Cheile imparatiei

I

Începutul sfârșitului

Spre sfârșitul unei după-amieze din 1938, bătrânul preot Francis Chisholm urca, șchiopătând, cărarea care duce de la biserica St. Colomban la locuința parohială, pe colină. Cu toată infirmitatea sa, prefera poteca aceasta în locul povârnișului mai domol din Mercat Wynd; ajungând la poarta micuță a grădinii sale, împrejmuită cu ziduri, se opri, cu un aer naiv de triumf, să se odihnească, contemplând priveliștea care întotdeauna îi fusese dragă.

Devale, Tweedul liniștit desena o vastă curbă de argint colorată gălbui de apusul de toamnă. Pe malul râului scoțian, la nord, se zărește orașul Tweedside, cu acoperișurile lui de țiglă care seamănă cu o paiață boită cu roșu și galben, ascunzând labirinturi de străzi pavate cu pietre rotunde. Cetatea, care apăra vechea frontieră anglo-scoțiană, este înconjurată de metereze înalte de piatră, unde, pe turnurile aduse din Crimeea, pescărușii cocoțați mănâncă mici crabi. La vărsarea râului, un voal de ceață învăluia bariera de nisip, acoperind plasele de pescuit întinse și bărcile legate la țărm în port, catargele îndreptate către cer, subțiri și încremenite. În câmpie, apusul se rira spre liniștitele păduri roșcate din Derham, unde privirea lui urmărea zborul greoi al unui bâtlan. Aerul, ușor, străveziu, puțin încărcat de fum și de mirosul acru al merelor căzute, se înviorase de răcoarea care se lăsase înainte de vreme.

Preotul suspină mulțumit și pătrunse în grădina sa, foarte mică în comparație cu acelea care înconjurau misiunea lui de pe colina Jade Vert Vif, dar mai încântătoare și, ca toate grădinile din Scoția, cu arborii ei fructiferi bine îngrijiți, plantați pe spalier pe peretele călduț, împletea utilul cu plăcutul. Mai ales în colțul de miazăzi, un păr se înfățișa în toată frumusețea sa. Și cum Dugal, tiranul, nu se arăta nicăieri, după ce aruncă o privire prevăzătoare spre fereastra bucătăriei, preotul luă cea mai frumoasă pară din propria livadă și o ascunse sub sutană. Triumful îi însenină fața palidă și zbârcită pe când șchiopăta – un pas mare, unul scurt – pe aleea de pietriș, rezemat în umbrela scoțiană ecosez în culorile tartanului din Chisholm pe care și-o îngăduise în locul umbrelei vechi și uzate pe care o lăsase la Pai Tan. Și iată că în fața porții principale staționa o trăsură.

Figura lui se posomorî puțin câte puțin. Cu toată slăbiciunea memoriei și felul său distrat care îi pricinuiau necontenit necazuri, își aminti imediat de scrisoarea jignitoare a episcopului său, care propunea sau mai bine zis anunța vizita monseniorului Sleeth, protonotarul apostolic. Se grăbi să prezinte respectele sale oaspetelui.

Monseniorul Sleeth îl aștepta în picioare; era brun, chipeș, distins și puțin stingherit. Stătea cu spatele la șemineul rece – nervozitatea sa juvenilă sporea și demnitatea sa ecleziastică era oarecum șocată de mobila mai mult decât modestă a camerei în care se afla. Ar fi vrut să descopere aici o notă personală, un porțelan frumos, un obiect lăcuit sau cel puțin o amintire din Extremul Orient. Examina interiorul acesta gol și banal, linoleumul de proastă calitate, scaunele umplute cu câlți și șemineul ciobit, unde, cu un ochi dezaprobator, remarcase o sfârlează rătăcită printre banii strânși din colectă. Totuși, se hotărâse să fie amabil. Expresia lui se îmblânzi când opri cu un gest grațios scuzele părintelui Chisholm.

*

— Menajera dumneavoastră mi-a arătat camera mea. Sper că nu vă voi deranja dacă mă veți găzdui aici câteva zile. Ce zi frumoasă! Ce colorit!… Venind pe drum de la Tynecastle, mi-am imaginat că niciodată nu am părăsit dragul meu San Morales.

Privea în depărtare pe fereastră cu un aer afectat. Bătrânul își stăpâni cu greu un surâs, când sesiză la Sleeth frapanta imitare a abatelui Tarrant și evidenta influență a seminarului. Eleganța, privirea ageră și chiar simțul intuitiv făceau din el o copie absolut identică a sus-zisului abate.

— Sper că nu veți fi prea rău instalat, murmură el; vom mânca de îndată. Nu știu cum s-a făcut, dar aici am luat obiceiul să înlocuim masa de seară cu un ceai scoțian.

Sleeth, cu ochii plecați, făcu un gest larg. În aceeași clipă, Miss Moffat intră, apucă șnurul vechi și trase perdelele, apoi începu să aranjeze masa fără să facă vreun zgomot. Nu putu să nu observe cum femeia aceasta întunecată, care-i arunca pe furiș priviri temătoare, se potrivea atât de bine cu ansamblul. Prezența ei, cu toată iritarea care i-o pricinuia vederea celor trei tacâmuri, îi îngădui să continue să discute generalități.

Când, în fine, se așezară amândoi la masă, descrise cu entuziasm marmura pe care episcopul o adusese special de la Carrara pentru transeptul noii catedrale din Tynecastle. Apoi se servi copios din omleta cu șuncă și din rinichii de vacă și acceptă ceașca cu ceai servit dintr-un samovar de metal englezesc. În timp ce-și ungea cu unt a doua felie de pâine prăjită, auzi gazda întrebându-l blând:

— Îngăduiți ca Andrew să ia masa cu noi?

Și îi prezentă monseniorului Sleeth, care ridică brusc capul, un băiat de nouă ani care intrase tiptil în încăpere. Cu fața prelungă și palidă, cu trăsăturile încremenite de timiditate, stătea în picioare și răsucea poala tricoului albastru. După ce ezită o clipă, se așeză la locul său și luă cu un gest mașinal cana cu lapte. Se aplecă peste farfurie și o șuviță umedă de păr negru, stăpânită cu greu de pieptenele lui Miss Moffat, recăzu pe fruntea lui osoasă, lipsită de grație. Ochii săi, de un albastru minunat, trădau presimțirea unei crize. Erau umbriți de o asemenea neliniște, încât nu îndrăznea să ridice privirea.

Trimisul episcopului se destinse și-și aduse aminte de masă. La urma urmei, momentul nu era favorabil. Totuși, privirea sa revenea dintr-un moment într-altul, cu insistență, asupra copilului.

— Vasăzică, te cheamă Andrew?

Simpla decență obliga la câteva cuvinte, chiar și la puțină amabilitate.

— Mergi la o școală de-aici?

— Da…

— Ei bine! Să vedem ce știi.

Cu o bonomie afectată, îi puse câteva întrebări sumare. Copilul, roșu și mut, prea confuz pentru a gândi, nu manifesta decât o ignoranță umilitoare.

Monseniorul Sleeth încruntă din sprâncene. „Oribil, gândi el, l-a adunat din pădure.” Luă un alt rinichi, apoi observă că era singurul care se servise din aceste delicatese, căci ceilalți doi se mulțumeau cu un frugal porridge. Roși; afișarea acestui ascetism era prea de tot din partea bătrânului.

Poate că Chisholm bănui ce gândea, căci, clătinând din cap, spuse:

— Am fost lipsit atâția ani de savurosul porridge scoțian, încât acum nu las niciodată să treacă ocazia să mă ospătez.

Sleeth lăsă să treacă remarca fără să răspundă. În curând, cu o scurtă privire, ieșind din mutismul său, Andrew ceru voie să plece. Ridicându-se să mulțumească, lovi cu cotul o lingură care căzu cu zgomot. Pantofii lui butucănoși sunară greoi când se îndreptă spre ușă.

Liniștea se restabili. Terminând masa, monseniorul Sleeth se ridică și își reluă mașinal locul pe covorul jerpelit din fața căminului. Cu picioarele depărtate și mâinile la spate, îl contempla, fără a avea aerul, pe bătrânii său coleg care, șezând încă la masă, părea că așteaptă ceva.

„Doamne”, gândea Sleeth, „ce jalnică imagine asupra preoției prezintă bătrânul acesta, cu sutana pătată, cu gulerul murdar și fața pământie și descărnată!” Pe un obraj, o cicatrice oribilă, nu departe de pleoapa inferioară, părea că-i trage capul într-o parte.

Lăsa impresia că suferă de un torticolis neîncetat, care făcea în același timp legătură cu piciorul mai scurt. Privirea, de obicei plecată, lua astfel, când o ridica, rareori, o oblicitate pătrunzătoare, ciudată și tulburătoare.

Sleeth tuși. Își zicea că venise momentul să vorbească și, cu o falsă bunăvoință, se informă:

— De când sunteți aici, părinte?

— De un an.

— Ah, într-adevăr! A fost un semn de bunăvoință din partea Monseniorului să vă trimită, imediat după ce v-ați înapoiat, în parohia natală.

— Este și a sa.

Sleeth înclină capul cu un gest delicat.

— Știam că episcopul nostru împarte cu dumneavoastră onoarea de a se fi născut aici. Să vedem deci… ce vârstă aveți? Aproape șaizeci de ani, nu-i așa?

Părintele Chisholm consimți, adăugând cu naivă mândrie:

— Nu sunt mai în vârstă decât Anselm Mealey.

Sleeth, auzind această familiaritate, încruntă din sprâncene, apoi surâse ușor a milă.

— Viața v-a tratat foarte diferit. Pe scurt, și el ridică ferm capul, dar fără asprime, episcopul și cu mine ne gândim că îndelungatele și credincioasele dumneavoastră servicii ar trebui recompensate, cu alte cuvinte, să ieșiți la pensie.

Se lăsă o liniște apăsătoare.

— Însă eu nu am de gând.

— Sunt însărcinat cu această neplăcută sarcină – Sleeth fixă cu încăpățânare tavanul –, să cercetez problema la fața locului ca să pot face apoi un raport Monseniorului. Se petrec aici lucruri inadmisibile.

— Care?

Sleeth avu o mișcare de nerăbdare.

— Șase, zece, cu duzina! Să vi le spun eu… Apucăturile dumneavoastră orientale?

— Le regret.

O luminiță se aprinse lent în privirea bătrânului preot.

— Nu uitați că am petrecut treizeci și cinci de ani în China.

— Treburile dumneavoastră parohiale sunt nemaipomenit de încurcate.

— Am făcut datorii?

— Cum aș putea să știu? N-am primit de șase luni niciun raport asupra colectelor trimestriale (vocea lui Sleeth se ridica și devenea mai tăioasă). Totul… este în neregulă. De pildă, când voiajorul casei Bland a trecut acum o lună, ați plătit nota de lumânări în monedă măruntă.

— Tot așa am primit și eu banii!

Preotul privea spre oaspetele său cu un aer gânditor, și privirea sa părea să treacă prin el, fără să se oprească. Continuă:

— N-am privit niciodată banii ca pe ceva de preț. Nu i-am avut niciodată, înțelegeți dumneavoastră… Și la urma urmei, credeți că banii ar avea o asemenea importanță?

Foarte plictisit, monseniorul Sleeth simți că i se urcă sângele la cap.

— Aste face să se vorbească, părinte… de altfel, se clevetește asupra unora dintre predicile dumneavoastră… asupra sfaturilor pe care le dați… asupra unor puncte de doctrină…

Consultă un carnet legat în marochin pe care-l ținea în mână.

— Sunt primejdios de originale.

— Imposibil!

— La Rusalii, ați predicat congregației dumneavoastră: „Să nu vă închipuiți că împărăția cerurilor este în cer… o aveți la îndemână… este pretutindeni și oriunde”.

Sleeth încruntă dezaprobator din sprâncene, continuând să răsfoiască în carnet.

— Și apoi… această reflecție incalificabilă făcută în Săptămâna Patimilor: „Poate că nu toți ateii merg în infern. Eu am cunoscut unul care nu a ajuns acolo. Infernul este rezervat acelora care au scuipat în fața lui Dumnezeu!” Și încă, Cerule, această nelegiuire: „Hristos era un om perfect, însă Confucius era mai interesant!”

Indignat, mai întoarse o pagină:

— Și incidentul acesta jignitor: una dintre cele mai bune enoriașe din parohia dumneavoastră, doamna Glendenning, care suferă din pricina obezității sale, a venit să vă caute, să vă ceară sfatul ca duhovnicului ei și dumneavoastră ați privit-o de sus în jos, recomandându-i: „Mâncați mai puțin, porțile Raiului sunt strâmte”. Dar mai e nevoie să continui?

Cu un gest hotărât, monseniorul Sleeth închise paginile carnetului.

— Cu alte cuvinte, vă spun că, după câte se pare, ați pierdut controlul asupra sufletelor.

— Însă… (preotul se străduia să rămână calm) nu doresc nicidecum să subjug sufletele.

Sleeth se schimbă la față. Nu voia cu niciun preț să se lase antrenat într-o discuție teologică cu acest bătrân nebun și infirm.

— Mai este încă problema copilului pe care, din nefericire, l-ați adoptat.

— Dacă n-aș fi fost eu, cine l-ar fi îngrijit?

— Bunele surori din Ralston. Este cel mai bun orfelinat din dioceză.

Încă o dată, privirea ciudată și pătrunzătoare a preotului se fixă asupra interlocutorului său:

— V-ar fi plăcut să vă petreceți copilăria într-un orfelinat?

— Trebuie să privim lucrurile sub un unghi atât de personal? Eu v-am spus că, ținând chiar seama de împrejurări… situația este extrem de precară și trebuie să-i punem capăt. De altfel (și depărtă mâinile), dacă veți pleca, firește că va trebui să găsim un loc unde să plasăm băiatul.

— Păreți hotărât să scăpați de amândoi. Și eu voi fi încredințat bunelor îngrijiri ale surorilor?

— Fără îndoială că nu. Dumneavoastră vă veți duce la casa ecleziastică pentru pensionari din Clinton. Veți beneficia acolo de o pace și o liniște perfectă.

Bătrânul izbucni într-un râs sec și scurt.

— Voi avea pace destulă când voi muri. Atât cât voi trăi, n-am nici cea mai mică intenție să fac parte din colecția preoților bătrâni. Poate să vi se pară ciudat, însă niciodată n-am putut suporta clerul în masă.

Sleeth surâse, șocat.

— Nimic nu mi se pare ciudat venind de la dumneavoastră, părinte. Iertați-mă, însă, după reputația dumneavoastră, înainte chiar să fi fost în China… viața dumneavoastră… era cel puțin originală.

Tăcură. Apoi părintele Chisholm reluă cu o voce blândă:

— Voi da socoteală pentru viața mea lui Dumnezeu.

Celălalt plecă ochii, jenat, cu sentimentul că fusese lipsit de tact. Mersese prea departe. Nepăsător din fire, întotdeauna se străduia să se poarte corect și chiar cu o anumită considerație. Avu gentilețea să pară jenat.

— Natural, nu-mi arog dreptul să fiu judecătorul dumneavoastră, cu atât mai puțin inchizitorul. Nimic nu este însă hotărât. Nu pentru asta am venit. Vom decide în cursul zilelor următoare.

Se îndreptă spre ușă.

— Mă duc la biserică. Nu vă deranjați, cunosc drumul.

Schiță un surâs. Ieși.

Părintele Chisholm rămase la masă, nemișcat, sprijinindu-și fruntea în mâini, pierdut în gânduri. Se simțea zdrobit de amenințarea asta care venea pe negândite să-i tulbure liniștea atât de greu câștigată. Resemnarea lui, pusă de mult timp la prea grele încercări, refuza s-o accepte. Se simți deodată pustiit și nefolositor, părăsit de Dumnezeu și de oameni. O dezolare chinuitoare îi apăsa inima. Fleacurile astea meritau oare pedepse atât de grele? Ar fi vrut să strige: „Doamne, Doamne, de ce m-ai părăsit?” Se ridică cu greu și urcă scara.

La mansardă, deasupra camerei musafirilor, Andrew dormea deja în patul lui. Culcat pe o parte, întinsese pe pernă un braț plăpând, ca pentru a-l ocroti. Tot privindu-l, părintele Chisholm luă para ascunsă în buzunarul său și o puse pe hainele chitite pe scaunul de trestie împletită de la capătul patului. Nu putea face mai mult. O briză ușoară agita perdelele de muselină. Se duse la fereastră și le trase. Stelele tremurau pe cerul rece, iar în lumina acestor stele curba rezistenței sale se înscria în toată zădărnicia ei, sumă de eforturi infime, fără forță, nici noblețe. Trecutul îi părea atât de aproape încât se văzu copil, alergând și jucându-se aici, în orașul Tweedside. Gândurile alunecară spre trecut. Dacă viața lui ar fi urmat un drum bine definit, prima cotitură decisivă ar duce desigur la oarecare sâmbătă de aprilie, cu șaizeci de ani în urmă, într-o vreme când era atât de fericit încât nu știa cât este de norocos.