Suspans

PROLOG

Berlin, Germania

Sonjei Verbrugge nici nu-i trecea prin cap că asta avea să fie ultima ei zi pe acest pământ. Își croia cu greu drum prin noianul de turiști sezonieri care înțesau trotuarele aglomerate ale bulevardului Unter den Linden. Nu intra în panică, își spuse ea. Trebuie să-ți păstrezi calmul.

Mesajul primit pe computer de la Franz fusese înspăimântător. Fugi, Sonja! Du-te la hotelul Artemisia. Acolo vei fi în siguranță. Așteaptă până când te voi căuta…

Mesajul sfârșise brusc. De ce nu terminase fraza? Ce putea să se întâmple? Cu o seară înainte, îl auzise pe soțul ei spunând cuiva la telefon că Prima trebuia oprită cu orice preț. Cine era Prima?

Doamna Verbrugge se apropia de Strada Brandenburgische, locul unde se afla Artemisia, hotelul rezervat numai femeilor. Am să-l aștept acolo pe Franz, și el o să-mi explice ce e toată tevatura asta.

Când Sonja Verbrugge ajunse la următorul colț de stradă, semaforul se schimbase în roșu, iar în timp ce se oprea în curbă, cineva din mulțime se împinse în ea făcând-o să coboare în stradă. Verdammt Touristen![1] O limuzină trasă pe banda a doua înainta brusc spre ea, atingând-o doar cât să o trântească la pământ. Oamenii începură să se adune în jurul femeii.

— A pățit ceva?

— Ist ihr etwas passiert?[2]

— Peut-elle marcher?[3]

În acel moment, o ambulanță care se afla în trecere pe acolo opri, iar doi asistenți se grăbiră să-i acorde îngrijiri.

— Vom avea noi grijă de ea.

Sonja Verbrugge se pomeni ridicată și pusă în ambulanță. Ușa se închise, și o clipă mai târziu ambulanța demara în trombă. Era prinsă în chingi de o targă și încerca să se ridice.

— N-am nimic, protestă ea. A fost o nimica toată. Nu am…

Unul dintre asistenți era aplecat deasupra ei.

— E în regulă, Frau Verbrugge. Stați liniștită.

Ridică privirea către el, brusc alarmată.

— De unde-mi știți numele?

Simți înțepătura ascuțită a unui ac subcutanat și o secundă mai târziu se lăsa pradă întunericului ce-și deschidea brațele către ea.

Paris, Franța

Mark Harris era singur pe platoul de observație al Turnului Eiffel, indiferent la ploaia torențială ce șiroia în jurul lui. Din timp în timp, crestătura câte unui fulger împrăștia stropii de ploaie în uimitoare cascade diamantine.

De cealaltă parte a Senei se aflau cunoscutul Palais de Chaillot și Grădinile Trocadero, dar el nu le lua în seamă. Se gândea la Prima și la știrea uimitoare care avea să facă înconjurul lumii

Din cauza vântului, ploaia începuse să se transforme într-un vârtej înnebunitor. Mark Harris își protejă încheietura mâinii cu mâneca și se uită la ceas. Cei care stabiliseră întâlnirea erau în întârziere. Și de ce insistaseră să se întâlnească acolo, la miezul nopții? Chiar în timp ce-și punea această întrebare, auzi deschizându-se ușa de la liftul turnului. Spre el se îndreptau doi bărbați, luptându-se cu vântul violent și ploaia.

Recunoscându-i, Mark Harris avu un sentiment de ușurare.

— Ați întârziat.

— Din cauza vremii ăsteia nenorocite, Mark. Scuze.

— Ei, bine că ați ajuns. Întâlnirea de la Washington e programată, nu?

— Despre asta trebuie să vorbim cu tine. De fapt, azi dimineață am discutat îndelung cu privire la maniera în care trebuie abordată această situație, și am decis că…

În timp ce vorbeau, al doilea bărbat trecu în spatele lui Harris și, aproape simultan, se petrecură două lucruri. Fu izbit în cap de un obiect greu și dur, și, o secundă mai târziu, simți cum este ridicat și aruncat peste parapet în ploaia torențială, plonjând către trotuarul necruțător, aflat cu treizeci și opt de etaje mai jos.

Denver, Colorado

Gary Reynolds crescuse în ținutul stâncos Kelowna din Canada, lângă Vancouver, și-și făcuse antrenamentul de pilot acolo. Era prin urmare obișnuit cu zborul deasupra terenului înșelător și accidentat de munte. Pilota un avion Cessna Citation II, privind mereu cu atenție la vârfurile înzăpezite care-l înconjurau.

Cabina avionului era proiectată pentru două persoane, dar în acea zi nu era niciun copilot. Nu și în această călătorie, se gândi Reynolds cu amărăciune.

Înregistrase un plan fals de zbor la aeroportul Kennedy. Nimeni nu s-ar fi gândit să-l caute în Denver. Avea să petreacă noaptea acasă la sora lui, iar dimineață va pleca spre est pentru a-i întâlni pe ceilalți. Toate pregătirile pentru eliminarea Primei erau finalizate și…

Gândurile îi fură întrerupte de o voce prin radio:

— Citation Unu Unu Unu Lima Foxtrot, aici Turnul de Control al Aeroportului Internațional din Denver. Răspundeți, vă rog.

Gary Reynolds apăsă butonul radioului.

— Aici Citation Unu Unu Unu Lima Foxtrot. Cer permisiunea de aterizare.

— Unu-Lima Foxtrot, comunicați-vă poziția.

— Unu-Lima Foxtrot. Mă aflu la cincisprezece mile distanță nord-est de Aeroportul Internațional Denver. Altitudine, cinci mii de metri.

Văzu Piscul lui Pike ivindu-se în partea dreaptă. Cerul era de un albastru strălucitor, iar vremea era bună. Semn bun.

Urmă un moment de liniște, iar apoi vocea din turn se făcu auzită din nou:

— Unu-Lima Foxtrot, aveți permisiunea de aterizare pe pista doi-șase. Repet, doi-șase.

— Unu-Lima Foxtrot: înțeles!

Fără niciun avertisment, Gary Reynolds simți cum avionul se ridică brusc. Surprins, privi afară prin fereastra strâmtă a cabinei. Se stârnise un vânt puternic și, în câteva secunde, aparatul Cessna fu prins într-o furtună violentă care începu să răsucească avionul. Trase manșa înapoi, încercând să câștige altitudine. Era inutil. Era prins într-un vârtej furios, iar avionul îi scăpase complet de sub control. Apăsă cu putere butonul aparatului radio.

— Aici Unu Lima Foxtrot. Am o urgență.

— Unu Lima Foxtrot, care este natura urgenței cu care te confrunți?

Gary Reynolds urla în microfon:

— Sunt prins într-un vârtej! Turbulență extremă! Sunt în mijlocul unui nenorocit de uragan!

— Unu Lima Foxtrot, te afli la doar patru minute și jumătate de Aeroportul Internațional Denver, iar pe monitoarele noastre nu apare niciun semn de turbulență în aer.

— Nu-mi pasă ce e pe monitoarele voastre! Vă spun… brusc, tonul vocii se ascuți: SOS! SOS…

Cei din turnul de control priveau șocați dispariția punctului luminos de pe ecranul radarului.

Manhattan, New York

În zori, într-o zonă de sub Podul Manhattan de peste East River, nu departe de docul numărul șaptesprezece, vreo șase ofițeri de poliție în uniforme și detectivi în civil erau adunați în jurul unui cadavru complet îmbrăcat, care zăcea pe marginea râului. Corpul fusese aruncat neglijent, iar capul i se bălăngănea în mod sinistru înainte și înapoi în apă, o dată cu oscilațiile fluxului.

Bărbatul care conducea operațiunea, detectivul Earl Greenburg, de la Secția Omucideri Sud, terminase procedurile oficiale obligatorii. Nimeni nu fusese lăsat să se apropie de cadavru până când nu se făcuseră fotografii, iar el însuși luase notițe cu privire la scena crimei, în timp ce ofițerii căutau orice dovadă care s-ar fi putut afla prin apropiere. Mâinile victimei fuseseră înfășurate în pungi curate de plastic.

Carl Ward, medicul legist, își termină inspecția, apoi se ridică și își scutură pământul de pe pantaloni. Îi privea pe cei doi detectivi care conduceau operațiunea. Detectivul Earl Greenburg era un profesionist, părea un bărbat capabil și avea un trecut impresionant. Detectivul Robert Praegitzer avea părul grizonat și aerul blazat al celui care mai văzuse de multe ori lucruri din astea.

Ward se întoarse către Greenburg:

— E al tău, Earl.

— Ce avem aici?

— Cauza evidentă a morții este beregata tăiată, chiar peste artera carotidă. Are rotulele sparte și se pare că are și vreo câteva coaste rupte. Cineva l-a aranjat destul de bine.

— Dar ora decesului?

Ward privi în jos, către apa care clipocea lângă capul victimei.

— Greu de spus. Bănuiesc că l-au aruncat aici cândva după miezul nopții. O să-ți fac un raport complet după ce ajungem cu el la morgă.

Greenburg își îndreptă atenția asupra cadavrului. Sacou gri, pantaloni albastru închis, cravată albastru deschis, un ceas scump pe încheietura mâinii stângi. Greenburg îngenunche și începu să caute prin buzunarele sacoului victimei. Dădu cu mâna de un bilet, pe care îl trase afară, ținându-l de o margine. Citi: „Washington. Luni, 10.a.m. Prima”. Se uită un minut la el, buimăcit.

Greenburg căută și în celălalt buzunar și găsi alt bilet.

— E în italiană. Aruncă o privire înjur. Gianelli!

Unul dintre ofițerii în uniformă alergă către el.

— Da, domnule?

Greenburg îi dădu biletul.

— Poți să citești asta?

Gianelli citi rar, cu voce tare:

— Ultima șansă. Așteaptă-mă la docul șaptesprezece cu restul drogurilor sau o să înoți cu peștii.

Îi dădu biletul înapoi.

Robert Praegitzer păru surprins:

— O lovitură a Mafiei? De ce l-ar fi lăsat aici, afară, la vedere?

— Bună întrebare. (Greenburg inspectă și restul buzunarelor victimei. Scoase un portmoneu și îl deschise. Era doldora de bani. E limpede ca lumina zilei că nu banii lui îi interesau. Scoase un card din portmoneu.) Numele victimei e Richard Stevens.

Praegitzer pufni:

— Richard Stevens… N-am citit ceva despre el în ziare de curând?

— Despre soția lui, spuse Greenburg, Diane Stevens. E martor la tribunal, în procesul pentru crimă al lui Tony Altieri.

— Așa e, spuse Praegitzer. Depune mărturie împotriva nașului nașilor.

Și se întoarseră amândoi, pentru a privi cadavrul lui Richard Stevens.

1

Încentrul Manhattan-ului, în sala de judecată numărul treizeci și șapte a Curții Supreme de Justiție de pe Strada Centrală, la numărul 180, procesul lui Anthony (Tony) Altieri era în plină desfășurare. Sala de judecată largă și impozantă era plină până la refuz cu reprezentanți ai presei și publicului.

La masa acuzaților se afla Anthony Altieri, tolănit într-un scaun cu rotile, arătând ca o broască grasă și palidă încolăcită în jurul propriului trup. Numai ochii îi erau vii și, de fiecare dată când o privea pe Diane Stevens, așezată pe scaunul martorilor, aceasta putea simți la propriu pulsul urii lui.

Lângă Altieri stătea Jake Rubenstein, apărătorul său. Rubenstein era vestit prin două lucruri: clientela sa de lux, formată mai ales din mafioți și faptul că aproape toți clienții lui erau achitați.

Rubenstein era un bărbat micuț, vioi, cu o minte ascuțită și o imaginație sclipitoare. Nu apărea niciodată la fel, în sala de judecată. Loviturile de teatru în sala de judecată erau armele lui și era foarte priceput la asta. Era strălucit în evaluarea adversarilor săi, cu un instinct de fiară în a le găsi slăbiciunile. Câteodată, Rubenstein își imagina că e un leu care se apropie încet de prada lui, gata de a sări… sau un păianjen viclean, țesând o pânză care, în final, să-i prindă în cursă și să-i lase fără apărare. Alteori, era un pescar răbdător, care arunca ușurel un fir în apă și îl mișca îndelung înainte și înapoi, până când martorul credul mușca momeala.

Avocatul studia cu atenție martora. Diane Stevens era un pic trecută de treizeci de ani și avea o aură de eleganță, trăsături patriciene și păr moale, blond. Ochi verzi. Figură încântătoare. O înfățișare de fată din vecini. Purta un taior negru, făcut la comandă. Jake Rubenstein știa că ea făcuse o impresie favorabilă juriului cu o zi înainte. Trebuia să fie atent cum se purta cu ea. Pescar, decise el.

Rubenstein se apropie fără grabă de boxa martorilor, iar când vorbi, vocea lui era blândă:

— Doamnă Stevens, ieri ați depus mărturie că în ziua aflată în discuție, 14 octombrie, conduceați mașina înspre sud, pe lângă parcul Henry Hudson, moment când ați avut o pană de cauciuc și ați oprit lângă autostradă, la ieșirea către Strada 158, pe un drum auxiliar către Parcul Fort Washington?

— Da.

Vocea ei era blândăși calculată.

— Ce v-a făcut să opriți chiar în acel loc?

— Știam că trebuia să ies de pe artera principală datorită penei de cauciuc și printre copaci vedeam acoperișul unei cabane. M-am gândit că poate acolo era cineva care putea să mă ajute. Nu aveam roată de rezervă.

— Sunteți membră într-un club auto?

— Da.

— Și aveți telefon în mașină?

— Da.

— Atunci de ce nu ați sunat la clubul auto?

— M-am gândit că ar fi durat prea mult.

— Desigur, spuse Rubenstein plin de înțelegere. Și cabana era chiar acolo.

— Da.

— Așa că v-ați dus la cabană, pentru a cere ajutor.

— Exact.

— Era încă lumină afară?

— Da, era cinci după-amiază.

— Așadar, puteați vedea clar?

— Da.

— Ce ați văzut, doamnă Stevens?

— L-am văzut pe Anthony Altieri…

— Oh… Îl cunoșteați dinainte?

— Nu.

— Ce v-a făcut să fiți sigură că era Anthony Altieri?

— Îi văzusem fotografia în ziare și…

— Așadar, văzuserăți fotografii care semănau cu acuzatul?

— Păi…

— Ce ați văzut în cabană?

Diane Stevens respiră adânc, înfiorată. Vorbi rar, ca și cum ar fi revăzut scena în minte.

— În cameră se aflau patru bărbați. Unul dintre ei era legat de un scaun. Domnul Altieri părea să-l interogheze, iar ceilalți doi îl flancau. Vocea îi tremură. Domnul Altieri a scos un pistol, a strigat ceva și… și l-a împușcat pe bărbat în ceafă.

Jake Rubenstein aruncă o privire de-a lungul băncii juriului. Erau cu toții absorbiți de mărturia ei.

— Ce ați făcut atunci, doamnă Stevens?

— Am fugit înapoi la mașină și am sunat la 911 de pe telefonul mobil.

— Și apoi?

— Am plecat cu mașina.

— Așa, cu cauciucul spart?

— Da.

Era timpul să agite un pic momeala prin apă.

— De ce nu ați așteptat poliția?

Diane aruncă o privire către masa acuzaților. Altieri o privea cu o rea-voință nedisimulată. Privi în altă parte:

— Nu am putut rămâne acolo pentru că mă… mă temeam ca nu cumva bărbații aceia să iasă din cabană și să mă vadă.

— Asta e foarte ușor de înțeles. (Vocea lui Rubenstein se înăspri.) Ceea ce nu e de înțeles, e faptul că atunci când poliția a răspuns apelului dumneavoastră de urgență și au intrat în cabană, nu numai că nu era nimeni acolo, doamnă Stevens, dar nu au găsit nicio urmă că acolo fusese cineva, ca să nu mai vorbim de vreun cadavru.

— Nu știu ce să spun. Eu…

— Sunteți artistă, nu?

Întrebarea o luă prin surprindere.

— Da…

— Aveți succes?

— Cred că da, dar ce legătură…

Era timpul să tragă cârligul.

— Un pic de publicitate în plus nu strică niciodată, nu-i așa? Întreaga țară vă vede la știrile de seară și pe primele pagini ale…

Diane îl privi furioasă:

— Nu am făcut asta pentru publicitate. Pentru nimic în lume nu aș trimite un om nevinovat în…

— Cuvântul cheie este nevinovat, doamnă Stevens. Iar eu voi dovedi dincolo de orice îndoială că domnul Altieri este nevinovat. Vă mulțumesc. Am terminat cu dumneavoastră.

Diane Stevens ignoră dublul înțeles. Când coborî pentru a se întoarce la locul ei, fierbea.

— Pot să plec? îi șopti procurorului.

— Da, voi trimite pe cineva să vă însoțească.

— Nu e nevoie. Vă mulțumesc.

Se îndreptă către ușă și apoi către garaj, iar cuvintele avocatului îi răsunau în urechi.

Sunteți artistă, nu?… Un pic de publicitate în plus nu strică niciodată, nu? Era degradant. Totuși, în mare, era mulțumită de felul în care decursese mărturia ei. Spusese juriului exact ceea ce văzuse și nu aveau niciun motiv să se îndoiască de ea. Anthony Altieri urma să fie condamnat și trimis la închisoare pentru tot restul vieții și totuși, Diane nu se putea abține să nu se gândească, înfiorându-se, la privirile veninoase pe care acesta i le aruncase.

Îi dădu biletul funcționarului din parcare și acesta plecă să-i aducă mașina.

Două minute mai târziu, Diane conducea spre nord, în drum spre casă.

La colț era un semn de oprire. În timp ce Diane frâna pentru a opri, un tânăr bine îmbrăcat care stătea în intersecție se apropie de mașina ei.

— Mă scuzați. M-am rătăcit. Ați putea să…?

Diane coborî fereastra.

— Ați putea să-mi spuneți cum să ajung la tunelul Holland?

Vorbea cu accent italian.

— Da. E foarte simplu. Mergeți înainte până la prima…

Bărbatul ridică brațul și în mână avea o armă cu amortizor.

— Ieșiți din mașină, doamnă. Imediat!

Diane păli.

— Bine. Te rog, nu…

Bărbatul făcu un pas înapoi ca să-i facă loc să deschidă ușa, dar Diane își propti piciorul în accelerație, făcând mașina să o ia la goană. Auzi geamul din spate sfărâmându-se când un glonț trecu prin el și apoi pocnitura unui alt glonț care lovise partea din spate a mașinii. Inima îi bătea așa de tare, că îi era greu și să respire.

Diane Stevens citise despre furturile de mașini, dar pentru ea fuseseră întotdeauna lucruri îndepărtate, ceva ce li se întâmpla altor oameni. Și bărbatul acesta încercase să o ucidă. Hoții de mașini făceau asta? Diane întinse mâna după telefonul celular și sună la 911. Dură aproape două minute până răspunse un operator:

— 911. Ce urgență aveți?

Chiar în timp ce explica ce i se întâmplase, Diane știa că nu era nicio speranță. Bărbatul probabil că a dispărut de mult.

— Voi trimite un ofițer acolo. Îmi puteți spune numele, adresa și numărul dumneavoastră de telefon?

Diane i le spuse. Inutil, gândea ea. Aruncă o privire în spate, către geamul spart, și se înfioră. Își dorea cu disperare să-l sune pe Richard la birou și să-i povestească ce se întâmplase, dar știa că lucra la un proiect urgent. Dacă l-ar fi sunat și i-ar fi spus ceea ce i se întâmplase, s-ar fi supărat și ar fi alergat pentru a fi alături de ea, dar nu voia ca el să rateze termenul limită. Avea să-i spună ce se întâmplase când va ajunge acasă.

Și, brusc, prin minte îi trecu un gând care-i îngheță sângele în vene. Bărbatul o așteptase pe ea, sau era doar o coincidență? Își aminti de conversația purtată cu Richard la începutul procesului:

— Nu cred că ar trebui să depui mărturie, Diane. Ar putea fi periculos.

— Nu te teme, dragă. Altieri va fi condamnat. Îl vor închide pentru totdeauna.

— Dar are prieteni și…

— Richard, dacă nu aș face asta, nu m-aș mai putea suporta.

Ceea ce tocmai se întâmplase trebuie să fi fost o coincidență, hotărî Diane. Nu se poate ca Altieri să fie destul de nebun, încât să-mi facă ceva, mai ales acum, în timpul procesului.

Diane ieși de pe autostradă și conduse spre vest, până ajunse la clădirea în care se afla apartamentul ei, pe Strada 75 Est. Înainte de a trage mașina în garajul subteran, aruncă o ultimă privire grijulie în oglinda retrovizoare. Totul părea normal.

Apartamentul era un duplex spațios, situat la parter, cu un living mare, ferestre din podea până în tavan și un șemineu mare, din marmură. Erau canapele înflorate cu spătar înalt, fotolii, o bibliotecă încastrată în perete și un ecran uriaș de televizor. Pereții erau acoperiți cu tablouri în toate culorile curcubeului: un Childe Hassam, un Jules Pascin, un Thomas Birch, un George Hitchcock și, într-o zonă specială, un grupaj din picturile Dianei.

La etaj se aflau un dormitor principal și o baie, un al doilea dormitor, de oaspeți, și un atelier însorit în care lucra Diane. Pe pereți erau atârnate câteva dintre picturile ei. Pe un șevalet, în mijlocul camerei, se afla un portret doar pe jumătate terminat.

Primul lucru pe care îl făcu Diane când ajunse acasă fu să dea fuga în atelier. Dădu jos de pe șevalet portretul pe jumătate terminat și îl înlocui cu o pânză nouă. Începu să schițeze fața bărbatului care încercase să o ucidă, însă mâinile îi tremurau atât de tare, că trebui să se oprească.

— Asta e partea pe care o urăsc cel mai mult în munca mea, se plângea detectivul Earl Greenburg, în timp ce conducea către apartamentul Dianei Stevens.

— E mai bine să le spunem noi, decât să afle de la știrile de seară, spuse Robert Praegitzer. (Îl privi pe Greenburg.) Îi spui tu?

Earl Greenburg încuviință din cap, nefericit. Își amintea povestea detectivului care se dusese s-o informeze pe o doamnă Adams, soția unui ofițer de patrulă, că soțul ei fusese ucis.

— E foarte sensibilă, îl avertizase șeful pe detectiv. Va trebui să ai grijă cum îi spui.

— Nu-ți face griji. Mă descurc.

Detectivul bătuse la ușa casei lui Adams, iar când soția acestuia i-a deschis, detectivul întrebase:

— Sunteți văduva lui Adams?

Țârâitul soneriei de la ușa din față o sperie pe Diane. Nu aștepta pe nimeni. Merse la interfon.

— Cine e?

— Sunt detectivul Earl Greenburg. Aș vrea să vorbesc cu dumneavoastră, doamnă Stevens.

Este vorba de hoțul de mașini, își spuse. Au venit repede.

Apăsă pe butonul de acces și Greenburg intră pe hol și ajunse până la ușa ei.

— Bună seara.

— Doamna Stevens?

— Da. Vă mulțumesc că ați venit așa de repede. Am început să fac o schiță a bărbatului, dar… Respiră adânc. Era tuciuriu, cu ochi căprui adânciți în orbite și o mică aluniță pe obraz. Avea un amortizor atașat la armă și…

Greenburg o privea încurcat.

— Îmi pare rău. Nu înțeleg ce…

— Hoțul de mașini. Am sunat la 911 și… (Prinse expresia de pe chipul detectivului.) Nu e vorba despre hoțul de mașini, nu-i așa?

— Nu, doamnă, nu e. Greenburg tăcu un moment. Pot să intru?

— Vă rog.

Greenburg intră în apartament. Ea îl privea, tremurând.

— Ce e? S-a întâmplat ceva?

Cuvintele păreau că nu vor să iasă.

— Da. Îmi pare rău. Mă… mă tem că vă aduc vești proaste. E vorba despre soțul dumneavoastră.

— Ce s-a întâmplat?

Vocea îi tremura.

— A avut un accident.

— Ce fel de accident?

Pe Diane o trecu un fior. Greenburg respiră adânc.

— A fost ucis, noaptea trecută, doamnă Stevens. I-am găsit corpul sub un pod de pe East River, în această dimineață.

Diane îl fixă îndelung, apoi clătină din cap.

— Nu ați nimerit persoana potrivită, domnule locotenent. Soțul meu este la lucru, în laboratorul său.

Avea să fie mai dificil decât anticipase el.

— Doamnă Stevens, soțul dumneavoastră s-a întors acasă noaptea trecută?

— Nu, dar Richard lucrează adesea toată noaptea. E om de știință.

Devenea din ce în ce mai agitată.

— Doamnă Stevens, știți că soțul dumneavoastră avea legături cu Mafia?

Diane albi:

— Cu Mafia? Sunteți nebun?

— Am descoperit…

Diane începu să gâfâie.

— Aș vrea să văd actele dumneavoastră.

— Sigur. (Detectivul Greenburg scoase legitimația și i-o arătă.)

Diane se uită la ea, i-o înapoie și îl pocni cu putere peste față.

— Municipalitatea vă plătește pentru a merge să speriați cetățenii cinstiți? Soțul meu nu e mort! E la lucru! strigă ea.

Greenburg văzu în ochii ei șocul și negarea.

— Doamnă Stevens, ați vrea să trimit pe cineva să aibă grijă de dumneavoastră și…

— De dumneavoastră trebuie să aibă cineva grijă. Și acum, ieșiți afară de aici.

— Doamnă Stevens…

— Acum!

Greenburg scoase o carte de vizită și o puse pe masă.

— În caz că vreți să vorbiți cu mine, acesta este numărul meu.

În timp ce mergea către ușă, Greenburg se gândea, Ce să zic, m-am descurcat extraordinar. La fel de bine aș fi putut să zic „Dumneavoastră sunteți văduva Stevens?”

După ce detectivul Earl Greenburg plecă, Diane Stevens încuie ușa și suspină. Idiotul! Să nimerească apartamentul greșit și să încerce să mă sperie. Ar trebui să-l reclam. Își privi ceasul. Richard se va întoarce acasă în curând. Ar trebui să mă apuc să pregătesc cina. Voia să facă paella, felul lui preferat. Se duse în bucătărie și se apucă de preparat.

Datorită domeniului de maximă securitate în care lucra Richard, Diane nu-l deranja niciodată la laborator, iar dacă n-o suna știa că e un semn că întârzie. La ora opt, paella era gata. O gustă și zâmbi satisfăcută. Era gătită exact așa cum îi plăcea lui Richard. La ora zece, când el încă nu sosise, Diane o puse în frigider și lipi un bilețel pe ușa acestuia: Dragul meu, cina e-n frigider. Vino și trezește-mă. Lui Richard avea să-i fie foame când ajungea acasă.

Dintr-o dată, Diane se simți sfârșită. Se dezbrăcă, își puse o cămașă de noapte, se spălă pe dinți și se băgă în pat. În câteva minute, adormi buștean.

La trei dimineața, se trezi țipând.

2

Dianenu s-a oprit din tremurat până în zori. Răceala îi pătrundea până la oase. Richard era mort. Nu avea să-l mai vadă niciodată, nu avea să-i mai audă niciodată vocea, nu avea să-i mai simtă niciodată îmbrățișarea. Și e vina mea. Nu ar fi trebuit să intru niciodată în acea sală de judecată. Oh, Richard, iartă-mă… te rog, iartă-mă… nu cred că pot continua să trăiesc fără tine. Tu erai viața mea, motivul meu de a trăi, iar acum nu mai am nimic.

Își dorea să se micșoreze, să se transforme într-o mică minge.

Își dorea să dispară.

Își dorea să moară.

Stătea acolo, întinsă, răvășită de durere, gândindu-se la trecut, la felul în care Richard îi schimbase viața…

Diane West crescuse în Sands Point, New York, o zonă bogată și liniștită. Tatăl ei era chirurg, iar mama ei artistă. Diane începuse să deseneze încă de la trei ani. Fusese la internatul Sf. Paul și, pe când era în primul an de liceu, avusese o scurtă relație cu carismaticul ei profesor de matematică. El îi spunea că voia să se căsătorească cu ea șică ea era pentru el singura femeie din lume. Când a aflat că avea soție și trei copii, Diane a decis că era ceva în neregulă fie cu matematica lui, fie cu memoria, și se mutase la Liceul Wellesley.

Era obsedată de artă, își petrecea orice moment liber pictând. Când a absolvit, Diane începuse să vândă picturi și dobândise o reputație de artist promițător.

În acea toamnă, o galerie foarte importantă de pe Fifth Avenue îi oferi Dianei propria expoziție, care se dovedi un succes enorm. Proprietarul galeriei, Paul Deacon, era un afro-american bogat și erudit care ajutase la dezvoltarea carierei Dianei.

În seara inaugurării, salonul era ticsit. Deacon o întâmpină pe Diane, cu un zâmbet mare pe față.

— Felicitări! Deja am vândut majoritatea picturilor! Vreau să deschid o altă expoziție în câteva luni, imediat ce ești pregătită.

Diane era încântată.

— Minunat, Paul.

— O meriți.

O bătu pe umăr și plecă în grabă.

Diane semna un autograf, când un bărbat veni în spatele ei și spuse:

— Îmi plac curbele tale.

Diane împietri. Furioasă, se răsuci pe călcâie și deschise gura pentru a-i da o replică tăioasă, când el continuă:

— Au delicatețea unui Rossetti sau a unui Manet.

Studia una dintre picturile ei, de pe perete.

— Oh, se abținu Diane, exact la timp. (Îl privi mai cu atenție. Părea să aibă în jur de treizeci și cinci de ani. Avea cam un metru optzeci, o constituție atletică, părul blond și ochii albaștri, strălucitori. Purta un costum maro deschis, cămașă albă și cravată maro.)

— Eu… vă mulțumesc.

— Când ați început să pictați?

— Când eram copil. Mama a fost pictoriță.

— Mama a fost bucătăreasă, zâmbi el, dar eu nu știu să gătesc. Știu cum te cheamă. Numele meu e Richard Stevens.

În acel moment, Paul Deacon se apropie cu trei pachete.

— Iată picturile dumneavoastră, domnule Stevens. Bucurați-vă de ele.

I le dădu și se îndepărtă.

— Ai cumpărat trei din picturile mele? îl privi Diane, surprinsă.

— Mai am două în apartamentul meu.

— Sunt… sunt flatată.

— Apreciez talentul.

— Mulțumesc.

El ezită:

— Ei bine, probabil ești ocupată, așa că o să plec…

— Nu, nu sunt, se auzi Diane spunând.

— Bine, zâmbi el, apoi ezită. Ai putea să-mi faci o mare favoare, domnișoară West.

Diane se uită la mâna lui stângă. Nu purta verighetă.

— Da?

— Se întâmplă să am două bilete la premiera unei repuneri în scenă a piesei Blithe Spirit, de Noël Coward, mâine seară, și nu am cu cine să merg. Dacă ești liberă…?

Diane îl studie un moment. Părea drăguț și era foarte atrăgător dar, la urma urmelor, era un străin. Prea periculos. Mult prea periculos. Și se auzi spunând:

— Mi-ar face plăcere.

Seara următoare s-a dovedit a fi încântătoare. Richard Stevens era o companie amuzantă și s-au înțeles de la început. Aveau interese comune în artă, muzică și multe alte lucruri. Ea se simțea atrasă de el, dar nu era sigură că și el simțea la fel.

La sfârșitul serii, Richard întrebă:

— Ești liberă mâine seară?

— Da, răspunse Diane, fără nicio ezitare.

În seara următoare, luau cina într-un restaurant liniștit din Soho.

— Povestește-mi despre tine, Richard.

— Nu sunt multe de spus. M-am născut la Chicago. Tatăl meu era arhitect și proiecta clădiri prin toată lumea, iar eu și mama călătoream cu el. Am frecventat vreo zece școli din diferite țări și am învățat să vorbesc câteva limbi străine — pentru autoapărare.

— Ce lucrezi?

— Lucrez la KIG — Kingsley International Group. E o corporație foarte mare.

— Sună incitant.

— E fascinant. Ne ocupăm cu cercetarea în domeniul tehnologiei de ultimă oră. Dacă am avea un motto, ar suna cam așa: „Dacă nu avem acum un răspuns, așteptați până mâine.”

După cină, Richard a condus-o pe Diane acasă. La ușă, îi luă mâna și spuse:

— A fost o seară minunată. Mulțumesc.

Și a plecat.

Diane a rămas acolo, privindu-l cum pleacă. Mă bucur că e un domn și nu un lup. Chiar mă bucur. La naiba!

După aceea, s-au întâlnit în fiecare seară și, de fiecare dată când îl vedea, simțea că o învăluie aceeași căldură plăcută.

Într-o vineri seară, Richard îi spuse:

— În fiecare sâmbătă, antrenez o echipă din Campionatul de Juniori. Ți-ar plăcea să vii și să privești?

— Mi-ar plăcea foarte mult, domnule antrenor, încuviință Diane.

În dimineața următoare, Diane îl urmărea pe Richard lucrând cu micii jucători zeloși. Era blând, atent și răbdător, țipând de bucurie când Tim Holm, un puști de zece ani, prindea câte o minge; era evident că puștii îl adorau.

Mă îndrăgostesc, mă îndrăgostesc, gândea Diane.

Câteva zile mai târziu, Diane lua un prânz ușor cu câteva prietene și, ieșind din restaurant, au trecut pe lângă un salon unde o țigancă ghicea viitorul.

— Hai să ne ghicim norocul, spuse Diane, dintr-o dată.

— Nu pot, Diane. Trebuie să mă întorc la lucru.

— Și eu.

— Eu trebuie să-l iau pe Johnny.

— Ce-ar fi să te duci tu, și ne spui și nouă ce ți-a zis.

— Bine. O să mă duc.

Cinci minute mai târziu, Diane se pomeni stând singură cu o baborniță cu fața suptă, cu gura plină de dinți de aur și un șal murdar pe cap.

E o prostie, gândea Diane. De ce fac asta? Dar știa de ce o făcea. Voia să întrebe dacă ea și Richard aveau un viitor împreună. Doar ca să mă distrez, își spuse.

Diane o privi pe bătrână ridicând un pachet de cărți de tarot și începând să le amestece, fără să-și ridice privirea.

— Aș vrea să știu dacă…

— Ssst.

Femeia întoarse o carte pe față. Era figura clovnului, îmbrăcat țipător și cu un săculeț pe umăr. Femeia îl studie un moment.

— Ai multe secrete de aflat. Întoarse o altă carte. Asta e Luna. Ai dorințe de care nu ești sigură.

Diane ezită și încuviință din cap.

— E vorba de un bărbat?

— Da.

Bătrâna întoarse următoarea carte.

— Asta este cartea amantului.

— Ăstae un semn bun? zâmbi Diane.

— Vom vedea. Ne vor spune următoarele trei cărți. Spânzuratul. (Pufni, ezită, și întoarse următoarea carte.) Diavolul, murmură.

— Asta e rău? întrebă Diane amuzată.

Ghicitoarea nu răspunse.

Diane o urmărea pe bătrână întorcând următoarea carte. Vocea ei era sinistru de goală.

— Cartea morții.

Diane se ridică.

— Nu cred nimic din toate astea, spuse furioasă.

Femeia privi în sus și spuse, cu o voce seacă:

— Nu contează ce crezi tu. Moartea te înconjoară din toate părțile.