din răsputeri și probabil descoperise o nuanță de ironie, tocmai acolo unde n-avea ce căuta. Respectă haina preoțească! Cinstește familia!

— Are o femeie foarte pricepută care-i conduce gospodăria – pe doamna O’Regan – continuă ea netulburată. Are grijă de el ca un înger păzitor; e o femeie foarte cumsecade.

În cuvintele acestea nu era nimic de râs, totuși Joe începu să râdă; Polly chicoti scurt; până și Frank începu să zâmbească.

Lucy nu înțelegea ce s-a întâmplat și se aprinse și mai mult la obraz apoi se întoarse spre Anna, și o clipă rămase profund impresionată de calitatea subtilă ce o constată în înfățișarea ei. Dar clipa aceasta trecu numaidecât și Anna îi suportă privirea cu tot calmul, apoi adăugă:

— Nu prea văd ce ar fi aici de râs.

— Sfântă Fecioară! exclamă Joe pe tonul ce-l întrebuința totdeauna în clipele sale de emoție. Ouăle acestea sunt tot atât de bune ca și ouăle de curcă; mai dă-mi două, dragă Lucy, și o felie de friptură rece.

Polly se întinse peste masă și-i întinse farfuria fratelui ei.

— Îmi pare bine, Joe, că ai poftă de mâncare, declară ea. Apoi se întoarse spre Lucy și zâmbi, având grijă să nu-și deplaseze dantura… o dantură admirabilă pe care Joe i-o cumpărase de curând, și adăugă: bărbatului să-i dai bine de mâncare, acesta este cuvântul meu de ordine. Toți bărbații își au inima în stomac. Și nimic nu-ți dă mai multă putere, ca o friptură în sânge. Aceasta este mâncarea care ți se așterne pe ciolane și împiedică declinul. Se opri și încrucișându-și brațele peste pântece, adăugă: acesta este un adevăr sfânt.

În realitate Polly avea o profundă încredere în adevărurile sfinte. În calitate de femeie bolnăvicioasă, avea convingeri profunde și credință nestrămutată în providență și canula clistirului.

— Dar afacerile cu untul, cum mai merg, tinere? – întrebă Joe, lingând gălbenușul de ou rămas pe cuțit, întrebarea lui fiind o ușoară aluzie la ocupația fratelui său,

— Merg bine, răspunse Frank scurt, dar cred că nu vor merge cu nimic mai bine, din cauză că tu te interesezi de ele, Joe înclină încet căpățâna tunsă cu grijă.

— Ai aflat, începu din nou Polly, ale cărei gânduri stăruiau mereu asupra problemelor patologice, ai aflat ce fac acum cu untul? Mai zilele trecute am auzit despre o femeie, care s-a dus să se caute la unul dintre sanatoriile acestea moderne, și spuneau că acolo au hrănit-o numai cu unt. A înghițit nenumărate kilograme de unt proaspăt și au îndopat-o atât de mult, încât a început să transpire grăsimea. Într-o dimineață însă s-a săturat și a aruncat castronul cu unt pe fereastra deschisă, iar untul, cum mă vedeți și vă văd, a căzut exact în capul medicului șef. La câteva luni după aceea a murit, fie odihnită! Cred că doctorul a ucis-o, ca să se răzbune. Am început să-mi închipui că sunt și eu atinsă la plămâni.

— O, sărut mâna! ripostă Joe grațios. Și picioarele regelui Billie! Mi se pare că tu ești atinsă la creier. Lăsă cu zgomot cuțitul și furculița din mână și întorcând capul rotund pe gâtul ca un pivot, continuă cu amabilitate: mâncarea aceasta a fost admirabilă. Ai auzit Frankie, băiete? Ai o nevastă, o comoară!

— Mulțumesc pentru informație, răspunse Frank rigid. Dar nu ți-am cerut-o.

Joe însă nu se supără.

— Tu ai avut noroc, băiete – ai avut noroc. În calitatea mea de frate mai bătrân și de bărbat văduv, nu pot decât să te invidiez. Eu nu sunt omul care să țin socoteală de Decalog. Biata mea Katie, – fie odihnită acolo unde este, n-ar fi fost în stare să pregătească o astfel de mâncare, nici dac-ar fi fost vorba să-și mântuiască sufletul de chinurile purgatoriului.

Lucy începu să se frământe. Aceste întruniri familiale, deși trebuia să se împace cu conversațiile fără nicio restricție, se desfășurau întotdeauna cu ușurință, imediat ce rezerva caracteristică a lui Frank începea să sa liniștească. Dar de astă dată această rezervă a soțului ei persista, cu toate străduințele ei de a o înlătura. Și ea nu era obișnuită să se străduiască zadarnic. Încruntă ușor din sprâncene și uitându-se la el, peste buchetul de crizanteme galbene din mijlocul mesei, îi spuse cu glasul impetuos.

— Ce-i cu tine, Frank? Constat că nu te ocupi de verișoara ta. Întinde-i coșulețul cu pâinea prăjită.

— E foarte amabil, răspunse Anna zâmbind. Dar n-a reușit să-și stăpânească spaima pe care i-am pricinuit-o, când m-a văzut.

— Văd și eu că n-a reușit să și-o stăpânească, declară Lucy cu glasul încărcat de reproșuri și se uită la Frank, care întinse nemulțumit farfuria spre ea. Apoi se întoarse spre Anna, hotărâtă să-i ofere o compensație și o întrebă: Ți-a făcut plăcere vizita aceasta la Levenford?

— Mi-a făcut și nu mi-a făcut, răspunse Anna, cu înțeles.

— Vrea să spună, interveni Polly, că nu poate suferi orașul acesta.

— Înțeleg care este motivul, declară Lucy și se uită la Anna surâzând: și-a lăsat inima în Irlanda.

Urmă o pauză destul de perceptibilă, cu tot zgomotul surd al masticației generale a celor de la masă, o scurtă intermitență, în timpul căreia Joe, Polly și chiar Frank, unul după altul, aruncară câte o privire spre Anna.

— Poate da, poate nu! răspunse Anna în bătaie cíe Joc.

Se făcu apoi tăcere. Lucy se simți intrigată și această senzație de perplexitate nu-i făcu nicio plăcere. Era gata să spună ceva, când Frank – care numai rareori scotea câte o vorbă – împinse scaunul și se ridică de la masă, ca să declare:

— Ce-ați zice, dacă acum, după ce am isprăvit de mâncat, am trece în salon.

Toată lumea se ridică în picioare. Polly își trecu șervețelul, peste obrajii asudați.

— Eu am întotdeauna prostul obicei, că asud în timpul cât stau la masă, declară ea cu glasul în șoaptă. Sunt obligată să mănânc încet, căci altfel mă sufoc și încep să sughiț.

În timpul cât vorbi o apucă sughițul, fără să-și dea seama că Lucy încruntă din sprâncene și privirile Annei rătăcesc în gol.

Intrară în salon. Joe își descheie nasturii de la jiletcă, scoase o țigară și avu grijă să nu-i rupă eticheta roșie, în timpul cât și-o aprinse cu scăpărătoarea. Polly făcându-și ușor vânt, se așeză într-un fotoliu de lângă fereastră, Anna pe canapea, Frank în colțul său favorit de lângă cămin și cu privirile pierdute începu să manevreze scobitoarea între dinți.

Lucy se opri în pragul ușii, cu un braț petrecut împrejurul umerilor lui Peter.

— Pe mine să mă iertați, zise ea. E ora când trebuie să-l culc.

— Nu, mamă, protestă băiatul, e prea devreme.

— Lasă-l să mai stea puțin cu noi, propuse Anna.

— Îmi pare rău, răspunse Lucy cu sfială, dar regula este ca la orele șapte să se culce.

Băiatul făcu o strâmbătură.

— Da, murmură el, dar unchiul Joe mi-a făgăduit să-mi dea un penny, și nu mi l-a dat.

— Sfinte Atotputernice! exclamă Joe, am uitat cu totul. Cu un gest seniorial își scoase țigara din gură și după multă scotoceală prin buzunare, dădu de un ban de aramă pe care-l întinse băiatului.

— Spune mulțumesc, zise Lucy cu glasul răstit. Cererea fiului ei dovedea o lăcomie prea exagerată, pentru a-i putea fi pe plac: cine a mai auzit ca stăpânul casei să ceară bani invitaților săi. Se întoarse grăbită, ușor nemulțumită de ceva ce ea însăși nu putea înțelege. Când ajunse sus pe galerie, îi spuse:

— N-ar fi trebuit să faci așa ceva, fiule.

— Mamă, te rog să mă ierți, răspunse el râzând; dar cu toate acestea banul îl băgă în cana cu capacul de metal.

După ce ajunse la etaj, se gândi că ar fi fost bine să cheme pe Anna, ca să-i ajute și în timp ce ar fi stat amândouă aplecate asupra cadei, intimitatea dintre ele ar fi devenit mai adâncă. Fără îndoială Anna era prea sfioasă, pentru a-i face ea o astfel de propunere. Va trebui să înlăture această rezervă a Annei și s-o facă să se simtă ca la ea acasă.

Gândindu-se în felul acesta, aproape terminase, când de jos se auzi sunând ușor la intrare, ceea ce însemna că a sosit domnul Lennox. Mișcările mâinilor îi deveniră în mod instinctiv mai grăbite. Deși avea biroul la Glasgow, locuia și el în Ardfillan, ceva mai sus, pe coasta colinei și era o dovadă de atenție neobișnuită din partea lui, „să treacă pe la ei” – cum avea el obiceiul să califice aceste vizite. Dar cu toată liniștea și superioritatea rece a domnului Lennox, ei îi plăcea omul acesta și avea toate motivele să-l cultive. Fire inofensivă, șireată și îngăduitoare, era cunoscut ca un om cu vederi largi – altfel cum s-ar fi putut înțelege și asocia vreme atât de îndelungată cu Galton? Un scoțian și un irlandez patroni ai aceleiași întreprinderi! O împerechere mult mai imposibilă, decât cea a unui catolic cu un evreu. Dar cu toate acestea reușise: Galton avea clientela și capitalul. Acum, după moartea lui Galton, știa despre el că se gândește la ceva mult mai îndrăzneț: extinderea comerțului său asupra importului din Olanda a noului produs sintetic. Aceasta era ocazia ce i se oferea acum. Astă-seară însă nu avea intenția să-și desfășoare strategia, ci să facă numai pregătirile necesare pentru scopul ce-l urmărea.

Astfel, fiind conștientă că până acum a procedat față de Lennox cu tot tactul cuvenit – chiar de acum i se părea că orizontul începe să se însenineze – sărută pe Peter și-i ură noapte bună, apoi se grăbi să se întoarcă la invitații din salon.

Când intră, pe Joe îl găsi firește, în vervă. Cu un gest declamatoriu ridicase mâna în aer și perora, cutremurat de emoție:

— N-au decât să ne spună că suntem irlandezi netrebnici! Afirmă mereu, că nu suntem buni de nimic. Zic eu ceva? N-am spus nicio vorbă împotrivă. Îi las să ne supravegheze. Noi, cu toată vorbăria lor, ne facem treburile. Chiar aici la Levenford, întrebați pe cine aveți de Big Joe Moore! Toată lumea mă cunoaște. Mă cunoaște chiar foarte bine. N-am avut atât noroc ca ceilalți membri ai familiei mele, dar cu toate acestea am reușit să-mi fac drumul meu și să adun și ceva parale pe care le-am pus de-o parte. Pe vremea când eram copil, vindeam ziare, iar astăzi sunt directorul Clubului Verde de Foot-Ball și președintele local al A.O.H. S-ar putea să nu fie tocmai mult, dar este de ajuns, ca să poți trăi mulțumit.

— Grija aceasta s-o lăsați în seama lui Joe, interveni Polly și dădu din cap, uitându-se la ei pe sub pleoapele pe jumătate închise.

Lennox se uită la paharul de whisky ce-l avea în fața sa. Era un bărbat de cincizeci de ani, de statură mijlocie și cu barba căruntă, căruia îi plăcea să trăiască liniștit și era conștient de sine însuși. Era îmbrăcat într-un costum aspru de tweed, de cea mai bună calitate, dar foarte prost făcut, cu ochi șireți și de cele mai multe ori ascunși, cu gura mică țuguiată, iar mâinile cu pumnii încleștați îi burdușeau buzunarele pantalonilor și jiletca simplă tricotată părea neobișnuit de agresivă din cauza unei impunătoare baterii de creioane foarte bine ascuțite ce le purta în buzunar, chiar în timpul când nu era la birou, amănunt care caracteriza personalitatea acestui om. Din fire era om tăcut și prevăzător, iar șiretenia pentru el era ceea ce ar fi putut să fie pentru altul spiritul, În aparență trăia exclusiv pentru mica și înfloritoarea sa întreprindere. Înfățișarea lui putea fi caracterizată drept o minuțioasă prudență și uneori era în stare să pară extrem de preocupat. Fără a fi un om strălucit și nici prefăcut, era înzestrat cu o foarte utilă perspicacitate înnăscută Acesta era Lennox: un om calm, viclean și ascuns.

— Ei, ei, ei, exclamă el pe un ton neobișnuit de calm, dumneata ești un om remarcabil. Aici nu mai încape nicio îndoială, nici cea mai mică îndoială. Dar ar fi fost imposibil, ca din atitudinea lui să-ți poți da seama, dacă aceste cuvinte sunt sau nu sunt un compliment la adresa lui Joe.

— Nu! Despre mine nu s-ar putea spune că n-am reușit destul de bine, declară Joe, expansiv. La Shamrock Bar poți gusta o picătură de John Jeameson, tot atât de bun ca în orice parte a districtului Klyde. Dar deși am reușit să adun ceva, nu uit nici de cei săraci. Nu uit câtuși de puțin. De Crăciun bag întotdeauna mâna în buzunar și dau pentru St. Vincent de Paul. Nu uit nici de partea ce se cuvine clerului. De fiecare dată când Pater Cassidy pleacă cu pantahuza, îi fac plăcerea și-i pun un sovereign în palmă, bine înțeles, nu pentru că ar fi nevoie, căci de fiecare dată îl fac mai mult cu sila să-l primească: este un simplu gest de bunătate din partea mea.

— Suflă cu nădejde din surle Joe, zise Frank și ridică privirea în tavan, iar pe buze îi tremură un zâmbet.

— Și de ce să nu suflu băiete? răspunse Joe râzând provocator. Doar surla cântă o melodie plăcută.

— Trebuie să știți că Joe Moore este un om cu inima largă, declară Polly cu inocență, încercând să dea drumul șiretelor de la corset.

Urmă un timp de tăcere; apoi Lennox se uită dintr-o parte la Lucy.

Dar elementul scoțian ce mai face? întrebă el; aceasta era aluzia întrebuințată de el în legătură cu alianța dintre ei, și cu care califica aceste raporturi.

— Bine… ca de obicei, răspunse ea zâmbind. Peter a fost cam răcit. Nimic grav.

— O felie de slănină, interveni Polly cu glasul somnoros, așternută pe piept este întocmai ca o platoșă pentru plămâni.

Nimeni nu dădu atenție acestei observații și Polly se sprijini moale în spătarul scaunului.

— Ce este cu noul proiect, domnule Lennox? întrebă Lucy în dorința de a profita de ocazie. Merge înainte?’

— Tocmai le spuneam, răspunse el cu glasul blând. Eu țin foarte mult la acest proiect. Am fost ieri până la Leith și am făcut pregătirile necesare în docuri.