Stelele stralucesc aproape

CARTEA ÎNTÂI

Capitolul unu

Joi, 10 septembrie 1992

8:00 p.m.

„727” era rătăcit în largul unei mări de nori cumulus care îl răsuceau ca pe un fulg argintiu. Vocea îngrijorată a pilotului se auzi în difuzor:

— V-ați pus centura de siguranță, domnișoară Cameron?

Nu se auzi nici un răspuns.

— Domnișoară Cameron… Domnișoară Cameron…

Ea se dezmetici dintr-o profundă stare de reverie.

— Da.

Gândurile îi plutiseră spre vremuri și locuri mai fericite.

— Vă simțiți bine? O să ieșim din furtuna asta cât de curând.

— Mă simt bine, Roger.

„Poate avem noroc și ne prăbușim”, își spuse Lara Cameron. Ar fi fost un sfârșit potrivit. Undeva, cumva, totul ieșise prost. „Destinul”, își spuse Lara. „Nu te poți împotrivi Destinului.” În anul care trecuse, viața ei scăpase complet de sub control. Exista pericolul de a pierde totul. „Cel puțin nu mai are ce să meargă prost” își spuse ea cu tristețe. „Nu mai e absolut nimic”.

Ușa de la carlingă se deschise și pilotul apăru în cabină. Se opri o clipă pentru a-și admira pasagera. Era frumoasă, cu un păr negru strălucitor strâns ca o coroană, un ten fără cusur, și ochi inteligenți de o culoare cenușie caracteristică pisicilor. Își schimbase hainele după ce decolaseră din Reno, așa că acum purta o rochie albă de seară Scaasi căzută pe umeri, care îi scotea în evidență silueta subțire și seducătoare. „Cum poate fi atât de calmă când întreaga ei lume se prăbușește în jur?” se întrebă el. În cursul lunii ce trecuse, ziarele o atacaseră fără milă.

— Telefonul funcționează, Roger?

— Mă tem că nu, domnișoară Cameron. Sunt mulți paraziți din cauza furtunii. O să ajungem pe aeroportul La Guardia cu vreo oră întârziere. Îmi pare rău.

„O să întârzii la petrecerea mea de aniversare”, își spuse Lara. „Toată lumea o să fie acolo. Două sute de invitați, printre care și vicepreședintele Statelor Unite, guvernatorul statului New York, primarul, celebrități de la Hollywood, renumiți sportivi și personalități din cercurile bancare din vreo șase țări.” Doar ea însăși aprobase lista invitaților.

Parcă și vedea Sala Mare de Bal de la Cameron Plaza, unde avea să aibă loc petrecerea. Candelabre de cristal Baccarat atârnau de tavan reflectând o lumină sclipitoare și orbitoare ca a unor diamante. Douăzeci de mese erau aranjate pentru cei două sute de invitați. Cele mai scumpe pânzeturi, porțelanuri, argintării și pahare înalte vor împodobi fiecare loc, iar în centrul fiecărei mese se va afla câte un aranjament floral din orhidee și frezii albe.

Afară, la ambele capete ale imensei încăperi, se afla câte un bar. În mijlocul sălii va fi un bufet lung, cu o sculptură în gheață întruchipând o lebădă și, în jurul ei, caviar Beluga, creveți, homari, crabi și șampanie la gheață. Un tort cu zece etaje va aștepta în bucătărie. Chelneri, bucătari și paznici trebuiau să se afle deja la posturi.

În sala de bal, orchestra se afla la locul ei, gata să îmbie oaspeții să danseze toată noaptea sărbătorind cea de a patruzecea aniversare a ei. Totul era pregătit.

Masa avea să fie delicioasă. Alesese meniul ea însăși. Pentru început pate de ficat, apoi o supă cremă de ciuperci cu o crustă subțire deasupra, file John Dory, după care urma felul principal de mâncare: miel cu rozmarin și sufleu de cartofi cu mazăre franțuzească și salata cu ulei de alune. Vor urma brânză și struguri, după care se vor aduce tortul și cafeaua.

Avea să fie o petrecere spectaculoasă. Iar ea va ține capul sus și își va privi oaspeții ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Doar era Lara Cameron.

Avionul ateriză în sfârșit pe aeroportul La Guardia cu o oră și jumătate întârziere. Lara se întoarse spre pilot:

— Mai târziu ne înapoiem la Reno, Roger.

— Voi fi aici, domnișoară Cameron.

Limuzina și șoferul ei o așteptau la ieșire.

— Începusem să-mi fac griji pentru dumneavoastră, domnișoară Cameron.

— Am trecut printr-o zonă cuprinsă de furtună, Max. Hai să mergem la Plaza cât mai repede posibil.

— Am înțeles.

Lara luă telefonul din mașină și formă numărul lui Jerry Townsend. El făcuse toate aranjamentele pentru petrecere. Lara voia să fie sigură că totul se derulase perfect. Nu răspunse nimeni, însă. „O fi în sala de bal deja” își spuse ea.

— Grăbește-te, Max.

— Da, domnișoară Cameron.

Priveliștea imensului hotel Cameron Plaza îi dăduse totdeauna satisfacție Larei ca fiind o mare realizare a ai, dar în seara aceea era prea grăbită pentru a se mai gândi la acest lucru. Toată lumea o aștepta în Sala Mare de Bal.

Împinse ușa turnantă și trecu repede prin holul vast și spectaculos. Carlos, directorul adjunct, o văzu și alergă spre ea.

— Domnișoară Cameron…

— Mai târziu, spuse Lara fără să se oprească.

Ajunse la ușa închisă a Sălii Mari de Bal și se opri puțin pentru a trage aer în piept. „Sunt pregătită să dau ochii cu ei,” își spuse ea. Deschise ușa larg cu un zâmbet pe chip, dar rămase șocată. Încăperea se afla într-o beznă totală. Aveau oare de gând să-i facă vreo surpriză? Întinse mâna spre întrerupătorul din spatele ușii și aprinse lumina. Acea încăpere imensă era scăldată într-o lumină incandescentă. Nu era nimeni. Nici măcar o singură persoană. Lara rămase locului împietrită de uimire.

Ce naiba li s-ar fi putut întâmpla celor două sute de invitați? Pe invitații era menționată ora opt. Iar acum era deja aproape zece. Cum putuseră atâția oameni să se evapore dintr-odată? Era extrem de ciudat. Își roti privirile prin uriașa sală de bal și se cutremură. Cu un an în urmă, la petrecerea ei de aniversare, aceeași încăpere era plină cu prietenii ei, muzică și râsete. Își amintea acea zi atât de bine…

Capitolul doi

Cu un an în urmă, programul Larei Cameron pentru ziua aceea nu conținea nimic deosebit.

„10 septembrie 1991”

5: a.m. Gimnastică

7:00 a.m. Apariția la „Bună dimineața, America”

7:45 a.m. Întâlnire cu bancherii japonezi

9:30 a.m. Jerry Townsend

10:30 a.m. Faxuri, telefoane în străinătate, corespondență

11:30 a.m. Întâlnire

12:30 p.m. Întâlnire S&L

1:00 p.m. Dejun — interviu pentru revista Fortune — Hugh Thompson

2:30 p.m. Bancherii de la Metropolitan Union

4:00 p.m. Comisia de Urbanistică

5:00 p.m. Întâlnire cu primarul — Vila Gracie

6:15 p.m. Întâlnire cu arhitecții

6:30 p.m. Departamentul Construcțiilor de Locuințe

7:30 p.m. Cocktail cu grupul de învestitori din Dallas

8:00 p.m. Petrecere de aniversare în Sala Mare de Bal — Cameron Plaza

* * *

Era îmbrăcată în costumul de gimnastică și aștepta nerăbdătoare când sosi instructorul ei, Ken.

— Ai întârziat.

— Vă rog să mă iertați, domnișoară Cameron, dar ceasul meu deșteptător nu a sunat și…

— Am o zi foarte plină, așa că hai să începem odată.

— Gata.

După o jumătate de oră de încălzire, trecură la exerciții de gimnastică aerobică.

„Are un corp ca o fetișcană de douăzeci de ani”, își spuse Ken. „Sigur mi-ar plăcea să o am în patul meu”. Îi plăcea să vină în fiecare dimineață numai pentru a o privi, pentru a fi aproape de ea. Oamenii îl întrebau adesea cum era Lara Cameron, iar el le spunea:

— De nota 10.

Lara execută exercițiile cu ușurință, dar gândurile îi erau în altă parte în dimineața aceea.

La sfârșitul ședinței, Ken spuse:

— O să mă uit să vă văd la „Bună dimineața, America”.

— Poftim?

Pentru moment, Lara uitase complet de emisiune. Se gândea la întâlnirea cu bancherii japonezi.

— Pe mâine, domnișoară Cameron.

— Să nu mai întârzii, Ken.

Făcu apoi un duș și luă micul dejun singură pe terasa apartamentului ei, un mic dejun compus din grapefruit, fulgi de ovăz și ceai de plante. După ce termină, se duse în biroul ei, de unde își sună secretara.

— Voi da telefoanele peste hotare din birou, spuse Lara. Trebuie să fiu la ABC la ora șapte. Spune-i lui Max să aducă mașina.

* * *

Interviul la „Bună dimineața, America” a mers bine. Joan Lunden l-a realizat și a fost amabilă ca întotdeauna.

— Ultima dată când ați apărut în cadrul emisiunii noastre, tocmai puneați bazele celui mai înalt zgârie-nori din lume, spuse Joan Lunden, acest lucru se întâmpla cu patru ani în urmă.

Lara încuviință.

— Exact. Turnul Cameron va fi terminat anul viitor.

— Cum este să fii în postura în care vă aflați dumneavoastră, să fi realizat atâtea lucruri incredibile și să fiți atât de tânără și frumoasă? Reprezentați un model pentru multe femei.

— Mă flatați, spuse Lara râzând. Nu am timp să mă gândesc la mine ca la un model. Sunt mult prea ocupată.

— Sunteți una din cele mai mari personalități în domeniul afacerilor imobiliare, care, de obicei, se consideră că ar aparține în întregime bărbaților. Cum faceți? Cum hotărați, de exemplu, unde să construiți o clădire?

— Nu eu aleg locul, spuse Lara. Ci locul mă alege pe mine. Trec de exemplu pe lângă un teren viran, dar nu asta văd eu, ci o clădire frumoasă cu birouri sau cu apartamente minunate unde oamenii pot trăi confortabil într-o atmosferă plăcută. Visez.

— Și faceți în așa fel ca aceste vise să devină realitate. Revenim imediat după această reclamă publicitară.

* * *

Bancherii japonezi erau programați pentru ora opt fără un sfert. Sosiseră de la Tokio cu o seară înainte, și Lara fixase întâlnirea la acea oră matinală tocmai pentru ca ei să nu își revină complet după zborul de douăsprezece ore și zece minute. La protestele lor, Lara spusese:

— Regret, domnilor, dar mă tem că este singura oră la care sunt liberă. Imediat după întâlnire trebuie să plec în America de Sud.

Până la urmă acceptaseră. Erau patru, mărunți și politicoși și cu niște minți ascuțite ca săbiile samurailor. Mai înainte, comunitatea oamenilor de finanțe îi subestimase foarte mult pe japonezi. Acum nu mai făcea această greșeală.

Întâlnirea avu loc la Cameron Center de pe Avenue of the Americas. Veniseră să investească o sută de milioane de dolari într-un nou complex hotelier pe care Lara îl avea în plan. Au fost conduși în marea sală de conferințe. Fiecare din ei adusese câte un dar. Lara le mulțumi și le oferi la rândul ei câte un cadou, își instruise secretara să aibă grijă ca acestea să fie împachetate în hârtie maron sau gri. Albul pentru japonezi reprezenta moarte, iar hârtia de împachetat țipătoare era de neacceptat.

Asistenta Larei, Tricia, aduse ceai pentru japonezi și cafea pentru Lara. Japonezii ar fi preferat și ei cafea, dar erau prea politicoși pentru a spune acest lucru. După ce își băură ceaiul, Lara avu grijă să li se umple ceștile din nou.

Howard Keller, asociatul Larei, își făcu și el apariția. Era un bărbat de vreo cincizeci și ceva de ani, palid și slab, cu un păr de culoarea nisipului, care purta un costum șifonat și reușea să arate ca și cum de abia s-ar fi dat jos din pat. Lara făcu prezentările, iar Keller le oferi câte o copie a proiectului de investiții.

— După cum vedeți, domnilor, spuse Lara, am rezolvat deja problema ipotecii. Complexul va conține șapte sute douăzeci de încăperi pentru oaspeți, aproximativ zece mii de metri pătrați de spațiu și un garaj de parcare cu o capacitate de o mie de mașini…

Vocea Larei era plină de energie. Bancherii japonezi studiau proiectul făcând eforturi să nu adoarmă.

Întâlnirea a durat mai puțin de două ore și a fost un succes absolut. Lara învățase demult că era mai ușor să închei un acord în valoare de o sută de milioane decât să ceri împrumut cincizeci de mii.

De cum plecă delegația de japonezi, Lara se văzu cu Jerry Townsend. Fostul agent publicitar de la Hollywood se ocupa de relațiile cu publicul pentru Cameron Enterprises.

— A fost nemaipomenit interviul de la Bună dimineața, America de azi-dimineață. Am primit o mulțime de telefoane.

— Și Forbes?

— Totul e aranjat. Revista People o să te aibă pe copertă săptămâna viitoare. Ai văzut articolul din The New Yorker despre tine? Nu e extraordinar?

Lara se duse la birou.

— Nu-i rău.

— Interviul pentru Fortune este programat pentru după-amiaza aceasta.

— Am schimbat asta.

El se arătă surprins.

—De ce?

— Voi lua masa de prânz aici cu reporterul lor.

— Vrei să-l mai îmbunezi?

Lara apăsă pe butonul interfonului.

—Vino puțin, Kathy.

— Da, domnișoară Cameron, răspunse un glas.

Lara Cameron își ridică privirea.

— Asta-i tot, Jerry. Aș vrea ca tu și echipa ta să vă concentrați forțele asupra Turnului Cameron.

— Dar deja facem…

— Hai să facem mai mult. Vreau să se scrie în toate ziarele și revistele despre el. Pentru numele lui Dumnezeu, va fi cea mai înaltă clădire din lume. Din lume! Vreau că oamenii să vorbească despre el. Până când îl vom deschide, vreau ca oamenii să implore să intre în acele apartamente și magazine.

Jerry Townsend se ridică.

— Am înțeles.

Kathy, asistenta executivă a Larei, intră în birou. Era o negresă atrăgătoare, îmbrăcată îngrijit, în vârstă de până în treizeci și cinci de ani.

— Ai aflat ce-i place să mănânce?

— Individul e un gurmand. Îi place mâncarea franțuzească. Am sunat la Le Cirque și i-am spus lui Sirio să trimită aici un prânz pentru două persoane.

— Bine. Vom lua masa în sufrageria mea particulară.

— Aveți idee cât va dura această întrevedere? Pentru că,la două și jumătate aveți oîntâlnire cu bancherii de laMetropolitan în oraș.

— Fixeaz-o la ora trei și spune-le să vină aici.

Kathy notă pe un carnețel.

— Doriți să vă citesc mesajele?

— Dă-idrumul.

— Fundația Copiilor dorește să fiți invitata sa de onoare pe douăzeci și opt.

— Nu. Spune-le că sunt măgulită. Trimite-le un cec.

— Întâlnirea din Tulsa de joi a fost fixată la…

— Anuleaz-o.

— Sunteți invitată la un dineu vinerea viitoare la Grupul Femeilor din Manhattan.

— Nu. Dacă vor bani, trimite-le un cec.

— Asociația Oamenilor de Știință ar dori să vorbiți ia un dineu pe patru.

— Vezi dacă reușim.

— Sunteți invitată ca oaspete de onoare la o petrecere pentru adunare de fonduri în scopul ajutorării celor distrofici muscular, dar există o coincidență de date. Atunci veți fi la San Francisco.

— Trimite-le un cec.

— Soții Srb organizează o petrecere sâmbăta viitoare.

— La asta o să încerc să ajung, spuse Lara.

Kristian și Deborah Srb erau niște prieteni buni, amuzanți, în a căror companie îi plăcea să se afle.

— Kathy, în câte exemplare mă vezi?

— Poftim?

— Uită-te bine.

Kathy o privi.

— Unul, domnișoară Cameron.

— Exact. Sunt numai una. Cum ți-ai închipuit mă pot întâlni cu bancherii de la Metropolitan ladouă și jumătate, cu Comisia de Urbanistică la patru, cu primarul la cinci, cu arhitecții la șase și un sfert, cu cei de la Departamentul Construcțiilor de Locuințe la șase și jumătate, că mă pot duce la un cocktail la șapte și jumătate și la petrecerea pentru aniversarea zilei mele de naștere la ora opt? Data viitoare când mai alcătuiești un program încearcă să-ți pui mintea la contribuție.

— Vă rog să mă iertați, dar ați vrut să…

— Am vrut să gândești. N-am nevoie de proști lângă mine. Reprogramează întâlnirile cu arhitecții și cu cei de la Departamentul Construcțiilor de Locuințe.

— Am înțeles, spuse Kathy înțepată.

— Ce face copilul?

Întrebarea o luă pe secretară prin surprindere.

— David? E… e bine.

— Probabil că e mare acum.

— Are aproape doi ani.

— Te-ai gândit la vreo școală pentru el?

— Nu încă. E prea devreme pentru…

— Greșești. Dacă vrei să urmeze o școală decentă în New York, trebuie să te gândești chiar înainte să se nască.

Lara notă atunci ceva pe o hârtie.

— Îl cunosc pe directorul de la Dalton. O să vorbesc cu el ca David să fie înscris acolo.

— Vă… mulțumesc.

Lara nici nu se sinchisi să ridice privirea.

— Asta-i tot.

— Am înțeles, spuse Kathy și ieși din birou, neștiind dacă să își iubească șefa sau să o urască.

Când venise să lucreze ia Cameron Enterprises, Kathy fusese prevenită în privința Larei Cameron.

— Fluturele de Fier este o adevărată cățea, i se spusese. Secretarele ei nu își socotesc angajarea acolo după calendar, ci după cronometre. Te va mânca de vie.

Kathy își aminti de prima întâlnire cu ea. Îi văzuse fotografiile în jumătate de duzină de reviste, dar nici una nu semăna cu realitatea. În carne și oase, femeia era răpitor de frumoasă.

Lara Cameron tocmai citea autobiografia lui Kathy. Își ridică privirea și îi spuse:

— Ia loc, Kathy.

Avea o voce răgușită care vibra și radia o energie aproape copleșitoare.

— Un adevărat curriculum vitae.

— Mulțumesc.

— Cât din el este real?

— Poftim?

— Majoritatea celor care îmi ajung pe birou sunt pure scorneli. Te pricepi la ceea ce faci?

— Mă pricep foarte bine la ceea ce fac, domnișoară Cameron.

— Două din secretarele mele tocmai și-au dat demisia. Totul e în continuă mișcare aici. Te poți descurca în situații tensionate?

— Cred că da.

— Acesta nu este un concurs de ghicitori. Te poți descurca sau nu?

În clipa aceea, Kathy nu mai era sigură că voia postul.

— Da, pot.

— Bun. O să lucrezi o săptămână de probă. Va trebui să semnezi o hârtie pe care scrie că absolut niciodată nu vei discuta despre mine sau despre Cameron Enterprises. Asta înseamnă nu interviuri, nu cărți, nimic. Tot ce se întâmplă aici este absolut confidențial.

— Înțeleg.

— Bine.

Așa începuse totul cu cinci ani în urmă. În tot acel timp, Kathy învățase să își iubească, să își urască, să își admire și să își disprețuiască șefa. La început, soțul ei o întrebase:

— Cum arată legenda?

Era o întrebare dificilă.

— E extraordinară, spuse Kathy. E superbă. Muncește mai mult decât am văzut s-o facă cineva vreodată. Numai Dumnezeu știe când se odihnește. Este o perfecționistă, așa încât îi chinuie pe toți cei din jurul ei. În felul ei, este un geniu. Poate fi meschină, răzbunătoare și incredibil de generoasă.

Soțul ei zâmbise.

— Cu alte cuvinte, este o femeie.

Kathy își ridicase privirea spre el și spusese fără să zâmbească:

— Nu știu ce este. Uneori mă sperie.

— Eh, draga mea, exagerezi.

— Ba nu, sincer cred că, dacă cineva i-ar sta în cale, Lara Cameron… ar fi în stare să-l ucidă.

După ce termină cu faxurile și telefoanele peste, graniță, Lara îl sună pe Charlie Hunter, un tânăr ambițios care răspundea de contabilitate..

— Vino până la mine, Charlie.

— Am înțeles, domnișoară Cameron.

Un minut mai târziu intra în biroul ei.

— Da, domnișoară Cameron.

— Am citit interviul pe care l-ai dat la The New York Times și care a apărut azi-dimineață, spuse Lara.

El se lumină la chip.

— Eu nu l-am văzut. Cum a ieșit?

— Ai vorbit despre Cameron Enterprises și unele probleme cu care ne confruntăm.

El se încruntă.

— Ăăăă, știți; poate că reporterul acela a interpretat greșit…

— Ești concediat.

— Poftim? De ce? Eu…

— Când ai fost angajat, ai semnat o hârtie în care erai de acord să nu dai nici un fel de interviu. Aș vrea să pleci imediat.

— Eu… dar nu puteți face una ca asta. Cine va veni în locul meu?

— Am și aranjat acest lucru, îi spuse Lara.

* * *

Masa de prânz era pe sfârșite. Reporterul de la Fortune, Hugh Thompson, era un bărbat viguros, cu un aspect de intelectual și niște ochi ageri, căprui, în spatele unei perechi de ochelari cu rame negre de baga.

— A fost un dejun excelent, spuse el. Toate mâncărurile mele preferate. Mulțumesc.

— Mă bucur că v-a plăcut.

— Nu trebuia să vă deranjați atât de mult pentru mine.

— Nu a fost nici un deranj, zise Lara zâmbind. Tata obișnuia să spună că drumul spre inima unui bărbat trece prin stomac.

— Și ați vrut să ajungeți la inima mea înainte de interviu?

— Exact, spuse ea zâmbind.

— Ce dificultăți întâmpină de fapt, compania dumneavoastră?

Zâmbetul de pe chipul Larei dispăru.

— Poftim?

— Haideți, doar nu o să puteți să țineți așa ceva secret. Lumea spune că unele proprietăți ale dumneavoastră s-ar afla în pragul falimentului din cauza unor datorii. Ați apelat foarte mult la mecanismul de pârghii și, datorită faptului că piața nu e prea bună, Cameron Enterprises trebuie să fi întârziat destul de mult cu achitarea datoriilor.

Lara începu să râdă.

— Așa vorbește lumea? Crede-mă, domnule Thompson, ar fi mult mai bine dacă nu ați da ascultare zvonurilor. Să vă spun eu ce o să facem. Vă voi trimite o copie a raportului meu financiar. Corect?

— Corect. Apropo, nu l-am văzut pe soțul dumneavoastră la inaugurarea noului hotel.

Lara oftă.

— Philip ar fi vrut atât de mult să vină și el, dar, din păcate, a trebuit să plece într-un turneu concertistic.

— Am fost odată la unul din recitalurile sale cu vreo trei ani în urmă. Este extraordinar. Sunteți căsătoriți de un an, nu?

— Cel mai fericit an din viața mea. Sunt o femeie foarte norocoasă. Călătoresc foarte mult, ca și Philip, dar când sunt departe de el, îi pot asculta discurile oriunde m-aș afla.

— Și el vă poate vedea clădirile oriunde s-ar afla, spuse Thompson zâmbind.

— Mă flatați.

— Dar e adevărat, nu? Ați înălțat clădiri peste tot în această frumoasă țară a noastră. Posedați clădiri de apartamente, de birouri, un lanț de hoteluri… Cum reușiți?

— Cu oglinzi, spuse ea zâmbind.

— Sunteți un adevărat mister.

— Într-adevăr? De ce?

— În acest moment sunteți cu siguranță constructorul cel mai încununat de succes din New York. Numele vă este tipărit pe jumătate din proprietățile imobiliare din acest oraș. Ridicați cel mai înalt zgârie-nori din lume. Rivalii dumneavoastră vă numesc Fluturele de Fier. Ați reușit într-un domeniu care prin tradiție aparține bărbaților.

— Acest lucru vă deranjează, domnule Thompson?

— Nu. Ceea ce mă deranjează, domnișoară Cameron este că nu-mi dau seama cine sunteți. Dacă întreb două persoane despre dumneavoastră, aflu trei opinii. Toată lumea însă este de acord că sunteți o femeie de afaceri inteligentă. Adică… n-ați cunoscut succesul peste noapte. Știu o mulțime de lucruri despre echipele de constructori — sunt niște oameni foarte duri și grosolani. Cum reușește o femeie ca dumneavoastră să îi stăpânească?

Ea zâmbi.

— Nu există așa ceva pentru femei ca mine. Pur și simplu, angajez oamenii cei mai buni în meserie și îi plătesc bine.

„Prea simplist”, își spuse Thompson. „Mult prea simplist. Adevărata poveste este cea pe care nu mi-o spune.” Se hotărî să schimbe direcția interviului.

— Fiecare revistă de pe rafturi a scris despre cât de mult succes aveți. Eu aș dori să ofer o poveste mult mai personală. S-a scris foarte puțin despre originea dumneavoastră.

— Sunt foarte mândră de originea mea.

— Bun. Atunci haideți să vorbim despre aceasta. Cum ați început afacerile în domeniul imobiliar?

Lara zâmbi și el observă că era un zâmbet natural. Părea deodată o fetiță.

— E o chestiune de gene.

— Ale dumneavoastră?

— Ale tatălui meu, spuse ea și arătă spre un tablou de pe perete din spatele ei, în care se vedea un bărbat foarte prezentabil cu un păr, bogat argintiu. Acesta e tatăl meu — James Hugh Cameron, spuse ea cu un glas slab. El e răspunzător de succesul meu. Am fost singurul copil la părinți. Mama a murit când eu eram foarte mică și tata a fost cel care m-a crescut. Familia mea a părăsit Scoția cu foarte multă vreme în urmă, domnule Thompson, și a emigrat în Nova Scotia — Noua Scoție, Glace Bay.

— Glace Bay?

— Este un sătuleț de pescari la nord-est de Cape Breton, pe țărmul Atlanticului. Numele i l-au dat primii exploratori francezi. Înseamnă „golful de gheață”. Mai doriți puțină cafea?

— Nu mulțumesc.

— Bunicul meu poseda destul de mult pământ în Scoția, iar tata a adunat și mai mult. Era un om foarte bogat. Încă mai avem castelul nostru de lângă Loch Morlich. La opt ani aveam calul meu, rochiile mi se cumpărau de la Londra și trăiam într-o casă imensă cu o mulțime de servitori. Era ca o adevărată poveste pentru o fetiță.

Glasul ei era înviorat de amintirea acelor vremuri atât de îndepărtate.

— Iarna mergeam să patinăm și să urmărim partide de hochei, iar vara să înotăm în lacul Big Glace Bay. Se dădeau petreceri la Forum și în Grădinile Venețiene.

Reporterul lua notițe.

— Tata a construit clădiri în Edmonton, Calgary și Ontario. Afacerile imobiliare erau ca un joc pentru el și îi plăceau foarte mult. Când eram foarte mică, m-a învățat și pe mine acest joc și am învățat și eu să-mi placă foarte mult.

Glasul îi era plin de pasiune.

— Trebuie să înțelegeți ceva, domnule Thompson. Ceea ce fac eu nu are nici o legătură cu banii, cărămizile sau oțelul care alcătuiesc o clădire. Pentru mine oamenii sunt cei care contează. Sunt capabilă să le ofer un loc confortabil unde să muncească și unde să trăiască, un loc unde să întemeieze familii și unde să ducă un trai decent. Asta considera tatăl meu important și a devenit important și pentru mine.

Hugh Thompson își ridică privirea.

— Vă mai amintiți care a fost prima afacere?

Lara se aplecă puțin înainte.

— Bineînțeles. Când am împlinit optsprezece ani, tata m-a întrebat ce aș dori să-mi dăruiască. Multă lume începuse să vină în Glace Bay și începuse să fie prea înghesuit. Simțeam că oamenii aveau nevoie de locuri unde să trăiască. I-am spus tatei că aș fi vrut să construiesc o clădire micuță cu apartamente. Mi-a dăruit bani și peste doi ani am putut să i-i dau înapoi. După aceea am împrumutat bani de la obancă pentru a ridica o a doua construcție. Când aveam douăzeci și unu de ani, posedam trei clădiri și toate se bucurau de succes.

— Tatăl dumneavoastră trebuie să fi fost foarte mândru.

Pe chipul ei se ivi din nou un zâmbet cald.

— A fost. El mi-a dat numele de Lara. Este un nume vechi scoțian care provine din latină și înseamnă „bine cunoscut” sau „celebru”. Încă de când eram mică, tata îmi spunea că, într-o bună zi, voi fi celebră, adăugă ea și zâmbetul i se stinse. A murit în urma unui infarct, mult prea tânăr, continuă ea după aceea, dar făcu o pauză. În fiecare an mă duc în Scoția la mormântul lui. Mi-era… foarte greu să continui să locuiesc în casa aceea fără el. M-am hotărât să mă mut la Chicago. Mi-a venit ideea de a construi niște hoteluri micuțe acolo și l-am convins pe un bancher să mă finanțeze. Hotelurile au ieșit foarte bine, spuse ea și dădu din umeri. Restul, așa cum se spune, se știe. Bănuiesc că un psihiatru ar spune că nu am construit acest imperiu numai pentru mine, într-un fel este un tribut plătit tatei. James Cameron a fost cel mai minunat om pe care l-am cunoscut vreodată.

— Trebuie să-l fi iubit foarte mult.

— Așa este. Și el m-a iubit la fel de mult, spuse, ea și un zâmbet îi flutură pe buze. Am auzit că, în ziua când m-am născut, tata a dat de băut tuturor locuitorilor din Glace Bay.

— Deci, de fapt, totul a început în Glace Bay, spuse Thompson.

— Exact, zise Lara încet, totul a început în Glace Bay. Acolo a început totul, cu aproape patruzeci de ani în urmă…