Doamna cu garoafe

Capitolul I

În acea zi umedă de noiem-

brie numai miniatura lui Holbein putuse atrage în sala Vernon atâția amatori și negustori. Căci întrecea cu mult ca interes și valoare toate celelalte obiecte puse în vânzare. Era de altfel foarte cunoscută sub numele de Doamna cu garoafe[1]. Faptul că familia Kneller din Wroxon Abbey acceptase să se despartă de ea, constituia un eveniment cu totul neașteptat. Miniatura o reprezenta pe domnișoara de Quercy, fata unui ambasador al Franței la Curtea lui Henric al VIII-lea. Holbein o pictase în 1532, la puțină vreme după reîntoarcerea ei din Bâle la Londra și regăseai în acel tablou cea mai bună manieră a maestrului, din epoca cea mai fericită și mai fecundă a sa.

Când la ora patru și jumătate fix miniatura a fost scoasă la licitație, Galeria era plină până la refuz. Primele oferte lansate pe un ton de politețe cordială și un pic șireată, începură de la două mii de lire și urcară foarte repede la cinci mii. După o mică pauză, ajunseră la șapte mii. Apoi urmă o nouă șovăire. În sfârșit competiția continuă într-o cadență alternată, semn că numai doi concurenți se mai înfruntau. La nouă mii patru sute, urmă o nouă pauză.

— Nouă mii patru sute de lire!

Funcționarul însărcinat cu prețuirea tablourilor care trona pe estrada sa roșie, plin de o binevoitoare atenție, cu părul bine pieptănat și cu o perlă înfiptă în cravată, repetă cifra pe un ton de rugă stăruitoare fixându-și privirea pe chipul impasibil al lui Bernard Rubin. Oferta era dirijată împotriva lui Rubin; dar acesta nu părea a se gândi câtuși de puțin să accepte sfidarea. Cu un ochi abia vizibil de sub borul pălăriei, făcu simplu, în trecere, un mic semn furios. Imediat funcționarul care se ocupa cu prețuirea tablourilor, strigă:

— Nouă mii cinci sute!

O ripostă aproape imperceptibilă țâșni din celălalt colț al sălii.

— Nouă mii șase sute! strigă funcționarul cu o voce angajantă.

— Nouă mii șapte sute.

Cuprins de o mânie ascunsă, Rubin îi urmărise mișcarea. Dar din nou, în față, replica abia se auzi.

— Nouă mii opt sute! zise funcționarul întorcându-se spre Rubin.

De data asta însă Rubin își spusese ultimul cuvânt.

Suma pe care și-o fixase fusese depășită și chipul lui căpătă o expresie de indiferență stoică. Bătrânul Rubin își datora succesul în comerțul cu antichități însușirii pe care o avea de a ști, aproape la centimă, când trebuia să se oprească.

— Nouă mii opt sute! repetă funcționarul anuncând o privire interogativă asistenței.

Nimeni nu mișcă.

— Nouă mii opt sute pentru prima oară… pentru a doua oară…

Tăcere. Ciocanul căzu fatidic și sonor.

— Nouă mii opt sute pentru a treia oară! Adjudecat domnișoarei Lorimer.

Catherine Lorimer se ridică de pe scaunul ei din spatele mesei lungi și traversând marea sală cu arhitectură pompoasă, se îndreptă spre ușa deschisă. Când trecu, unii dintre negustori mormăiră câteva felicitări; ea nu le răspunse decât printr-un surâs abia schițat și nu le acordă nicio atenție. De altfel nici n-ar fi știut, în acel moment, ce să le spună. În ciuda unei energii căpătată cu prețul unor experiențe dure, acele ultime secunde i se păruseră interminabile și după acea crudă tensiune, o durea inima. Se jurase că va avea miniatura și dacă Rubin ar mai fi supralicitat, ar fi fost silită să se declare învinsă.

În timp ce cobora scara, Bernard Rubin se apropie de ea și o însoți în tăcere. Avea în el ceva enigmatic. Mașina sa, o limuzină neagră și argintie, de o dimensiune și de un lux extraordinare – Rubin nu-și refuza niciodată plăcerea de a se folosi de primul lucru apărut indiferent oât ar fi costat – îl aștepta la marginea trotuarului. Se opriră o clipă în pragul ușii. Se și simțeau cuprinși de agitația și de zgomotul străzii, de luminile și de tumultul Londrei și nu mai păstrau în minte din sala de licitație, decât o imagine ireală și îndepărtată.

— Nu cumva din întâmplare, avem același drum? întrebă Rubin.

Era felul lui de a se oferi să conducă pe cineva. Bătu ora cinci. Catherine sa decise brusc să nu se mai întoarcă la birou ci să se ducă acasă. Făcu semn că acceptă să fie condusă. O ploaie vijelioasă o făcu să tremure. Se vârî repede în mașină. Pe King Street nu avansară aproape deloc, dar când ajunseră în Picadilly fu și mai rău: o mișunare de autobuze și de taxiuri. Siliți să se oprească și să pornească din nou, izbutiră totuși să ajungă în Curzon Street. De sub sprâncenele dese și proeminente, ochii lui Rubin o priveau pe Catherine cu o expresie de șiretenie și de ironie.

— Ai mers prea departe, domnișoară Lorimer, murmură el.

— Vrei să spui prea departe pentru dumneata?

Rubin surâse cu blândețe.

— Poate, poate, concedă ei pe un ton nonșalant.

Tăcu un moment pentru a-și contempla magnificul diamant care strălucea în degetul mic de la mâna stângă.

— Probabil că afacerile dumitale merg admirabil, domnișoară Lorimer, din moment ce poți plăti un asemenea preț…

— Într-adevăr, nu merg prea rău, răspunse Catherine cu cel mai firesc glas.

— Perfect! Foarte bine! Sunt cât se poate de fericit. Fiindcă noi, ăștilalți negustori de opere de artă, ne aflăm într-o situație foarte tristă. Nu bani, nu cilenți, nu afaceri! În vreme ce dumneata, oferi pur și simplu, zece mii de lire pentru un minuscul Holbein. Complimentele mele. E aproape prea frumos ca să fie adevărat.

Buzele Catherinei se și întredeschiseseră pentru a riposta, dar preferă să tacă. Surâse doar, un surâs vag care crea în jurul ei o barieră de tăcere și cu o privire îndepărtată, se așeză comod pe scaun. Expresia hotărâtă care n-o părăsea niciodată, acum era și mai pronunțată. Sub aparența sa calmă se ghicea totuși o fire deosebit de impulsivă, gata întotdeauna de elanuri, iar prin ochii ei întunecați trecură niște scânteieri fugare care trădau o vitalitate neistovită. Chipul în schimb, purta amprenta melancoliei iar ridul care-i brăzda fruntea înaltă dezvăluia griji mari și necazuri îndelungate. Avea trăsături fine, un ten luminos, păr frumos castaniu, niște ochi bruni și calzi, o față ovală și palidă. Dinții îi erau atât de albi încât îi luminau cu o prospețime aparte cel mai mic surâs. Încă nu împlinise treizeci și cinci de ani. Atitudinea sa liniștită, gravitatea sa gânditoare și felul în care își controla orice gest, trădau, un nu știu ce, impenetrabil și aproape neliniștitor.

Rochia de lână era de o culoare închisă, foarte simplă, aleasă vizibil în grabă și fără prea mare grijă. Pălăria pe care o purta, dată puțin spre spate, era lipsită de eleganță. Era limpede că nu dădea nicio importanță ținutei sale. Numai pantofii, făcuți pe măsură și dintr-o piele foarte fină, dezvăluiau mica vanitate pe care o simțea pentru picioarele sale care erau lungi și frumoase.

— Firește, observă răutăcios Rubin, dacă poți conta pe un beneficiu de… să zicem zece la sută și mai ales pe o plată imediată, cu banii jos…

Catherine își înălță brusc capul.

— Îți mulțumesc, Rubin. Dacă m-am înverșunat astfel să cumpăr acest tablouaș de Holbein, am făcut-o pentru că trag nădejde să mă aleg cu un câștig frumos.

— Un câștig frumos? Crezi că încă se mai poate realiza așa ceva? Aici, în orice caz, e dificil. Nu, nu aici, ricană el parodiind un cântec popular: „Aici nu vei găsi nimic…”

— Tot ce se poate, mărturisi Catherine. Dar ascultă-mă, Rubin, și încetează să mă mai tachinezi. Luna viitoare mă voi duce cu miniatura la New-York și i-o voi vinde lui Brandt. El se află acum în Argentina, dar se va întoarce în 12 decembrie. Îmi va cumpăra acest Holbein și-mi va da pe el douăzeci de mii de lire.

— Aha, deci e vorba de Brandt, spuse Rubin pe un ton plin de respect. Ești o femeie cu cap de negustor, dar ca să ți-o spun deschis, draga mea, eu n-aș fi înfruntat un asemenea risc.

— Pot să mi-l ofer, răspunse Catherine pe un ton cordial.

— Respectele mele.

Și Rubin se înclină ușor.

— Sigur că-ți cunoști posibilitățile mai bine decât mine.

O privi din nou cu o insistență curioasă în care se amesteca un sentiment de respect involuntar. Dar ea își reluase expresia serioasă și liniștită vrând desigur să indice astfel că acea discuție durase destul. Tăcură deci până în clipa în care Rubin ce nu voia să-i dea impresia că fusese indiscret, găsi un alt subiect de discuție.

— Ce mai face nepoata dumitale, mica actriță Nancy Sherwood?

Catherine își schimbă imediat înfățișarea și trăsăturile ei exprimară cea mai însuflețită tandrețe.

— Face bine. Tocmai s-a logodit.

— Da? Și cine e fericitul muritor?

Catherine își mușcă buzele.

— Voi afla și eu astăzi. Sunt invitată la serata ei ca să-l cunosc. Ce epocă ciudată! În tinerețea mea lucrurile se petreceau altfel.

— Dar, draga mea, ești încă tânără, o întrerupse Rubin cu căldură.

— Îți mulțumesc mult! Știu ce vreau să spun… Nancy pleacă pentru două săptămâni la Nisa ca să se odihnească un pic înainte de a interpreta noul rol și ni-l aduce pe viitorul soț ca și cum ar fi fost vorba de o poșetă pe care și-a cumpărat-o!

— Da, da, în ziua de astăzi treaba asta merge repede, zise Rubin râzând, dar în fond cântecul e același.

Când mașina intră pe Curzon Street și se opri în fața casei unde locuia Catherine, Rubin mai încercă un ultim șiretlic.

— Deci ai găsit un plasament sigur pentru Holbein…

În timp ce Catherine se ridica o bătu încetișor pe mână. – Dacă nu izbutești să te descotorosești de el, poate că ar fi un frumos dar de nuntă.

Aceste cuvinte ironice încă îi mai răsunau în urechi Catherinei când intră în apartamentul ei. Locuia în vecinătatea unui luxos imobil modern. Splendoarea rece a edificiului îi ofensa gustul, dar cartierul îi convenea pentru afacerile sale căci profesia ei îi cerea o adresă măgulitoare. Portarul îi deschise ușa și o însoți până la lift. Un al doilea servitor, la fel de galant ca și primul, o conduse până la etajul șase, salutând-o.

De origine modestă și ducând o viață foarte simplă, Catherine se amuza de toată acea punere în scenă și simțea adesea o bucurie copilărească în fața aparatului pneumatic care-i aducea scrisorile, ca și în fața ciorapilor albi ai valetului. Dar în seara aceea era complet absorbită de gânduri. Cu sprâncenele încruntate, își aduse aminte de vorbele lui Rubin și se întrebă până la ce punct bătrâna vulpe era la curent cu dificultățile sale financiare. În sfârșit, cu un oftat, își spuse că nu putea ști nimic precis.

În clipa în care trecu pragul apartamentului său, trăsăturile i se destinseră și Catherine păru dintr-odată tristă și preocupată. Se gândi la ziua grea pe care o avusese. După o discuție laborioasă dar sterilă, cu un client, abia dacă avusese timp să mănânce. Apoi urmaseră frigurile licitației. Acum avea o violentă durere de cap care-i dădea o stare de amețeală și un frison îi stăbătu trupul obosit. Cu un gest nervos își smulse pălăria din cap și o aruncă pe divan împreună cu mănușile. Pe urmă, se îndreptă spre mica ei bucătărie pentru a-și face un ceai și a-și fierbe un ou.

După un sfert de ceas, în fața ceștii de ceai și a păhăruțului de ou, amândouă goale, măsură neantul vieții sale. Plătea patru sute de lire pe an chiria apartamentului și alte șase sute pentru magazin. Iar acum dăduse zece mii pe o simplă miniatură. Iar masa n-o costase nici patru pence. Izbucni brusc în râs până în clipa în care ochii i se umplură de lacrimi. Erau niște lacrimi amare și dacă le-ar fi dat frâu liber s-ar fi prăbușit în ea însăși hohotind de plâns. Intră în odaia sa. Era o cameră liniștită care nu conținea decât câteva mobile alese cu gust. Scoțându-și pantofii se trânti într-un fotoliu și-și aprinse o țigară. Fuma rar numai când era fericită sau foarte tristă. Și în seara aceea se simțea abandonată de toți. În ultima vreme afacerile sale merseseră foarte prost. În negoțul de antichități exista o continuă mișcare de flux și reflux. Cunoscuse și ea ca și alții prosperitatea; acum însă se afla la pământ și nu mai avea nicio nădejde să se redreseze. Sigur că va continua să lupte cu mult curaj; își și impusese toate restricțiile cu putință. Neputând economisi nimic cu cele două locuințe, renunțase la mașină și sacrificase tot ceea ce nu-i era strict necesar. Totuși situația se înrăutățea din ce în ce. Semeață, își interzise să se mai gândească multă vreme la încurcăturile sale bănești. Va avea tot timpul pentru acest lucru luni, când urma să aibă o întrevedere la Bancă cu domnul Farrer. În momentul de față, tristețea sa avea cauze mai profunde și mai intime. Se simțea atât de îngrozitor de singură! În ochii prietenilor mai apropiați și ai rudelor sale, în ochii întregii lumi viața sa fusese încununată de succes. Își aminti de vremea începuturilor, se revăzu fată tânără de șaptesprezece ani, după ce părăsise școala, în casa pe jumătate goală din Tulse Hill. Nu era pe atunci decât o mică și timidă dactilografă la „Twis și Wardrop”, articole de fier engros. În acel bazar de categorie superioară i se dăduse un loc de ucenică pentru că tatăl său cunoștea pe unul dintre proprietari, ca și el un fervent adorator al celor bisericești. Dar în ciuda acestei recomandări de fiecare dată când domnul Twis îi adresa cuvântul sau domnul Wardrop își încrunta sprâncenele, o apuca tremuratul. Mai târziu viața sa se schimbase în bine. Acum conducea magazinul Antica de pe King Street cu sucursale în St. James și în Park Avenue din New-York și era renumită pentru gustul și competența sa. Era considerată drept specialistă în aranjarea stilurilor vechi ca și în toate problemele privind artele decorative și pictura. Se prea poate ca dintre toate femeile care se ocupau cu negoțul de antichități din lumea întreagă, să fi fost cea mai cunoscută. Totuși, toate acestea nu trezeau în ea decât gânduri sumbre. Reușise pentru că era înzestrată cu o voință de fier, pentru că strânsese din dinți și se hotărâse la orice sacrificiu. Ca să-și facă o carieră impusese inimii sale tinere și temătoare, disciplina cea mai severă și cele mai crunte privațiuni. Voise cu orice preț să parvină, să devină cineva. Acum își atinsese scopul și orgoliul său era satisfăcut. Dar vai! Ca orice lucru ajuns la capăt, totul i se părea găunos și zadarnic…

Telefonul aflat alături începu să sune. Cu un gest obosit – căci unul dintre chinurile vieții sale consta în a fi tot timpul la dispoziția acelui instrument de tortură – ridică receptorul. Era mama sa care o sunase din confortabila vilișoară în care o instalase Catherme în urmă cu cinci ani, la Wimbledon.

— În sfârșit, ai venit, Catherine…

Chiar și la telefon bătrâna doamnă Lorimer vorbea adesea pe tonul de reproș al unei femei părăsite.

— Prin ce miracol am fericirea să te găsesc? Toată ziua am încercat să te prind! Se pare că n-ai timp nici să schimbi câteva cuvinte cu bătrâna ta mamă. Aproape niciodată!

— Dar nu te-am sunat ieri seară? întrebă Catherine cu indulgență.

— Da, dar totuși… replică bătrâna doamnă pe un ton supărat. Alo, alo. Mă auzi?

— Da, mamă, te aud.

— Bine, dar nu mai pleca! Am o mulțime de lucruri să-ți spun. Așteaptă o clipă… mi le-am notat. Unde-mi sunt ochelarii? A, îi am pe nas! Deci pentru început, spune-mi, vii aici împreună cu Nancy și cu logodnicul ei?

— Da, probabil…

— Bine, draga mea. Acum ascultă… Aș vrea să-mi aduci câteva fleacuri: niște lână, migdale pralinate, prăjituri cu ciocolată și un roman nou și frumos. Să nu uiți mai ales migdalele pralinate, Catherine. Da, și să-mi mai cumperi și niște pastă de anșoa. Îmi place atât de mult pe feliile de pâine prăjită! E nemaipomenit de bună în serile de iarnă, cu ceai, când stau în colțul șemineului. Ascultă, Catherine… Mă auzi? Și lâna cu fir triplu de care am nevoie pentru noul meu șal, am uitat să-ți spun…

Catherine care asculta cu răbdare, surâse ușor.

— Foarte bine, mamă, ordinele tale vor fi executate.

— Ordine! Nici pomeneală!

Imediat vocea căpătă un accent plângăcios.

— Îți cer câteva fleacuri și tu ești gata imediat să te superi. Felul cum o tratezi pe bătrâna ta mamă, depășește orice limită… Dacă ar mai fi trăit sărmanul tău tată…

Obișnuita aluzie la mormântul patern o făcu pe Catherine să tresară.

— Haide, mamă, o întrerupse ea împăciuitoare, nu m-ai înțeles…

Urmă o pauză.

— Nu mai vrei să discuți cu mine?

— Nici pomeneală de așa ceva, mamă.

— Bine.

Pe fir se auzi un slab oftat de ușurare.

— De altfel era și firesc. Mă auzi? Domnișoara asta nătângă de la centrală ne întrerupe mereu… Noapte bună. Domnul să te aibă în pază, draga mea! Și nu uita migdalele pralinate…

Catherine puse telefonul la loc, clătinând din cap.

Bine că mama sa, de când avea casa ei, devenise mai înțelegătoare fiindcă era obsedată de ideea că e o veșnică victimă. Îi plăcea să se plângă atingând adesea limita suportabilului.

Dar aruncând o privire asupra ceasului, Catherine își izgoni din minte, cu hotărâre, orice preocupare. Adunându-și întreaga energie, trecu în sala de baie și dădu drumul robinetelor. Deși n-ar mai fi vrut să iasă nicăieri, nu voia pentru nimic în lume s-o decepționeze pe Nancy. Își scoase repede hainele și se cufundă în apă. În vreme ce trupul său se înviora în apa limpede a băii, Catherine se gândea la nepoata sa și, pe nesimțite, ridurile i se șterseră de pe frunte; un surâs plin de tandrețe îi înflori pe buze.

O adora pe Nancy, fiica surorii sale mai mari, Grâce, care se măritase împotriva voinței mamei sale, cu Joe Sherwood. Grâce cunoscuse alături de Joe cincisprezece ani de fericire. Dar conform unei sumbre preziceri uitată de multă vreme, amândoi își găsiseră o moarte obscură și neașteptată într-un accident de automobil, pe un drum de țară. Din acea tristă zi, Catherine își asumase sarcina să aibă grijă de Nancy care nu era pe atunci decât o ființă plăpândă în vârstă de paisprezece ani. Catherine o copleșise cu solicitudinea sa, o dăduse la o școală de artă dramatică și, cedând insistentelor sale rugăminți îi îngăduise, cu douăsprezece luni mai înainte, să se urce pe scenă.

În debordanta ei afecțiune, Catherine ar fi vrut ca toți cei din jur să-i răsfețe nepoata. În ochii ei, Nancy era cea mai drăguță și mai bună fată din lume și nimic nu era destul de frumos pentru ea.

I se părea ciudat să vadă că acum era mare, că se întorsese de pe Coasta de Azur pentru a o anunța cu răceală, că se logodise. Era totuși lucrul cel mai bun care i se putuse întâmpla și anume să se mărite, să-și creeze cât mai repede cu putință un cămin și să-și petreacă cei mai buni ani ai vieții între soț și între copii. Catherine nu i-ar fi putut dori nimic cu mai multă înflăcărare ca acest lucru și i-l dorea în seara aceea cu mai multă fervoare ca niciodată.

Ieșind din baie își frecționă cu putere frumoasa ei piele albă. Îi era recunoscătoare trupului ei plin de sănătate care fusese nevoit să-i suporte oboselile și încercările din ultimii ani.

Se îmbrăcă mai încet ca de obicei alegându-și o rochie pe care și-o cumpărase în timpul ultimei sale călătorii la Paris. În general nu se sinchisea câtuși de puțin de toaleta sa. Socotea că nu avea nici vreme nici vreun motiv special să chelituiască bani pentru a fi elegantă; adopta adesea chiar o ținută neglijentă care-i făcea pe cei din jur să surâdă pentru că li se părea că văd în această ținută o manifestare de originalitate din partea unei femei bogate și atât de copleșită de succes. Acum însă voia să fie frumoasă pentru Nancy.

La ora opt și jumătate era gata și în fața oglinzii înguste de Vauxhall așezată deasupra măsuței de toaletă, constată că în ciuda urmelor de oboseală care-i marcau chipul, nu era deloc de neprivit. Câteva umbre mici îi subliniau ochii, dar tenul ei pe care nu-l dădea cu niciun fel de fard, era proaspăt și luminos. Culoarea frumoasă a buzelor sale care se închideau peste albul strălucitor al dinților, dezvăluia un sânge curat și viguros.

Afară ploaia încetase să mai cadă. Asfaltul, uscat de un vânt ușor, invita la plimbare. Nu exista nimic pe lume care să-i placă mai mult Catherinei, decât să meargă pe jos, pe străzile liniștite, dar gândindu-se la pantofii ei de seară, rezistă tentației.

Luă deci un taxi pentru a se duce la Adelphi unde locuia Nancy, la ultimul etaj al unei case vechi, în vecinătatea lui John Street. Nu exista ascensor în acel imobil care adăpostea mai ales birouri și în timp ce urca scara, Catherine și distinse rumoarea glasurilor. Când frumoasa cameristă a lui Nancy îi deschise ușa și după ce valetul special angajat pentru această împrejurare o scăpă de mantou, văzu că cele două camere în anfiladă erau pline de lume și pline de fum de țigară și de larmă. Catherine nici n-apucă bine să facă trei pași că Nancy se și năpusti spre ea îmbrățișând-o cu multă efuziune.

— O, Catherine, strigă ea, cât sunt de fericită că te văd! Îți simt lipsa în orice zi petrecută fără tine!

Catherine surâse.

— Atunci de ce nu-mi faci câte o scurtă vizită? Te-ai întors totuși de miercuri la Londra!

— Aș fi venit cu plăcere, scumpo, dar nu poți să-ți închipui cât sunt de ocupată cu repetițiile, cu probatul rochiilor, cu Chris și cu toate celelalte.

— Îmi dau seama.

Catherine o cercetă cu tandrețe pe Nancy. Cât era de încântătoare în seara aceasta! Deși nu avea decât douăzeci și patru de ani, frumusețea ei zveltă și rasată ajunsese la deplina sa înflorire. Chipul îi era delicat dar ferm, cu pomeții înalți, cu ochii albaștri și migdalați și cu sprâncene subțiri, arcuite. Părul, decolorat după ultima modă, strălucea ca aurul. Gura mică era roșie, fiindcă fata nu făcuse economie la ruj. Sub o aparență de nonșalanță, o vioiciune electrizantă îi însufleți trupul delicat.

— Știi, zise Catherine făcând-o pe severa, eu am crezut întotdeauna că arta îți va ține loc de soț.

— E foarte adevărat, dar asta nu mă va împiedica să mă mărit cu Chris.

— Ca să vezi, răspunse Catherine cu un surâs, aruncând o privire în jurul ei. Dar unde este Chris?

— Pun rămășag scumpo, că n-ai să-l recunoști printre invitații mei.

— Dacă e un gentlemann, observă Catherine pe un ton amuzat, mi se pare că el ar trebui să mă recunoască!

În aceeași clipă, intrară mai mulți invitați. După o năzbâtie la adresa Catherinei, Nancy se grăbi să le iasă înainte. Catherine se îndreptă spre bufet și se instală într-un fotoliu aproape de un platou plin cu tartine cu caviar. Era prea obosită pentru a se amesteca imediat printre musafiri și prefera ca mai întâi să întârzie în compania unui sandviș. Avea o nemaipomenită siguranță pe oare nu o datora atât frecventării societății – cu care de altfel era obișnuită – cât simplității sale înnăscute, îi plăcea lumea, dar remarca lui Nancy era îndreptățită; majoritatea prietenilor pe care nepoata sa îi adunase în seara aceea, îi era complet străină. I se păru că recunoaște pe câțiva dintre ei, pe tânărul actor David Almoner care juca în roluri din Shakespeare și pe soția acestuia, Nina George, pianistă, pe fotograful Arnold Rigby, pe John Harris, directorul dramatic de la Radio Londra, apoi pe Tomy Ulrick ale cărui poeme comice, ilustrate de el însuși, avuseseră un mare succes, deși Catherinei i se păruseră destul de fade. Dar majoritatea chipurilor nu-i spuneau absolut nimic. Bău un pahar de șampanie și mâncă un sandviș. Bufetul era excelent. Aprecia cu atât mai mult acele gustări cu cât, în general, nu putea să și le ofere.

Invitații se succedau întruna. Intrară David Chesham, autorul piesei Noapte cu lună în Arcadia în care trebuia să apară Nancy, urmat îndeaproape de Sam Bertram, celebrul Bertie, care-i eclipsa pe toți ceilalți directori de spectacole. Amândoi au fost primiți de Nancy cu o explozie de bucurie. Bertram îi adresă Catherinei un mic semn în care se citea o profundă prietenie și care arăta că va veni în curând să-i țină companie. Ba îi răspunse printr-un surâs. Îl cunoștea pe Bertie de câțiva ani, îi furnizase adesea decorurile necesare montării unei piese și aprecia natura lui robustă și jovialitatea sa de scoțian de treabă.

Hărmălaia crescu. În toiul tumultului, Ulrich începu să recite unul din poemele sale iar Nina George improviză la pian un acompaniament vesel. Catherine începu a se simți obosită când brusc, auzi lângă ea un glas ce se deosebea de toate celelalte prin tonul său calm și de asemenea, prin accentul său american.

— Mi se pare că noi doi suntem singurele ființe rezonabile de aici.

Catherine se întoarse mirată. Un bărbat slab și puțin cam palid stătea în picioare lângă ea, într-o atitudine nepăsătoare, cu mâinile în buzunare răspunzând privirii sale curioase cu un surâs plin de maliție.

Era brunet și bine clădit și putea să aibă cam treizeci și cinci de ani. O cicatrice fină și albă îi tăia buza superioară puțin mai plină ca cealaltă și-i dădea chipului său o expresie de încăpățânare și de răceală. Siguranța plină de liniște pe care o dezvăluiră cuvintele sale, nu-i plăcu deloc Catherinei.

— Vrei să spui că eu sunt aici numai de formă? întrebă ea ridicând ușor din sprâncene.

— Câtuși de puțin, replică el, dacă acest lucru nu-ți convine…

— Atunci dumneata ești aici ultimul reprezentant al unei omeniri înțelepte și suferinde…

El începu să râdă și o veselie discretă îi însufleți micile riduri pe care le avea în jurul ochilor.

— Sunt uluit, domnișoară Lorimer. Mi se pare că ai mult mai mult spirit decât mi-a spus Nancy. Și dacă o auzi, ai și așa destul.

Catherine rămase stupefiată.

— Cred că nu vrei să spui că dumneata ești…

— Ba da, răspunse el cu o mică înclinare a capului și cu un râs scurt. Sunt Chris Madden. Hai, nu fă mutra asta posomorâtă. Știu bine că nu sunt câtuși de puțin demn de Nancy, dar voi face eforturi imense ca să fiu.

Cu un gest mecanic, Catherine strânse mâna ce se întindea spre ea și dădu să se așeze.

— Cât sunt de proastă! spuse ea. Dar nu m-aș fi așteptat ca Nancy să se mărite cu un american!

— Da, nici eu, replică el pe același ton liniștit, nu m-aș fi gândit vreodată că voi sfârși prin a lua de soție o englezoaică.

Catherine fu nevoită să-și spună că lecția nu era nemeritată. Roși și-l examină pe ascuns. Cu multă ușurință și sânge-rece, el continuă: – Numai că vezi, totul se întâmplă altfel de cum ai prevăzut. Când am întâlnit-o pe Nancy la Nisa… Dumnezeule, nu voi uita niciodată acea clipă! Era un soare strălucitor, nu ca ceața voastră de aici, pur și simplu mi-am pierdut răsuflarea! Șovăi, dar își regăsi calmul. – Da, continuă el, acest lucru s-a petrecut și cu noi cum se petrece în mod obișnuit de la Adam și Eva încoace.

— Deci o adevărată idilă…

Tonul pe care Madden rostise acele cuvinte ce păreau să fie un fel de declarație, era atât de puțin convingător, încât Catherine strecură în răspunsul ei o notă de îndoială, dacă nu cumva chiar de ostilitate. Poate că era un pic invidioasă pe Madden. Își mușcă buzele și-l măsură din nou cu privirea. La cel de al doilea examen mai sever decât primul, observă că costumul său nu amintea prin nimic de eleganța din West-End, apoi că atât cămașa cât și cravata erau departe de a fi noi. Ochii i se îngustară. Toată solicitudinea sa pentru Nancy i se deșteptă brusc.

— Și ce ai făcut la Nisa, domnule Madden?

— Mi-am îngăduit o mică vacanță. A fost prima după foarte multă vreme. Am vizitat Roma, Florența și Veneția și pe neașteptate m-a apucat dorul de Franța. N-o mai revăzusem de douăzeci și doi de ani, din timpul războiului. Sunt ani nu glumă, și totuși cât de repede au trecut.

— Sigur, zise Catherine cu indiferență. Timpul trece repede. Socoți să stai mai mult la Londra, domnule Madden?

— Asta depinde de Nancy, domnișoară Lorimer. Mi-ar plăcea să ne putem căsători cât mai repede cu putință. Dar ea e atât de ocupată cu teatrul… Rolul din noua piesă o tracasează grozav. Prima reprezentație urmează să aibă loc peste două săptămâni, la Manchester așa că-și petrece zilele cu repetițiile și cu pregătirile. Atât timp cât vor dura aceste lucruri, voi rămâne lângă ea, apoi voi încerca s-o conving să vină cu mine în America.

— Toate astea mi se par puțin cam precipitate, domnule Madden, nu crezi?

Catherine arboră un surâs rece. – O iubim cu toții pe Nancy iar cât despre mine îi sunt profund atașată…

— O, știu! replică el tăindu-i vorba. Nancy mi-a vorbit mult despre dumneata. Te-ai comportat admirabil față de ea.

— Numește-o cum vrei. Fericirea lui Nancy este totul pentru mine! Îți dai deci seama că doresc să știu și eu câte ceva despre omul cu care se va mărita.

Păru că se repliază în el, iar chipul îi căpătă o înfățișare aspră.

— Sunt la dispoziția dumitale, răspunse el privind în lături.

Urmă o tăcere. Își întoarse privirea fiindcă își dădu seama că însuflețirea sa îl jignise puțin pe Madden și-și reproșă în gând, nerăbdarea de care dăduse dovadă. Dar, se întrebă ea enervată, cum ar fi putut proceda altfel? Îi fu un pic ciudă pe Nancy că nu-i spusese nimic. Se așteptase să întâlnească un bărbat cu totul diferit, un bărbat căruia nu i-ar fi fost greu să-i citească gândurile și să-i cunoască viața. Dar acel străin, acel american ce-ți tăia cheful de discuție, care i se impusese cu atâta lipsă de jenă, îi inspira nu antipatie ci un soi de neîncredere la care de dragul lui Nancy, trebuia să mediteze îndelung. Cufundată în astfel de gânduri se simți destul de prost alături de el, când iată că Nancy, apropiindu-se de ei, le adresă un surâs luminos.

— Mă bucur să văd că ați și făcut cunoștință! Acum, după ce-ai văzut ce-i mai rău, ce părere ai, Catherine? Nu-i așa că e înfricoșător?

Madden o privi pe Nancy și chipul lui își regăsi buna dispoziție.

— Mă tem într-adevăr că mătușa ta mă găsește înfricoșător. Partea proastă e că eu nu eram pregătit să descopăr o domnișoară Lorimer atât de tânără și de frumoasă iar ea, la rândul ei, mi se aștepta să aibă de a face cu un personaj atât de necioplit. Trebuie să-ți mărturisesc că încă n-am isprăvit disputa.

— E teribil de trufașă, zise Nancy, dar după ce o cunoști mai bine nu mai este chiar așa.

Catherine se sili să surâdă. Se simțea la capătul nervilor.

— Vorbind serios, scumpo, să știi că mi-ar plăcea să te înțelegi cât mai bine cu Chris. N-ai să crezi, dar e cu totul alt om când îl cunoști de aproape. Ai să-ți dai seama de acest lucru dacă mergem sâmbătă la Wimbledon.

— Foarte bine, sunt gata la orice, răspunse Catherine cu o nuanță de sarcasm destul de surprinzătoare la ea.

— În orice caz te-am avertizat, încheie Nancy plină de încredere. Și acum veniți amândoi să ne distrăm!

Dar deși se strădui să se stăpânească totuși, Catherine nu izbuti să fie în ton cu ei. Avea o ciudată senzație de nesiguranță și de rău.