Sub semnul dolarului

PROLOG

La ieșirea din curbă, Roland începu să frâneze. Mâinile fixate pe levierul de comandă simțiră vibrația surdă a celor șapte sute cincizeci de tone, care se transmise instantaneu coloanei sale vertebrale.

— Rămâi cu noi în seara asta? îl întrebă Luciano.

Roland apăsă progresiv maneta de comandă care scădea puterea locomotivei, și răspunse:

— Mi-ar plăcea, dar…

— Hai, spune, măcar e mișto gagica?

— Mai vorbești? Doar e maică-mea!

— Din câte spuneai, parcă nu pleacă nici odată din Lausanne.

— Da, dar atunci când se întâmplă să dorm la Zürich, mai trece din când în când să mă vadă.

— Mai frânează nițel…

Trenul își încetini mersul, șuierând ușor. Pentru prima oară de la plecare, șinele de cale ferată deveniseră paralele, ceea ce însemna ca se apropiau de destinație. Cu mâna pe levierul de comandă, Roland înregistra absent imaginile ce i se derulau prin fața ochilor. Peroanele de beton deveneau din ce în ce mai înțesate de cărucioare, bagaje și grupuri de călători, care pe măsură ce trenul intra în gară, deveneau tot mai dese.

— Ce naiba au?

— Cine?

— Ăștia, de pe peron. Au niște figuri…

Locomotiva se afla la o sută de metri de tampoanele de la capătul peronului. Privirile tuturor celor prin fața cărora trecea locomotiva se îndreptau asupra lui Roland și Luciano, cu o expresie bizară. Toți clipeau uimiți, parcă nevenindu-le să-și creadă ochilor, având întipărită pe figuri o expresie de scârbă, după care se întorceau pe călcâie, petrecând cu privirea locomotiva.

— Ce mama naibii se întâmplă? se neliniști Luciano. Sunt mânjit pe mutră, sau ce dracu’?

— Dar eu? făcu Roland.

Rulând cu o viteză de zece kilometri pe oră, trenul pătrunse sub acoperișul de sticlă.

— „Expresul 127 Geneva-Zürich a sosit. Îndepărtați-vă de peroane!” anunță prin difuzoare o voce de femeie.

Roland văzu o femeie corpolentă scăpând poșeta din mână, și fără să se aplece pentru a și-o ridica, arătă spre el cu mâna întinsă, după care își acoperi fața, cu un gest de groază.

— Ce dracu’ înseamnă toate chestiile astea? mormăi el îngrijorat.

Peste tot nu se vedeau decât aceleași semne de surpriză. Trenul avansa din ce în ce mai încet, lăsând în urma sa figuri surprinse, și o liniște de mormânt. Zgomotele obișnuite ale peronului erau înlocuite de mișcări tăcute de retragere și de ochi măriți de spaimă.

— Blochează, spuse Luciano.

Roland trase de maneta frânei. Locomotiva ajunsese la doi pași de tampoane. Luciano opri curentul, și-și aruncă din nou ochii pe peron, unde nimeni nu mai făcea nici o mișcare. Doi angajați ai căilor ferate discutau în șoaptă, după care unul dintre ei o rupse la fugă spre biroul șefului de gară. Celălalt, pe care Roland îl cunoștea destul de bine, se cățără pe scările locomotivei, și intră în cabină. Își plimbă privirile de la Luciano la Roland cu o expresie jenată, iar după câteva clipe, își drese glasul și spuse:

— De unde naiba ați mai luat și chestia asta?

— Despre ce vorbești? îi răspunse Roland, pe un ton agresiv.

— Cum adică, despre ce vorbesc? se miră acesta.

— Spune omule clar, despre ce e vorba! se răsti Luciano la el. N-am chef de ghicitori!

— Haideți după mine!

Pe peron, nimeni nu se mișcase de la locul său. Nu se auzea decât zgomotul făcut în apropiere de o locomotivă veche cu aburi. Luciano și Roland săriră pe peron, făcură câțiva pași și se uitară la botul Margaretei, cum își botezaseră ei locomotiva. Abia atunci realizară ce se întâmplase.

Pe scutul locomotivei, se afla un picior de bărbat, tăiat de la șold. O urmă maronie păta țesătura pantalonului în zona în care oasele fuseseră secționate. Roland privi la pielea neagră și fină a pantofului și la șoseta de mătase, gândindu-se fără să vrea că piciorul era cât se poate de elegant. Se apropie cu un pas, și observă cum un firicel de sânge încă se mai prelingea pe șosetă și se lăbărța într-o pată maronie pe scutul de oțel al Margaretei.

În acel moment, nici Roland și nici ceilalți martori ai scenei nu-și puteau închipui că vestea piciorului amputat avea să se răspândească cu o viteză stupefiantă pe mai multe continente.

Pentru a se transforma într-o baie de sânge.

PARTEA ÎNTÂI

EXPRESUL DE ZÜRICH

I

În prezența soției sale, Morty O’Broin nu reușea niciodată să-și ducă la bun sfârșit ceea ce avea de gând. Efectiv, Judith îl teroriza. Avea în colțul buzelor o cută ce exprima veșnic disprețul și sarcasmul, pe care nici un fard nu i-o putea șterge. Iar lui Morty îi venea s-o strângă de gât de fiecare dată când striga la el, însă mai presus de toate strigătele și țipetele ei, erau acele tăceri grele, puse pe seama unei migrene, tăceri încărcate de dispreț și însoțite de privirile semnificative ale unei femei ce suferă.

De câțiva ani buni Morty renunțase să reînnoade dialogul dintre ei doi. Absența oricăror relații intime făcuse ca discuțiile lor să se transforme într-un schimb de onomatopee sau de cuvinte monosilabice. Cu toate astea, la începutul căsătoriei lor, Morty sperase ca Judith să fie interesată de afacerile lui, însă pe măsura trecerii timpului, își dăduse seama că ea nu-i comenta decât eșecurile, fără să pomenească nici un cuvânt despre succesele înregistrate. Destul de rapid, între ei doi se instaurase un fel de ostilitate surdă și mută, Judith încetând chiar să se mai plângă, exceptând doar migrenele ei. Așa că Morty își savura cu prudență de unul singur reușitele, pe care altminteri Judith i le-ar fi putut reduce la zero cu un singur cuvânt crud. Cu vreo patru ani în urmă, când deja era considerat unul dintre cei mai reputați avocați ai finanțelor New Yorkului, fusese pe punctul de a-i comunica satisfacția încercată în urma faptului că fusese angajat pentru a descurca niște treburi încâlcite ale Mafiei. Dar în ultima clipă se răzgândise și tăcuse, gândindu-se că oricum nu mai putea schimba nimic în viața lui Judith, cel puțin pe moment. Șifonierele ei erau pline de blănuri scumpe, iar sertarele comodelor debordau de bijuterii, ca și cum acest lux ar fi putut suplini absența cuvintelor și ar fi putut arunca o punte fragilă între tăcerile lor.

Judith își aprinse a douăzecea țigară din dimineața aceea, stinse chibritul în farfurioara de cafea, și împinse platoul cu micul dejun de care abia se atinsese. Privindu-l pe Morty care verifica dacă valiza era bine închisă, îl întreba:

— Pleci?

— Da.

— Dar abia te-ai întors din Europa. Doamne Sfinte, am o migrenă îngrozitoare!

— Ia-ți pastilele.

— Și unde pleci?

Morty se îndreptă de spate, surprins. De mult timp Judith nu-i mai punea întrebări de acest fel, cu toate că se prefăcea indiferentă. Îi veni să-i răspundă că nu are nici un motiv să fie interesată unde pleacă el, dar se răzgândi și-i spuse laconic:

— La Nassau.

Judith răsturnă farfurioara plină de chibrituri arse în paharul cu suc de portocale, după care își stinse tot acolo țigarea abia aprinsă.

— Ai noroc… făcu ea.

Nedumerit, Morty o privi scurt în ochi, și se liniști imediat. Nu văzuse nimic altceva decât aceeași expresie a unei plictiseli terne, cu care era obișnuit de mult.

— Dacă ești gata în cinci minute, te conduc, îi propuse el ironic.

— Nici vorbă. Am o migrenă cumplită.

— Bine, atunci…

Se aplecă spre ea ca pentru a o săruta, dar se opri la jumătatea drumului.

— Trebuie să plec…

Realiză brusc că lăsa în urma sa doar o amintire prăfuită a trecutului, a cărei evocare nu-l deranja câtuși de puțin, întrucât așteptase prea mult ca să i se atenueze dorința de a fugi. Iar peste patruzeci și opt de ore, avea să fie într-un colț de vis unde nimeni pe lume nu-l putea bănui. Iar el, Mortimer O’Broin, avea să devină cel mai bogat om al planetei, bogat cum nici o ființă umană nu mai fusese, și bogat cum nimeni nu și-ar fi putut închipui nici în cele mai delirante vise.

În timp ce se îndrepta spre ușă, cu valiza în mână, Judith îi spuse:

— Morty! Spune-i lui Margaret să-mi aducă niște apă minerală și pilulele.

Mortimer dădu din cap, gândindu-se că ultimul cuvânt pe care îl auzise din gura soției sale fusese „pilulele”. Ieși, închise ușa în urma sa, și zâmbi.

Judith nu avea cum să știe că din acel moment, nu avea să-l mai revadă niciodată.

﹡

Micul avion survolă artera principală din Chiavenna, trecu razant peste acoperișurile caselor, și se înălță deasupra clopotniței bisericii. În acel moment, locuitorii micului orășel văzură o mulțime de bucățele de hârtie căzând din avion, zburând în adierea vântului, făcând piruete și coborând grațios cu mișcări ezitante ca de frunze moarte, pentru a se așeza în cele din urmă pe acoperișuri, pe asfaltul străzilor, pe mașini, și pe galantarele negustorilor ambulanți. În acea joi din luna aprilie, era zi de târg, iar strada principală era ticsită de lume. Boarea ușoară ce adia dinspre lacul Como unduia rochiile acelora ce se hazardaseră să iasă doar în talie, și mlădia crengile înmugurite ale copacilor.

Câțiva copii adunară de jos hârtiile căzute din văzduh, și se uitară la ele nedumeriți, nevenindu-le să-și creadă ochilor. Unul dintre copii, băiatul brutarului, fu cel dintâi care luă inițiativa. Cu hârtiile strânse la piept, se năpusti spre prăvălia părinților care ieșiseră în prag, atrași de zgomotul avionului, strigând cât îl ținea gura:

— Tată! Mamă! Sunt bani! Veniți repede! Cad bani din cer!

Strigătele copilului avură darul de a electriza mulțimea. Toți se repeziră claie peste grămadă, îmbrâncindu-se, împingându-se, vociferând, urlând și încercând să culeagă cât mai mult din bancnotele căzute. Într-adevăr, era vorba de bancnote elvețiene, frumoase și noi-nouțe, cu acea tentă delicată maronie, în valoare de zece și cincizeci de franci, emise de Schweizerische Nationalbank. Strada deveni tot mai violentă, și câțiva indivizi începură să se încaiere.

Renata trase de manșă, făcând ca botul avionului să se ridice, și izbucni în râs. Văzută de sus, din înălțimi, strada principală a orășelului părea a fi un furnicar uriaș.

— Ești dezgustătoare! strigă Kurt spre ea, încercând să acopere uruitul motorului.

Spre groaza lui, Renata lăsă manșa din mâini și închise cu un gest scurt ușa de plastic a cabinei. Avionul își pierdu direcția, ceea ce o făcu pe Renata să râdă din nou.

— Nu-i bine să mă provoci! strigă ea, uitându-se pieziș spre el.

Sub ei, defilau mici văi înverzite, acoperite ici și colo de petele de verde închis al brazilor.

— Ține-te bine, coborâm în picaj! spuse Renata.

— Ai înnebunit? strigă la ea Kurt.

Dar avionul se și îndrepta ca un fulger spre o cireadă de vaci. Într-o fracțiune de secundă, Kurt apucă să vadă un cioban care gesticula, agitându-și pumnul în direcția lor.

— Renata, la urma urmelor, ce vrei să-mi dovedești?

Avionul se redresă brusc, pătrunzând printre nourașii alburii rătăciți pe seninul cerului. Renata își luă o figură serioasă și spuse:

— Vreau să-ți dovedesc că ai greșit în întregime, și că nu ai curajul să spui pe nume dorințelor tale. I-ai văzut pe ăia de jos cum s-au mai îmbulzit și cum au început să se bată când le-am aruncat banii? Pretindeai că nimeni n-are să se miște, că totul este degradant și că nu fac altceva decât să insult lumea. Poftim, cine a avut dreptate?

Kurt privi prin plexiglasul cabinei, prefăcându-se că nu a auzit nimic, dar se gândi în sinea sa ca era mai bine să nu o înfrunte pe Renata. Își aminti de ziua în care aflându-se amândoi la aniversarea colegiului lor, Renata pariase cu el că are curajul să-i verse vecinului de masă farfuria cu spaghete pe costum. Și imediat, se produsese dezastrul…

— Nu spui nimic?

Și ca un protest împotriva tăcerii lui Kurt, avionul urcă la verticală, lipindu-l cu spatele de scaun, într-o poziție paralelă cu pământul. După care urmă un nou picaj și câteva tonouri.

— Dacă ar fi așa cum ai pretins tu, că banii sunt un rahat, atunci oamenii ăia nu ar fi stat în patru labe, ca niște animale, îmbrâncindu-se și bătându-se să-i adune!

Kurt strânse din dinți, încercând să se controleze, gândindu-se că dacă în următoarele clipe avionul nu avea să se prăbușească, atunci mai exista o șansă infimă să ajungă la Zürich. La Zürich, unde peste trei zile, mai exact pe 26 aprilie, avea să se celebreze nunta lor.

﹡

Zaza Finney efectiv nu înțelegea motivul pentru care încă nici un producător nu o oprise pe stradă pentru a-i propune semnarea unui contract pe viață în filmele lui. Nici un rid nu-i altera pielea catifelată a feței, luminată de misterul unor ochi de cobalt, iar talia îngusta, șoldurile bine cambrate și curba delicată a coapselor completau tabloul unei armonii a proporțiilor. Iar lucrul acesta o îndemna ca ori de câte ori se uita în oglindă, să se întrebe dacă făcuse bine să-și lege viața, chiar și temporar, cu acel individ cu aspect neînsemnat, care părea însă capabil să-i aștearnă sub picioare tot aurul din lume. Îl cunoscuse cu doar șase luni în urmă, pe vremea când locuia într-o cămăruță mizerabilă, singura ei avere fiind o valiză ieftină, o rochie de seară răpitoare, un costum sport, și o trusă de machiaj. Și zi de zi trăia cu groaza că avea să i se spună să plece.

Luxul cu care o înconjurase Mortimer o uluise la început, dar după ce acesta o instalase într-un apartament somptuos în hotelul Waldorf, Zaza își mărise pretențiile, cerându-i lui Mortimer toalete dintre cele mai elegante, iar pentru a-și testa amantul, sfârșise prin a-i cere bijuterii. Dar Mortimer îi îndeplinise cu promptitudine fiecare cerere, la început cu o oarecare timiditate, dar pe măsura trecerii timpului, părea să-i facă plăcere s-o copleșească cu atenții, ba chiar încerca să intuiască acele dorințe neexprimate de ea.

Mortimer nu-i pomenea nimic despre afacerile lui, până într-o bună zi în care o întrebă enigmatic:

— Mi-ar plăcea să trăim împreună, doar noi doi. Ce spui, ești pregătită pentru asta?

Zaza, care trăia cu gândul numai la filmele sau piesele în care ar fi putut să joace, fiind absolut convinsă de talentul său, se îngrozi la ideea că ar fi putut sta în permanență cu Mortimer, mai ales că îl știa însurat. Se sfătuise imediat cu Jimmy, un fotograf pentru care pozase goală, și acesta o lămurise imediat:

— Auzi, individul ăsta pe care îl tapezi zi de zi, este cel care descurcă toate afacerile Mafiei!

Zaza izbucnise în râs, neputând asocia figura lui Mortimer cu cea a unui gangster. Dar Jimmy reușise să o convingă că lucrurile într-adevăr așa stăteau.

În ajun, evenimentele se precipitară. Mortimer o întrebase din nou, însă pe un ton categoric, dacă este pregătită să trăiască împreună cu el.

Cu lecția bine învățată de la Jimmy, Zaza acceptase.

Dădu la o parte perdeaua din fața terasei, și aruncă o privire distrată în stradă. Dintotdeauna visase să se plimbe prin Nassau, dar acum, când se afla acolo, simțea că se plictisește de moarte. Morty avea să se întoarcă peste o oră, cu biletele de avion cumpărate pentru o destinație despre care încă nu-i spusese nimic.

— Acolo unde vom merge, vei fi ca o regină, îi spusese el. Și poți să-mi ceri tot ceea ce-ți trece prin cap, o provocase el în continuare.

Zaza îi răspunse morocănoasă:

— Bine, atunci o să-ți cer un elefant.

— Bănuiesc că te-ai gândit la un elefant de aur masiv, nu? replicase Mortimer, cu vocea sa de copil.

Ușor neliniștită, Zaza se întoarse de la fereastră, și pentru a-și remonta moralul, încercă să estimeze numărul de zile pe care era obligată să-l petreacă împreună cu Mortimer, până să găsească mijlocul de a pune mâna pe o parte din averea lui și de a fugi, pentru a-l reîntâlni pe Jimmy.

﹡

Camioanele militare plecaseră din Geneva, Lausanne, Lucerna, Zug și Zürich, urmând a cerceta metru cu metru întreaga zonă. Poliția și armata elvețiană căzuseră de acord că un cadavru, fie el și amputat de piciorul drept, ar fi putut provoca oarecare neliniște în rândul populației. Organele de poliție conduceau cercetările, iar armata asigurase materialul uman. Se dăduseră ordine stricte ca cercetările să nu se încheie decât în momentul descoperirii cadavrului.

Cât despre piciorul găsit pe scutul locomotivei expresului Geneva-Zürich, anchetatorii făcuseră oarecare progrese. Pantoful purta marca magazinului „Biasca” din New York. Polițiștii elvețieni luaseră legătura cu confrații lor americani, care începură imediat investigațiile, și se spera că, cu puțin noroc, identitatea proprietarului pantofului avea să fie aflată. În buzunarul pantalonului, se găsise o legătură de bancnote, conținând cinci mii de dolari, și un bilet de tren cu destinația Zürich.

Așezat între Vittorio Pizzu și Moshe Yudelman, Italo Volpone, zis și „Bébé”, privea la cei unsprezece bărbați ce stăteau în jurul mesei de conferință. Faptul că ocupa locul fratelui său îi dădea senzația unei autorități calme, însă mișcarea necontenită a celor două pupile ca de cărbune din spatele pleoapelor pe jumătate închise, dezmințea categoric acest lucru.

Volpone făcu un efort pentru a se pune în pielea personajului al cărui rol trebuia să-l joace, încercând să-și impună mâinilor să nu mai tremure. Iar pentru aceasta, își strecură două degete ale mâinii drepte în buzunarul de la piept al vestei, simțind contactul plin de siguranță pe care i-l dădeau cele cincizeci și două de cărți de joc de care nu se despărțea niciodată. Jocurile de noroc fuseseră pentru el dintotdeauna un fel de o a doua natură. Ori de câte ori pleca în vreo călătorie, lua cu el și o ruletă în miniatură, prin intermediul căreia se deconecta; intrând într-un univers misterios și atrăgător în care guvernau doar numerele. Fără să vrea, își aminti de cele două zile și trei nopți pe care și le petrecuse într-un salon de joc din Las Vegas, jucând în permanență, întrerupându-se doar pentru a mânca și a bea, ceea ce fusese considerat de toată lumea un adevărat record în materie.

— Prietenul nostru O’Broin, a sosit în aceste clipe la Zürich, anunță el asistența, mângâind cu vârfurile degetelor cărțile de joc din buzunar. Totul este în ordine. Iată și telegrama pe care am primit-o de la Don Genco.

Scoase din buzunarul hainei o bucată de hârtie mototolită, pe care o citise și o recitise de nenumărate ori, învățând pe dinafară instrucțiunile date de fratele său.

Ettore Gabelotti aruncă o privire asupra ei, după care i-o trecu mai departe lui Simeone Ferro, fără să spună nici un cuvânt. Acesta i-o întinse la rândul său lui Joseph Dotto, apoi rând pe rând, Carmine Crimello, Vittorio Pizzu, Angelo Barba, Vicente Bruttore, Thomas Merta, Aldo Amalfi, Carlo Badaletto și Frankie Sabatini luară cunoștință de conținutul telegramei.

Italo Volpone se gândi că asista la un moment istoric, în care după aproape douăzeci de ani de război rece, asista la o întâlnire pașnică a reprezentanților celor mai puternice două familii mafiote, Gabelotti și Volpone. În timp ce telegrama făcea înconjurul mesei, privirea sa trecea de la o figură la alta, înregistrând expresiile de satisfacție pe care cei prezenți nu și le puteau ascunde.

— Bun, și altceva? întrebă Carlo Badaletto cu insolență.

Toată lumea știa că Badaletto îl ura pe Italo, și că nu scăpa nici o ocazie pentru a-și manifesta disprețul față de acesta.

— Nimic, răspunse Italo, străfulgerându-l cu privirea.

Ar fi vrut să se poată impune mai mult decât atât, fără să facă neapărat ceva special. Numai că Genco, fratele său, reușea acest lucru deoarece era respectat. Blândețea sa aparentă, zâmbetul său franc și firea sa împăciuitoare îi disimulau perfect natura necruțătoare și avară. Spre deosebire de el, Italo nu era capabil să-și stăpânească accesele de furie care îl bântuiau de cele mai multe ori fără nici un motiv aparent, iar incapacitatea sa de a-și păstra sângele rece și predispoziția pe care o avea pentru metode primare și violente, provocase neîncrederea capilor Mafiei.

— Prima fază a operației s-a terminat, luă cuvântul Moshe Yudelman. În trei luni, banii noștri vor fi spălați.

Yudelman se născuse cu un dar special al cifrelor. Nici cele mai încurcate bilanțuri contabile nu erau în stare să-i reziste mai mult de cinci minute, fiind capabil să descopere dintr-o singură privire acel detaliu în aparență nesemnificativ, sau acea virgulă inofensivă care păcălea pe oricine altcineva. Genco Volpone se luptase mult cu ai săi pentru a-i convinge să fie de acord cu intrarea lui Yudelman în familia lor, întrucât sicilienii nu prea aveau de gând să admită prezența unui evreu printre ei. Acceptat în cele din urmă, Moshe Yudelman a încercat să nu iasă în evidență, intervenind doar în momentele în care i se cerea părerea, și vorbind întotdeauna exact cât trebuia. Însă în scurt timp, capacitățile sale aproape supranaturale de contabil l-au ajutat să ocupe acel loc pe care nici nu-l visa printre membrii familiei, iar datorită lui, Don Volpone își putuse consolida prestigiul și autoritatea. Din acel moment, Yudelman devenise consilierul particular al capului Mafiei, iar activitatea sa se răsfrângea asupra tuturor activităților familiei. Responsabilitățile multiple pe care le avea nu-l împiedicau să-și clădească o avere pe care și-o multiplica zi de zi, prin tot felul de plasamente bine gândite, de decizii fulgerătoare și prin flerul său infailibil de a decela orice posibilitate de câștig în universul bursei. Și doar datorită sfaturilor sale, Genco Volpone consimțise să se alieze cu Ettore Gabelotti, cel pe care îl considera rivalul său principal.

Moshe aruncă o privire scurtă spre Gabelotti. Figura sa ca o mască, cu pungi sub ochi, ascundea autoritatea și vivacitatea de care acesta dădea dovadă. Având o greutate de aproape o sută de kilograme, Gabelotti era temut pentru modul în care dispunea de viața celor ce îndrăzneau să-i comenteze deciziile sau să i se împotrivească. Moshe Yudelman depusese o uriașă muncă diplomatică pentru a-l convinge în cele din urmă pe Gabelotti că interesele sale coincideau cu cele ale lui Volpone. Și deși cele două familii erau despărțite, până în acea zi, de nenumărate cadavre căzute din fiecare tabără, se ajunsese la momentul acordului care avea să dea naștere celei mai uluitoare operații financiare realizate vreodată de Mafie.

Gabelotti, care până în acele clipe nu scosese nici un cuvânt, simți privirea lui Yudelman. Se uită scurt la el și-i zâmbi. Moshe îi zâmbi și el și-și întoarse privirea.

— Ia mai dați-mi telegrama aia! ceru Ettore.

Telegrama circulă din nou din mână în mână, și după ce ajunse la Gabelotti, acesta o mai privi câteva clipe, și apoi, uitându-se la Italo, izbucni în râs:

— Auzi, Bébé, cred că fratele tău nu s-a prea ruinat cu cât a trebuit să plătească pentru telegrama asta!

Toată lumea începu să râdă zgomotos. Italo își dădu seama că spusele lui Ettore nu ascundeau nici un fel de ironie, și se alătură hazului general.

Telegrama care fusese trimisă din Zürich, nu conținea decât două litere „O.K.” Însă aceste litere reprezentau eforturile comune ale participanților la reuniune privind rezultatul exercițiului financiar al anului trecut.

Cu alte cuvinte, era vorba de înspăimântătoarea sumă de două miliarde de dolari.

﹡

Ines pretindea că de la naștere, fusese hrănită cu lapte și cu sânge, fiind fiică de rege. După spusele ei, bărbații din tribul ei măsurau peste doi metri, iar femeile un metru și nouăzeci.

Lando asculta cu gura căscată relatările lui Ines referitoare la ceremoniile de inițiere ale adolescenților, nefiind în stare să discearnă adevărul de realitate.

— Vrei să spui că frații tăi își crestează penisul cu lama?

Ines întinse mâna și luă o mandarină din fructiera așezată pe covor.

— Exact.

— Doamne Sfinte, suspină Lando, trebuie să fii țicnit de-a binelea să faci una ca asta. Niște sălbatici!

Și cu coada ochiului se uită la corpul gol al negresei de lângă el. Fără pantofi, Ines era la fel de înaltă ca el, și cu toate acestea, în cele două sezoane cât fusese jucător profesionist de fotbal, Lando întâlnise puțini adversari sau coechipieri care să fie mai înalți decât el.

— Ascultă, îi spuse el, chiar ai un metru și optzeci, nu?

— Da.

— Hm, și cu toate astea, nu pari a fi o girafă.

Ines îi aruncă o privire pe jumătate amuzată, pe jumătate disprețuitoare:

— Totul este relativ, dragul meu. În țara mea, până și tu ai putea fi considerat pitic,

— Hm… făcu din nou Lando, privind-o lung.

Adevăratul nume al lui Ines era Kibondo, prințesa Kibondo, originară din Burundi. Înainte de a veni în Elveția, un creator de modă italian o botezase Ines. La Roma fusese top-model renumit, însă adevărata celebritate și-o câștigase la Londra, Paris și New York, unde fusese plătită cu bani grei pentru a poza în revistele de modă. De o frumusețe sublimă, de parca ar fi venit de pe altă planetă, Ines era deplin conștientă de prestanța pe care o avea, încât își permitea să umble încălțată în pantofi cu tocuri de zece centimetri.

Lando își puse mâna pe coapsa goală și bronzată a lui Ines, simțind sub atingerea sa carnea musculoasă și fierbinte a negresei. În sinea sa era mândru că o asemenea făptură contribuia la modul său de viață, nu neapărat că ar fi avut nevoie de așa ceva, dar pur și simplu din principiu. Însă din momentul în care devenise amantul lui Ines, îi simțea banii și cadourile cu care aceasta îl copleșea, ca pe niște pomeni aruncate unui sclav.

Ines îi luă mâna și i-o îndepărtă cu blândețe.

— Nu mai avem timp, spuse ea. Am o întâlnire la ora șapte.

— Cu babalâcul tău?

— Da, cu el. Și să știi că atunci când suntem față în față, ochelarii lui îmi ajung la înălțimea sânilor.

— Dar atunci când sunteți în pat?

— În pat, toți suntem la fel. Sau, mă rog, aproape la fel…

— Mai lasă-l să aștepte nițel, propuse Lando.

— Nici vorbă! Individul este un maniac al punctualității, și de altfel, atunci când lucrez, nu-mi place niciodată să fiu în întârziere.

Și Ines făcu o mișcare ca de felină, căscând ușor. Excitat de vederea corpului ei fabulos, Lando insistă:

— Doar câteva clipe… Vrei?

Ines se uită la el gânditor, și peste câteva clipe îi răspunse:

— Să știi că pentru un alb, nu faci dragoste prea rău…

— Ai fi preferat să fiu negru?

— Lando, să știi că nu culoarea pielii contează.

— Atunci, ce naiba contează?

— Ceea ce ai în pantaloni.

Orlando Baretto se uită lung la ea, după care pufni în râs. Ines se ridică de pe covor, se așeză pe marginea patului, și începu să-și pună în picioare ghetele de piele de culoare roșie-sângerie. Unul dintre papagali începu să scoată niște triluri prelungite în cușca sa.

— Tu ai cumpărat păsărelele astea? întrebă Lando.

— Nu, le-am primit cadou. Îți plac păsările?

Lando se ridică și el de pe covor, etalându-și corpul perfect de atlet. De când încetase să facă sport, aproape singura sa hrană zilnică era o sticlă sau două de băutură, fără ca aceasta să-l aducă în pragul beției.

— Da, mor după ele, răspunse el.

Și se apropie de colivia papagalilor, deschise ușița, și-și băgă înăuntru mâna musculoasă. Papagalii se retraseră cat mai departe posibil. Lando prinse unul dintre ei, îl luă cu tandrețe în căușul palmei, și-i suflă peste cap, răvășindu-i ușor puful. Apoi îi zâmbi lui Ines, declarându-i candid:

— Să știi că sunt mort după toate animalele.

Și brusc, reteză cu dinții gâtul papagalului.

II

Secretara se dădu la o parte, făcând loc noului venit. Homer Kloppe, care se ridică plin de politețe pentru a-l întâmpina, se făcu că nu observă mâna întinsă a acestuia, și dădu din cap, în semn de bun venit. Apoi făcu un gest, indicând fotoliul de piele rezervat musafirilor, după care se așeză la biroul său, pe care era cartea de vizită ce indica identitatea vizitatorului: „André Levain, administrator”.

Levain își drese glasul, și schiță un zâmbet de complezență. La cei șaizeci de ani pe care îi avea, figura bronzată, încadrată de plete albe, la care se adăuga costumul extrem de elegant pe care îl purta, îl făceau să pară un individ deosebit de interesant. Homer aruncă o privire rapidă asupra ceasului de pe perete, după care își încrucișă mâinile deasupra mesei, într-un gest care dădea a înțelege că era gata să asculte.

— Vă mulțumesc că m-ați primit, începu Levain. Aș fi putut fixa o întâlnire prin intermediul secretarei dumneavoastră, dar problema pe care vreau s-o discut este atât de importantă, încât mi-am permis să vă deranjez fără nici o altă formalitate.

Își aranjă cuta pantalonilor, apoi nodul cravatei, și cu gest devenit probabil reflex, își trecu mâna prin păr.

— Aă… problema este următoarea, reluă el după o oarecare ezitare. Am aici niște valori pe care aș dori să le depozitez la banca dumneavoastră…

Mângâie cu un gest automat servieta de piele neagră ce se afla la picioarele sale, după care, parcă jenat de privirea fixă a lui Homer Kloppe, ai cărui ochi albaștri de miop nici nu clipiseră în spatele lentilelor groase ale ochelarilor, își scoase din buzunar batista de mătase, și-și șterse fruntea brobonită de sudoare.

Levain se simțea stânjenit de tăcerea lui Kloppe, așteptându-se ca în biroul directorului uneia dintre cele mai puternice și discrete bănci din Zürich, să domnească o cu totul altă atmosferă. Privirea îi fugi pentru o clipă spre fereastră, prin care se vedea clădirea gării și piața de la marginea lacului Limmat, dincolo de care se zăreau întinderile nesfârșite ale parcului. Inspiră adânc, și spuse:

— Este vorba de opt milioane de franci francezi. Kloppe nu reacționă în nici un fel, fapt care îl determina pe Levain să adauge grăbit:

— Adică, de un milion șase sute de mii de dolari.

Bancherul dădu încet din cap, în semn că în sfârșit, înțelesese.

— Ăsta este rodul muncii mele de douăzeci și cinci de am. Înțelegeți… dacă mi s-ar întâmpla ceva… n-aș vrea ca toți banii ăștia să se ducă pe apa sâmbetei, ca simple drepturi de moștenire.

Kloppe dădu din nou din cap, ceea ce avu darul să-l mai destindă pe Levain.

— Domnule Levain, sunteți administrator de societăți, nu-i așa?

— Exact! Dacă-mi permiteți……

Și-și scoase din buzunarul interior al hainei un portvizit din piele neagră de crocodil, din care extrase mai multe cărți de vizită, pe care le întinse lui Kloppe, spunând pe un ton de scuză:

— Cred că ar fi trebuit ca mai întâi să încep cu acestea…

Kloppe le luă, le examină cu atenție, după care spuse:

— Domnule Levain. Vizita dumneavoastră mă onorează, aș putea să știu și eu care au fost motivele care v-au îndemnat să alegeți banca mea?

— Banca dumneavoastră?… se bâlbâi Levain, nedumerit că un bancher putea primi cu atâta reticență un depunător de opt milioane de franci.

Cu o oră în urmă, după ce avionul său aterizase, se crezuse stăpânul lumii. Așa cum se înțelesese cu individul care îi trecuse servieta peste graniță, se întâlnise cu el la un bar din Wasserwerkstrasse, și-i dăduse o sută șaizeci de mii de franci pentru serviciul făcut. Și acum era întrebat de ce alesese Trade Zürich Bank! Timp de o clipă, se simți tentat să-și ia servieta și să plece, dar se răzgândi și răspunse politicos:

— Niște prieteni mi-au vorbit la Paris despre dumneavoastră.

Kloppe își încruntă sprâncenele roșcate:

— Și cum se numesc acești prieteni, domnule Levain?

— Unul dintre ei este Lombard. Edouard Lombard.

— A, da, într-adevăr, îl cunosc pe domnul Lombard. Ei bine, domnule Levain, cum doriți să plasați banii dumneavoastră?

— Pentru moment, as dori doar să fac un depozit pe trei luni. Ce dobândă îmi oferiți?

Kloppe apăsă un buton al interfonului și întrebă cu o voce autoritară:

— Garnheim, care este dobânda pentru franci francezi depuși în depozit pe trei luni? Da, mulțumesc… Domnule Levain, noua și douăzeci și cinci la sută.

Levain făcu o figură dezamăgită:

— Este foarte puțin. Mă așteptam la mult mai mult.

— Poate doriți sa vă schimbați banii în altă monedă?

— Ce fel de monedă?

— De exemplu, dolari, mărci, sau franci elvețieni.

— Și dobânda este mai mare în acest caz?

— Dimpotrivă. Dar vă sfătuiesc să aveți în vedere că este mai bine să ai o dobândă minimă la o valută care este în creștere, decât o dobândă ridicată la o valută care este în scădere.

— Domnule Kloppe, ce ați face dacă ați fi în locul meu?

— Domnule Levain, eu nu sunt în locul dumneavoastră.

— Bine… atunci, am să-mi depun banii într-un cont cu parolă.

— Cum doriți. Și în afară de dumneavoastră, mai doriți să mai cunoască și altcineva cifrul sau parola contului?

Văzându-l pe Levain surprins de întrebare, Kloppe adăugă:

— Domnule Levain, suntem cu toții muritori. În cazul dispariției dumneavoastră, cui ar trebui să înapoiez banii?

— Tocmai despre asta aveam de gând să vă spun… Știți, sunt însurat, și…

Kloppe deschise sertarul biroului, scoase o foaie de hârtie și se pregăti să scrie.

— Presupun că este vorba despre doamna Levain, spuse el.

— Nu! Nu! În nici un caz! exclamă brusc Levain.

Figura lui Kloppe rămase neschimbată.

— Atunci cine? insistă el.

— Ăă… Lily. Adică, vreau să spun Eliane… Eliane Gournay.

— Cu alte cuvinte, doriți ca doamna Gournay să fie legatara dumneavoastră?

— Domnișoara Gournay, preciză Levain. Da, exact.

— Adresa?

— Paris, strada Grenelle, numărul 118.

— Profesia?

— Secretară.

— Data nașterii?

— 27 decembrie.

— Anul?

Levain avea o figură de parcă în câteva clipe ar fi fost obligat să se arunce de pe acoperișul unui zgârie nori.

— 1963.

Kloppe îi aruncă o privire scurtă, dezaprobatoare.

— Și la ce firmă lucrează domnișoara Gournay?

— Domnișoara Gournay este secretara mea particulară, reuși Levain să articuleze?

— Aha, am înțeles… În cazul acesta, domnule Levain, trebuie să vă înștiințez că domnișoara Gournay va avea acces la contul dumneavoastră.

— Dar dacă… dacă… se bâlbâi Levain.

— Dacă ce, domnule Levain? îl întrebă răbdător Kloppe.

— Dacă de exemplu, relațiile dinte noi doi se strică… Cum s-ar putea evita ca ea să… Doar știți și dumneavoastră cum sunt femeile!

— Să înțeleg prin aceasta că nu aveți încredere totală în domnișoara Gournay?

— Ba da, dar nu într-atât ca să-i las pe mână opt milioane de franci! se revoltă Levain.

Homer Kloppe se ridică brusc de la birou.

— În aceste condiții, nu văd de ce eu sau asociații mei i-am putea acorda cea mai mică încredere!

— Dar, domnule… încercă Levain să riposteze.

— În orice caz, vă mulțumesc că v-ați gândit să apelați la banca noastră. Regret din suflet, domnule Levain.

— Doar n-o să dați cu piciorul la un depozit de aproape două milioane de dolari! își mai încercă Levain o ultimă șansă.

— La revedere, domnule. Cu siguranță că veți găsi în oraș alte bănci care vor fi fericite să vă servească.

Și pentru a-i arăta interlocutorului său că hotărârea pe care o luase era irevocabilă, Kloppe mototoli hârtia pe care scrisese și o aruncă la coș.

Levain se ridică, își luă servieta, aruncă o ultimă privire spre Kloppe, și nezărind nici un semn care l-ar fi putut invita să mai rămână, se îndreptă spre ușă.

Homer Kloppe așteptă să iasă, după care se îndreptă spre fereastră și privi afară, gândindu-se că în decursul carierei sale avusese de a face cu o mulțime de indivizi de genul lui Levain. Ca marea majoritate a confraților săi, Kloppe considera că profesiunea sa nu era nici pe departe o vocație, ci un fel de religie sau chemare, ai cărei preoți erau el și cei din branșa sa. Iar banii meritau cel mai mare respect, iar despre ei nu se vorbea decât în termeni plini de respect, și în șoaptă, de parcă s-ar fi vorbit într-un sanctuar despre Dumnezeu. Și la cei cincizeci și doi de ani ai săi, Homer încetase să-și mai pună orice fel de întrebări despre lumea în care trăia, mărginindu-se să se bucure într-un mod cât se poate de simplu de plăcerile pe care i le oferea viața. Iar timpul, care începea să se scurgă implacabil, mai abitir ca niciodată, devenea din ce în ce mai mult înlocuit de noțiunea banului.

În ajun, fusese nevoit să facă apel la tot sângele rece pe care îl avea pentru a nu tresări în fața cererii de necrezut pe care i-o adresase un italian naturalizat în America, pe nume Genco Volpone. După o scurtă convorbire cu corespondenții filialei din New York ai lui Trade Zürich Bank, Homer aflase că respectivul Volpone era unul dintre capii Mafiei, iar afacerile sale erau în aparență cât se poate de onorabile.

— Și ce pot face pentru dumneavoastră, domnule Volpone? îl întrebase Kloppe.

— Să-mi deschideți un cont la banca dumneavoastră.

— Dar nu doriți să folosiți același cont pe care îl mai aveți la noi?

— Nu.

— Perfect.

— În mai puțin de o oră, adăugă Volpone, veți primi o înștiințare de la sucursala dumneavoastră din Nassau, prin care vi se va comunica faptul că banii au fost virați chiar în această dimineață.

— Și despre ce sumă este vorba? întrebă Kloppe.

— Două miliarde de dolari.

Kloppe își scoase ochelarii de pe nas, și pentru a-și ascunde emoția care îl cuprinsese începu să și-i șteargă. Profesiunea sa îl obișnuise cu tot felul de sume, dar ceea ce i se spusese depășea orice închipuire.

Genco Volpone adăugă netulburat:

— Aș dori ca aceste fonduri sa producă dobândă pe durata depunerii lor.

— Bineînțeles, domnule Volpone, nici nu încape discuție!

— Ce dobândă îmi oferiți?

— Hm, dobânda variază în funcție de durata depunerii.

— Vreau să-mi fixați o dobândă zilnică. Veți avea la dispoziție aceste fonduri pe care le depun cel puțin douăzeci și patru de ore, dar nu mai mult de patruzeci și opt de ore.

— Șase la sută este dobânda pe care v-o pot oferi.

— Nu, răspunse categoric Volpone. Vreau șapte la sută.

— Domnule Volpone, dobânda zilnică stabilită este de șase la suta.

— Și ce-I cu asta? V-am spus că eu vreau șapte la sută.

— De acord. Veți primi o dobândă de șapte la sută. Ce instrucțiuni îmi dați pentru fondurile depuse?

— Le veți transfera în Panama, la Chemical Inter Trust.

Abia în acel moment privirea lui Homer Kloppe se îndreptă asupra însoțitorului lui Genco Volpone, un individ de vreo cincizeci de ani, pe care acesta îl prezentase a fi Mortimer O’Broin, consilierul său financiar. Kloppe auzise vorbindu-se despre O’Broin care era considerat unul dintre cei mai abili experți în domeniul afacerilor internaționale, dar fu surprins de aspectul șters al acestuia.

— Și sub ce parolă doriți să vă transmiteți ordinele, domnule Volpone? întrebă Kloppe.

— Mamma…

— Am notat. Domnilor, v-aș ruga să-mi dați acum un specimen din semnăturile dumneavoastră. Mă refer la Mamma.

— La ce bun? exclamă Volpone. Veți primi dispoziții prin telefon, așa că nu văd la ce v-ar folosi semnăturile noastre!

— Este vorba despre o simplă formalitate administrativă internă, preciză Kloppe, întinzând spre ei un stilou și o foaie de hârtie.

O’Broin și Volpone se conformară, semnând fiecare dintre ei cuvântul de cod ales. Kloppe luă apoi hârtia, privi cele două semnături după care întrebă:

— Și cine dintre dumneavoastră îmi va da ordinul de virare a fondurilor? Dumneavoastră, domnule Volpone, sau domnul O’Broin?

Volpone zâmbi:

— Eu vă voi da acest ordin. Dar ce importanță mai are, din moment ce din această clipă, nu veți asculta decât de Mamma?

— Da, probabil că aveți dreptate. Nu-mi mai rămâne decât să vă dau un număr de cod…

— Nu vă mai obosiți. Am ales deja numărul de cod de la Nassau.

— Mi-l puteți spune și mie?

— Bineînțeles. 828384.

— Perfect, spuse Kloppe, după ce-și notă numărul.

— Domnule Kloppe, mi se pare de la sine înțeles că ne veți vira dobânzile în cu totul alt cont.

— Fără îndoială, răspunse acesta.

— Bine, atunci vă voi da un telefon mâine dimineață, spuse Volpone.

— În cazul acesta, vă urez o ședere cât mai plăcută în Elveția, îi răspunsese Kloppe.

— Vă mulțumesc, numai că domnul O’Broin va pleca imediat în Statele Unite.

Imediat după ce cei doi plecară, Kloppe îi telefonă lui Eugene Schneelbling, care era unul dintre conducătorii oculți cei mai eficienți ai finanțelor mondiale. Schneelbling își avea sediul în Lichtenstein, la Schaan, și dirija o așa numită „bancă a bancherilor” în care toate băncile din lume își investeau capitalurile, pentru ca acestea să fie transferate în fel de fel de societăți acționare. Iar circuitul fabulos și fără de sfârșit al investițiilor și reinvestițiilor făcea în așa fel încât originea capitalurilor să nu mai poată fi detectată, iar proveniența banilor să poată fi spălată. Cele mai mari țări din lume recurseseră la serviciile lui Schneelbling, pentru a împrumuta sau disimula sume incredibile, pe durate de la o zi sau două până la ani de zile, finanțând războaie civile, revoluții, sau restructurări ale economiilor naționale. Așa că Kloppe îi încredință lui Schneelbling capitalul de două miliarde de dolari, pe care acesta avea să-l plaseze în investiții imediate, cu dobânzi superioare celei pe care o acordase el lui Genco Volpone.

În timp ce refăcea mintal calculele prin care operațiunea financiară pe care o perfectase îi aducea un profit zilnic de cel puțin o sută de mii de dolari, ușa din spatele său se deschise brusc.

— Pariez că te gândești la o femeie!

Kloppe tresări, de parcă ar fi fost prins în flagrant delict.

— Măcar puteai să bați la ușă înainte de a intra, spuse el pe un ton de reproș.

Tânăra fată se repezi spre el în pași de dans.

— Am inventat un joc nemaipomenit! exclamă ea.

— Hai, povestește-mi, făcu Kloppe neîncrezător.

Nebuniile pe care le făcea fiica sa îi făceau o plăcere ascunsă, cu toate că de multe ori Renata se cam juca cu focul. În sinea sa recunoștea că aceasta avea puteri depline asupra sa, și că-i îndeplinea toate capriciile. Era posibil ca acest lucru să se fi datorat faptului că Renata era de fapt antiteza mamei sale. Cu o siluetă pe care multe femei i-o invidiau, cu picioare frumoase și lungi și cu ochii violeți, Renata era în stare să facă mulți bărbați să se fâstâcească. Și cu atât mai mult, Kloppe se întreba cum fusese posibil ca fiica sa să-l fi ales ca logodnic pe Kurt Heinz, fiul unui casier de bancă. Un băiat într-adevăr ireproșabil, dar oricum, tot fiul unui casier de bancă rămânea. Însă Kloppe nu avusese de ales, și se înclinase în fața hotărârii fiicei sale.

— Tată, este un joc nemaipomenit! De-a dreptul minunat! Se numește ploaia din ceruri!

Între sprâncenele bancherului apăru o cută.

— Ploaia din ceruri? repetă el mașinal.

— Da. L-am inventat special pentru Kurt, să-i arăt că nu are dreptate cu teoriile lui că banul este un rău și un putregai…

— Nu prea înțeleg ce vrei să spui.

— Nici viitorul meu soț nu înțelegea la început. Am luat avionul și am survolat Chiavenna. Știi, era tocmai zi de târg, și am aruncat din avion o grămadă de bancnote! Trebuia să fi fost alături de mine să fi văzut spectacolul ăla! Zău că merita!

În fața expresiei tragice a tatălui ei, Renata izbucni în râs:

— Hai, tată, nu mai face figura asta! Doar trebuie ca Kurt să se obișnuiască cu bogăția, nu? Și la ce ne-ar mai servi banii pe care îi avem dacă nu ne-am distra și noi nițel?

﹡

Pietro Biasca regreta un singur lucru, și anume că tatăl său nu apucase să trăiască pentru a asista la triumful fiului său. Pietro își datora reușita bătrânului Giuseppe, sfaturilor și perseverenței cu care acesta reușise să-și convingă unicul fiu că un pantof trebuie studiat cu atenția și dragostea pe care o acorzi femeii iubite.

— Într-o zi vei vedea că tot ceea ce te plictisește acum, te va ajuta să faci avere, îi spusese tatăl său.

Și Giuseppe avusese dreptate. La cei patruzeci și opt de ani pe care îi avea, Pietro era un om bogat, dar mai mult decât asta, era celebru, respectat, și își vindea operele sale de artă doar celor pe care îi considera demni să fie clienții săi. Invitat la toate cocteilurile, vernisajele și premierele la care participau vedetele și celebritățile zilei, Pietro devenise una dintre figurile celebre din New York. Secretul reușitei sale se baza pe o idee de geniu, aceea de a conferi pantofului aceeași noblețe pe care o avea și mâna, iar reclama firmei sale, că fabrica „mănuși pentru picioare”, nu făcuse decât să-i consolideze renumele. Cu timpul, își perfecționase metoda, iar tatonările sale de la început cedară locul unei stăpâniri totale a meseriei, încât magazinul său, din Bulevardul 6, devenise un fel de club particular în care nici unul dintre membri nu ar fi îndrăznit să facă vreun comentariu asupra prețurilor exorbitante practicate de el.

Intrând în atelierul rezervat ucenicilor, simți imediat mirosul de piele care îi producea întotdeauna o ușoară amețeală de plăcere. Un italian tânăr, cu părul ondulat, lua măsura piciorului unui coleg de-al său. Kloppe îl privi atent cum lucra, după care i se adresă părintește:

— Să ții minte întotdeauna că linia nu înseamnă practic nimic! Cel mai important este întregul. Să-ți imaginezi întotdeauna piciorul ca un tot, ca un întreg. Crezi ca Michelangelo a procedat altminteri?

Trecu mai departe și ajunse în dreptul rafturilor unde se aflau mulajele picioarelor la care aveau dreptul clienții ce făcuseră mai mult de două cumpărături la magazinul său. Se uită cu dragoste la ele, și întorcându-și capul, îi spuse ucenicului:

— Uite, vezi, picioarele astea îmi sunt mai familiare decât figurile proprietarilor lor. Chiar dacă aș fi legat la ochi, doar atingându-le ți-aș putea spune cui aparțin.

Ucenicul zâmbi, dând din cap în semn că înțelesese. Ușa se deschise și în prag apăru secretara lui Biasca.

— Signore Biasca…

Pietro ridică bărbia întrebător.

— Vă caută doi domni.

Pietro trecu pe lângă ea și intră în magazin. De cum îi văzu pe cei doi care îl așteptau, își dădu seama că erau polițiști, cu toate că unul avea un aer destul de distins.

— Domnilor… spuse Pietro.

— Domnule Biasca, vorbi cel cu un aer distins, ne cerem scuze de deranj, dar am dori să ne ajutați într-o problemă destul de încurcată.

— Dacă vă pot fi de ajutor, cu cea mai mare plăcere, răspunse Pietro, luând cărțile de vizită pe care al doilea inspector i le întindea cu un gest discret.

— Ați putea identifica pe unul dintre clienții dumneavoastră doar după pantofii săi?

— Dacă pantofii au fost făcuți de mine, nu este nici un fel de problemă.

— În cazul de față, pantoful a fost făcut la firma dumneavoastră.

Și polițistul dădu la o parte hârtia cu care era acoperit pantoful din mâna sa. Pietro Biasca îl privi scurt, fără ca măcar să se obosească să întindă mâna spre el.

— Da, pantoful ăsta este al prietenului meu, Genco Volpone, spuse el, apăsând asupra numelui.

Cei doi polițiști se uitară unul la altul, cu ochii mari. Polițistul care vorbise primul înghiți în sec, după care întrebă:

— Domnule Biasca, s-ar putea să nu fi înțeles eu bine. Ați spus Volpone?

— Da, Genco Volpone, repetă Pietro condescendent, dându-și perfect de bine seama că între cei doi polițiști și el, numele de Volpone crea o prăpastie uriașă.

— Sunteți sigur, domule Biasca?

— Domnii mei, eu sunt cel care îi fac pantofii prietenului meu Volpone de aproape zece ani. Iar perechea asta de pantofi i-a fost livrată acum vreo trei luni. V-aș putea menționa faptul că…

Se întrerupse, pe figură citindu-i-se ezitarea deconspirării unui secret profesional.

— Continuați, domnule Biasca, îl îndemnă polițistul.

— Am brevetat un procedeu care permite clientului de a avea tocuri de nouă centimetri, deși în aparență, acestea nu sunt decât de patru centimetri. De altfel, dacă doriți să vedeți picioarele…

— Cum adică, să vedem picioarele?

— Vreau să spun, mulajele picioarelor. În atelier am mulajele a două mii șase sute de picioare. O mie trei sute de picioare stângi, și o mie trei sute de picioare drepte.

— Nu s-a nimerit să fie nici unul șchiop? nu se putu abținu să nu întrebe celălalt polițist.

Colegul său îl întrerupse scurt:

— Domnule Biasca, sunteți absolut sigur?

— Pun capul jos! Dar de ce…

— Vă mulțumim, domnule Biasca. Cred că vă vom mai deranja peste o oră.

Și cei doi se repeziră să iasă afară din magazin. Întrebându-se cum de un pantof al lui Genco Volpone se găsea în mâinile poliției, Pietro deschise ușa biroului său și se grăbi spre telefon.

﹡

Exact în clipa în care minutarul ceasului său ajunse în dreptul cifrei șapte Homer Kloppe apăsă butonul contactorului electronic din buzunarul său. Ușa de serviciu prin care intrau în fiecare dimineață la ora opt și jumătate angajații de la Trade Zürich Bank, se deschise automat.

După ce blocul de oțel își încheie rotația silențioasă, Kloppe se dădu la o parte și-i făcu loc lui Ines să intre. Apoi o urmă, apăsă din nou butonul contactorului electronic, care bloca în acest fel toate ieșirile băncii, și se luă după Ines de-a lungul coridorului, admirându-i mersul de gazelă suplă. După ce trecură prin alte două coridoare, ajunseră în sala mare a băncii, coborâră apoi scara ce ducea la subsol și ajunseră în cele din urmă în fața ușii blindate de la camera seifurilor. Stăpânindu-și cu greu tremurul mâinilor, Kloppe scoase din buzunar contactorul și formă cuvântul de cod din cinci litere care deschidea ușa și deconecta automat sistemele de alarmă.

Camera seifurilor avea o lungime de douăzeci de metri și o lățime de opt, iar tavanul, planșeul și pereții erau construiți din oțel masiv. Parfumul lui Ines invada imediat locul, aducând o undă de căldură și de viață peste frigul ca de moarte al metalului.

— Fă-mi patul! ordonă ea.

Kloppe scoase din buzunar două chei, cu care deschise seiful său personal ce purta numărul 829. Nemișcată ca o statuie, Ines îl privea amuzată de tulburarea pe care o producea bancherului.

— Dolari? bâigui Kloppe.

— Dolari, mărci, franci elvețieni și câteva lingouri, răspunse ea pe un ton sec, ca de comandă.

— Nu vrei să-ti scoți haina?

— Mai scoate!

Cu gesturi neîndemânatice și grăbite, Kloppe continuă să scoată din seif pachete de bancnote pe care le arunca apoi jos. După ce aruncă și câteva lingouri de aur, se așeză în genunchi și începu să desfacă pachetele pe care Ines le răvășea cu vârful pantofului, până formă un fel de masă compactă.

— Uite, acum am să-ți arăt ceva, spuse Ines.

Se culcă pe spate peste grămada de bancnote, își trase rochia, și își ridică spre tavan picioarele lungi și perfecte. Cu ochii holbați, Kloppe articulă cu o voce răgușită:

— Ines…

— Hai, dezbracă-te, îi comandă ea.

Homer se ridică și începu să-și scoată pantalonii. Întotdeauna umbla îmbrăcat în costume gri, cu cămașă albă, și cravata și pantofii negri. Singura fantezie vestimentară pe care și-o permitea erau chiloții roșii, cu buline albe, lungi până la genunchi.

— Scoate-i, îi ordonă din nou Ines.

Kloppe se conformă, cu privirea ațintită asupra negresei.

— Și acum, micuțule alb, nu care cumva să te miști!

Și Ines începu să se târască spre el în patru labe, mergând cu mâinile înfundate prin grămada de bancnote, dintre care câteva îi atingeau în trecere fața.

﹡

Mortimer O’Broin își făcu loc prin mulțimea de oameni din holul hotelului, ajunse la biroul de recepție și spuse:

— Mă numesc Erwin Kelly, de la apartamentul 879.

Recepționerul se întoarse spre panoul cu chei, întinse mâna, lua un plic și i-l întinse lui Mortimer:

— Domnule Kelly, cheia dumneavoastră nu este la panou. Înseamnă că doamna Kelly este sus. Aveți corespondență.

Mortimer luă plicul și-l băga în buzunar fără să-l citească. Apoi luă liftul până la etajul opt, ieși din cabină, se întoarse pentru a se convinge că în culoar nu se mai afla nimeni, și abia atunci scoase plicul din buzunar.

Ștampila poștei arăta că plicul fusese expediat din Londra, iar la destinatar era „Erwin Kelly, hotel Excelsior, Nassau, Bahamas”. Mortimer rupse plicul și scoase o bucată de hârtie, pe care erau scrise doar câteva cuvinte: „Nu uita să-i telefonezi lui Judith.”

Mortimer scoase un oftat de ușurare. Aruncă plicul și hârtia în scrumiera de lângă lift, le dădu foc, așteptă să le vadă arse, după care împrăștie cenușa, și abia atunci își șterse fruntea cu dosul palmei. Mesajul primit semnifica faptul că ultimele legături cu trecutul fuseseră rupte și că în funcție de șansa sa, putea să moară sau să devină posesorul unei averi fabuloase. Din acea clipă, totul devenea o chestiune de minute. Întrucât nici nu putea fi vorba să telefoneze din apartamentul său, se hotărî să telefoneze de la aeroport, chiar înainte de decolare.

Ajuns în fata ușii cu numărul 879 ciocani ușor, sperând din tot sufletul ca Zaza să fie gata îmbrăcată, și cu bagajele făcute.

﹡

Italo Bébé Volpone făcu un gest agasat cu mâna. Fata goală care îi săpunea spatele sub duș se întoarse și ieși numaidecât. Volpone își șterse mâinile cu halatul de baie, luă havana de pe marginea căzii, trase un fum, și spuse în receptorul telefonului pe un ton uimit

— Mai repetă!

La celălalt capăt al firului se găsea Angela Volpone, tânăra sa soție, pe care fusese nevoit s-o lase la New York. Volpone o iubea nebunește și era cumplit de gelos încât, de fiecare dată când era obligat să stea departe de ea mai mult de două zile, o suna doar pentru a-i auzi glasul. Se cunoscuseră la New York, unde Angela lucra ca bibliotecară și-și pregătea teza de doctorat în filosofia engleză. Peste cincizeci și opt de zile, devenea soția lui Volpone. La insistențele ei, acesta îi dăduse niște noțiuni vagi despre afacerile pe care le făcea, spunându-i doar că era asociat cu fratele său Genco, și că se ocupau cu vânzarea fructelor și legumelor.

— Angela, cara mia, repetă te rog! spuse el din nou.

Cu toate acestea, legătura telefonică dintre Nassau și Statele Unite era foarte bună, dar Volpone voia să fie sigur că înțelesese bine. După ce se convinse, izbucni în râs.

— Asta-i culmea, zău așa! Mă vezi tu pe mine telefonând la poliție?

— Italo, mi-au spus că este vorba de ceva grav și foarte urgent!

— Și altceva nu ți-au mai spus?

— Nu, n-au vrut să-mi mai dea nici o lămurire. Trebuie să iei neapărat legătura cu comisariatul din Bulevardul 6.

Italo Volpone pufni din nou în râs, ideea de a lua legătura cu niște țărănoi în uniformă părându-i-se de-a dreptul caraghioasă.

— Le-ai spus unde sunt?

— Nu, nici vorbă! Le-am spus că nu știu unde ai plecat.

Italo Volpone luă ruleta în buzunarul halatului, lansă bila, și se gândi că trebuie să se oprească pe numărul 9.

— Italo, te rog! continuă Angela. Trebuie să-i suni! I-am văzut doar, și aveau un aer cât se poate de serios.

— I-ai văzut? o întrebă ușor neliniștit Volpone.

— Da, au venit acasă. Ce te costă să dai un telefon?

— Și i-ai lăsat să intre! În casa mea!

— Bébé, ce ai fi vrut să fac? Erau doar de la poliție!

Bila ezită îndelung și se opri în cele din urmă în căsuța numărului 31.

— Fir-ar să fie! exclamă înciudat Volpone, mai mult pentru el. Bine, de acord, am să le dau un telefon. Și pe urmă am să te sun să-ți spun despre ce a fost vorba.

Volpone închise, mai trase un fum din trabuc, bău o înghițitură de scotch, luă din nou telefonul și formă cifra 8 pentru a obține centrala hotelului.

— Sunt apartamentul 1003. Vreau o convorbire cu New Yorkul, comisariatul de poliție din Bulevardul 6.

Apoi ieși din baie. Fata pe care o dăduse afară din baie cu câteva clipe în urmă, stătea lungită în pat pe burtă. Italo trecu pe lângă ea și-i trase o palmă peste fund.

— M-a durut! îi reproșă fata.

— Cum te cheamă?

— Ești rău cu mine, așa că n-am să-ți spun cum mă cheamă.

Italo luă o sticlă de whisky, și în timp ce își turna în pahar, telefonul se porni să sune.

— Da? Comisariatul din Bulevardul 6?… De unde naiba vreți să știu? Doar voi i-ați cerut soției mele să iau legătura cu voi… Italo Volpone… Da, aștept.

Luă mâna fetei și i-o puse pe sexul său, apoi o luă de ceafa și îi trase capul până spre abdomen.

— Da… Volpone… Cum? De ce?

Brusc, figura i se încruntă, și toți mușchii corpului i se contractară.

— Ce dracu’ tot spui acolo? reuși el să spună, cu un aer buimăcit.

Ascultă vreo jumătate de minut fără să scoată vreo vorbă, timp în care buzele îi deveniră ca o linie albă. Dându-și seama de schimbarea petrecută, fata ridică mirată capul spre el, dar Volpone o împinse cu piciorul.

— Cară-te! șuieră el în direcția fetei, fără s-o privească.

— Să știi că n-ai nici un drept să-mi vorbești pe tonul ăsta! se revoltă ea.

Volpone o pălmui cu sălbăticie. Îngrozită, fata îl privi cu ochii plini de lacrimi, neștiind ce să facă. Volpone trase un sertar al comodei, scoase din el un teanc de dolari și-l aruncă fetei:

— Cară-te! Ai o jumătate de minut la dispoziție.

După ce rămase singur, Italo își chemă gărzile de corp, trimițând pe unul dintre ei la aeroport pentru a cumpăra bilete la următoarea cursă spre New York. După care își chemă avocatul la telefon anunțându-l că urma să plece la New York, la comisariatul de poliție din Bulevardul 6, și că voia să fie așteptat de el acolo. Și în sfârșit, îi dădu dispoziție secretarului său particular să dea de urma lui Mortimer O’Broin și să-l aducă și pe el la aeroport.