Frumoasa Gracie

1

Era în 5 mai 1911 când Daniel Nimmo primi vestea reîntoarcerii lui Gracie Lindsay. În toată acea după-amiază de vară, caldă și plină de promisiuni, intrase și ieșise, fără rost, din camera obscură a micului său studio fotografic, pregătindu-se pentru întâlnirea cu doamna Waldie și cu fiica acesteia, Isabel.

La ora trei după-amiază ele încă nu sosiseră. Își închise capacul ceasului de argint și privi răbdător prin fereastră la strada goală.

Îmbrăcat într-o redingotă veche, prea strâmtă și scurtă pentru el, cu pantaloni negri, lucioși, plastron de celuloid și cravată neagră, Daniel arăta ponosit – o persoană insignifiantă.

Expresia feței era gânditoare, absentă, timidă, iar buzele, surprinzător de roșii, strânse, de parcă era gata să fluiere. Nu pentru că Daniel ar fi fluierat– era prea speriat să nu atragă atenția asupra lui. Fără îndoială, era un omuleț liniștit, modest care își trăise cei 54 de ani fără a se afirma măcar o singură dată.

Bocănitul ciocanelor de la șantierul naval din apropiere crea o stare de somnolență în atmosferă. Se construia un nou vapor cu abur pentru Khedive Line – o comandă importantă reușită de proaspătul agent, domnul Harmon, care avea să facă să prospere comerțul în târgușorul Levenford. Întorcându-și capul, Daniel văzu porțile mari, verde închis, ale șantierului, din zidul cenușiu, vizavi de localul farmaciei Hay, din colțul străzii.

Pe când privea, o trăsură dădu colțul pe lângă farmacie și înaintă, hurducăind pe pietrele pavajului. Un moment mai târziu, două femei, scoțându-și cu greu pălăriile largi și mânecile din blana de miel din interiorul trăsurii, traversară trotuarul. Soneria sună și Daniel, dregându-și glasul, sperând că bâlbâiala, o adevărată pacoste pentru el, nu-i va face necazuri, se duse să le întâmpine.

Doamna Waldie, soția antreprenorului, intră prima. Avea o statură impunătoare, puțin aplecată în față, cu o umbrelă pe braț, iar gulerul înalt era susținut de oase de balenă, în spatele ei venea Isabel.

Daniel, încă agitat, se grăbise să le ofere scaune, făcând observații despre vreme, iar acum își găsise de lucru cu aparatul de fotografiat, în timp ce doamna Waldie, bucuroasă să stea jos – după plimbarea în cizmele strâmte îl privea cu bunăvoință, fața ei roșie strălucind de sentimente materne.

— Dorim o asemănare cât mai bună, domnule Nimmo, zise ea cu voce blândă, aruncând o privire spre perdelele decolorate ce acopereau nișa în care intrase Isabel ca să-și scoată pălăria. Înțelegeți importanța evenimentului?

— Bineînțeles, răspunse Daniel. Este unul foarte fericit.

Elizabeth Waldie zâmbi. Era o femeie simplă, în ciuda felului pretențios de a se îmbrăca, cerut de poziția soțului ei.

— Suntem bucuroși de logodnă, continuă ea. Domnul Murray este un tânăr promițător.

— Așa este, aprobă Daniel. Îl cunosc pe Davie de când era copil. Este un băiat de treabă, cinstit. Și un bun avocat.

Isabel ieși de după perdea, ușor îmbujorată. Avea un ten luminos, păr negru, ochi albaștri și un corp puțin rotofei.

Deși în ansamblu era destul de drăguță, părea cam prostuță și destul de răsfățată – în special linia buzelor denota susceptibilitate. Totuși, se arăta destul de bucuroasă de vizita la fotograf, mulțumită că imaginea ei va sta curând într-o ramă de argint, printre hârtiile importante de pe masa de lucru a lui David Murray, din biroul de pe High Street.

— Mama crede că ar trebui să am ca fundal un balcon.

— Este foarte elegant, aprobă Daniel. Eventual cu o carte în mână.

— Foarte bine, zise doamna Waldie. Ca și cum ar citi.

Din nou Daniel încuviință din cap și, lăsând în jos pânza prăfuită a decorului ce înfățișa o balustradă de marmură, își așeză clienta cu un volum în mână lângă un ghiveci cu un bambus. Ochii lui priveau cu seriozitate de după ochelarii cu rame metalice, barba cafenie era împinsă în față într-un unghi atât comic, cât și înduioșător în același timp, în vreme ce se străduia să obțină o cât mai bună impresie artistică.

— Lăsați mâna stângă puțin mai jos, domnișoară Isabel, spuse el, în cele din urmă, contemplând rezultatul, cu capul aplecat într-o parte.

Dispăru în spatele pânzei negre a aparatului de fotografiat, așezat pe un trepied, și expuse o serie de plăci fotografice cu ramă de mahon.

O dată operațiunea terminată, Isabel își puse pălăria, iar Daniel le conduse pe cele două doamne la trăsura care le aștepta, unde, în semn de rămas-bun, doamna Waldie făcu o remarcă binevoitoare:

— Vă așteptăm la nuntă anul viitor. Mă voi îngriji să primiți o invitație.

Întorcându-se în studioul fotografic, Daniel fu recunoscător pentru această manifestare de bunăvoință, deoarece era conștient de faptul că, după standardele din Levenford, era privit ca un ratat – un ratat ridicol.

Adevărul era că, aproape cu treizeci de ani în urmă, Daniel devenise pastor, îndreptățit, prin diplomă, să vindece sufletele enoriașilor în conformitate cu Biserica Scoțiană. Cu toate acestea, Daniel nu găsise niciodată un amvon.

La început, perspectivele erau îmbucurătoare, oamenii erau interesați de tânărul care absolvise colegiul cu brio. Având o adevărată venerație pentru cei „studioși”, Levenfordul l-a propus ca asistent pe lângă parohia locală și l-a desemnat să țină, ca probă, o predică.

Daniel avea o astfel de predică în memorie, o predică înflăcărată și bine documentată; în săptămânile care trecuseră, o repetase cu voce tare în plimbările lui în împrejurimile Levenfordului, cu privirea pierdută, mișcând din buze. În timp ce urca la amvon se simțea foarte sigur pe sine. Anunță tema predicii și începu să vorbească.

Timp de câteva clipe se descurcă destul de bine când, brusc, deveni conștient de prezența enoriașilor săi, de rândurile de fețe ridicate spre el, de ochii care-l fixau. Un fior de panică îl trecu, cu atât mai puternic, mai paralizant, cu cât îi erau cunoscute deja efectele lui devastatoare. Sângele îi năvăli în obraji, pe gât, pe ceafa. Ezită, îngăimă ceva, pierzând șirul ideilor, apoi începu să se bâlbâie. O dată ce punea stăpânire pe el acest defect de vorbire, era pierdut. Se luptă să continue, bineînțeles, palid acum și tremurând, picături mari de sudoare i se strângeau pe sprâncene, ardoarea discursului său devenind ceva vrednic de milă. Cu fiecare fibră a sufletului său chinuit simțea, și amplifica, reacția ascultătorilor la defectele lui.

În timp ce se străduia pentru fiecare cuvânt, simți nerăbdarea, murmurul care demonstra conștientizarea eșecului lui, privirile furișe, zâmbetele parțial ascunse. Văzu copiii înghiontindu-se; chiar auzi, sau i se păru că aude, un ușor chicotit, abia înăbușit, din umbra galeriei unde își aveau locurile servitorii de la fermă. În acest moment, el se pierdu cu totul.

Niciodată viața lui Daniel nu a mai fost aceeași, după acest prim dezastru. El a tot încercat, mergând până în îndepărtatul Garvie din nord și până în Linton, în est, în dorința de a găsi o biserică, dar fără succes.

De două ori a reușit să ajungă pe scurta „listă” de candidați din mici parohii sătești dar, când se ajungea la votare, niciodată nu era ales. Treptat, a trebuit să se împace cu ideea de „pastor ratat” și, obligat să-și găsească o sursă de câștig – în perioada de conturare a speranțelor sale se căsătorise –, a revenit la pasiunea pentru fotografie, devenind, în timp, fotograful oficial al orașului.

Ceasul din turla bisericii bătu ora cinci și Daniel își închise studioul. Apoi, conform obiceiului, înainte de a se îndrepta spre casa din partea de nord a orașului, traversă strada să mai schimbe o vorbă cu vecinul lui, farmacistul Hay.

Localul farmaciei era întunecat și strâmt, iar aerul era impregnat cu miros de aloe și rădăcină de lemn dulce. Rafturi cu sticle verde închis acopereau o latură a farmaciei, iar în spatele tejghelei lungi, lângă un bec de gaz, care ieșea în afară ca o limbă galbenă pe placa de marmură pătată cu ceară roșie, stătea chiar farmacistul, amestecând ingredientele unui medicament, cu o mină acră.

Farmacistul Hay era un bărbat slab, palid, cu un cap dolicocefal, chel, cu câteva fire de păr roșu și favoriți lungi de aceeași culoare. Purta o jachetă scurtă de alpaca, lustruită de vreme și pătată de medicamente, care îi descoperea încheieturile osoase și îi scotea în evidență omoplații ca niște lame ascuțite. Avea aerul unui om trist, suferind, iar comportamentul era ca al celui mai deziluzionat individ din întregul univers. Nimic nu îl putea surprinde. Nimic, nimic!

Și nu credea în nimic – cu excepția stricninei și uleiului de ricin, al lui John Stuart Mill și Charles Bradiaugh. Era liber-cugetătorul declarat al Levenfordului. Împinse pe tejghea pastilele și poțiunea de parcă ar fi fost otravă pentru șoareci. „Ia-le sau aruncă-le”, părea să spună. „Vei muri oricum.”

Fără îndoială, părea să aibă o singură plăcere, aceea de a ironiza defectele oamenilor – acesta era genul lui de umor – și, totuși, în mod straniu, poate datorită atracției contrastelor, era cel mai bun prieten al lui Daniel Nimmo.

În farmacie mai erau încă doi bărbați, care făceau parte din clubul neoficial al districtului – David Murray și Frank Harmon, agent la Compania Khedive iar la intrarea lui Daniel se instală o liniște nefirească.

Harmon, nou-venit în oraș, era un burlac de patruzeci de ani, înalt, elegant îmbrăcat, cu păr bogat, ondulat, dinți albi și un aer de vitalitate debordantă în spatele unei expresii de nepăsare afișate pe fața-i îmbujorată.

Îl salută, cu calm, pe Daniel, înclinând capul și întinse mâna să-și ia „stimulentul” de pe tejghea. Murray, pe de altă parte, era în mod vizibil preocupat de ceva, evitând să dea ochii cu Daniel. David, un tânăr chipeș, de douăzeci și șapte de ani, cu tenul smead și trăsături fine și cu părul, ce trebuia tuns, căzut în neorânduială pe frunte, se trăgea nervos de mustața-i scurtă.

— Bună seara tuturor, spuse, amabil, Daniel. Sper că te simți bine, domnule farmacist.

Hay nu făcu niciun comentariu la această remarcă, ci continuă să piseze în mojar, oprindu-se doar când mușcă din rădăcina de lemn dulce pe care o ținea în buzunarul lateral al jachetei decolorate.

Avea o pasiune nemăsurată pentru rădăcina de lemn dulce, pe care o mesteca fără oprire, mișcându-și maxilarul de parcă ar fi vrut să-și sape o gaură în obraz. După câteva astfel de minute, fără să-și ridice capul, vorbi din colțul gurii:

— N-ai auzit vestea?

— Nu, zâmbi Daniel. Orașul este în flăcări?

— S-ar putea să fie în curând! Apoi, după o pauză, dând cuvintelor întreaga importanță, Hay anunță: Nepoata ta… Gracie Lindsay… se întoarce în Levenford.

Daniel încremeni. La început nu păru să-și dea seama de înțelesul ascuns dar, treptat, fața i se lungi. Realizând emoția acestuia, Hay continuă, făcând o grimasă:

— Se pare că soțul ei a murit, în Mysore. Gracie a călătorit săptămâna trecută pe Empress of India.

Daniel tot nu zicea nimic: nu putea articula niciun cuvânt, părea că toate simțurile îl părăsiseră. Se întoarse tăcut spre Harmon de la care trebuia să fi venit vestea.

— Este adevărat, explică agentul cu bunăvoință, am primit vestea astăzi după-amiază de la biroul nostru din Calcutta. Nisbet Vallance a contractat o formă gravă de malarie în timp ce inspecta o nouă linie ferată pentru companie. Soția lui îl însoțea. A dat dovadă de mult curaj, presupun, cărându-l printre dealuri cu o targă; o femeie încântătoare. Am cunoscut-o când am fost în Est ultima oară.

Daniel înghiți în sec.

— Scuzați-mă, domnilor. Clipi, vrând parcă să-și ceară scuze. Este o mare surpriză… după șapte ani… atât de neașteptat…

— Un adevărat șoc pentru tine, zise Hay cu aceeași ciudată inflexiune a vocii.

— Da, recunoscu, simplu, Daniel. Săracul Nisbet… Dar este o mare bucurie să o avem din nou pe Gracie printre noi. Se întoarse emoționat, aproape rugător, spre Murray: Era o fetișcană tare dulce, nu-i așa, Davie?

— Da, murmură Murray, fără să ridice privirea.

Se așternu o lungă tăcere. Daniel își despături batista și își tampona fruntea și gâtul.

— A fost foarte cald astăzi. O superbă zi de vară. Acum, dacă nu vă supărați, voi pleca acasă. Trebuie să mă întâlnesc cu soția mea. Sunt convins că a aflat deja. Noapte bună, domnilor.

Se duse la ușă, o deschise, apoi o închise încet în urma lui.

Deci, era adevărat, în sfârșit, ceea ce nu îndrăznise să spere în toți acești ani. În timp ce Daniel mergea spre casă, pe drumul liniștit ce traversa izlazul, un val de emoție îl cuprinse și în minte îi reveni imaginea gingașă a lui Gracie, draga lui nepoată, în rochia ei albă – întotdeauna a iubit culoarea albă –, care îi venea atât de bine, atunci când o întâlnise pentru ultima oară, cu o seară înainte de tragedie, plimbându-se pe Levenside cu un buchet de brândușe în mână.

Ce imagine splendidă! Soarele ce se reflecta în apă o învăluise în razele sale – „Ca un pui de căprioară venită la râu să bea apă” – cuvintele îi veniseră instantaneu în minte. Fața ei mică strălucea de entuziasm, ochii ei căprui, calzi scânteiau de bucuria vieții.

Ce știa ea despre viață la optsprezece ani, biata copilă? Daniel oftă adânc și se întristă. Dar se însufleți din nou, pe măsură ce gândurile îl purtară mult înapoi în timp, imagini și mai minunate năpădindu-l.

O văzu la corul de copii aflat sub îndrumarea sa, în vechea Primărie. Ce minune de fetiță fusese, ce minune – de doar zece ani, cu o voce cristalină, plină de grație și talent –, niciodată, niciodată nu mai întâlnise un astfel de talent.

Zâmbi – acum o vedea la decernarea premiilor Academiei, primind Pilgrim’s Progress, legat în piele de vițel, pentru cunoștințele de Scriptură – da, el o pregătise pentru asta, cea mai bună elevă pe care o avusese vreodată la clasa de Biblie.

Și-o aminti la o serbare școlară, o puștoaică de doisprezece ani, cu o panglică nouă în păr, alergând la cursa pentru fete, picioarele îi scăpărau, bărbia îi era împinsă înainte în dorința de a învinge și câștigând, da, câștigând, spre marea lui bucurie.

Ochii lui Daniel se umeziră – ținuse atât de mult la Gracie, cu toată dragostea unui bărbat fără copii. Într-un anume fel, era diferită de ceilalți, delicată, cu un suflet deosebit.

Se părea că tatăl ei, Tom Lindsay, rămas văduv la nașterea fiicei sale, nu o înțelesese și nu o apreciase niciodată. Tom, la acea vreme un negustor prosper în comerțul cu grâne, fructe și produse alimentare, iar în zilele lui de glorie primarul orașului, avea un temperament irascibil, aspru iar, mai târziu, necazurile din afaceri, care culminaseră cu falimentul lui, îl înăspriseră și mai mult.

Bineînțeles, au existat voci care i-au aprobat deciziile în legătură cu Gracie, găsindu-le justificate, dar cu care Daniel nu a fost niciodată de acord și, reținându-și un suspin, revăzu tragedia care îi schimbase viața lui Gracie.

Era în iarna anului 1903, iar Gracie, la optsprezece ani, cu părul ridicat și fusta până la glezne, ca un trandafir proaspăt înflorit, era regina dansurilor, intrând în inima tuturor în pași de vals.

Zveltă și gingașă, plină de viață, nu ducea lipsă de curtezani. Ce mai Crăciun fusese! Când lacul înghețase, patina cu mâinile în manșonul din blană de veveriță, cu obrajii înroșiți de vânt, în timp ce tinerii din Levenford zburau pe lângă ea, făcând opturi pe gheață, grozăvindu-se, încercând să-i atragă atenția.

— Gracie este mult deasupra băieților, ziceau oamenii, zâmbind. Roiesc în jurul ei ca albinele la borcanul cu miere.

Era adevărul adevărat. Era vorba de tânărul Simpson, fiul doctorului, Jack Hargreaves și mulți alții, dar cel mai apreciat dintre toți era David Murray, student la Facultatea de drept a Universității din Winton.

Nu încăpea nicio îndoială că David va fi alesul lui Gracie, când și-a făcut apariția în oraș Henry Woodbum să-și viziteze verii, familia Ralston, proprietarii șantierului naval din oraș.

Acest Woodbum, un tânăr chipeș cu obrajii ușor supți și o tuse seacă, era un străin în district. Își conducea propriul docar, foarte elegant, și avea o mulțime de bani.

Gracie se plimba deseori cu el serile, acoperită pe picioare cu pături groase, când luna se ridica deasupra dealurilor din Garshake, copitele cailor răsunând pe pământul înghețat.

Existau păreri, bineînțeles, zvonuri că Woodbum era un tânăr nestăpânit, care bea mai mult decât ar trebui, că avea plămânii atinși și că fusese trimis special în acest ținut nordic, ca să se refacă.

Dar, fără să ia lucrurile în serios, Gracie râdea, în felul ei nostim și molipsitor. Ea totdeauna luase în derâdere conveniențele și nu se întrista niciodată, tachinându-l și fascinându-l în acea seară, pe malul râului când, după ce l-a sărutat ușor pe frunte pe Daniel, s-a dus la întâlnirea cu Henry.

În noaptea aceea, se grăbeau spre casă, după o vizită prelungită la Loch Lomond când, calul s-a speriat de o umbră. Woodbum n-a mai putut să stăpânească animalul și, la o curbă, docarul a intrat într-un șanț, izbindu-se violent de un perete de piatră. Printr-o minune, Gracie a scăpat nevătămată. Henry a murit pe loc.

Câteva săptămâni Gracie a stat în casă, apoi a plecat cu tatăl ei, pe neașteptate, la Edinburgh. Plecarea ei a părut destul de firească – avea nevoie de odihnă, de o schimbare – dar, mare a fost surpriza când, după luni de zile, Gracie încă nu venise.

Evenimentele au luat o întorsătură și mai ciudată când s-a aflat vestea că Gracie se căsătorise cu Nisbet Vallance, un inginer de treizeci și cinci de ani, un bărbat serios, muncitor, fără calități deosebite. Acesta primise un concediu de la firma Central India Railroad, unde lucra ca inspector, pentru a urma un curs tehnic la șantierul naval din Levenford.

Nimeni nu a bănuit că Nisbet, deși privit ca un tânăr respectabil, ar putea aspira la mâna lui Gracie. Și totuși, s-au căsătorit la Londra și au plecat imediat din Tilbury, în îndepărtata Indie. Când Tom Lindsay a revenit la Levenford, când deja începuseră să-l copleșească necazurile cu negoțul, fața lui încruntată, de nepătruns, a descurajat și pe cei mai îndrăzneți curioși.

Cu toate acestea, într-un oraș ca Levenford misterul nu putea dăinui mult timp. Cel puțin, adevărul a fost presupus și comentat.

Daniel l-a suportat greu. Dar acum, mergând cu fața încruntată și gânditoare, pe sub cerul spuzit cu stele, văzu, în sfârșit, ocazia de a îndrepta greșeala teribilă. În acel moment, mâna Providenței i se păru mai reală decât oricând. Și, în pieptul lui, palpitând de exaltare, apăru dorința aprigă de a se devota acestei cauze.

Ajunse acasă, o căsuță de gresie roșie, situată la capătul șoselei cu plată, și se opri câteva clipe în micuța lui grădină, una dintre puținele vanități din tinerețe, unde straturile de primule, de gura-leului și calceolaria începuseră deja să îmbobocească.

Inspiră adânc o dată, de două ori, apoi, ștergându-și cu grijă picioarele – Kate, soția lui, nu îngăduia nici cea mai mică pată pe linoleumul ei imaculat, iar iarna, bineînțeles, îl punea să-și scoată bocancii la intrare – intră în casă. Inima îi bătea mai repede decât de obicei, de așteptare și speranță.

Da, era acolo, pe masa unde îl aștepta ceaiul, o scrisoare cu timbru indian, iar Kate o deschisese. Aruncă o privire întrebătoare spre soția lui, care stătea tulburată, dându-și pe spate o șuviță de păr cărunt.

Era o femeie tristă, cu patru ani mai mare decât Daniel și prematur îmbătrânită. Avea sprâncene frumoase, în ciuda cutei adânci dintre ele, săpate de dezamăgiri și frustrări, dar partea de jos a feței, nările fine și gura suptă fuseseră modelate de epuizare și de o luptă ascunsă.

Rochia, croită chiar de ea din resturi de pânză de casă și cusută la mașina care acum era așezată lângă fereastră, era de culoare gri și părea susținută de o broșă imensă de topaz, plasată pe piept. Broșa se deschidea în partea din spate, ascunzând o șuviță din părul bunicii sale, era o moștenire de familie și, în afară de verighetă, singura ei bijuterie. Într-un anume fel, părea să-i accentueze sânii plați și sterpi pe care se odihnea acum.

— Kate, zise Daniel într-un târziu, Gracie se întoarce?

Ea încuviință, încet, din cap.

— O vom ține la noi? întrebă grăbit, temându-se parcă de decizia ei.

— Da, Daniel. Trebuie să o ținem la noi. Și va fi binevenită. Kate ezită, apoi, cu un ton nesigur, continuă: Dar, oh, sper… în acești ani… să fi învățat să se poarte.

Calmă, se aplecă și începu să toarne ceai.