Stapana pe situatie

CARTEA ÎNTÂI

JAMIE

1883-1906

PROLOG

KATE 1982

Salonul cel mare era plin de fantome cunoscute, care veniseră să o ajute să-și sărbătorească aniversarea. Kate Blackwell le urmărea cum se amestecau printre cei în carne și oase și în mintea ei se formase o imagine fantastică, în care vizitatorii din alt timp și alt spațiu alunecau pe ringul de dans alături de oaspeții în costume și rochii lungi, sclipitoare, care nu bănuiau absolut nimic. Veniseră vreo sută de oaspeți la petrecerea de la Cedar Hill House, la Dark Harbor, Maine. „Fără să mai socotim și stafiile”, își spuse în gândul ei, absentă, Kate Blackwell.

Era o femeie slăbuță, minionă, dar avea o ținută maiestuoasă care o făcea să pară mai înaltă. Avea un chip care nu se uita. O structură osoasă minunată, ochi cenușii ca zorile și bărbie încăpățânată, o combinație de la strămoșii ei scoțieni și olandezi. Avea un păr alb, minunat, care fusese odată o bogată cascadă neagră, iar sub cutele delicate ale rochiei de catifea de culoarea fildeșului, pielea avea acea transparență ușoară pe care, uneori, o dă bătrânețea.

„Nu simt că am nouăzeci de ani”, își spuse Kate în sinea ei.

„Unde s-or fi dus toți acești ani?” Privea fantomele care dansau. „Ei știu. Ei au fost acolo. Au făcut parte din acești ani, din viața mea.” Îl vedea pe Banda, al cărui chip negru și mândru strălucea. Și era și David, dragul de David, înalt, tânăr și frumos, așa cum fusese când se îndrăgostise de el, și îi zâmbea, iar ea se gândea: „Curând, dragul meu, curând.” Și-ar fi dorit ca David să fi trăit să-și vadă strănepotul.

Își plimbă privirea prin încăpere până îl văzu. Stătea lângă orchestră, urmărindu-i pe instrumentiști. Era un băiețel foarte frumos, de aproape opt ani, blond, purtând o haină neagră de catifea și pantaloni de stofă ecosez. Robert era copia stră-străbunicului lui, Jamie McGregor, cel din tabloul de deasupra căminului din marmură. Parcă simțindu-i privirea ațintită asupra lui, Robert se întoarse și Kate îi făcu semn să vină la ea cu o ușoară mișcare a degetelor, diamantul de douăzeci de carate pe care tatăl ei îl scosese din nisipul unei plaje cu aproape o sută de ani în urmă strălucind în lumina orbitoare a candelabrului de cristal. Kate îl urmări cu plăcere cum își făcea drum printre dansatori.

„Eu reprezint trecutul”, se gândi Kate. „El este viitorul. Strănepotul meu va reuși într-o zi să preia conducerea firmei Kruger-Brent Limited.” Când ajunse lângă ea, îi făcu loc să stea pe scaunul ei.

— Te simți bine, bunico?

— Da, îți mulțumesc, Robert.

— E o orchestră nemaipomenită. Dirijorul e, pur și simplu, dat naibii.

Kate îl privi o clipă nedumerită, după care se lumină.

— Ah, bănuiesc că asta-nseamnă că e bun.

Robert îi zâmbi.

— Exact. Sigur nu pari de nouăzeci de ani.

Kate Blackwell râse.

— Sinceră să fiu, nu-i simt.

El își strecură mâna într-a ei și rămaseră așa într-o tăcere plăcută, cei optzeci și doi de ani diferență dându-le o confortabilă afinitate. Kate se întoarse să-și privească nepoata dansând. Împreună cu soțul ei alcătuiau cu siguranță cea mai frumoasă pereche de pe ring.

Mama lui Robert își văzu fiul stând cu bunica lui și își spuse în sinea ei: „Ce femeie incredibilă. N-are vârstă. Nimeni nu și-ar da seama prin câte a trecut.”

Muzica se opri, iar dirijorul spuse:

— Doamnelor și domnilor, am plăcerea să vi-l prezint pe micuțul maestru Robert.

Robert strânse mâna bunicii lui, se ridică și se îndreptă spre pian. Se așeză, cu un aer serios și atent, după care degetele începură să-i alerge pe claviatură. Interpretă Scriabin, semănând cu lumina lunii căzută pe apă.

Mama lui îl asculta spunându-și: „E un geniu. Va ajunge un mare muzician.” Nu mai era copilul ei. Avea să aparțină lumii întregi. Când termină, Robert primi aplauze pline de entuziasm și sinceritate.

Mai devreme, cina fusese servită afară. Grădina mare, în stil englezesc, fusese împodobită cu becuri, panglici și baloane. Orchestra cânta de pe terasă, în timp ce servitori și servitoare se învârteau printre mese, tăcuți și pricepuți, convingându-se că paharele Baccarat și farfuriile de Limoges erau tot timpul pline. A fost citită și o telegramă din partea președintelui Statelor Unite. Un Tribunal suprem toasta pentru Kate.

Guvernatorul o elogie:

— … Una dintre cele mai remarcabile femei în istoria acestei națiuni. Sutele ei de acte de caritate în întreaga lume sunt legendare. Fundația Blackwell a contribuit foarte mult la sănătatea și bunăstarea oamenilor din mai mult de cincizeci de țări. Parafrazându-l pe răposatul Sir Winston Churchill, am putea spune: „Niciodată să nu datoreze cineva atât de mult unei singure persoane.” Am avut și eu onoarea de a o cunoaște pe Kate Blackwell…

„Fir-ar să fie!” își zise Kate în sinea ei. „Nimeni nu mă cunoaște. Parcă vorbește de cine știe ce sfântă. Oare, ce-ar spune toți acești oameni dacă ar cunoaște-o pe adevărata Kate Blackwell? Fiică de hoț și răpită înainte de a avea un an. Ce-ar spune ei, oare, dacă le-aș arăta urmele de gloanțe de pe trupul meu?”

Întoarse capul și îl privi pe cel care încercase o dată să o ucidă. Privirea îi trecu dincolo de el pentru a zăbovi asupra unei siluete din umbră, un văl ascunzându-i chipul. Pe fundalul unui tunet îndepărtat, Kate îl auzi pe guvernator încheindu-și cuvântarea și prezentând-o. Se ridică și își privi invitații. Glasul îi era ferm și puternic.

— Am trăit mai mult decât oricare din voi. Tinerii de azi ar spune „Mare scofală”. Dar eu mă bucur că am ajuns la această vârstă, pentru că altfel n-aș fi putut fi aici cu voi, dragii mei prieteni. Știu că mulți ați călătorit venind din țări depărtate ca să fiți cu mine în seara asta și trebuie să fiți obosiți. N-ar fi drept din partea mea să pretind tuturor să aibă energia mea.

Izbucniră în râs și o aplaudară.

— Vă mulțumesc pentru această seară memorabilă, pe care nu o voi uita niciodată. Pentru aceia dintre voi care vor să se odihnească, odăile sunt pregătite. Pe ceilalți îi invit să continue dansul.

Tună iar.

— Sunt de părere să intrăm cu toții înainte să fim prinși într-una din cunoscutele furtuni din această regiune.

*

De acum, cina și dansul se încheiaseră, oaspeții se retrăseseră, iar Kate rămăsese singură cu fantomele ei. Stătea în bibliotecă, plutind în trecut, simțindu-se dintr-odată foarte deprimată. „Nu mai e nimeni care să-mi spună Kate”, își zise ea. „S-au dus toți.” Lumea ei dispăruse. Oare nu Longfellow spusese: „Frunzele amintirilor mele foșnesc sumbru în întuneric”? Avea să intre și ea curând în întuneric, dar nu încă. „Mai am de făcut cei mai important lucru din viața mea”, se gândi ea. „Mai ai răbdare, David. O să fiu cu tine în curând.”

— Bunico…

Deschise ochii. Familia intrase în încăpere. Se uită la ei, rând pe rând, ochii ei transformându-se într-un aparat de fotografiat nemilos, căruia nu-i scăpa nimic. „Familia mea”, își spuse Kate. „Nemurirea mea. Un criminal, o ființă grotescă și un bolnav psihic. Scheletele Blackwell. Oare atât a rămas din toți acești ani de speranță, de durere și de suferință?”

Nepoata ei i se așezase alături.

— Te simți bine, bunico?

— Sunt doar puțin obosită, copii. Mă duc la culcare.

Se ridică și se îndreptă spre scări și tocmai în acea clipă se auzi un tunet puternic, după care izbucni furtuna, ploaia răpăind în geamuri ca o mitralieră. Cei din familie o urmăriră cu privirile cum ajunge în capul scărilor, o siluetă dreaptă și mândră. Un fulger fu urmat câteva secunde mai târziu de un tunet puternic. Kate Blackwell se întoarse să-i privească pe toți și când vorbi, în glasul ei se simți accentul strămoșilor ei.

— În Africa de Sud îi spuneam „donderstorm”.

Trecutul și prezentul începeau să se confunde din nou, în timp ce ea se îndrepta spre dormitor, însoțită de cunoscute și dragi fantome.

1

— Dumnezeule, dar asta-i o adevărată „donderstorm”, zise Jamie McGregor.

Crescuse în mijlocul furtunilor sălbatice din Scoția, dar nu mai văzuse niciodată ceva atât de violent. Cerul amiezei fusese acoperit dintr-odată de niște nori de nisip enormi, făcând ziua ca noaptea. Cerul, plin de praf, era aprins de fulgere — „weerlig”, cum le spuneau africanii — care ardeau aerul, fiind urmate de „donderstorm” — tunet. După care veni potopul. Căderi de apă care loveau în mulțimea de corturi și barăci de metal, transformând străzile murdare ale Klipdrift-ului în adevărate albii de noroi. Cerul vuia de tunete, care se succedau ca niște rafale de artilerie în cine știe ce război ceresc.

Jamie McGregor se dădu repede la o parte când o casă din cărămidă se prăbuși în noroi și se întrebă în sinea lui dacă orașul Klipdrift avea să supraviețuiască.

De fapt, Klipdrift nu era un oraș în adevăratul sens al cuvântului. Era mai curând un sătuc din pânză, o mulțime de corturi, barăci și căruțe îngrămădindu-se pe malurile râului Vaal, pline de visători cu ochi sălbatici veniți în Africa de Sud din toată lumea cu aceeași obsesie: diamantele.

Jamie McGregor era unul din aceștia. Nu avea decât optsprezece ani și era un tânăr bine clădit, înalt, blond, cu niște ochi de un gri foarte deschis. Avea o oarecare candoare, o dorință de a se face plăcut care atrăgea lumea. Era bine dispus mereu și plin de optimism.

Făcuse aproape opt mii de mile de la ferma tatălui său din nordul Scoției, prin Edinburgh, Londra, Cape Town și, în sfârșit, Klipdrift. Renunțase la drepturile asupra fermei de care el și frații lui se îngrijiseră împreună cu tatăl lor, dar nu regreta nimic. Era convins că avea să fie răsplătit de zeci de mii de ori mai mult. Lăsase siguranța singurului mod de viață pe care îl cunoscuse și venise în acest loc depărtat și pustiu pentru că visa să ajungă bogat. Nu se temea de muncă grea, dar nu prea câștiga nimic muncind la acea fermă stâncoasă la nord de Aberdeen. Muncea din zori până seara alături de frații săi, sora sa Mary, mama sa și tatăl său, dar nu se vedea mai nimic. Fusese odată la un târg în Edinburgh și văzuse ce lucruri minunate se puteau cumpăra cu bani. Banii îți fac viața ușoară și te ajută când ești la ananghie. Jamie văzuse prea mulți prieteni și vecini trăind și murind în sărăcie.

Își amintea cât de tulburat fusese când auzise prima oară de ultima lovitură cu diamante din Africa de Sud. Cel mai mare diamant din lume fusese găsit acolo, în nisip, și se spunea că toată regiunea era doar un coș cu bogății care aștepta să fie deschis.

Le spusese vestea alor lui într-o sâmbătă seara, după cină. Stăteau cu toți în jurul mesei încă nestrânse, în bucătărie, când Jamie le spuse cu o voce timidă dar mândră în același timp:

— Plec în Africa de Sud să caut diamante. Chiar săptămâna viitoare.

Cinci perechi de ochi îl fixau de parcă ar fi fost nebun.

— Te duci să cauți diamante? îl întrebă tatăl atunci. Trebuie să fii nebun, băiete, astea-s doar povești — o tentație de-a diavolului ca să nu lase oamenii să-și vadă de treaba lor.

— Și de unde o să iei bani de drum? îl întrebă și fratele lui, Jan. Trebuie să-nconjori juma’ de lume și tu n-ai bani.

— Dacă aș avea bani, n-ar mai trebui să mă duc după diamante, nu? îi răspunse Jamie tăios. Acolo nimeni n-are bani, o să fiu la fel ca toți ceilalți. Capul mă duce și am un spate puternic. N-o să dau greș.

Sora lui, Mary, îi spuse:

— Annie Cord o să fie dezamăgită. Așteaptă să o iei de nevastă într-o zi, Jamie.

Jamie își adora sora. Era mai mare ca el. Avea douăzeci și patru de ani, dar părea de patruzeci. Nu avusese niciodată un inel frumos. „O să schimb eu toate astea”, își promise Jamie în sinea lui.

Mama lui luă încet platoul cu rămășițele de mâncare și se duse spre chiuveta din fier.

Noaptea târziu, veni lângă patul lui Jamie. Îi atinse umărul ușor cu mâna transmițându-i lui întreaga ei putere.

— Faci cum crezi tu, fiule. N-am de un’ să știu dacă sunt diamante acolo, da’ dacă sunt, o să le găsești.

Scoase la iveală o punguță de piele tocită.

— Am reușit să pun deoparte câteva lire. Să nu le spui nimic celorlalți. Dumnezeu să te binecuvânteze, Jamie.

Când a plecat spre Edinburgh, nu avea decât cincizeci de lire în pungă.

*

A fost o călătorie dificilă până în Africa de Sud, durând aproape un an. A lucrat ca ospătar la restaurantul unui muncitor în Edinburgh, până a mai strâns cincizeci de lire. După aceea a plecat spre Londra. Îl ului mărimea orașului, mulțimea de oameni, zgomotul și omnibuzele mari trase de cai cu cinci mile pe oră. Peste tot se vedeau birje transportând femei frumoase cu pălării cu boruri mari, fuste umflate și botine elegante încheiate cu nasturi în sus pe picior. Le privea uimit cum coborau din birje sau trăsuri ca să facă cumpărături de la Burlington Arcade, un extraordinar corn al abundenței, cu argintărie, vase, îmbrăcăminte, blănuri, ceramică și farmacii pline de sticluțe și borcănașe misterioase.

Jamie găsi adăpost într-o casă de pe strada Fitzroy 32. Îl costa zece șilingi pe săptămână, dar era cel mai ieftin loc pe care îl găsise. În fiecare zi se ducea în port, căutând un vas care să-l ducă în Africa de Sud, iar seara admira minunățiile Londrei. Într-una din seri l-a zărit pe Edward, prințul de Wales, intrând într-un restaurant de lângă Covent Garden, cu o tânără frumoasă la braț. Aceasta purta o pălărie mare, înflorată și Jamie se gândi cât de bine i-ar fi stat surorii lui cu ea.

A fost la un concert la Crystal Palace, construit pentru Marea Expoziție în 1851. A vizitat Drury Lane și, când și când, s-a mai strecurat și în teatrul Savoy, care era prima clădire publică britanică iluminată electric. Unele străzi erau și ele iluminate electric și Jamie auzise că se putea vorbi cu cineva din partea cealaltă a orașului cu ajutorul unui aparat nou minunat, telefonul. Avea senzația că se afla cu fața la viitor.

În ciuda tuturor inovațiilor și activității sale, Anglia se afla în acea iarnă într-o criză economică din ce în ce mai accentuată. Străzile erau pline de șomeri și înfometați, demonstrații și lupte de stradă, „Trebuie să plec de aici”, își spunea Jamie. „Am venit aici să scap de sărăcie”. A doua zi, Jamie se înregistra ca steward pe vasul Walmer Castle, care se îndrepta spre Cape Town, Africa de Sud.

*

Călătoria pe mare a durat trei săptămâni, cu opriri la Madeira și Sf. Elena pentru a mai lua cărbune. A fost o călătorie grea și furtunoasă în toiul iernii, iar Jamie a avut rău de mare chiar din clipa, când vasul a ridicat ancora. Nu și-a pierdut, însă, buna dispoziție, pentru că fiecare zi îl apropia și mai mult de coșul lui cu bogății. Pe măsură ce vaporul se apropia de Ecuator, clima se schimba. În chip miraculos, iarna se transforma în vară și, apropiindu-se de coasta africană, zilele și nopțile deveneau din ce în ce mai fierbinți și umede.

Walmer Castle a ajuns la Cape Town în zori, strecurându-se cu grijă prin canalul îngust care despărțea marea așezare a leproșilor din insula Robben de continent, în cele din urmă aruncând ancora în Table Bay.

Jamie se afla pe punte dinainte să răsară soarele. Privea ca vrăjit ceața specifică zorilor, oferind mărețul spectacol al muntelui Table care trona sus deasupra orașului. Ajunsese.

*

În clipa când vaporul trase la docuri, punțile au fost invadate de oameni cu aspectul cel mai ciudat pe care Jamie îl văzuse vreodată. Se făceau reclame pentru tot felul de hoteluri, oameni negri, galbeni, cafenii și roșii se ofereau frenetic să care bagaje, în timp ce băieții alergau încoace și încolo vânzând ziare, fructe și dulciuri. Birjari metiși sau negri își strigau în gura mare dorința de a fi angajați. Vânzători ambulanți și oameni împingând cărucioare cu băuturi răcoritoare atrăgeau atenția asupra mărfurilor lor. Aerul era îmbâcsit de muște mari și negre. Marinari și hamali se grăbeau făcându-și drum printre oameni, în timp ce călătorii încercau în zadar să aibă grijă de bagaje stând cu ochii pe ele. Era un amestec de glasuri și zgomote. Oamenii își vorbeau într-o limbă pe care Jamie nu o auzise niciodată.

— Yulle Kom van de Kaap, neh?

— Het yulle mine papa zyn wagen gezien?

— Wat bedni’di?

— Huistoe!

Nu pricepea nici un cuvânt.

*

Cape Town era foarte deosebit de ceea ce văzuse Jamie în viața lui. Nu erau două case la fel. Lângă un depozit mare de vreo două sau trei etaje, din cărămidă sau piatră, era un mic bufet îmbrăcat în fier, apoi prăvălia unui bijutier cu ferestre din sticlă de oglinzi care se învecina cu un mic aprozar și cu o tutungerie dărăpănată.

Jamie era uluit de bărbații, femeile și copiii care umpleau străzile. Văzu un cofru îmbrăcat cu o pereche de pantaloni ecosez din lână scoțieni din 78, având în loc de haină un sac tăiat pentru brațe și cap. Mergea în urma a doi chinezi, care se țineau de mână, și care purtau niște salopete bleumarin și ale căror codițe erau prinse cu grijă sub pălăriile lor conice din pai. Mai erau fermieri buri îndesați, cu fețele roșii și părul ars de soare, cu căruțele încărcate de cartofi, ovăz și legume cu multe frunze. Bărbați în pantaloni și haine din diftină maron, cu pălării moi cu boruri mari, având în gură pipe lungi din argilă, mergeau înaintea soțiilor lor, „vrews”, îmbrăcate în negru, cu văluri groase și negre și cu bonete mari negre. Spălătorese cu legături mari de rufe murdare pe cap treceau pe lângă soldați în uniforme roșii și cu coifuri. Era un spectacol fascinant.

Primul lucru a fost să caute o pensiune ieftină pe care i-o recomandase un marinar de pe vapor. Proprietăreasa era o văduvă plinuță, de vârstă mijlocie.

L-a măsurat din cap până-n picioare și a zâmbit.

— Zoek yulle goud?

El a roșit.

— Îmi pare rău, nu înțeleg.

— Ah, englez? Ai venit după aur? Sau diamante?

— Diamante. Da, doamnă.

Îl trase înăuntru.

— O să-ți placă aici. Am tot ce-i trebuie unui tânăr ca tine.

Jamie se întrebă în sinea lui dacă nu era cumva dintre acelea. Spera să nu fie.

— Eu sunt doamna Venster, dar prietenii îmi spun Dee-Dee, zise ea timidă și, zâmbind, lăsă să se vadă un dinte de aur în față. Presimt eu că vom fi foarte buni prieteni. Poți să-mi ceri orice.

— Foarte drăguț din partea dumneavoastră, spuse Jamie. Îmi puteți spune unde aș putea găsi o hartă a orașului?

*

Cu harta în mână, Jamie și-a început cercetarea. Într-o parte a orașului erau suburbiile Rondbosch, Claremont și Wynberg, întinzându-se pe nouă mile de plantații și vii. În partea cealaltă erau suburbiile marine Sea Point și Green Point. Jamie trecu prin bogata regiune prezidențială, o luă în jos pe Strand Street și Bree Street, admirând clădirile mari, cu două nivele și acoperișuri plate, cu fațade tencuite, terase abrupte pornind chiar din stradă. A tot mers până când muștele l-au obligat să intre în casă, părând să aibă ceva în mod deosebit cu el. Erau mari și negre și atacau în roiuri. Când se întoarse în camera lui, o găsi plină de muște. Acopereau pereții, masa și patul.

Se duse imediat la proprietăreasă.

— Doamnă Venster, nu puteți face nimic cu muștele din camera mea? Sunt…

Ea izbucni în râs și îl ciupi ușor de obraz.

— My magtig. O să te obișnuiești cu ele. Ai să vezi.

*

Condițiile sanitare erau și primitive și neadecvate în Cape Town, iar după apusul soarelui, un abur urât mirositor se lăsa asupra orașului ca o cuvertură. Era insuportabil. Jamie, însă, știa că avea să suporte. Avea nevoie de mai mulți bani înainte să plece mai departe.

— Nu poți să supraviețuiești pe câmpurile de diamante dacă n-ai bani, i se spusese. Te taxează și pentru răsuflare.

A doua zi găsi de lucru, făcea niște transporturi pentru o firmă de aprovizionare. A treia zi începu să lucreze într-un restaurant după cină, la spălatul vaselor. Trăia numai cu ce mai ciugulea de acolo și ce mai lua acasă, dar mâncărurile îi păreau ciudate la gust și îi era dor de turtele de ovăz și alte bunătăți făcute de mama lui. Nu se plângea nici măcar față de el însuși și continua să sacrifice și hrană și confort numai pentru a aduna ceva mai mult. Se hotărâse și nimic nu-l putea opri, nici munca grea, nici aerul greu pe care îl respira, nici muștele care îi țineau treaz aproape toată noaptea. Se simțea îngrozitor de singur. Nu cunoștea absolut pe nimeni în acel loc ciudat și îi era dor de prieteni și de ai lui. Îi plăcea izolarea, dar singurătatea era dureroasă.

În cele din urmă, a sosit și ziua magică. Avea în pungă magnifica sumă de două sute de lire. Era gata. Avea să plece din Cape Town spre câmpurile de diamant chiar a doua zi dimineață.

*

Rezervările pentru căruțele de pasageri, care se îndreptau spre câmpurile de diamant din Klipdrift erau făcute de Inland Transport Company într-o baracă din lemn de lângă chei. La ora 7.00 când ajunse Jamie, baraca era deja atât de plină, încât nici nu se putea apropia. Sute de căutători de noroc se băteau pe locurile din căruțe. Veniseră tocmai din Rusia, America, Australia, Germania și Anglia. Strigau într-o duzină de limbi, rugându-se de vânzătorii de bilete să le găsească locuri. Jamie se uită cum un irlandez voinic își făcea loc să iasă din mulțime.

— Scuzați-mă, zise Jamie. Ce se-ntâmplă acolo?

— Nimic, răspunse irlandezul încruntându-se dezgustat. Nenorocitele alea de căruțe sunt rezervate deja pentru următoarele șase săptămâni, adăugă el și văzând dezamăgirea de pe chipul lui Jamie, continuă: Nu asta-i problema, băiete, nenorociții cer cincizeci de lire de om.

Era de necrezut!

— Trebuie să mai existe o cale de a ajunge la câmpurile de diamant.

— Mai sunt două căi. Cu Expresul Olandez sau pe jos.

— Ce-i ăla Expresul Olandez?

— O căruță trasă de boi. Face două mile pe oră. Până ajungi tu, se duc naibii toate diamantele.

Jamie McGregor nu avea deloc de gând să aștepte până când nu mai era nici un diamant. Își petrecu restul dimineții tot căutând alt mijloc de transport. Îl găsi abia înainte de prânz. Tocmai trecea pe lângă un grajd unde se închiriau cai, care avea o firmă: Magazia poștei. Într-o clipă intră înăuntru, unde cel mai slab om pe care îl văzuse vreodată încărca saci mari cu scrisori într-o căruță. Jamie îl urmări câteva clipe.

— Scuzați-mă, zise el. Duceți poșta la Klipdrift?

— Exact. Tocmai încarc acum.

Jamie simți atunci o undă de speranță.

— Luați și pasageri?

— Uneori.

Ridică privirea și îl măsură.

— Câți ani ai?

„O întrebare ciudată.”

— Optsprezece. De ce?

— Nu luăm pe nimeni peste douăzeci și unu sau douăzeci și doi. Ești sănătos?

„O întrebare și mai ciudată.”

— Da, domnule.

Omul cel slab se îndreptă.

— Cred că ești bun. Eu plec într-o oră. Te costă douăzeci de lire.

Lui Jamie nu-i venea să creadă ce noroc avea.

— Minunat! Îmi iau valiza și…

— Fără valiză. Nu-i loc decât pentru o cămașă și o periuță de dinți.

Jamie se uită mai bine la docar. Era mic și prost făcut. Era format dintr-o cavitate unde intrau scrisorile, deasupra fiind un loc foarte îngust, unde o persoană putea să stea spate în spate cu vizitiul. Avea să fie o călătorie foarte incomodă.

— S-a făcut, zise Jamie. Îmi aduc cămașa și periuța.

Când se întoarse văzu un cal legat la căruță. Alături, doi tineri solizi: unul scund și brunet, celălalt înalt și blond. Îi dădeau vizitiului niște bani.

— Stați puțin, îi strigă Jamie. Ați spus că mă luați pe mine!

— Mergeți toți, zise vizitiul. Hai, sus.

— Toți trei?

— Exact.

Jamie habar n-avea cum voia vizitiul să-i urce pe toți, dar știa că trebuia să fie sus în clipa când căruța avea să pornească.

Se prezentă celorlalți doi pasageri.

— Mă numesc Jamie McGregor.

— Wallach, zise cel scund și brunet.

— Pederson, răspunse cel blond.

— Am avut noroc că am găsit asta, nu? zise Jamie. E bine că nu știe nimeni.

— Eh, mulți știu de căruțele de poștă, McGregor, zise Pederson. Dar nu sunt destul de potriviți sau de disperați ca să călătorească cu ele.

Înainte ca Jamie să apuce să-l întrebe ce voise să spună, vizitiul zise:

— Să mergem.

Cei trei — Jamie la mijloc — se înghesuiră unul într-altul, cu genunchii strânși și cu spatele apăsând tare în spătarul de lemn al vizitiului. Nu se putea nici mișca, nici respira. „Nu-i rău” se îmbărbăta Jamie în sinea lui.

— Țineți-vă bine! strigă vizitiul și o clipă mai târziu, alergau pe străzile Cape Town-ului îndreptându-se spre Klipdrift.

Cu căruța cu boi călătoria era relativ confortabilă. Cele care transportau pasagerii de la Cape Town la câmpurile de diamant erau mari și încăpătoare, acoperite pentru a ține departe soarele orbitor de iarnă. În fiecare încăpeau o duzină de oameni și erau trase de doi cai sau catâri. Gustări erau pregătite la fiecare oprire, iar călătoria dura zece zile.

Cu căruța poștei era cu totul altceva. Nu se oprea deloc, decât când trebuia să schimbe caii sau vizitiii. În galop trecea pe străzi proaste, peste câmpuri și brazde de pământ. Nu avea arcuri, așa că fiecare zdruncinătură era ca izbitura unei copite de cal. Jamie strângea din dinți și se gândea: „Mai rezist până ne oprim la popasul de noapte. O să mănânc ceva, o să dorm puțin și mâine dimineață o să mă simt foarte bine.” Dar au oprit doar zece minute, ca să schimbe caii și vizitiul, după care au pornit din nou în galop.

— Când oprim să mâncăm? întrebă Jamie.

— Nu oprim, îi răspunse încruntat noul vizitiu. Mergem fără nici o oprire. Trebuie să ducem scrisorile, domnule.

Au alergat astfel toată noaptea, pe drumuri pline de praf și de hârtoape, urcând povârnișuri, coborând în viteză la vale, mâncând pământul pe drum drept. Fiecare părticică din trupul lui Jamie era lovită și învinețită în urma atâtor zgâlțâituri. Era epuizat, dar era imposibil să poată dormi. De câte ori ațipea, era brusc readus la realitate. Trupul îi era amorțit și nu avea loc să se întindă câtuși de puțin. Era mort de foame și i se făcuse rău de atâta mers. Habar nu avea peste câte zile avea să mănânce. Era un drum de șase sute de mile și Jamie McGregor nu era sigur că avea să reziste până la capăt. Nu mai era sigur nici dacă mai voia acest lucru.

Către sfârșitul celei de a doua zile și nopți, suferința se transformă în agonie. Tovarășii lui de drum se aflau în aceeași stare jalnică, nefiind capabili nici măcar să se mai plângă. Acum își dădu el seama de ce se insistase ca pasagerii să fie tineri și zdraveni.

Ziua următoare intrară în Great Karroo, de unde începea adevărata sălbăticie. Întinzându-se la infinit, monstruoasa savană apărea crudă sub un soare nemilos. Pasagerii erau torturați de căldură, praf și muște.

Din când în când, ca prin ceață, Jamie vedea grupuri de oameni mergând pe jos. Mai erau călăreți solitari și duzini întregi de căruțe trase de optsprezece sau douăzeci de boi, mânați de vizitii sau „voorlopers”, cu „sjamboks”-urile lor, bice cu curele lungi din piele, și strigând „Trek! Trek!” Erau încărcate cu mii de kilograme de produse, corturi și echipament de săpat, cuptoare de ars lemne, făină, cărbune și lămpi cu ulei. Mai duceau cafea și orez, pânză rusească, zahăr și vinuri, whisky, ghete și lumânări de Belfast, pături. Toate acestea însemnau salvarea căutătorilor de comori din Klipdrift.

*

Abia după ce trecură râul Orange interveni o schimbare în teribila monotonie a savanei. Tufele erau din ce în ce mai înalte și puțin verzi. Pământul era mai roșu, petece de iarbă se aplecau ușor în adierea ușoară a vântului și muri mici începură să apară.

„O să reușesc”, își spuse Jamie plictisit. „O să reușesc”.

Și simți cum speranța începea să i se strecoare iar în trupul vlăguit.

Făcură patru zile și patru nopți până ajunseră la marginea Klipdrift-ului.

Tânărul Jamie McGregor nu știa la ce ar fi trebuit să se aștepte, dar priveliștea ce apăru înaintea ochilor lui obosiți și roșii era ceva ce nu își închipuise în viața lui. Klipdrift era un tablou uriaș cu corturi și căruțe aliniate pe străzile principale și pe malurile râului Vaal. Pe șosea erau o mulțime de cofri, goi, doar cu niște jachete viu colorate, prospectori bărboși, măcelari, brutari, hoți și profesori. În centrul Klipdrift-ului, șiruri de barăci din lemn și fier erau pe post de magazine, bufete, săli de biliard, pensiuni, birouri ale cumpărătorilor de diamante și ale avocaților. Într-un colț se afla și nenorocitul de hotel Royal Arch, care nu era decât un șir de camere fără ferestre.

Jamie se dădu jos din căruță, căzând imediat la pământ, căci picioarele amorțite refuzară să-l susțină. Rămase acolo, capul vuindu-i, până când își recapătă puterile îndeajuns ca să se ridice. Merse clătinându-se până la hotel, trecând printre mulțimile de oameni care forfoteau pe străzi. Camera pe care i-o dădură era mică, sufocant de fierbinte și plină de muște. Dar avea un pat, pe care Jamie căzu imediat, complet îmbrăcat, adormind în clipa următoare. Dormi optsprezece ore întregi.

*

Când se trezi, trupul îi era incredibil de țeapăn și îl durea peste tot, dar sufletul îi era plin de bucurie. „Sunt aici! Am reușit!” Murind de foame, s-a dus imediat să caute ceva de mâncare. La hotel n-a găsit nimic, în schimb peste drum era un mic restaurant unde a mâncat pește prăjit, carbonaatje, carne de oaie friptă deasupra unui foc de lemne, iar ca desert, „Kocksister”, cocă coaptă bine și îmbibată cu sirop.

Stomacul lui Jamie, care atâta vreme nu digerase nimic, începu să dea anumite semne alarmante. Așa că se hotărî să-l lase să se mai odihnească înainte de a continua să mai mănânce, și își îndreptă atenția asupra împrejurimilor. La mesele din jurul lui, prospectorii discutau aprins problema cea mai arzătoare: diamantele.

— … Mai sunt niște diamante pe lângă Hopetown, dar cel mai mult e la New Rush…

— … Kimberley are o populație mai mare decât Joburg…

— … Ce zici de descoperirea de la Dutoitspan de săptămâna trecută? S-aude că acolo sunt diamante pe care un singur om nu le poate căra…

— … S-a mai dat o lovitură la Christiana. Mă duc și eu mâine acolo.

Deci era adevărat. Se găseau diamante peste tot! Tânărul Jamie era atât de tulburat încât abia a mai avut răbdare să-și termine de băut uriașa cană de cafea. A rămas cu gura căscată când a văzut nota. Două lire și trei șilingi. Pentru o singură masă! „Va trebui să fiu mai grijuliu”, își spuse în sinea lui, ieșind în strada aglomerată și zgomotoasă.

Auzi o voce în spate întrebându-l:

— Tot mai vrei să te-mbogățești, McGregor?

Se întoarse. Era Pederson, suedezul cu care călătorise.

— Bineînțeles, îi răspunse Jamie.

— Atunci, hai să mergem unde-s diamante. Râul Vaal e-n partea aceea, îi zise el arătându-i direcția.

Porniră amândoi într-acolo.

Klipdrift era așezat într-o vale înconjurata de dealuri și, din câte putea să vadă Jamie, peste tot era pustiu, nici un fir de iarbă. Un strat de praf roșu se ridica în aer, făcându-l foarte greu de respirat. Râul Vaal se afla la o distanță de un sfert de milă și, pe măsură ce se apropiau, aerul devenea mai rece. Sute de prospectori erau înșirați pe amândouă malurile, unii săpând după diamante, alții strângând pietrele în site, alții sortându-le pe mese. Echipamentul varia de la aparate pentru spălarea pământului, până la cutii vechi și ciubere. Oamenii erau arși de soare, nebărbieriți și îmbrăcați într-o ciudată combinație de cămăși din flanel în dungi, fără guler și colorate, pantaloni reiați și cizme de cauciuc, bretele și jambiere și pălării din fetru cu boruri largi sau numai pălăriuțe. Toți aveau centuri late din piele cu buzunare pentru diamante sau bani.

Jamie și Pederson merseră până la margine și se uitară cum un băiat și un bărbat mai în vârstă se chinuiau să îndepărteze un bolovan uriaș ca să ajungă la pietrișul din jur. Cămășile le erau ude leoarcă de transpirație. În apropiere, altă echipă încărca pietriș într-o căruță pentru a-l cerne. Unul din cei care săpau mișca sita în timp ce un altul turna găleți de apă. După aceea, pietricelele mai mari erau vărsate pe o masă de sortare improvizată, unde erau cercetate cu emoție.

— Pare destul de ușor, zise Jamie.

— Nu fi atât de sigur, McGregor. Am vorbit cu câțiva dintre cei care au tot săpat aici un timp. Cred că n-au făcut nimic.

— Ce vrei să spui?

— Știi câți sunt pe-aici, toți sperând să se îmbogățească? Douăzeci de mii de nenorociți! Și nu-s deloc prea multe diamante, băiete. Și chiar dacă ar fi, am început să mă întreb dacă merită, într-adevăr, atâta osteneală. Te coci iarna, îngheți vara, te usuci în blestematele alea de „donderstormen”, și-ncerci să te obișnuiești cu praful, muștele și putoarea. Nu poți să faci o baie sau să dormi într-un pat decent și nu există nici un fel de condiții sanitare în orașul ăsta nenorocit. În fiecare săptămână se îneacă cineva în râul Vaal. Uneori din greșeală, dar mi s-a spus că, pentru unii e un fel de evadare din infernul ăsta. Nu pot să-nțeleg de ce mai continuă.

— Eu da, zise Jamie uitându-se la băiatul cu cămașa udă. Pentru următoarea lopată de pământ.

Dar, întorcându-se în oraș, Jamie trebui să admită că Pederson avea dreptate. Trecură pe lângă schelete de boi, oi și capre măcelărite și lăsate să putrezească lângă corturi, lângă barăci deschise, care serveau drept spălătoare. Peste tot puțea îngrozitor. Pederson îl urmărea cu privirea.

— Ce-ai de gând să faci acum?

— Să fac rost de echipament.

*

În centrul orașului se afla o prăvălie cu o firmă ruginită pe care scria: Salomon Van Der Merwe, Magazin Universal. Un negru înalt, cam de vârsta lui Jamie, descărca o căruță în fața magazinului. Era lat în umeri și musculos, unul din cei mai bine clădiți bărbați pe care îi văzuse Jamie. Avea ochi ca funinginea, un nas acvilin și o bărbie mândră. Degaja un aer demn, un fel de răceală. Ridică pe umăr o cutie grea de lemn plină cu puști și, întorcându-se, alunecă pe o foaie de varză. Jamie întinse instinctiv brațul ca să-l susțină. Negrul nici măcar n-a băgat de seamă prezența lui. Se întoarse și intră în magazin. Un prospector bur care lega un catâr scuipă și zise disprețuitor;

— E Banda, din tribul Barolong. Lucrează pentru domnul Van der Merwe. Habar n-am de ce-l ține pe negrul ăsta. Nenorociții ăștia de bantuși au impresia că stăpânesc toată lumea.

În prăvălie era răcoare și întuneric, o adevărată plăcere pe lângă aerul fierbinte de afară și se simțeau diverse mirosuri exotice. Jamie avu impresia că fiecare centimetru era ocupat cu mărfuri. Înainta prin magazin minunându-se la tot pasul. Unelte agricole, bere, cutii cu lapte, unt, ciment, fitile, dinamită și praf de pușcă, oale, mobilă, arme, mărunțișuri, ulei, vopsea, șuncă, fructe uscate, șei, piese de harnașament, seu de oaie și săpun, alcool, hârtie, zahăr, ceai, tutun, trabucuri… O duzină de sertare erau pline cu cămăși din flanel, pături, pantofi, berete găurite și șei. „Cine are așa ceva, nu poate fi decât bogat”, își spuse Jamie în sinea lui.

Un glas dulce se auzi în spatele lui:

— Cu ce vă pot ajuta?

Se întoarse și văzu o tânără. Să fi avut vreo cincisprezece ani. Avea un chip interesant, cu oase fine, în formă de inimă, un nas obraznic și ochi de un verde închis. Părul îi era negru și ondulat. Privind-o mai bine, Jamie se gândi că ar fi putut avea chiar șaisprezece ani.

— Sunt prospector, spuse ei. Și am venit aici să-mi cumpăr echipament.

— De ce aveți nevoie?

Fără să știe de ce, Jamie simți că trebuia să o impresioneze.

— Eu… știți… ca de obicei.

Ea zâmbi și un fel de neastâmpăr i se citi în ochi.

— Și de obicei de ce e nevoie, domnule?.

— Păi… zise el ezitând. O lopată.

— Asta să fie tot?

Jamie își dădu seama că îl necăjea. Zâmbi și mărturisi:

— Ca să fiu sincer, nu mă pricep. Habar n-am de ce am nevoie.

Ea îi zâmbi și era un zâmbet de femeie.

— Depinde de locul unde vreți să prospectați, domnule…?

— McGregor. Jamie McGregor.

— Eu sunt Margaret Van der Merwe, zise ea privind cu nervozitate spre spatele magazinului.

— Încântat să vă cunosc, domnișoară Van der Merwe.

— Abia ați sosit?

— Da. Ieri. Cu căruța poștei.

— Cineva ar fi trebuit să vă fi avertizat. Unii pasageri au murit în timpul drumului, îi zise ea cu furie în priviri.

Jamie zâmbi.

— Nu mă mir, dar eu sunt cât se poate de viu, mulțumesc.

— Și plecați să căutați „mooi Klippe”.

— „Mooi Klippe”?

— Așa le spunem noi în olandeză la diamante. Pietricele frumoase.

— Sunteți olandeză?

— Familia mea e din Olanda.

— Eu sunt din Scoția.

— Eram sigură, zise ea continuând să privească îngrijorată spre spatele magazinului. Se găsesc diamante, domnule McGregor, dar trebuie să știi să-ți alegi locul unde să le cauți. Mulți se-nvârtesc aiurea. Când vreunul dă o lovitură, ceilalți năvălesc și scormonesc după el. Dacă vrei să te-mbogățești, trebuie să-ți cauți un loc al tău.

— Și cum să fac?

— Tatăl meu ți-ar putea fi de ajutor. El știe tot. Va fi liber peste o oră.

— Mă-ntorc atunci, spuse Jamie. Vă mulțumesc, domnișoară Van der Merwe.

Ieși în soare plin de bună dispoziție, uitând de dureri. Dacă Salomon Van der Merwe îi spunea unde putea să găsească diamante, nu avea cum să dea greș. Avea să-i întreacă pe toți. Râse tare, bucuros că era tânăr, în viață și pe drumul spre bogăție.

*

O porni în jos pe strada principală, trecând pe lângă o fierărie, un salon de biliard și o jumătate de duzină de baruri. Ajungând în fața unui hotel cu aspect de ruină, se opri. Pe firmă scria:

R-D Miller, băi calde și reci.

Deschis zilnic între orele 6 a.m. și 8 p.m.,

cu confort.

„Când am făcut eu, oare, ultima dată baie?”, se întrebă Jamie atunci în sinea lui. „Pe vapor când m-am spălat în găleată. Da, atunci a fost…” Își dădu seama deodată cum trebuia să miroasă. Își aminti de băile săptămânale în bucătărie acasă și parcă o auzea pe mama lui strigând:

— Ai grijă să te speli până jos, Jamie.

Intră în clădirea aceea. Erau două uși, una pentru femei, una pentru bărbați. Jamie intră în partea destinată bărbaților și îl întrebă pe un individ mai vârstnic:

— Cât costă o baie?

— Zece șilingi una rece, cincisprezece una fierbinte.

Jamie ezită. Perspectiva unei băi calde după acea lungă călătorie era aproape irezistibilă.

— Rece, zise el.

Nu își putea permite să arunce banii pe plăceri. Avea de cumpărat echipamentul.

Băieșul îi dădu o bucățică de săpun și un prosop, după care îi spuse:

— Acolo, băiete.

Jamie intră într-o încăpere mică unde nu era nimic altceva decât o cadă mare din fier galvanizat în mijloc și câteva cuiere pe pereți. Băieșul începu să umple cada dintr-o găleată uriașă din lemn.

— Totul e gata, domnule. Agățați-vă hainele în cuierele acestea.

Jamie îl așteptă să iasă ca să se dezbrace. Își privi trupul murdar, după care intră cu un picior în cadă. Apa era rece, așa cum i se spusese. Strânse din dinți și intră cu totul, săpunindu-se cu furie din cap până-n picioare. Când ieși din cadă, apa era neagră. Se șterse cum putu cu prosopul uzat și începu să se îmbrace. Pantalonii și cămașa erau țepene de murdare și îi era scârbă să se mai îmbrace cu ele. Trebuia să-și cumpere un alt rând de haine, ceea ce îl făcea să-și reamintească ce puțini bani avea. Și i se făcuse iar foame.

Ieși din clădire și porni pe strada aglomerată spre un bar numit Sundowner. Comandă bere și masa de prânz. Cotlet de miel cu roșii, cârnat, salată de cartofi și murături. În timp ce mânca, asculta discuțiile pline de speranță din jurul lui.

— … Am auzit că au găsit unul lângă Colesberg care cântărește douăzeci și unu de karate. Vă dați seama, dacă e unul, trebuie să mai fie și altele…

— … S-a mai găsit ceva la Hebron. Mă gândesc să plec într-acolo…

— Ești un prost. Diamante mari sunt în râul Orange…

La bar, un client bărbos, cu o cămașă cu dungi din flanel, fără guler și pantaloni reiați, bea ceva dintr-un pahar mare.

— Eu am terminat cu Hebron, îi mărturisi el barmanului. Am nevoie de echipament.

Barmanul era un bărbat solid și chel, cu nasul rupt și strâmb și ochi vicleni. Râse.

— Doamne, omule, cine crezi că n-a făcut-o? De ce crezi că m-am făcut eu barman? De cum strâng niște bani, o și întind la Orange și eu, îi spuse el ștergând tejgheaua cu o cârpă murdară. Dar să-ți spun eu ce să faci, domnule. Du-te la Salomon Van der Merwe. Ține magazinul universal și jumătate din oraș.

— Ce bine ar putea el să-mi facă?

— Dacă te place, te ajută.

Clientul se uită la el.

— Zău? Chiar crezi că ar putea?

— A mai făcut-o pentru câțiva din câte știu. Tu-ți pui în joc munca, el banii. Împărțiți juma-juma.

Gândurile lui Jamie McGregor începură să o ia înainte. Era sigur că o sută douăzeci de lire pe care le mai avea, aveau să-i ajungă pentru a-și procura echipamentul și hrana necesară pentru a putea să supraviețuiască, dar prețurile în Klipdrift erau, pur și simplu, uluitoare. Observase că în magazinul lui Van der Merwe un sac de o sută de livre de făină australiană, costa cinci lire. O livră de zahăr, un șiling. O sticlă de bere, cinci șilingi. O livră de biscuiți, trei șilingi și o duzină de ouă proaspete, șapte șilingi. Așa stând lucrurile, banii nu aveau să-i ajungă prea mult timp. „Dumnezeule, acasă am fi trăit un an cu cât costă aici trei mese”, își spuse Jamie în sinea lui. Dar dacă ar fi avut în spate pe cineva bogat, ca domnul Van der Merwe, de exemplu… Plăti repede și o luă iute înapoi spre magazin.

Salomon Van der Merwe se afla în spatele tejghelei, scoțând niște puști dintr-o ladă de lemn. Era un individ mărunt, cu o față ascuțită, încadrată de niște favoriți stil Dundreary. Părul, de culoarea nisipului, ochi mici și negri, un nas bulbos și buze țuguiate. „Fiică-sa trebuie să-i semene mamei”, își zise Jamie.

— Vă rog să mă scuzați, domnule… Van der Merwe își ridică privirea.

— Ja?

— Domnul Van der Merwe? Numele meu e Jamie McGregor, domnule și vin din Scoția. Caut diamante.

— Ja? Așa?

— Am auzit că puteți ajuta prospectorii.

Van der Merwe bombăni:

— Myn magtig! Cine răspândește asemenea povești? Am ajutat câțiva și acum toată lumea mă ia drept Moș Crăciun.

— Am strâns o sută douăzeci de lire, zise Jamie sincer. Dar văd că n-o să fac cine știe ce cu ei aici. Aș pleca doar cu o sapă, dacă aș fi nevoit, dar cred că aș avea mai multe șanse dacă aș avea un catâr și echipament adecvat.

Van der Merwe îl studie cu ochii lui mici și negri.

— Wat denk je? Ce te face să crezi că o să găsești diamante?

— Domnule Van der Merwe, am călătorit jumătate de lume și nu voi pleca de aici altfel decât bogat. Dacă aici se găsesc diamante, o să găsesc și eu. Dacă mă ajutați, o să fim amândoi bogați.

Van der Merwe se încruntă, îi întoarse spatele lui Jamie și continuă să descarce puștile. Jamie rămase locului nedumerit, neștiind ce să mai spună. Când Van der Merwe vorbi din nou, întrebarea lui îl luă pe Jamie prin surprindere.

— Ai venit aici cu căruța trasă de boi, fa?

— Nu, cu cea a poștei.

Bătrânul se întoarse iar să-l studieze. În cele din urmă, spuse:

— Mai vorbim noi.

*

Mai vorbiră la cină, în seara aceea, în încăperea din spate unde locuia Van der Merwe. Era o încăpere mică, ce servea drept bucătărie, sufragerie și dormitor, o perdea despărțind două paturi. Jumătatea inferioară a pereților era din pământ și piatră, cea superioară fiind acoperită cu cutii de carton care, odată, fuseseră pline. O gaură pătrată, unde o bucățică din perete fusese tăiată, servea drept fereastră. Pe timp umed, putea fi închisă așezând un carton în dreptul ei. Masa consta în două scânduri lungi așezate peste două lăzi de lemn. O cutie mare, pusă pe o latură, era folosită ca dulap. Jamie își dădu seama că Van der Merwe nu era prea darnic cu banii săi.

Fiica lui Van der Merwe se mișca tăcută, pregătind masa. Din când în când, îi arunca priviri iuți tatălui ei, dar niciodată nu se uită la Jamie. „De ce o fi așa speriată?”, se întrebă Jamie.

Când se așezară la masă, Van der Merwe zise:

— Să ne rugăm. Îți mulțumim Ție, Doamne, pentru bunătățile ce le primim din mâna Ta. Îți mulțumim că ne-ai iertat greșelile, arătându-ne calea cea dreaptă și ferindu-ne de tentațiile vieții. Îți mulțumim pentru o viață lungă și fructuoasă și pentru înlăturarea celor care Te jignesc. Amin.

Și, imediat îi zise fiicei lui:

— Dă-mi carnea.

Cina a fost frugală: o mică friptură de porc, trei cartofi fierți și niște verdeață. Porția lui Jamie era foarte mică. Cei doi bărbați au vorbit puțin în timpul mesei, iar Margaret nu a scos nici măcar un cuvânt.

Când terminară de mâncat, Van der Merwe, zise cu mândrie în glas:

— A fost bun, fiica mea.

După care se întoarse spre Jamie.

— Trecem la afaceri, ja?

— Da, domnule.

Van der Merwe luă o pipă de pământ de pe dulap și o umplu cu un tutun cu miros dulceag dintr-o punguță, după care o aprinse. Ochii lui pătrunzători îl cercetară pe Jamie prin perdeaua de fum.

— Toți ăștia care sapă aici în Klipdrift sunt niște proști. Prea puține diamante, prea mulți oameni. Poți să-ți rupi spinarea aici un an întreg și să nu arăți decât „schlenters".

— Mă… mă tem că nu știu ce-nseamnă, domnule.

— Diamantele proștilor. Fără nicio valoare. Ești atent?

— Da… da, domnule, cred. Și care ar fi soluția, domnule?

— Griqnas.

Jamie îl privi nedumerit.

— Este un trib de africani în nord. Ei găsesc diamante — mari — și mi le aduc uneori, iar eu le dau materiale, zise olandezul și apoi, în șoaptă, conspirativ: știu eu unde le găsesc.

— Dar nu puteți să vă duceți după de dumneavoastră personal, domnule Van der Merwe?

Van der Merwe oftă.

— Nu. Nu pot lăsa magazinul. M-ar fura toți. Îmi trebuie cineva de încredere, care să se ducă acolo să-mi aducă pietrele. Când o să-l găsesc, o să-l echipez cu tot ce trebuie, zise el și făcu o pauză ca să tragă din pipă. Și o să-i spun și unde sunt diamantele.

Jamie sări în picioare, inima bătându-i să-i spargă pieptul.

— Domnule Van der Merwe, eu sunt omul de care aveți nevoie. Vă rog să mă credeți, domnule, o să muncesc și zi și noapte, îi spuse el cu glasul încărcat de emoție. O să vă aduc atâtea diamante, de n-o să le puteți număra.

Van der Merwe îl studie tăcut, atâta, încât lui Jamie se păru o eternitate. Când Van der Merwe vorbi din nou, nu spuse decât un cuvânt.

— Ja.

*

Jamie semnă contractul a doua zi de dimineața Era scris în africană.

— Va trebui să ți-l explic, îi zise Van der Merwe. Scrie că suntem asociați egali. Eu pun în joc capitalul — tu pui munca. Împărțim totul perfect egal.

Jamie se uită la contractul din mâna lui Van der Merwe. Printre toate cuvintele acelea de neînțeles, nu recunoscu decât o sumă: două lire.

Arătându-i acest lucru, îl întrebă:

— Asta pentru ce e, domnule Van der Merwe?

— Înseamnă că, în afară de partea ta de diamant din cele pe care le vei găsi, vei mai primi încă două lire pentru fiecare săptămână de lucru. Chiar dacă sunt sigur că diamantele se află acolo, este foarte posibil să nu găsești nimic, băiete. Așa, cel puțin iei ceva pentru munca ta.

Era mai mult decât cinstit.

— Vă mulțumesc. Vă mulțumesc foarte mult domnule, ; îi zise Jamie gata să-l îmbrățișeze.

— Eh, acum hai să te echipez, spuse Van der Merwe.

*

A fost nevoie de două ore pentru alegerea echipamentului pe care Jamie avea să-l ia cu el: un cort mic, lucruri pentru dormit, ustensile de gătit, două site și un recipient pentru spălare, un târnăcop, două lopeți, trei găleți, un schimb de ciorapi și lenjerie de corp. Un topor, o lampă și ulei de parafină, chibrituri și un săpun arsenic. Mai erau și cutii de mâncare, fructe, zahăr, cafea și sare. Totul era gata. Banda, servitorul negru, îl ajută în tăcere pe Jamie să le împacheteze pe toate. Uriașul nu-i aruncă nici o privire lui Jamie și nu-i spuse nici măcar un cuvânt. „N-o vorbi engleza”, își zise Jamie. Margaret era în magazin unde servea clienții, dar, chiar dacă știa că el se afla acolo, nu arăta prin nimic acest lucru.

Van der Merwe veni lângă Jamie.

— Catârul e-n față, îi zise el. Banda o să te ajute să încarci.

— Vă mulțumesc, domnule Van der Merwe, spuse Jamie. Eu…

Van der Merwe se uită atunci pe o bucățică de hârtie plină de cifre.

— Totul face o sută douăzeci de lire.

Jamie îl privi uluit.

— C-cum? Dar asta intră-n înțelegerea noastră. Noi…

— Wat bedui’di?

Chipul tras al lui Van der Merwe se întunecă de furie.

— Credeai că o să-ți dau toate astea și un excelent catâr, să te iau și asociat, să-ți mai dau și două lire pe săptămână, în plus? Dacă vrei să faci ceva pe degeaba, ai greșit locul, îi zise el și începu să descarce unul din pachete.

Jamie spuse repede:

— Nu! Vă rog, domnule Van der Merwe. Doar. Doar că n-am înțeles. E foarte bine. Uitați banii.

Și, zicând acestea, scoase din pungă ultimele sale economii și le puse pe tejghea. Van der Merwe ezită.

— Bine, zise el încruntat. Poate a fost o neînțelegere, nu? Orașul ăsta-i plin de tâlhari. Trebuie să am mare grijă cu cine fac afaceri.

— Așa e, domnule. Aveți perfectă dreptate, zise Jamie. În tulburarea lui, înțelesese greșit lucrurile. „Am noroc că-mi mai dă o șansă”, își spuse el în sinea lui.

Van der Merwe scoase apoi din buzunar o hartă mică, mototolită, desenată de mână.

— Uite, aici o să găsești „mooi Klippe”. La nord de aici, la Magerdam, pe țărmul nordic al râului Vaal.

Jamie studie harta și inima începu să-i bată și mai tare.

— Câte mile sunt?

— Aici distanța se măsoară în timp. Cu catârul, poți să ajungi în patru, cinci zile. La întoarcere va fi mai greu, din cauza diamantelor.

Jamie zâmbi.

— Ja.

Când Jamie McGregor ieși din nou pe străzile orașului Klipdrift, nu mai era un simplu turist. Era un prospector, un căutător în drumul său spre comoară. Banda terminase de încărcat proviziile pe spinarea unui catâr cu aspect foarte fragil, legat de un stâlp în fața magazinului.

— Mulțumesc, îi zise Jamie zâmbind.

Banda se întoarse și îl privi drept în ochi, după care se depărta încet. Jamie desfăcu hățurile și îi spuse catârului:

— Hai să mergem, asociatule. A venit vremea să mergem după „mooi Klippe”.

Plecară îndreptându-se spre nord.

*

Odată cu lăsarea serii, Jamie își făcu tabără lângă un izvor, descarcă lucrurile, adăpă și hrăni catârul, după care își scoase și pentru el niște carne de vită, caise uscate și cafea. Noaptea era plină de tot felul de zgomote ciudate. Auzea mormăituri, urlete și mers de animale sălbatice care se îndreptau spre apă. Era lipsit de apărare și înconjurat de cele mai periculoase animale din lume, într-o țară ciudată și primitivă. Tresărea la fiecare zgomot. Se aștepta în fiecare clipă să fie atacat de colți sau gheare sărind la el din întuneric. Mintea începu să i se tulbure. Se gândea la patul lui de acasă; la confortul și siguranța pe care le avusese totdeauna. Dormi în răstimpuri, visele fiindu-i pline de lei și elefanți care îl atacau și bărboși care încercau să-i fure un diamant enorm. Când se trezi în zori, găsi catârul mort.