Sabia dreptatii
Aa
În fiecare miercuri seara, mama lui Paul, ieșind de la serviciul ei de la Primărie, se ducea cu tramvaiul până la Capela Merrion, ca să asiste la slujba săptămânală. Paul o aștepta la ieșire, după ce audia cursul de filosofie de la ora cinci; de obicei mergea pe jos până acolo, dar în această miercuri, discuția lui cu profesorul Slade îl reținuse până târziu, astfel încât, după ce se uită la ceas, se hotărî să meargă direct acasă.
Era o seară de iulie, iar clădirile mânjite de funingine ale Belfast-ului păreau învăluite într-o lumină vrăjită. Profilate pe cerul chihlimbariu, acoperișurile și coșurile marelui oraș din nordul Irlandei își pierdeau contururile prozaice, devenind misterioase și strălucitoare ca o cetate întrezărită în vis.
Când ajunse pe Larne Road, liniștita stradă lăturalnică, pe care locuia împreună cu maică-sa, într-un apartament de trei camere, la parterul casei cu numărul 29, se simți năpădit de un val de emoție. Avea brusc sentimentul frumuseții și al plenitudinii vieții. O clipă rămase încremenit în prag, cu răsuflarea tăiată – un tânăr modest, cu capul descoperit, îmbrăcat într-un costum de tweed cam uzat După ce-și umplu plămânii cu aerul catifelat al amurgului, se răsuci sprinten și vârî cheia în broască.
Canarul ciripea în bucătărie. Fluierând către el, își scoase haina, o atârnă în cuierul din vestibul și, rămas numai în cămașă, puse la fiert apă într-o oală și începu să pregătească cina. Câteva minute mai târziu, ceasul deșteptător de pe consola căminului sună de șapte, iar Paul auzi pașii mamei lui la poarta de afară. O întâmpină cu un salut voios când ea intră în casă: o făptură pirpirie, îmbrăcată în negru și ușor aplecată într-o parte, sub povara indispensabilei și atotcuprinzătoarei sacoșe.
— Îmi pare rău, mamă, că n-am putut veni să te-aștept, dar Slade mi-a dat slujba aceea – spuse el, zâmbind. Sunt aproape sigur.
Doamna Burgess îl privi cu atenție. Smocul de păr cărunt, cenușiu ce răzbea pe sub pălăria ei roasă de vreme sporea impresia de oboseală și de resemnare creștinească, pe care-o dădeau trăsăturile-i apăsate și privirea fixă a ochilor ei miopi. Dar această expresie se topi treptat sub căutătura lui veselă și deschisă. Era, slavă Domnului, o față plăcută, nu prea frumoasă, ce-i drept – și doamna Burgess îi mulțumi din nou lui Dumnezeu că-l cruțase pe fiul ei de primejdiile unei frumuseți excesive – dar deschisă și armonioasă, un pic trasă, desigur din pricina zelului studios, cu pomeții ieșiți în afară, dar cu un ten sănătos, cu niște ochi limpezi, de un cenușiu foarte luminos, și cu o frunte lată, străjuită de un păr castaniu tuns scurt. Avea un trup bine legat și viguros, deși, în urma unui accident suferit la un meci de fotbal, șchiopăta puțin de piciorul drept.
— Mă bucur că s-a aranjat. Am știut eu că ai motive serioase să nu vii să m-aștepți. Și Ella, și domnul Fleming au regretat că n-ai venit.
Își strânse ghem mănușile de ață și, aruncând o privire expertă spre masă, scoase din sacoșă o bucată de șuncă învelită în pergament, precum și un pachet cu pâinișoarele lui preferate. Se așezară la masă, iar după ce ea rosti binecuvântarea obișnuită, începură să mănânce. Paul își dădu seama că, în ciuda rezervei ei, maică-sa era încântată.
— E o ocazie rară, mamă! Trei guinee pe săptămână. Și pe toată durata vacanței, adică nouă săptămâni.
— O să fie o schimbare plăcută, după atâta învățătură pentru examene.
— Da – încuviință el, dând din cap. Cursurile de vară sunt un fel de vacanță.
— Dumnezeu se arată milostiv cu tine, Paul!
— Trebuie să-i trimit chiar astă-seară profesorului Slade certificatul meu de naștere – spuse tânărul, încetând să zâmbească.
Maică-sa rămase tăcută. Cu capul plecat, apucă lingurița și scoase o frunză de ceai care plutea în ceașca ei.
— Ce nevoie au de-un certificat de naștere? întrebă, cu o voce cam vătuită.
— A, o simplă formalitate – răspunse el, cu dezinvoltură. Nu vor să angajeze tineri sub douăzeci și unu de ani. Mi-a venit greu să-l conving pe Slade că am devenit major luna trecută.
— N-a vrut, adică, să te creadă pe cuvânt?
Paul o privi surprins:
— Mamă! Nu fi nedreaptă! Omul nu face decât să aplice regulamentul. Cererea mea, însoțită de certificatul de naștere, trebuie să meargă la Consiliu.
Doamna Burgess nu-i răspunse. După o scurtă pauză, Paul începu să-i relateze, pe un ton pe jumătate amuzat, discuția lui cu profesorul, care era și director al cursurilor de vară de la Portray. După ce sfârși de băut cea de a treia ceașcă de ceai, se sculă de la masă. Abia atunci se clinti și maică-sa. Oprindu-l pe neașteptate, îi spuse:
— Paul, sunt… În fond, nu sunt sigură că… nu sunt convinsă că-mi place ideea asta a ta de a te duce la Portray.
— Cum?! exclamă el. Păi am tot sperat amândoi, săptâmâni în șir, c-o să capăt slujba!
— Ar însemna să fii departe de mine – spuse ea, cu șovăială în glas, și privi din nou în jos. Ar însemna să nu ne mai petrecem împreună week-end-ul, cu familia Fleming. Ella ar fi foarte dezamăgită. Și-apoi, ți-ar fi și ție prea greu…
— E absurd, mamă! Îți faci griji pentru un fleac de nimic.
Și înainte ca maică-sa să mai poată spune ceva, Paul porni repede pe coridor, spre odaia lui, ca să-și scrie cererea. Era un mic studio-dormitor, situat în partea din față a casei, iar pe pereții tapetați cu hârtie lucioasă atârnau fotografii înrămate, înfățișând echipe de fotbal și de hochei. Pe consola căminului se înșiruiau o sumedenie de cupe și alte trofee, cucerite de-a lungul anilor la întrecerile universitare. Sub fereastră erau niște rafturi cu cărți
— Romane și lucrări mai serioase, îndeobște clasice, vădind un gust judicios și echilibrat. Vizavi, ascuns de o draperie verde, se afla patul îngust în care dormea; iar pe o masă negeluită, rezemată de perete, erau orânduite cu grijă fișele lui de lectură, alături de programul de studii. Totul mărturisea, în tăcere, caracterul ales al lui Paul, sănătatea lui fizică și morală, inteligența și sensibilitatea lui. Singurul lucru pe care l-ar fi putut reproșa cineva ar fi fost însăși ordinea excesiva ce domnea în încăpere, ordine care sugera o anume pedanterie, un anumit cult al perfecțiunii, rod al educației moralizatoare primită de la maică-sa.
Se așeză la masă, își scoase stiloul și, cu umerii drepți și cu coatele lipite de trup, completă cu pricepere formularul. Recitindu-l ca să se încredințeze că nu greșise, dădu din cap și se întoarse în salon.
— Mamă, ești bună să-mi dai certificatul? Aș vrea să mai prind poșta de la ora nouă.
Maică-sa își înălță capul. Nici nu începuse să strângă masa: rămăsese nemișcată pe scaun, așa cum o lăsase. Fața ei părea îmbujorată, iar vocea avea un ton neobișnuit de ascuțit:
— Zău dacă știu unde e! Nu-i un lucru pe care să-l poți găsi așa, într-o clipită!
— Hai, mamă! Trebuie să fie în sertarul de sus.
Privirea lui zbură spre scrinul arcuit ca un cioc de corabie, unde maică-sa își ținea toate hârtiile, câteva bijuterii de familie, Biblia, ochelarii și alte obiecte de uz personal. Ea îi întoarse privirea, cu gura ușor întredeschisă, dezvăluindu-și în parte dantura ieftină și cam strâmbă. Roșeața pierise, lăsându-i obrajii mai palizi ca de obicei. Ridicându-se, scoase din poșetă o cheie și descuie sertarul de sus al scrinului. Cu spatele la Paul, scotoci vreme de cinci minute, apoi încuie sertarul și se răsuci pe călcâie.
— Nu, nu-l pot găsi – spuse ea, cu o voce calmă. Nu-i aici.
Paul își mușcă buzele, plictisit. Era un fiu ascultător și afectuos, condiționat de o educație severă, dar în clipa asta pur și simplu nu înțelegea atitudinea maică-si.
— Zău, mamă, e un act important – îi spuse, cu un glas stăpânit. Am nevoie de el.
— De unde să fi știut eu că o să ai nevoie de el?! replică maică-sa, cu o voce tremurătoare și înciudată. Hârtiile astea se cam pierd. Doar știi cât de greu mi-a fost să te cresc, singură, fără ajutorul nimănui, având pe cap atâtea probleme de rezolvat și purtând pe umeri o povară mai apăsătoare decât i-a fost dat vreodată să poarte unei femei, știi bine că mai tot timpul a trebuit să mă zbat ca s-avem un acoperiș sub care să ne-adăpostim, ca să nu mai vorbesc de osteneala pe care mi-am dat-o ca să te educ cum se cuvine. Află că am avut destule de făcut în viață, și fără a mă ocupa de niște hârtii, mai ales că nici n-am prea avut loc unde să le păstrez ca lumea.
Această izbucnire, atât de ciudată la un om cu firea ei stăpânită, îl surprinse pe Paul, care rămase perplex. Dar expresia severă a maică-si – un semnal de alarmă, cu care era foarte obișnuit – îl îndemnă să renunțe la orice discuție. Îi spuse doar atât, pe un ton potolit:
— Din fericire, există posibilitatea de a obține o copie, scriind la Somerset House din Londra. O să scriu chiar astă-seară.
Ea făcu un gest dezaprobator și zise cu un glas ceva mai calm:
— Nu e cazul să ceri așa ceva, Paul. Și, citind în ochii lui o adâncă nedumerire, adăugă: N-are rost să facem tărăboi pentru o nimica toată. Am avut o zi destul de grea. O să scriu mâine o cerere, pe-o hârtie cu antetul Primăriei.
— N-ai să uiți?
— Vai, Paul!
— Iartă-mă, mamă!
— Bine, dragul meu – îi spuse ea, cu o umbră de surâs, ce-i lumină ca un licăr stins trăsăturile chinuite. Și acum, aprinde gazul în sobe. O să strâng masa, și după aia o să mergem la culcare.
În următoarele două zile, Paul fu foarte ocupat. Queen’s University se pregătea să intre în lunga vacanță de vară, și existau numeroase obligații legate de încheierea anului școlar. La cererea generală, Paul se produse ca pianist la serbarea studențească de sfârșit de an. O carte pe care-o luase cu împrumut de la bibliotecă dispăruse parcă fără urmă, răpindu-i mult timp până s-o găsească. O „lucrare practică” de ultimul moment, la chimie, îi prilejui obișnuitele emoții în așteptarea rezultatelor, deși, când fură afișate listele, văzu că obținuse o notă satisfăcătoare. În general, colegii lui de clasă îl prețuiau ca pe-un student destoinic, ca pe-un camarad agreabil și ca pe-un excelent atlet. Dar popularitatea lui era întrucâtva umbrită de un curent de opinie potrivnic – precumpănitor mai ales printre studenții de la medicină – niște afurisiți, care socoteau că purtarea lui nu era chiar atât de exemplară și că, bunăoară, neparticiparea lui la distracțiile studențești mai „libere” ar fi dovada unei rigidități regretabile. O dată sau de două ori în aceste zile, Paul își aminti de scena pe care i-o făcuse maică-sa; privind-o cu atenție, se întrebă dacă nu cumva e bolnavă. Părea nervoasă, mai palidă ca de obicei și ciudat de distrată. Desigur, în pofida firii ei dominatoare și a convingerilor ei austere, fusese totdeauna o femeie foarte sensibilă; Paul își amintea cum, în primele zile ale șederii lor la Belfast, maică-sa tresărea și pălea la auzul vreunei bătăi brusce în ușă. Acum însă era cu totul altceva: fruntea ei părea apăsată de o neliniște mistuitoare. Atât joi cât și vineri seara, maică-sa ieșise după cină ca să se ducă, pentru un ceas, la vechiul lor prieten, pastorul Emmanuel Fleming de la Capela Merrion, și se întorsese acasă ceva mai liniștită, dar palidă și cu o expresie de spaimă în ochii înroșiți.
Joi dimineață, Paul o întrebase fără ocol dacă primise vreun răspuns de la Somerset House, iar ea îi spusese că nu.
De câteva ori după aceea fusese cât pe ce s-o descoasă, dar o rezervă ciudată, izvorâtă din supunerea-i filială, îl împiedicase s-o facă. Nu, nu putea fi nimic rău la mijloc. Și totuși era nedumerit, așa că începu să caute chiar în trecutul lui o explicație a purtării ei atât de bizare. Dar faptele erau cât se poate de banale și lipsite de mister, își petrecuse primii cinci ani din viață la Tynecastle, orășelul său natal din nordul Angliei: un cadru vag, fixat oarecum de zgomotul niturilor bătute cu ciocanul și de prelungul apel matinal al sirenei ce-i chema pe muncitori la șantierele navale. Această impresie vagă era însoțită de amintirea luminoasă a tatălui său – un om vesel și deosebit de prietenos, care în fiecare duminică îl ducea, ținându-l de mână, la Jesmond Dene. Acolo, băiatul lansa pe apa lacului bărcuțe făcute din hârtie albastră, iar când obosea, taică-său îl așeza pe-o bancă din parc, la umbră, și începea să deseneze, cu un talent extraordinar, tot ce vedea în jur: oameni, câini, cai, copaci – desene minunate ce-i fermecaseră copilăria și-i stimulaseră imaginația. În celelalte zile ale săptămânii, tatăl său îi aducea seara, acasă, fructe de marțipan colorate – căpșuni cu codițe verzi, banane galbene, piersici cu obrazul roz – toate, plăcute la gust și la vedere, produse ale marii întreprinderi de cofetărie unde lucra în calitate de comis-voiajor.
După ce împlinise cinci ani, se mutaseră în marele oraș Wortley din Midland: o amintire mai puțin luminoasă, dominată de fum, de ploi, de vâlvoarea oțelăriilor și de fețele mohorâte ale părinților săi, și încununată de plecarea tatălui său într-un voiaj de afaceri în America de Sud. O, cât suferise din pricina plecării acelui camarad vesel, cu câtă nerăbdare îi așteptase întoarcerea, pentru ca mai apoi să audă de moartea lui într-o catastrofă de cale ferată, undeva lângă Buenos Aires – veste neînchipuit de dureroasă, împlinire brutală a presimțirilor copilului! După aceea venise la Belfast – un vagabond melancolic în vârstă de nici șase ani. Acolo, prin bunăvoința lui Emmanuel Fleming, maică-sa găsise de lucru la serviciul de contabilitate al Secției sanitare din cadrul Primăriei. Salariul era mic, dar sigur, și-i îngăduise văduvei să-și ducă existența sub un acoperiș respectabil și, printr-o abnegație însoțită de un miraculos spirit de economie, să-și educe feciorul în vederea unei cariere didactice. Acum, după toți acești cincisprezece ani de strădanii ale maică-si, Paul era pe punctul de a absolvi universitatea. Privind înapoi, avea sentimentul că, prin însăși eforturile ei intense, maică-sa redusese viața lor la Belfast la limitele cele mai stricte cu putință. În afara vizitelor făcute cu regularitate la Capela Merrion, ea nu ieșea nicăieri. Pastorul Fleming și fiica lui, Ella, erau singurii ei prieteni. Nu-și cunoștea nici măcar vecinii. La universitate, Paul nu putuse niciodată să dea frâu liber firii sale sociabile, căci avusese totdeauna sentimentul că maică-sa nu-i vede cu ochi buni prieteniile. Această constrângere îl scotea adesea din sărite, dar, fiind profund conștient de tot ce-i datora maică-si și, în același timp, domolit de repetatele ei mustrări, se obișnuise să rabde.
Odinioară pusese această atitudine protectoare a maică-si pe seama pietății ei exagerate și vigilente. Acum însă, în lumina purtării ei recente, se întreba dacă nu era cumva la mijloc altceva. Îi venea în minte o întâmplare: în urmă cu un an i se făcuse onoarea de a fi invitat să joace în echipa irlandeză care trebuia să susțină un meci de rugbi contra Angliei. Nimic nu putea fi mai îmbucurător pentru inima unei mame. Și totuși ea refuzase categoric să-i permită a accepta invitația. De ce? Pe atunci, Paul nu fusese în stare să ghicească. Acum bănuia vag motivul. Într-adevăr, gândindu-se la existența ei voit liniștită, ferită de orice contacte, învăluită de mister subordonată voinței Atotputernicului, Paul își spunea că această existență e tipică pentru un om care are ceva de ascuns. Iar gândul acesta îl neliniștea.
Sâmbătă, maică-sa se întoarse de la servici pe la orele două (sâmbăta lucra de obicei doar o jumătate de zi). Paul se hotărâse între timp să discute deschis cu ea. Vremea devenise ploioasă; după ce-și lăsă umbrela în vestibul, maică-sa intră în salonaș, unde Paul răsfoia o carte. Apariția ei îl făcu să tresară: avea o față pământie, deși părea liniștită.
— Ai mâncat, fiule?
— Am mâncat un sandviș la club. Dar matale?
— Ella Fleming mi-a oferit o ceașcă de cacao.
Paul îi aruncă o privire fugară:
— Iar te-ai dus acolo?
Maică-sa se așeză, obosită:
— Da, Paul. Iar m-am dus. Ca să mă rog și să cer îndrumare.
În tăcerea ce se așternu, Paul își îndreptă spinarea, agățându-se cu amândouă mâinile de brațele fotoliului:
— Mamă, nu mai merge așa. E ceva necurat la mijloc. Spune-mi, ai obținut certificatul acela?
— Nu, fiule. Nici măcar n-am scris ca să-l cer.
Paul simți că-i năvălește sângele-n obraji:
— De ce nu?
— Pentru că l-am avut tot timpul. Te-am mințit. Îl am la mine, în poșetă.
Paul se potoli și o privi cu mirare: după ce scotoci în poșeta din poală, maică-sa scoase dinăuntru o hârtie albastră-cenușie, împăturită.
— În toți acești ani m-am zbătut să-l țin ascuns de tine, Paul. Aș fi vrut să nu-ți dezvălui niciodată adevărul, prea era trist și complicat. Fiece pas pe scară, fiece glas auzit de pe stradă mă făcea să tremur pentru tine. Apoi, pe măsură ce treceau anii, iar tu creșteai, îmi închipuiam că izbutisem să te cruț, cu ajutorul lui Dumnezeu. Dar nu aceasta era voia lui. Eu mă temusem de lucrurile mari, dar ceea ce a precipitat totul a fost un fleac: chestiunea aceea a cursurilor de vară. Dar poate că, mai devreme sau mai târziu, tot trebuia să afli. Așa spune pastorul. L-am rugat să mă ajute să găsesc un mijloc de a amâna explicația ce ți-o datorez. El însă mi-a spus că n-are rost, fiindcă acum ești un bărbat în toată firea și trebuie să cunoști adevărul.
Agitația ei sporise cu fiece cuvânt pe care-l rostea; și, în ciuda hotărârii de a rămâne calmă, sfârși cu un fel de geamăt. Când îi întinse hârtia, mâna îi tremura. Zăpăcit, Paul o apucă, o privi și văzu numaidecât că numele de pe act nu era numele lui. În loc de Paul Burgess, citi Paul Mathry.
— Nu se poate… Ce-nseamnă asta? bâigui el, ridicându-și privirea de pe hârtie spre maică-sa, în vreme ce undeva, în adâncul memoriei lui, o coardă atinsă de numele Mathry vibra dureros ca struna unei harfe într-o încăpere de mult părăsită.
— Când am venit la Belfast, mi-am luat numele de fată, Burgess. Dar sunt doamna Mathry, tatăl tău a fost Rees Mathry, iar pe tine te cheamă Paul Mathry, deși aș fi vrut să uit acest nume! Buzele îi tremurară când adăugă: Aș fi vrut să nu-l mai auzi și să nu-l mai vezi niciodată!
— De ce?
Maică-sa își lăsă ochii în jos și rosti cu un glas stins:
— Ca să te scutesc de… de o rușine îngrozitoare.
Paul simți că inima îi bate repede și că i se pune un nod în gât, dar așteptă nemișcat ca ea să continue. Ea însă părea la capătul puterilor.
— Nu mă sili să continui, fiule – îi zise, aruncându-i o privire disperată. Domnul Fleming mi-a făgăduit c-o să-ți spună el totul. Du-te la el. Te-așteaptă.
Paul își dădea seama că maică-sa e zdrobită, dar cum suferea și el, nu putea s-o cruțe.
— Continuă! îi șopti, alb la față. E de datoria ta să-mi spui.
Maică-sa începu să plângă cu suspine ce-i zguduiau umerii firavi. Niciodată n-o mai văzuse plângând. Peste o clipă ea își trase sufletul printr-un efort dureros, ca și cum și ar fi adunat puterile, și murmură fără să-l privească:
— Tatăl tău n-a murit în timpul unui voiaj în America de Sud. A încercat să plece într-acolo, dar poliția l-a arestat.
Paul se așteptase la orice, numai la asta, nu!
— Pentru ce? bâigui el, simțind că inima încetează să-i bată.
— Pentru omor.
În mica încăpere se așternu o tăcere de moarte. Omor! Cuvântul acesta înfiorător îi suna și-i răsuna în creier. Se simțea paralizat. O sudoare rece îi scălda tot trupul.
— Atunci – întrebă el într-o șoaptă tremurătoare – a fost… spânzurat?
Maică-sa scutură din cap; ochii îi erau împăienjeniți de ură:
— Ar fi fost mai bine pentru amândoi dac-ar fi fost spânzurat. A fost condamnat la moarte, dar grațiat în ultimul moment… Își ispășește la închisoarea din Stoneheath o sentință de condamnare pe viață.
Făcuse un efort prea mare. Capul i se lăsă pe umăr, trupul i se legănă și se prăbuși în fotoliu.
Pastorul Fleming locuia în centrul orașului, lângă marea Gară de Nord, într-o casă urâtă, strâmtă, zugrăvită într-un cenușiu de ardezie, întocmai ca și capela de alături. Deși se simțea epuizat, fără mai multă vlagă în el decât atâta cât să se ascundă în vreun ungher întunecos, Paul se târâse, mânat de un impuls irezistibil, pe străzile umede, luminate puternic și însuflețite de petrecăreții de sâmbătă noaptea. Se ducea să-l vadă pe pastor. Maică-sa, revenindu-și din leșin, se culcase. El însă nu se putea odihni înainte de a afla întreg adevărul.
Ca răspuns la bătaia lui în ușă, lumina din vestibul se aprinse și Ella Fleming veni să-i deschidă.
— Tu erai, Paul? Intră, te rog.
Fata îl primi în salon – o încăpere cu tavanul scund, cu niște perdele de un roșu-închis și cu mobila învelită în huse din păr de cal. În cămin ardea un mic foc de cărbuni.
— Tata e ocupat cu un enoriaș. N-o să stea mult – adăugă ea, cu un surâs amabil, dar cam silit. Afară s-a lăsat umezeala. O să-ți prepar o ceașcă de cacao.
Era panaceul ei pentru mai toate suferințele. Deși n-avea niciun chef de inofensiva băutură, Paul se simțea prea epuizat ca s-o refuze. Poate că doar imaginația lui era de vină, dar avea sentimentul că Ella este la curent cu situația lui – altminteri, cum să-și explice aerul ei prea dezinvolt, buzele astea ușor strânse? Așezându-se inert pe un scaun, o lăsă pe fată să aducă o tavă din bucătărie, să amestece în ceașcă zahărul cu cacao și să toarne deasupra apă fiartă.
Era cu doi ani mai în vârstă decât el, dar fiind subțirică și palidă la față, părea încă o fetiță. Avea niște ochi de un verde-cenușiu, mari și expresivi – partea ei cea mai frumoasă. De obicei erau strălucitori și duioși, dar câteodată se umpleau de lacrimi și puteau să și scapere de mânie. Foarte cochetă de felul ei, în seara aceea purta o fustă de culoare închisă, plisată ca un acordeon, ciorapi negri și o bluză albă, largă, cu o croială rotundă la gât. Paul bău în tăcere ceașca de cacao. Fata își ridică doar o dată sau de două ori privirea spre el, peste lucrul de mână pe care-l ținea în poală. Era vorbăreață din fire, se pricepea să întrețină o conversație, iar faptul că se ocupa de gospodăria tatălui ei rămas văduv îi dădea oarecare aplomb în relațiile sociale. Dar văzând că Paul nu-i răspunde la cele câteva întrebări pe care i le pusese, își încruntă sprâncenele groase și păru să se resemneze să tacă.
După un timp se auzi larmă de glasuri dinspre coridor, apoi clanța ușii de la intrare. Ella se ridică numaidecât:
— Îi spun tatii că ești aici.
Și ieși din încăpere. Peste câteva clipe își făcu apariția pastorul Emmanuel Fleming. Era un bărbat de vreo cincizeci de ani, lat în umeri, cu niște mâini butucănoase. Purta pantaloni negri, bocanci de lucrător și o haină neagră de alpaca, decolorată la cusături. Barba lui, tunsă scurt și țuguiată, era cenușie ca fierul, dar ochii mari și albaștri îi dădeau un aer de copil.
Mergând drept spre Paul, îi strânse afectuos mâna și-l luă de braț cu multă căldură:
— Mă bucur c-ai venit, băiete. Mă bucur mult. Hai cu mine, să stăm puțin de vorbă.
Îl conduse în biroul său, o odăiță austeră, situată în fundul casei, cu podeaua de scânduri pătată, neacoperită de niciun covor; un pupitru galben, de stejar, cu rulou, câteva scaune pliante și o mică bibliotecă din lemn lustruit alcătuiau mobila încăperii. Un orologiu de marmură verzuie, sprijinit de doi îngerași dauriți – un obiect oribil, primit în dar, pesemne, apăsa pe consola subțire, tivită cu ciucuri de catifea. După ce-i oferi oaspetelui un scaun, pastorul se așeză la pupitru. Rămase pe gânduri o clipă, apoi începu pe un ton afectuos și înțelegător:
— Dragul meu băiat, a fost desigur o lovitură grea pentru tine. Dar ceea ce trebuie să ții minte este că aceasta e voia Domnului. Cu ajutorul lui vei izbuti să treci peste această grea încercare.
Paul înghiți în sec:
— Nu pot trece peste ea până nu știu despre ce e vorba. Trebuie să știu!
— E o poveste tristă și urâtă, băiete – rosti cu gravitate pastorul. N-ar fi oare mai bine s-o lăsăm îngropată în trecut?
— Nu, vreau s-o aud. Trebuie să aflu adevărul, altfel o să-mi imaginez tot felul de lucruri…
Vocea i se frânse.
Se așternu tăcerea. Cu coatele pe pupitru, pastorul își duse mâna streașină la ochi, ca și cum s-ar fi rugat Domnului pentru sprijin. Era un om cinstit și bine intenționat, care trudise îndelung și din răsputeri „în grădina lui Dumnezeu”. Dar cum posibilitățile îi erau limitate în fel și chip, își vedea adesea, spre marea lui jale, zădărnicite strădaniile și intențiile cele mai bune. Era un suflet solitar și cunoștea gustul amar al mustrărilor de sine. Își reproșa până și dragostea pe oare i-o purta fiică-si, căci își dădea seama de cusururile fetei – de meschinăriile și de vanitatea ei – dar o iubea prea mult ca să încerce să i le îndrepte. Tragedia lui era că ar fi vrut să fie un sfânt, un adevărat apostol capabil să tămăduiască prin simpla atingere a mâinilor sale și să răspândească în turma credincioșilor luminosul cuvânt al Domnului, în care el însuși credea cu atâta tărie. Ar fi vrut să aibă aripi. Dar vai! limba-i era împiedicată, picioarele i se împleticeau – era legat de pământ. Chiar și acum, când începu să vorbească, glasul îi era tulburat, iar frazele lui grave, pedante păreau subliniate de bătăile lugubre ale orologiului:
— În urmă cu douăzeci și doi de ani, la Tynecastle, l-am cununat pe Rees Mathry cu Hannah Burgess. Pe Hannah o cunoșteam de câțiva ani, era una din enoriașele mele preferate. Pe Rees nu-l cunoșteam, dar era un tânăr bine crescut și simpatic, velș de origine, și-mi inspira încredere. Avea o situație excelentă, ca agent pentru ținuturile din miazănoapte al unei mari întreprinderi de cofetărie en-gros. Aveam toate motivele să-i consider fericiți, mai ales când li s-a născut și un fiu. Chiar eu te-am botezat, dragul meu, cu numele de Paul Mathry.
Făcu o pauză, ca și cum și-ar fi cântărit cu cea mai mare grijă cuvintele:
— Nu voi tăgădui că armonia căminului era tulburată uneori de mici certuri ocazionale. Maică-ta era foarte evlavioasă, o creștină adevărată, pe când taică-tu avea, ca să întrebuințez un termen blând, idei mai liberale, ceea ce provoca, firește, anumite conflicte. Maică-ta, de pildă, era categoric împotriva consumului de vin și de tutun în casă – prejudecată pe care tatăl tău n-o putea înțelege de fel. În plus, tatăl tău avea un serviciu care-l silea să lipsească de-acasă cel puțin o săptămână pe lună, ceea ce exercita, poate, o influență rea asupra lui. Fiind un om drăguț și simpatic, avea mulți prieteni, prea mulți, aș spune, dintre care unii nu tocmai recomandabili, întâlniți prin sălile de biliard, prin baruri și prin alte localuri dubioase. Totuși n-am avut nimic grav să-i reproșez, până la teribilele evenimente din anul 1921.
Pastorul oftă și, luându-și mâna de pe frunte, își strânse degetele butucănoase; ochii lui triști priveau parcă departe în trecut, peste ani:
— În ianuarie 1921, firma la care lucra tatăl tău a făcut unele schimbări de personal, în urma cărora părinții tăi s-au mutat împreună cu tine în Midland. Cu câteva luni înainte fusesem eu însumi transferat în această parohie din Belfast, dar continuam să fiu în strânsă legătură cu maică-ta, prin corespondență. Și trebuie să-ți mărturisesc că viața familiei tale la Wortley a fost, încă de la început, agitată. Taică-tu era, pesemne, enervat de mutarea lui într-un district ce-i oferea, pare-se, un câmp mai restrâns de activitate. Deși situat în mijlocul unei regiuni rurale plăcute, orășelul Wortley e un târg cenușiu și dezagreabil, iar maică-ta nu l-a iubit niciodată. Neputând găsi o locuință convenabilă, s-au tot mutat în diferite camere mobilate. Și deodată, în luna septembrie, mai precis în a noua zi a acelei luni, tatăl tău i-a comunicat că a ajuns la capătul răbdării. I-a spus că vrea să renunțe la slujba aceea și să emigreze numaidecât în Argentina, în Lumea Nouă, unde ar fi existat, cică, perspective mai bune pentru voi toți. În consecință, a reținut trei locuri pe vaporul Eastern Star, care urma să plece la 15 septembrie. În ziua de 13 te-a trimis pe tine și pe maică-ta la Liverpool, ca să-l așteptați acolo, la marele Hotel Central. În noaptea de 14 septembrie a plecat cu trenul din Wortley spre Liverpool. Dar n-a putut ajunge la voi. La orele două dimineața, când a ajuns în Gara centrală a orașului, poliția îl aștepta pe peron. După o luptă violentă, a fost arestat și închis în penitenciarul de pe Canon Street. Doamne Dumnezeule, n-o să uit niciodată șocul pe care mi l-a produs vestea că era acuzat de crimă premeditată!
Urmă o tăcere încordată, prelungă. Ghemuit pe scaun ca un om hipnotizat, Paul abia mai răsufla.
— În noaptea de opt septembrie – urmă pastorul – fusese săvârșită o crimă înfiorătoare. Mona Spurling, o femeie frumoasă, în vârstă de douăzeci și șase de ani, care lucra ca vânzătoare la o florărie din apropiere de Leonard Square, fusese omorâtă mișelește în apartamentul ce-l ocupa la numărul 52 al străzii Ushaw Terrace din Eldon, o suburbie a Wortley-ului. Crima avusese loc aproximativ între orele opt și opt și zece minute. Întorcându-se de la lucru la șapte și jumătate, domnișoara Spurling luase o cină frugală, apoi îmbrăcase halatul subțire în care avea să fie găsită. La orele opt, perechea care locuia în apartamentul de dedesubt și care se numea Prusty a auzit prin tavan niște zgomote neobișnuit de puternice; Albert Prusty, îndemnat de soția lui, s-a dus să vadă ce se-ntâmplă. A început să bată în ușă din ce în ce mai tare, dar n-a primit niciun răspuns. Stătea perplex pe palier, când un tânăr comisionar, pe nume Edward Collins, se arătă pe scări, încărcat cu un teanc de rufe aduse de la spălătorie. În clipa când Collins ajunse pe palier, lângă Prusty, ușa se deschise și din apartamentul domnișoarei Spurling ieși un individ care o zbughi pe scări în jos. Cei doi intrară, repede în apartament, unde-o găsiră pe domnișoara Spurling cu capul aproape desprins de trup, întinsă pe covorul din fața căminului, într-o baltă de sânge. Domnul Prusty alergă numaidecât la cel mai apropiat medic din împrejurimi. Acesta veni de îndată, dar în zadar, deoarece domnișoara Spurling era moartă. A fost chemată poliția, care a trimis un medic legist și un inspector pe nume Swann. La început acesta crezu că asasinul nu lăsase nicio urmă, dar peste câteva ore ieșiră la iveală trei indicii. Inspectorul Swann descoperi în birou o ilustrată cu un desen în creion, expediată din Sheffield cu numai o săptămână în urmă, ilustrată pe care se putea citi: „Absența sporește dorul. Vrei să ne-ntâlnim și să cinăm la Drury când mă întorc?” Iar dedesubt, în loc de semnătură, „Bon-bon”. Inspectorul mai găsi și un bilețel, pe jumătate ars și nesemnat, dar purtând data ștampilată „opt septembrie”, bilețel pe care se putea citi: „Trebuie să te văd astă-seară”. În sfârșit pe covorul din fața căminului a fost găsită, lângă cadavru, o punguță făcută dintr-o piele neobișnuit de fină și de moale, legată de obicei la gură printr-un inel de metal. Punguța conținea vreo zece lire, în monede și bancnote. După indicațiile date de Edward Collins și de Albert Prusty, poliția a stabilit și a difuzat grabnic semnalmentele presupusului asasin, oferind o mare recompensă pentru orice informație care ar contribui la prinderea lui.
A doua zi, patroana unei spălătorii din cartier veni la comisariatul local împreună cu o fată de șaptesprezece ani, pe nume Louisa Burt, care lucra la spălătorie la călcatul rufelor. A reieșit că Louisa, o verișoară a lui Edward Collins, comisionarul spălătoriei, îl însoțise pe acesta în noaptea crimei până-n strada Ushaw Terrace și că, în timp ce aștepta în fața casei (nu-i plăcea să urce scările), un individ care ieșise din casa cu numărul 52 dăduse buzna peste ea, aproape s-o răstoarne. Fata a descris semnalmentele individului, astfel încât poliția avea acum trei martori care-l văzuseră pe ucigaș.
Pastorul Fleming se opri, ațintindu-și asupra tânărului ochii tulburați și candizi:
— Nu-i plăcut, Paul, să atingi unele chestiuni, dar ele sunt, vai! foarte legate de această istorie tragică. Într-un cuvânt, Mona Spurling nu era o femeie cinstită: avea relații dubioase cu mulți bărbați, dintre care unul o frecventa regulat. Nimeni nu știa cine era omul acela, dar colegele Monei de la florărie pretindeau că în ultima vreme ea li se păruse îngrijorată și descurajată și c-o auziseră vorbind la telefon, pe un ton supărat, cu reproșuri ca: „Tu ești de vină!” sau: „Dacă mă părăsești acum, o să dau totul în vileag”. În sfârșit, autopsia a scos la iveală faptul că nenorocita era gravidă. Mobilul crimei apărea limpede: femeia fusese desigur asasinată de bărbatul răspunzător de starea ei. Poate că el se săturase între timp de ea și, amenințat cu un scandal, îi scrisese ca să-i ceară o întâlnire și o omorâse.
Înarmată cu aceste dovezi, poliția și-a pus în acțiune toate mijloacele pentru a-l găsi pe ucigaș. Reproduceri după desenul semnat „Bon-bon” au fost publicate la loc de cinste în toate ziarele, cei ce aveau cunoștință de persoana expeditorului fiind solicitați să ia legătură cu poliția din Wortley. Toate gările și porturile au fost puse sub strictă supraveghere și, timp de aproape o săptămână, au fost efectuate cele mai intense cercetări. Apoi, în noaptea de treisprezece septembrie, un anume Harry Rocca, funcționar la o agenție de pariuri, s-a prezentat la comisarul-șef și, într-o stare de agitație extremă, s-a oferit să facă o declarație. El a mărturisit din capul locului că fusese în relații intime cu răposata și că o vizitase chiar în noaptea din ajunul crimei. Apoi a adăugat că-l cunoștea pe expeditorul ilustratei – un prieten cu care juca adesea biliard și care avea mare talent la desen. Cu câteva luni înainte, el i-l recomandase pe acel om Monei Spurling. Mai mult încă, prietenul acela venise la dânsul, după ce ziarele reproduseseră ilustrata, și-l rugase, cu un aer îngrijorat, să-l ajute, spunându-i: „Dacă te-ntreabă careva unde-am fost în noaptea de opt septembrie, răspunde-i că am jucat împreună biliard la hotelul Sherwood”.
Această mărturie a fost, firește, de ajuns. Comisarul-șef și inspectorul Swann au plecat de îndată la adresa dată de Rocca. Acolo au aflat că persoana pe care-o căutau se urcase cu numai un ceas înainte în expresul de noapte, spre Liverpool, la gara de pe Leonard Street. Arestarea la Liverpool a urmat în chip inevitabil. Omul acela era tatăl tău, Paul!
Se așternu din nou tăcerea. Pastorul își umezi buzele, ducând la gură carafa de pe birou. Apoi, cu sprâncenele încruntate, urmă:
— Întâmplarea făcea ca Albert Prusty, principalul martor, să fie tocmai atunci țintuit la pat de o criză acută de astmă: tutungiu de meserie, fabrica țigări, iar praful de tutun îi provoca crize cronice; dar ceilalți doi martori au fost aduși numaidecât la Liverpool de către comisarul-șef și de către inspector. Acolo, dintr-o duzină de persoane, ei au identificat fără șovăire în persoana tatălui tău, pe omul pe care-l văzuseră în noaptea crimei. Identificarea a fost teribil de precisă. „Așa să-mi ajute Dumnezeu, că el este!” a exclamat Edward Collins, iar Louisa Burt, înnebunită de sentimentul răspunderii, a strigat, izbucnind într-un plâns isteric: „Știu că-l paște ștreangul, dar el e omul pe care-l căutați!”
Oamenii erau din ce în ce mai ațâțați împotriva deținutului; pentru a-l scăpa de furia mulțimii, polițiștii îl dădură jos din tren în gara Barbridge și-l transportară într-o dubă la închisoarea din Wortley… Dar Dumnezeu mi-e martor, dragă Paul, că te-am chinuit destul cu detaliile astea. Procesul a început la 15 decembrie, la curtea cu jurați din Wortley, prezidată de judecătorul Oman. Câtă neliniște m-a zbuciumat în acele zile teribile! Unul după altul, martorii acuzării s-au perindat pentru a-și depune mărturiile zdrobitoare. În valizele tatălui tău fusese descoperit un brici, în care medicii legiști au identificat unealta crimei. Un grafolog a demonstrat că bilețelul pe jumătate ars, găsit în apartamentul victimei, fusese scris cu mâna stângă de tatăl tău. El fusese văzut adesea în florărie, unde intra ca să-și cumpere o floare pentru butonieră, și de fiecare dată stătea de vorbă și râdea cu domnișoara Spurling… Tentativa de a fugi în Argentina și rezistența opusă poliției pledau, de asemenea, împotriva lui. Dar dovada cea mai strivitoare era încercarea lui de a-și găsi un fals alibi prin Rocoa, încercare ce-i fusese fatală. Iar când tatăl tău a fost adus în boxă, s-a dovedit a fi, vai! foarte slab în propria-i apărare, contrazicându-se, ieșindu-și din fire, da, ajungând chiar să strige la judecător! N-a fost în stare să spună exact ce anume făcuse în momentul omorului, afirmând că-și petrecuse o parte din seară la cinema – alibi stângaci, pe care procurorul l-a spulberat cu ușurință. O singură rază de lumină a licărit pentru el în această beznă adâncă: Albert Prusty n-a putut să jure că tatăl tău era omul pe care-l văzuse fugind din apartament, deși recunoștea că semăna cu omul acela. Totuși a reieșit că Prusty era miop și, de asemenea, că era supărat că nu fusese luat și el la Liverpool împreună cu Collins și cu Louisa Burt.
În cuvântul său de încheiere, judecătorul a fost categoric împotriva acuzatului. Jurații s-au retras la orele trei în după-amiaza zilei de douăzeci și trei decembrie. Au lipsit numai patruzeci de minute. Verdictul lor a fost: „vinovat”. Mă aflam în sala tribunalului – maică-ta era prea bolnavă ca să poată asista la proces – și nu voi uita până la moarte clipa teribilă când judecătorul, punându-și pe cap toca neagră, a pronunțat sentința, adăugând că încredințează milei Domnului sufletul tatălui tău. Acesta a zbierat, zbătându-se în brațele gardienilor care-l scoteau din sală: „Nu există niciun Dumnezeu! La naiba cu mila lui și a voastră! N-am nevoie de ea!”
Vai, dragul meu Paul! Numele Domnului nu poate fi luat în deșert. Totuși poate că tocmai pentru a răspunde blasfemiei tatălui tău, Atotputernicul i-a arătat milă păcătosului. Deși nimeni nu se mai aștepta la o asemenea clemență, sentința a fost comutată, chiar în ajunul execuției, în închisoare pe viață, iar tatăl tău a fost transferat la închisoarea din Stoneheath.
După ultimele cuvinte ale pastorului, o tăcere adâncă învălui încăperea. Amândoi se fereau să se privească în ochi. Paul, ghemuit în fotoliu, își ștergea fruntea cu o batistă pe care-o tot frământa în mâna-i nădușită:
— E încă în viață?
— Da.
— Nu l-a văzut nimeni… Din ziua când a intrat… acolo?
Pastorul răspunse, oftând adânc:
— La început am încercat să intru în contact cu el prin mijlocirea capelanului închisorii, dar tatăl tău mi-a respins încercările cu atâta ură, aș putea spune chiar cu atâta ferocitate, încât am fost nevoit să renunț. Cât despre maică-ta… ei bine, dragul meu Paul, ea avea sentimentul că fusese crunt nedreptățită de soartă. De asemenea, trebuia să se gândească la tine. În interesul tău, a socotit că-i mai bine să șteargă acest capitol îngrozitor din viața ta tânără. Faptul că n-a reușit pe deplin, n-are importanță. Ești destul de inteligent ca să suporți șocul acestei mărturisiri, și tocmai de aceea ți-am făcut-o fără a-ți ascunde nimic, fără să te-nșel spunându-ți doar jumătăți de adevăr. Și acum, după ce ți-am dezvăluit tot adevărul, vreau să-ți scoți din cap aceste lucruri. Ești bărbat în toată firea și ai viitorul în față. Trebuie să mergi înainte, ca și cum tot ce ți-am spus nici n-ar fi fost; da, trebuie să mergi înainte, mereu înainte, cu credință și fără a privi înapoi.
