Consulul negru

FRANȚA ALBĂ

Capitolul 1

UMBRELE UNEI NOPȚI PARIZIENE

...Și n-are nicio vină

Că-ntre Adonișii veniți din alte zări

Unul, spre nenorocul ei, fu dintr-acei

Ce-n fapt de seară invită la plimbare

Pe-alei de chiparoși o-anume doamnă care,

De-o săptămână și o zi, dincolo de perete,

Cu el împarte același ‘coperământ

Wieland[1] „Wastole”

Ningea îmbelșugat la Paris în acel decembrie revoluționar, spre deosebire de lunile premergă­toarei ierni 1788. Din senin se stârnise mai întâi o vi­forniță cumplită: norii învăluiseră cu totul soarele; cerul, până atunci scânteietor, se mohorâse și un amurg cenușiu se înstăpânise în plină zi. În „Ana­lele grozavelor întâmplări” stă scris de mâna unui călugăr din congregația sfântului Maur că a nins fără ostoi cincizeci și două de ore în șir, „atât cât ar fi durat, slujite una după alta, liturghia, vecer­nia, litia, slujba de la miezul nopții, prohodirea marchizului d’Abbeville, oratoriul preasfintei fe­cioare Maria și încă o dată pe atât”. Iar norodul din Paris a însemnat pe răbojul aducerii-aminte că în ziua aceea nu s-a adus în oraș făină; ca urmare, s-a plătit brutarului pentru câte o prăpădită livră[2]de pâine cu gunoaie, șapte și jumătate de sous[3].

Când, în sfârșit, ninsoarea a mai încetat, pe cer s-a ivit luna plină. Caii de șa călcau fără zgomot pe covorul gros de omăt, iar roțile trăsurilor foș­neau înnăbușit, lăsând în urma lor dâre lungi. Vizitiii nu mai strigau „garrre”[4], deoarece străzile erau aproape pustii.

În toiul acelei nopți geroase, un bărbat înainta anevoie pe strada Guénégaud. Purta în cap un tri­corn, iar fața îi era ascunsă sub o mască neagră. Felul cum mergea, sprijinindu-se într-un baston lung, îl arăta doborât de oboseală. Înaintea lui, luminând drumul – fără rost de altfel – cu un feli­nar în opt colțuri, fumegând și pâlpâitor, ale cărui umbre gălbui, azvârlite peste neaua de o albeață neprihănită, se împleteau cu acelea albăstrui ale lunii, venea legănându-se un alt bărbat, servitor sau însoțitor. Omul acesta bombănea furios cuvinte de neînțeles; în mers, căciula țuguiată i se clătina cadențându-i pașii. Celălalt, „stăpânul”, îl urma tăcut, cufundat în gânduri.

La o răspântie, sluga întoarse capul și întrebă:

— Și acum încotro? Acușica se crapă de ziuă și tot nu mi-ați spus unde o să mânem în noaptea asta. Să ne întoarcem mai bine în strada Cordelierilor, la numărul optsprezece. Vă fac un culcuș bun sub scară, cu pachetul ăsta sub cap în loc de pernă, și mă culc și eu, ca un câine lângă ușă. Pic de obo­seală... Și nici n-am poftă să-mi pun pielea în joc pentru niște nenorocite de șpalturi.

Omul mascat dădu să răspundă, dar îl înecă tusea și făcu numai un gest înciudat cu mâna. Când, în sfârșit, își putu trage sufletul, văzu ivindu-se de după colț două mogâldețe, o femeie și un bărbat, înfofoliți amândoi atât de tare, că nu li se vedeau decât ochii. Femeia alergă gâfâind spre bărbatul mascat, iar cel care o însoțea se opri ceva mai în­colo, în umbra unei case.

— Cetățene! strigă femeia. Apoi, văzându-i masca, șovăi: Preastimate domn! Sau, poate, dom­nule marchiz? Glasul îi era din ce în ce mai rugă­tor și mai emoționat. Spuneți-mi, rogu-vă, urmă ea, unde locuiește ilustrul doctor Canabis[5]? E vorba de un om care trage să moară...

— Noaptea, Parisul e plin de umbre, răspunse omul cu masca. Nu sunt marchiz, ci un cetățean oa­recare, ca și dumneata... Dacă nu cumva dumneata ești o aristocrată. Află că doctorul Canabis nu s-a întors în toamna asta de la Versailles și mai află că la Paris sunt și alți medici...

— Știu, dar n-am izbutit să calc pragul niciunuia!... De aseară batem străzile de pomană, eu și domnul de colo, care e rudă cu bolnavul. Iar doc­torul Canabis... poate nici n-o vrea să stea de vorbă cu noi! Dar lumea îl vorbește numai de bine, încât ne-am hotărât să încercăm... Am fost pân-acum la patru adrese, dar peste tot ni s-a spus că doctorul s-a mutat.

— S-a mutat, repetă îngândurat bărbatul cu masca. Doctorul s-a mutat... Când oare o să se spună așa și despre mine?

— Cum, sunteți medic? se bucură femeia. Doamne, ce noroc!

— Da, sunt medic, dar eu nu m-aș grăbi să spun că e un noroc. Mai întâi, cine-i bolnavul? Și de ce îmi vorbești dumneata, o femeie, în timp ce dom­nul de colo tace, se ascunde sub streașină. Te po­menești că voinicul acela e un agent al municipa­lității, care și-a pus în gând să-mi întindă o cursă?

— Vai, nu, domnule. Nu sunt agent, se apără băr­batul, apropiindu-se. Nici măcar nu sunt parizian. Gerul ăsta mă face să sufăr cumplit și mă tem să nu-l fi răpus până acum pe sărmanul bolnav care mi-e rudă.

— După accent, pari spaniol, constată medicul. De altfel, mi-e totuna... Numai aristocrat să nu fii.

— Nu, nu, nici vorbă de așa ceva, protestă cu tărie străinul.

Doctorul se întoarse spre omul cu felinar.

— Uite ce-o să facem, dragă Laurent, îi spuse el. Aveai dreptate. Du-te acolo unde ziceai să mergem amândoi și ia cu tine și pachetul ăsta cu medica­mente pe care-l cari de atâta vreme. Mâine, poimâine, am să tratez cu leacurile astea tot Parisul. Deocamdată, însă, o să am de lucru cu străinul acela bolnav.

— Luați cel puțin felinarul, îl rugă omul care se numea Laurent Bass.

— Ce să fac cu felinarul mâine dimineață, când deasupra Parisului va străluci soarele? Pleacă odată, pisălog bătrân, cu felinarul tău cu tot și fii cu ochii în patru la medicamentele din pachet; ți-am spus că, odată și odată, o să lecuim cu ele Parisul nostru bolnav... Cu bine, prietene Laurent... Și nu irosi timpul, care-i atât de prețios! Trebuie să apucăm și noi ceasul când tricotezele și lucră­torii din foburguri vor juca plini de voie bună; cât despre bogătași și aristocrați, au să dănțuiască și ei, dar așa... cam la o palmă deasupra pământului.

Femeia și însoțitorul își aruncară o privire iute. Străinul vorbi:

— Puteți rămâne peste noapte la noi, domnule doctor; în zori o trăsură o să vă ducă unde veți porunci.

Omul care răspundea la numele de Laurent Bass întoarse spatele și se depărtă în legănările ritmice ale felinarului. Iar medicul porni, însoțit de cei doi, într-acolo unde era nevoie de ajutorul său.

Mergeau cam de multișor... O tăcere stânjenitoare se așternuse între ei... La un moment dat, doctorul se opri locului, dădu să spună ceva, dar tocmai în clipa aceea răsunară pe celălalt mal al Senei detu­nături puternice de muschete. Mai trecu o bucată de vreme. Pași înnăbușiți pe omăt, gânduri și presu­puneri nerostite.

— Treizeci și nouă de împușcături cu pauze, spuse într-un târziu doctorul. Mai avem mult de mers?

Străinul ridică din umeri. În locul lui se grăbi să răspundă femeia:

— Trecem pe Pont-Neuf, o luăm spre biserica Samaritaine, iar când ajungem la Pont au Change, cotim la dreapta...

— Bine, încuviință scurt doctorul, apoi deodată zvâcni, urcă la repezeală treptele unei case pe lângă care tocmai treceau și se piti îndărătul unui stâlp...

Ceilalți doi își continuară drumul încetinind pu­țin pasul. Venea spre ei o caretă luxoasă, puternic luminată, trasă de patru cai; trei lachei o aveau în grijă, dintre care unul călărind pe calul înaintaș. Înăuntru, tolănit pe pernele de atlaz, un bărbat fără perucă își făcea vânt cu o pălărie împodobită cu pene. Peste o clipă totul se mistui în noapte ca o nălucire.

— El era, spuse gâfâind doctorul ieșind din ascun­zătoare când echipajul nu se mai văzu. El, domnul Mirabeau[6], care se lăfăiește în lux cu banii primiți de la rege, care apără pielea Capețienilor[7], acești vampiri hrăniți cu sângele Franței... Nu de mult a stat la pușcărie pentru datorii neplătite, iar acum, poftim! se plimbă într-o caleașcă aurită, tolănit pe perne de puf. Un pungaș palavragiu, un nemernic care și-ar vinde și sufletul pentru bani și care nu prețuiește nici cât scuipatul unei târfe de la Palais-Royal[8] sau al unei desfrânate din vreo tavernă din Hâvre...

Doctorul încleștă pumnii. Masca îi căzu, tricor­nul îi alunecă pe-o ureche. I se văzu capul înfășu­rat într-o basma de mătase albastră. Spumega de furie. Stătea pe scară, scăldat de razele lunii, cu mâna întinsă ce părea sculptată în piatră. Avea băr­bia ascuțită, nasul mic, cute amare la colțurile gurii. Fața îi era schimonosită atunci de o mânie năprasnică, deși ochii, neobișnuit de mari, triști și în același timp plini de viață, îi luceau ca două stele. Se uita, fără să-i vadă, la cei doi oameni pe care abia îi cunoscuse. Clocotea de furie și totuși părea mai degrabă un copil neajutorat, cum par adeseori oamenii care au pierdut până și noțiunea unei vieți personale. Peste o clipă se liniști însă. Își puse iarăși masca pe față și, apropiindu-se de străin, îl măsură cu o privire scrutătoare.

— Nici nu te-am întrebat cum te cheamă, i se adresă el aproape răstit.

— Ce însemnătate are? răspunse celălalt. Dacă ești într-adevăr medic, puțin trebuie să-ți pese de numele meu.

— Află, prietene, replică doctorul, că există la Paris anumite persoane cărora le-aș aplica un sin­gur tratament: le-aș tăia beregata.

— Bolnavul la care ne ducem nu e parizian și nici măcar francez. Iar în ce mă privește pe mine, dacă ții neapărat, poftim, mă prezint: numele meu e Adonis Breda.

— Aha! șuieră doctorul. Încep să mă căiesc. Așadar, Breda! Dumneata l-ai ascuns pe marchizul de Maillebois[9], cel care a atentat la libertatea poporului francez?...

Străinul se posomorî și ducându-și mâna la frunte spuse:

— Te înșeli, domnule doctor, te înșeli. Domeniile lui Breda, căruia, mărturisesc cu durere, răposatul meu bunic i-a fost sclav, nu se află la Paris și nici măcar în Franța, ci departe, dincolo de ocean. Dar îndată vei afla totul. Să ne grăbim.

— Să admitem că e așa, spuse doctorul. Dar bagă de seamă, am să verific. Și te vei căi amar de fie­care cuvânt...

— Și dumneata, doctore.

— Cum, mă ameninți?

— Nu, nici gând, dar tremur pentru viața omului la care ținem atât de mult, cu toate că el își spune sluga noastră, a tuturor.

— Să mergem, doctore, să nu ne mai oprim, fie­care clipă e prețioasă, imploră femeia.

— Breda... Breda... Mi se pare că vrei să mă atragi într-o cursă, cetățene. Dar bagă de seamă, sunt înarmat și voi ști să mă apăr.

Dându-se câțiva pași înapoi, doctorul își deschise cu o mișcare iute mantia grea. Peste vesta albă de atlaz, atingând aproape răscroiala jaboului, era în­cins cu un brâu lat, roșu, de sub care ieșeau prăselele unui pumnal lung și mânerele a două pistoale marinărești.

— Eu nu sunt înarmat, spuse încet bărbatul.

În vocea lui caldă, melodioasă, era ceva ce-l li­niști pe doctor. Când femeia îl apucă de mână, porni la drum, împăcat. Dar îndată după asta, apăru de după colț o patrulă. După uniforme erau ostași ai regimentului din Flandra. Zornăindu-și pintenii, se apropiau de cei trei, când la capătul străzii prin­seră a licări luminile unei trăsuri.

Doctorul și femeia urcară în fugă scările casei și se pitiră în umbră.

Șeful patrulei strigă de departe „Stai!” Adonis ascultă și trecu repede strada.

Ofițerul îi verifică legitimația albastră de „cetă­țean”, apoi dispăru cu toată patrula pe o stradă lă­turalnică. În timpul acesta, trăsura care venea cu viteză se izbi de un colț al clădirii, roțile din dreapta se desprinseră și cupeul se răsturnă în zăpadă.

Femeia îl trase pe doctor de mână, traversară amândoi strada în goană și, aproape rostogolindu-se pe taluzul cheiului de piatră, se opriră abia trăgându-și sufletul, în tufișurile de pe malul nisipos al Senei, sub Pont-Neuf, învăluiți în umbra groasă a unei arcade enorme de piatră. În depărtare se ză­rea silueta zimțată și crucile bisericii Samaritaine. La doi pași de ei sforăia într-un tufiș un cerșetor, iar potaia care-i ținea tovărășie scâncea jalnic însomn, de parcă fredona niște cântece vechi, de-ale câinilor. În lumina lunii se profila silueta maies­tuoasă a Pont au Change, așternând pe oglinda neagră a Senei, săgetată de dâre argintii, umbrele uriașe ale celor trei arce.

— N-am deloc chef, cetățeano, spuse doctorul, să dorm, în plin decembrie, aici sub pod sau în vreun tufiș, în murdărie de câine. Domnul Voltaire a scris o dată domnului Rousseau: „Nimeni n-a făcut încă atâta risipă de materie cenușie pentru a ne convinge să redevenim animale. Când îți citesc cărțile, mă simt ispitit să umblu în patru labe...” Află însă, cetățeano, că mie nu mi s-a urât să dorm în pat, ba dimpotrivă, mi s-a urât cu viața de câine pe care o duc și nu simt niciun îndemn să umblu în patru labe. Bărbatul care te însoțește spunea că bolnavul e un servitor de-al vostru. Ei bine, eu nu mai vreau să-mi bat capul cu slugile, de când la­cheii contelui d’Artois[10] s-au dovedit a fi niște mi­zerabili. Sunt cu toții de partea nobililor și împo­triva revoluției, iar pe de altă parte, toți sunt niște spioni își săvârșesc tot felul de mârșăvii luând în gură numele Constituantei... Nu mă întrerupe, lasă-mă să spun tot, urmă el plimbându-se agitat sub pod și frământând nervos între degete bumbii de sidef ai vestei sale murdare de atlaz. Ascultă ce viață zbuciumată duc! Două săptămâni am dormit în grajdurile lui Bonafous. Am luat râie de la bles­tematele acelea de mârțoage de poștă! Groaznic mă chinuiesc! Ca în iad! Și de ce? Numai pentru că m-au pârât niște ipochimeni cărora peste o săp­tămână o să le taie călăul beregata; mânia poporului le-a și pregătit ștreangul. Nu cred, cetățeano, că-ți face prea multă plăcere să-mi asculți cuvintele pline de ură. Află, însă, că dacă aș fi consimțit să fac sluj, de mult aș fi tronat la Academia Franceză alături de cei mai iluștri lingăi din Franța. Dar nu, eu n-am vrut să fac sluj. În schimb, m-am dedicat științei. Știu acuma nu numai să lecuiesc bolnavii, dar cunosc și alcătuirea luminii, a aștrilor, știu să răsfir și să înmănunchez la loc razele soarelui, am dezlegat taina culorilor în natură.

Femeia îl privea îngrozită, crezând că doctorul aiurează. Acesta, fără s-o bage în seamă, se plimba cu pași mari, ridicând uneori ochii săi negri enormi și strălucitori în întâmpinarea clarului de lună, cer­nut printre fulgii care cădeau mereu, pufoși, mo­latici. Apoi, ca și când ar fi uitat cu totul că nu-i singur, începu să se cațere pe taluz, ținându-se de tufișuri. Femeia îl urmă.

Nu mai întâlniră pe nimeni. Necunoscuta o luă înaintea doctorului. Acesta o urma aproape mași­nal. Într-o stradelă întunecoasă, sub un felinar a cărui flacără pâlpâia în vânt, văzură adăstând o ma­tahală de om cu o măciucă solidă în mână. Namila făcu câțiva pași în întâmpinarea femeii.

— Ce naiba, Georgette, nu se găsește niciun medic în orașul ăsta afurisit? A început să scuipe sânge, aiurează... trage să moară, și voi... din toți treisprezece, niciunul nu v-ați întors încă.

— Am adus un medic, îi tăie vorba Georgette.

Însoțit de femeie și de omul cu măciuca, docto­rul urcă treptele scârțâitoare ce duceau la etaj.

În camera în care intrară, lămpile puse ici și colo împrăștiau o lumină palidă, pe jos erau așternute rogojini de trestie, și peste tot plutea o mireasmă vag amăruie de ulei de cuișoare și de mosc.

Femeia se mistui după o ușă, sau mai precis în­dărătul unei perdele din noduri de bambus, care fremătară melodios la trecerea ei.

— Luați loc, domnule, îl pofti uriașul, și doctorul îi văzu pentru prima oară fața.

Era un negru. Avea ochii bombați și părul ca smoala, scurt și foarte creț. Nu părea a fi un sclav. O clipă ochii lui îl sfredeliră pe medic, dar își as­cunse îndată pornirea iscoditoare și ieși din cameră. Doctorul auzi cum trei uși se deschiseră și se închiseră pe rând, cu un sunet melodios, lăsându-l pe uriaș să treacă mai departe.

„Încă o aventură”, gândi doctorul. Se auziră din nou ușile; intră un alt negru, care, după ce se în­clină respectuos, îl conduse în camera bolnavului.

Pe un pat larg, sub o pilotă fină, împodobită cu un desen matlasat înfățișând niște flori mari, porto­calii, zăcea cu brațele aruncate pe perna de un alb imaculat un negru puțintel la trup și cu fața suptă. Din colțul gurii i se prelingea o dâră subțire de sânge care înroșea perna. Doctorul se apropie de bolnav și-i luă mâna. Ardea. Respirația îi era sacadată. La atingerea mâinii înghețate a doctorului, bolnavul ridică pleoapele. Rotind prin încăpere ochii lui negri, măriți de febră, dar fără să vadă nimic, începu să recite, sau mai degrabă să șuiere:

Haec vera libertas! hoc nobis pillea donant.

An quisquam est alius liber, nisi ducere vitam.

Cui licet, ut voluit? licet ut volo vivere: non sum

Liberior Bruto? — Mendose colligis, inquit

Stoicus hic aurem mordaci lotus aceto,

Haec reliqua accipio licet illud et ut volo tolle.

Vindicta postquam — meus a praetore recessi

Cur mihi non liceat, jussit quodcumque voluntas,

Excepto si quid Masuri rubrica vetavit?[11]

Simțind cum clocotea sângele în vinele negrului care se zvârcolea în așternut, doctorul îl asculta în același timp cu uimire, căznindu-se să-și aducă aminte căruia dintre poeții latini îi aparțineau aceste versuri păgâne despre libertate. În vremea asta, pe nesimțite, camera se umpluse. Intraseră unul câte unul oameni de tot felul: scunzi și înalți, cu părul creț sau cu peruci argintii, în costume negre sau de alte culori, tivite cu găitane și fireturi de aur, toți gravi, tăcuți și îngrijorați. Intrau călcând fără zgomot. Apoi apăru un bărbat înalt, de o paloare stranie și cu albul ochilor bătând în gălbui. Când își îndreptă pe cap peruca albă pudrată, i se vă­zură mâinile încărcate de inele – mâini albe, cu unghiile de un albastru gălbui. Era un mulatru.

Afară, îndărătul celor patru ferestre bine astu­pate, vuia viscolul. În mijlocul camerei, două vase cu mangal aprins răspândeau căldură. Bolnavul își smulse deodată mâna dintre degetele doctorului. Gestul său făcu să cadă perna. Doctorul se ridică și-i vorbi peste umăr omului alb cu unghii albastre:

— Și mai pretindeți că e sluga voastră, că e scla­vul vostru! Acest om care recită noaptea, în delir, satirele nemuritorului Persius[12] atât de bine, că l-ar invidia și un academician! N-am mai auzit ca un om să delireze în felul acesta. Sau poate îmi pierd mințile? Cine sunteți voi?

— Doctore, scumpe doctore, coboare-se pacea în inima dumitale, sune aurul în buzunarele dumitale – de asta de altfel o să avem noi grijă, îi răspunse cu blândețe mulatrul, te implor, salvează-l pe scla­vul nostru. Află că micuța insulă pierdută în necuprinsul oceanului are și alte taine, dintre care unele înspăimântătoare. S-ar cădea să răspundem la întrebările dumitale, dacă și noi ți-am fi pus la rândul nostru întrebări. Dar când ai venit, nu ți-a cerut nimeni nici măcar diploma universității pari­ziene care dă dreptul de a practica medicinia. Noi ți-am arătat toată încrederea, deși știam că oamenii noștri te-au întâlnit din întâmplare. Și totuși, am fi fost în drept să-ți punem întrebări. Căci dacă nu ești medic, ai putea să-l ucizi pe bolnavul nostru. În schimb pentru dumneata, faptul că pacientul știe latinește nu poate constitui în niciun caz un motiv de teamă.

— Te înșeli în privința asta, cetățene! strigă doc­torul aruncându-și cât colo mantia și tricornul. În aceste din urmă două luni am fost hărțuit groaznic, m-aș putea asemui unui șoarece aruncat într-o cușcă cu o sută de pisici. Nimic nu mă mai miră. Am ajuns la convingerea că mi se poate întâmpla orice. Dar mă încred în voi: sunt doctorul Marat, Prietenul poporului[13]. Dușmanii mei mă urmăresc ca pe o fiară, m-au adus în pragul nebuniei.

Negrii schimbară șoapte mirate. Câțiva dintre ei, maturi, cu chipuri grave și cute adânci între sprân­cene, se descoperiră. Cei care ședeau se ridicară.

Marat, cu capul tras între umeri, puțin aplecat înainte, zborșit ca o pasăre bolnavă, lovea ușor cu palma mânerul unui pistol marinăresc de la brâu, așteptând efectul vorbelor sale. Privirile-i înfrigu­rate, scăpărătoare, iscodeau chipurile oamenilor: toți îl ascultaseră cu capul plecat, într-o atitudine plină de respect.

— Inimile noastre sunt la picioarele Prietenului poporului, rosti omul cu fața palidă și unghiile al­bastre. Mă numesc Ogé. Negrii și frații de altă cu­loare m-au trimis la Adunarea constituantă ca să cer drepturi pentru ei. Soarta te-a adus între noi. Am credința că vei reda sănătatea stăpânului nos­tru, doborât de cumplitele geruri din Paris, că ne vei aduce alinare și nouă, tuturor, care tânjim după libertate și drepturi omenești. Ești Prietenul poporu­lui, al tuturor celor pomeniți în Declarația dreptu­rilor omului. Ești așadar și prietenul semințiilor de culoare din Haiti – Țara munților.

— Ssst, făcu Marat, arătând spre bolnav, mai încet! Hemoragia începe din nou.

Și parcă uitând de ceilalți, își scoase repede pe­lerina și vestonul, puse pe masă pistoalele și pum­nalul, desfăcu nodul brâului său roșu, lepădă vesta și rămase într-o cămașă albă care abia se ținea de putredă. Pe cap rămase numai cu basmaua albastră legată peste părul răvășit. Își plecă ochii obosiți asupra bolnavului, apoi făcu semn lui Ogé să se apropie și-i ceru în fraze scurte și precise să i se aducă un lighean cu apă rece, un cearșaf și câteva exemplare din „Gazeta națională”, făcu din toate acestea o prișniță mare și învălui cu ea pieptul bolnavului care, gemând și încordându-și pumnii, striga în latină:

— Zboară, cartea mea, și du salutul meu melea­gurilor dragi; mare mi-e dorința să calc iarăși pe pământul scump, dar nu-mi stă în putere. Iar dacă cineva de același sânge își va aduce-aminte de mine și va întreba ce fac pe-aici, răspunsul tău să fie: „trăiește”; de va voi să știe dacă o duc bine, „nu” să-i spui!

— Recită acum din Ovidiu! spuse uimit Marat. Acest sclav-stăpân al vostru a fost și el surghiunit? Limba exilatului, limba dușmanului Romei parcă ar fi limba lui maternă. Cine e? Puteți să-mi spu­neți fără teamă. Vă asigur că nu-l paște nicio pri­mejdie. Mult mai primejdios este pentru mine să bat străzile Parisului, decât pentru el să zacă aici.

Negrii clătinară din cap cu părere de rău, ca și cum li s-ar fi cerut să săvârșească un lucru neîn­găduit, apoi se ridicară unul după altul și părăsiră demni camera, la intervale egale și într-o anumită ordine. Marat muie o bucată de pânză mai mică în apa rece, stoarse bine compresa și, netezind-o cu grijă, o aplică pe fruntea bolnavului. Acesta, cu capul răsturnat dincolo de marginea pernei, respira acum cu gura larg deschisă, înghițind aerul cu lă­comie, ca o pasăre. Mâna lui neagră, uriașă, căzu pe capul lui Marat, făcând să-i lunece basmaua al­bastră de sub care scăpară câteva șuvițe. Doctorul se ridică și, având grijă să nu facă zgomot, se depărtă de pat. Își așeză mai bine părul sub basma și se pregăti să plece. Pe când își punea pelerina, bol­navul răsuflă adânc, se întinse încet în așternut și gura i se închise; fața, până atunci răvășită de du­rere, deveni senină, frumoasă, melancolică. Bucu­ros, Marat își vârî pistoalele în brâu, dar deodată tresări: auzise clar, răzbind prin cele trei uși, cu­noscuta somație răstită și măciulia bastonului purtat de reprezentanții municipalității lovind în poartă:

— În numele maiestății sale!

Marat se răsuci pe călcâie și începu să se vânture prin cameră căutând o ieșire. În clipa aceea, intră Ogé, calm și zâmbitor. Aducea o farfurioară și o bucată de vată. Se apropie de Marat călcând cu grijă.

— Stai jos, doctore, îi spuse încet. Ne rămâne destul timp până să ajungă ei în camera asta.

Muie vata în farfurioară și, înainte ca Marat, care se lăsase neputincios pe un scaun împletit, să înțeleagă ce i se întâmplă, mulatrul îi și vopsise fața și mâinile cu zeama cafenie. Intră apoi un băietan negru care așternu la iuțeală pe podea o rogo­jină la căpătâiul căreia puse, în loc de pernă, o rezemătoare de trestie. Între timp, Ogé, cu mișcări iuți și hotărâte, smulse aproape cu sila hainele de pe Marat, le făcu ghem și le înfășură în pelerină. Aruncă negrului bocceaua și făcu semn doctorului să se culce.

— Mai ales să nu ridici pleoapele, îi șopti Ogé. Ochii dumitale opresc stelele în loc și fac soarele să pălească.

Marat se supuse. Simținid în nări mirosul împrăș­tiat de lampa cu ulei de cocos ce fu stinsă, se culcă sub pilota în care stăruia o aromă de cuișoare și vanilie. Auzi venind parcă de departe o voce som­noroasă, ca mișcările molcome ale unei corăbii le­gănate de hulă. Morocănoasă și tărăgănată, vocea punea întrebări celor de după ușă. Aproape îndată intrară soldații bocănind cu paturile armelor. Se așternu liniște. Comisarul se opri în prag și tună:

— În numele maiestății sale și din ordinul dom­nului marchiz de La Fayette[14], comandantul Gărzii naționale din Paris!

— Mai încet, mai încet, vă rog, aici zac doi bol­navi, spuse Ogé, care intrase pe o altă ușă. Nu sunt decât doi servitori de-ai noștri. Uitați-vă și dumnea­voastră, cetățene comisar.

— Nu sunt comisar, sunt în slujba maiestății sale, răspunse înțepat omul. Îl căutăm pe afurisitul ăla de Marat și nu putem pune mâna pe el. Adineauri eram gata să-l înhățăm pe sluga lui, Laurent Bass, care avea la el șpalturile ziarului ăla infam de-i zice „Prietenul poporului”, și uite că diavolul a izbutit să ne scape printre degete. Ei, da vorba aia: așchia nu sare departe de trunchi. Oamenii noștri răscolesc tot cartierul.

— Cetățene...

— Nu sunt cetățean, ci ofițer al maiestății sale.

— Domnule, reluă Ogé, noi nu-l cunoaștem pe omul pe care-l căutați. Nici n-am auzit vreodată de domnul Bass sau de domnul Marat. Aici nu e decât...

— Aici e o speluncă de negri, asta e. Află că bunicul meu, Esnambuc[15], care l-a slujit pe răpo­satul bunic al actualului rege, avea zece mii de fa­raoni ca voi. Când venea la Paris, suita și bagajele îl urmau în zece călești aurite. Miniștrii ieșeau să-l întâmpine, regele în persoană lua masa la el, car­dinalul Richelieu[16] îi cerea bani cu împrumut... Și azi.... Afurisite timpuri! se lamentă ofițerul așezându-se pe un scaun lângă masă și răsturnând cu sabia, din nebăgare de seamă, una din lămpi.

Uleiul aprins se prelinse pe fața de masă, învăpăind toată camera. Pe pereți prinseră a dănțui umbre tremurătoare. Negrii păstrau tăcere. Ofi­țerul iscodi cu privirea prin odaie și, fără să-i pese că masa luase foc, spuse:

— Pare-se că într-adevăr aici nu sunt decât negri. Ticălosul de Marat nu se supune ordonanțelor, nici nu catadicsește să se prezinte, trimite scrisori ne­obrăzate poliției, în care se laudă că, atâta timp cât trei sute de mii de inși îl caută, iar trei sute și una de mii îl ascund, niciodată n-o să cadă în mâna au­torităților. Oare în districtul Cordelierilor nu trăiesc decât maratiști? Halal vremuri! Halal poliție! Parcă ar fi prunci în scutece. Nu-s în stare să gă­sească măcar tipografia unde s-a tipărit numărul 83 din „Prietenul poporului”. Ar trebui spânzurați toți tipografii! Să nu se mai tipărească nici ziare, nici cărți! Toate belelele și nenorocirile regatului nu­mai de la știință și presă se trag!

Ofițerul se ridică și începu să măsoare camera cu pași mari. Mișcându-se fără zgomot, negrii scoa­seră afară fața de masă care continua să ardă. Fu adus un sfeșnic aprins, dar acesta abia împrăștia întunericul din cameră. Ofițerul îi întrebă pe zdrahonii din subordinea lui:

— Ei, ați isprăvit?

— A rămas numai mansarda, răspunse un soldat înalt, cu botfori și mustață căruntă, zornăindu-și asurzitor pintenii la fiecare mișcare.

— Hai, grăbiți-vă, porunci ofițerul. Dacă mi-ar fi spus cineva, cu un an în urmă, că o să-mi petrec vreodată nopțile ca acum, i-aș fi râs în nas. Pe atunci, în camerele dosnice din cafeneaua Robert-Manouri găseai cu duiumul fetițe de la Palais-Royal. Pe atunci, când ne invita contele la vânătoare în Bretania, veneam cu douăzeci de perechi de ogari, cum n-avea nimeni altul. Pe atunci nu se pomenea de Stări generale convocate la Paris, iar banda asta de burghezi de neam prost n-ar fi îndrăznit să se intituleze, împotriva voinței regelui, Adunare na­țională. Pe când acum... Adică ce mare lucru! Să fi fost eu în locul regelui, le-aș fi împușcat, cât ai bate din palme, pe toate prepelițele alea care pitpălăcesc în sala Manège[17]-ului. Cu mine nu le-ar fi mers. Auzi, Adunare națională! O bandă de tâlhari, iată ce este Adunarea națională! Cei cu minți răz­vrătite au născocit-o, domnii filozofi și niște golani de rând. N-au nimic al lor, nici măcar un fleac de cincizeci de pogoane, și îndrăznesc să-și spună și ei părerea, ba încă în gura mare.

— Dar și domnul locotenent își spune tare pă­rerea, strecură domol Ogé, ba chiar atât de tare încât ar putea să-i trezească pe bolnavii noștri. Aduc respectuos la cunoștința domnului locotenent că noi suntem o delegație a Camerelor – instituție legală – că am venit dintr-o insulă îndepărtată din ocean pentru a declara că, indiferent de cu­loarea pielii, suntem cu toții credincioși statului francez. Suntem cetățeni ai insulei Haiti, trimiși ca delegați la Adunarea națională. Am venit pe te­meiul unui permis regal și cuvintele domnului lo­cotenent ne uimesc.

Ofițerul o cam băgase pe mânecă, dar ostașul care tocmai intră îl scoase din încurcătură.

— Domnule locotenent, percheziția s-a terminat, raportă omul. Să încercăm alături, dar mă tem că jigodiile astea de negri au dat de veste prin vecini și toată truda o să ne fie zadarnică.

N-apucă bine să plece ofițerul cu detașamentul său, că Marat sări în picioare spumegând de furie și uitând că e machiat. Ogé îl luă de mână și-i spuse blând:

— Culcă-te, Prieten al poporului, odihnește-te.

— Crezi că pot să dorm? Sau îți închipui, cetă­țene, că mă cramponez de viață? Când mi-e greu și să respir în Parisul ăsta infect? Hei, dar n-or să poată ei să-mi frângă voința!...

Din coridor se auzi un zgomot. Marat se opri și trase cu urechea.

— Băgați de seamă, șopti el, ăștia au obiceiul să se întoarcă de câte trei ori!

Dar nu erau soldații: intrară doi negri. Unul adu­cea două sfeșnice, fiecare cu câte patru lumânări, celălalt voia să controleze dacă ferestrele sunt bine închise. Uitându-se întâmplător spre o fereastră, Marat zări pe pervaz un teanc de coli de hârtie al­bastră, din acelea care se găseau de vânzare în du­gheana copistului public cu firma „Père Coulon”, de lângă librăria doamnei Avril. Se repezi la fe­reastră, apucă un vraf de coli fără să le numere și, risipind din ele câteva, le puse pe masă împreună cu un borcan cu cerneală de fier[18] și două, trei pene de gâscă. Ogé îi aduse nisipernița. Marat tăcea, cu­fundat în gânduri. Negrii se așezară care pe rogo­jină, care pe perne, sau pe niște scăunașe în apro­pierea patului bolnavului adormit. Marat începu să aștearnă pe hârtie, rând după rând, cu un scris iute și nervos. Doar arareori se oprea, apucându-se când de un braț, când de un picior. În acele clipe, fața i se schimonosea de durere; râia, pe care o luase dormind prin stănoage de cai, îi dădea acest tic nervos. Când durerea îl mai lăsa, Marat lua din nou pana.

I

„Domnilor membri ai tribunalului polițienesc de pe lângă municipalitatea orașului Paris.

Domnilor! Am fost citat să mă prezint astăzi în fața domniilor voastre în legătură cu o pretinsă încălcare a dispozițiilor și normelor în vigoare, de care m-aș fi făcut vinovat tipărind numărul 83 al ziarului meu «Prietenul poporului». Întrucât în nu­mărul cu pricina figurează numele redactorului și al tipografului și, ca și celelalte numere de altfel, corespunde pe deplin tuturor regulilor, bănuiesc, după recenta tentativă mișelească a tribunalului, că și această citație nu-i decât o capcană groso­lană, având de scop să mă determine să părăsesc districtul Cordelierilor, unde libertatea îmi este asigurată. Vă rog să-mi comunicați dacă într-adevăr tribunalul a trimis această citație. Aștept răs­punsul dumneavoastră, pentru a putea da ziarul la tipar.

Marat, Prietenul poporului.”

II

„Scrisoare către cetățenii din districtul Sfânta Mar­gareta.

În primul rând, concetățeni, îngăduiți-mi să vă mulțumesc cu sinceră recunoștință că mi-ați făcut cunoscute rezoluțiile ce le-ați adoptat în privința mea la Adunarea generală a districtului vos­tru; aceste rezoluții v-au fost dictate de teama unei discordii între cetățeni, de dragostea pentru pace și pentru binele general, care adeveresc cu cinste simțămintele voastre patriotice, totdeauna scumpe și inimii mele. Dar aducând elogii meritate patrio­tismului ce-l dovediți, îmi voi permite să analizez în același timp modul vostru de a acționa și să vă pun în gardă împotriva intrigilor țesute de oameni perfizi, care mă ponegresc în ochii voștri pentru a vă face să zădărniciți voi înșivă străduințele aceluia care vă apără.

Încercând să defăimeze ziarul meu, un anume deputat municipal urmărește un singur scop: să ridice împotriva mea districtul vostru. După felul în care încearcă să vă întărâte împotriva mea, ar fi trebuit să vă dați seama care îi sunt intențiile. Dați-mi voie să vă întreb dacă nu el a fost acela care v-a sfătuit să comunicați și foburgurilor Saint-Antoine și Saint-Marceau rezoluțiile voastre, în speranța că cetățenii de acolo se vor ridica împo­triva mea?

Cât privește acuzațiile ce și-a permis să-mi aducă acest deputat, ele sunt tot atât de ridicole pe cât de neîntemeiate. El pretinde că ziarul meu pro­clamă principii greșite. În loc să se mărginească la această afirmație, ar fi trebuit să atace princi­piile în sine; în felul acesta mi s-ar fi dat putința să le apăr, să le arăt temeiurile, să demonstrez cât sunt de adevărate, și am credința că până la urmă s-ar fi stabilit între noi o deplină înțelegere. El pre­tinde că principiile mele nu pot decât să vatăme unitatea și armonia ce trebuie să domnească între cetățeni și aleșii lor, cărora ei le-au încredințat mi­siunea de a supraveghea administrarea treburilor publice. Foarte bine, cu condiția ca acei care admi­nistrează să fie oameni cinstiți, incoruptibili. Dar aceștia nu visează altceva decât cum să scape de controlul concetățenilor, pentru a-i oprima cu dări și a se înavuți pe seama lor. Așa stând lucrurile, încrederea oarbă ar putea duce la un dezastru. Și apoi, cine sunt, rogu-vă, acești domni, pentru a socoti că numai ei au dreptul de a veghea asupra treburilor publice? Răsfățați ai soartei, complici ai despotismului și ai slujbașilor cârciogari, acade­micieni fără merite, pensionari ai regelui, niște desfrânați și lași care în acele zile memorabile de zbucium s-au închis prin case așteptând cu moar­tea în suflet să se potolească răzmerița. În vremea asta, voi, plini de praf, de sudoare și de sânge, sfârșiți de foame și înfruntând cu bărbăție moartea, ați luptat să vă apărați căminele, să răsturnați des­potismul, să răzbunați patria.

Iar ei, obținând cu prețul unor mârșăvii și intrigi tot felul de onoruri, își apără cu strășnicie situația dominantă și se ridică împotriva bravilor cetățeni care nu-i slăbesc din ochi, susținând că, fiind aleși, numai lor le revine misiunea de a veghea asupra binelui statului.

Dar ce am fi devenit noi la 14 iulie[19], dacă ne-am fi încrezut orbește, dacă le-am fi încredințat lor soarta lui de Launay, Flesselles, Foullon, Bertier[20], dacă nu le-am fi smuls cu forța ordinul de a porni la asaltul Bastiliei și de a o dărâma? Ce am fi de­venit noi la 5 octombrie[21], dacă nu i-am fi silit să ordone acel marș spre Versailles? Și ce am fi de­venit până astăzi, dacă am fi continuat să ne încredem în ei? Au toate motivele să vă ceară credință oarbă. Dar ca să vă dați seama cât de puțin o me­rită, aduceți-vă aminte că nici până astăzi, cu toate stăruințele depuse, comisia de aprovizionare nu s-a înduplecat să izgonească din rândurile ei pe membrii nedemni; aduceți-vă aminte că la fel de greu ne-a fost să smulgem municipalității o dare de seamă clară și completă; aduceți-vă aminte că mulți dintre membrii ei au fost învinuiți de abuzuri incalificabile.

Gândiți-vă la luxul scandalos în care se lăfăiesc acești administratori municipali întreținuți din banii poporului, la fastul de care se înconjoară prima­rul[22] și ajutoarele lui, la palatul său somptuos, la mobilierul bogat, la bucatele ce le mănâncă la o singură masă, al cărei cost ar ajunge să sature patru sute de săraci; gândiți-vă, în sfârșit, că acești mandatari nedemni, care risipesc bogățiile statului pentru plăcerile lor, vă forțează pe voi să-i plătiți la zi pe neînduplecații creditori și, dacă nu puteți, vă fac să îndurați toate grozăviile temniței, fără niciun pic de milă.

Îmi reproșați violența, lipsa de moderație a ata­curilor împotriva dușmanilor patriei, îmi cereți să schimb titlul ziarului pe motiv că o asemenea de­numire presupune simpatia unei părți din popor, spuneți că poporul îl socotește prieten sincer nu­mai pe acela care acuză pe bază de dovezi sigure, numai pe acela care procedează cu multă delica­tețe atunci când se încumetă să discute reputația unui mare dregător iubit de toți, numai pe acela care în scrierile sale se adresează publicului pe un ton politicos și plin de respect...

E ca și cum m-aș apuca să vă trag la răspundere pentru că ați revărsat un potop de injurii în ziua când ați asediat Bastilia, sau în timpul marșului împotriva gărzii regale, e ca și cum v-aș reproșa că, atunci când l-ați acuzat pe de Launay de tră­dare, nu i-ați vorbit cu destulă reverență și nu i-ați cerut mai întâi permisiunea de a-l sfârteca în bu­căți. Nu vă lăsați înșelați: bătălia nu s-a sfârșit încă. Zilnic dușmanii ne întind curse. Zilnic tre­buie să luptăm împotriva lor. Socotiți o crimă fap­tul că mă zbat cu disperare pentru binele vostru și că mă ridic împotriva dușmanilor cu singura armă de care le e teamă? Cât despre acel dregător iubit[23] al Franței, țin să spun că înainte de a se fi întors în țară își mai putea îngădui să ponegrească pe câte unii. Venind aici, însă, vălul i-a fost smuls: întrebați-l cine a plătit trupele venite pentru a ne ucide pe noi toți și a ne transforma orașul în ruine; întrebați-l din vina cui a izbucnit foametea și cine v-a otrăvit atât amar de vreme; întrebați-l ce informații sigure vă dădea el asupra pregătirilor cese făceau pentru fuga familiei regale la Metz[24]; întrebați-l cine acaparează moneda sunătoare după ce s-au cumpărat toate grânele – și tăcerea cu care va răspunde vă va da pas să vă faceți o pă­rere asupra iscusinței sale.

Mi-ați cerut să renunț la numele de Prieten al poporului; nici chiar dușmanii mei de moarte nu s-ar fi gândit să-mi ceară mai mult. Cum a fost cu putință atâta nesocotire? Când mi-am luat acest nume minunat, nu am ascultat decât de imboldul inimii mele; m-am străduit să fiu vrednic de el, prin zelul meu, prin dragostea de patrie, și nădăj­duiesc că m-am arătat la înălțime. Plecați-vă urechea la glasul opiniei publice, priviți mulțimea celor nenorociți, obidiți, prigoniți, care mă roagă în fie­care zi să-i sprijin împotriva asupritorilor, și întrebați-i dacă Marat este ori nu prietenul poporului. De altfel, pe binefăcător îl cunoști după faptele sale bune, iar nu după spusele celor pe care i-a copleșit cu binefaceri. Și, oare voi, care ați contri­buit la victoriile de la 14 iulie și 6 octombrie, nu vă mai socotiți eliberatori ai Franței numai pen­tru că patria a dat uitării meritele voastre? Oare omul neînfricat și cu suflet nobil, care se aruncă în apă ca să-și salveze aproapele, nu se mai poate socoti salvator, atunci când ingratul pe care l-a sal­vat nu-i recunoaște această calitate? Nu, conce­tățeni, normele pe care unii încearcă să vi le suge­reze nu izvorăsc din adâncul inimii voastre: cins­tită și simțitoare, această inimă va respinge cu revoltă orice încercare a nelegiuiților care țintesc să vă asmută împotriva apărătorului vostru. Citiți «Prietenul poporului» din 13 ale lunii curente și veți înțelege că el nu a așteptat până astăzi ca să vă aducă tributul său. Citiți zilnic «Prietenul po­porului» și veți vedea că este însuflețit de o singură dorință: să-i sugrume pe tirani, să vă facă fericiți.

Doctorul Marat, Prietenul poporului.”

Nu aveau în casă rondele de lipit scrisorile. Doc­torul împături pe rând cele două scrisori, făcând din fiecare câte o bandă lungă cu capetele vârâte unul în altul și tipări cu unghia muchile, pentru a micșora cât mai mult volumul. Ogé îi urmărea fie­care mișcare a mâinilor, îi admira degetele subțiri, lungi și neobișnuit de îndemânatice, degete de con­spirator deprins să umble cu scrisori, cu cărți edi­tate de tipografia secretă, cu micuțele comparti­mente ale casei de litere. Fără să scrie adresa, Marat băgă scrisorile în buzunarul drept al vestei de atlaz, acolo unde filfizonii, bărbierii și ferche­șii vânzători de prăvălie obișnuiau să poarte lan­țurile lungi ale unor ceasuri inexistente. Ogé voia să se însărcineze cu înmânarea acestor misive des­tinatarilor, dar văzând că Marat le ascunde, nu mai spuse nimic. Doctorul se apropie de patul bolnavului, îi ținu puțin mâinile în ale lui și, consta­tând că febra scăzuse, vorbi ușurat:

— Încă puțin și n-o să mai aibă nevoie de îngri­jirile unui medic. V-aș ruga totuși, dacă se poate, să rămân aici până se va lumina de ziuă. Ați văzut cât de zbuciumat e Parisul nostru noaptea.

Marat se adresase lui Ogé. Acesta consultă cu privirea pe un negru bătrân, buzat, foarte zbârcit, cu perucă albă; ochii îi erau albaștri, cu luciri aspre. Fără să se uite la mulatru, bătrânul dădu grav din cap a încuviințare. „Cine-o fi mai mare la ei? se întrebă Marat. Și cine să fie acești oa­meni ciudați?”

— Rămâi aici, Prieten al poporului, rosti Ogé. Ș-apoi se cuvine să te răsplătim pentru îngrijirile date bolnavului. Firește, dacă ne va sta în putință să-l răsplătim pe Prietenul poporului așa cum merită.

Marat zâmbi sarcastic.

— Medicina e o știință, iar eu nu fac negoț cu adevărul. Nu-mi trebuie nimic, doar vreo doi-trei pesmeți și o ceașcă de lapte, dacă așa ceva se mai poate procura la Paris.

Delegații negri veniți la Adunare îi pregătiră cu drag o adevărată cină. Apăru pe masă și o ploscă uriașă, cu îmbrăcăminte împletită, plină cu vin amețitor, fabricat din plante aromate ale Antilelor, dar Marat clătină hotărât din cap. Prietenul poporu­lui nu bău niciun strop de vin, în schimb înfulecă tot de pe masă cu o poftă de lup și, după cum îi crănțăneau în dinți pesmeții, se putea vedea în ce hal de înfometare și epuizare îl aduseseră pe Marat-Invizibilul magistrații din Paris, cei care orga­nizaseră împotriva lui, cu cheltuială puțină, o pri­goană polițienească rafinată, infernală.

Ușa se deschise fără veste și un bărbat cu pele­rină cenușie dădu buzina în cameră. Își smulse masca, zvârli cât colo tricornul și, fără să-i dea vreo atenție lui Marat, care nu-și ștersese încă machia­jul, izbucni agitat:

— S-a întâmplat o nenorocire, o grozăvie. Tre­ceam cu Rafael prin fața Palatului, când ne-a tăiat drumul o litieră purtată de patru lachei. În litieră se afla o doamnă cu mască pe față. Lângă acea doamnă se legăna pe un cerc quetzal[25]-ul nostru albastru, papagalul la care Rafael ținea atât de mult... Băiat fără minte! L-a strigat pe nume și quetzal-ul i-a răspuns țipând de două ori: „Țara munților! Țara munților!” Doamna a poruncit să se oprească litiera și unul din lachei i-a tras o palmă lui Rafael, făcând să-i cadă masca. Doamna i-a văzut fața și a țipat ca mușcată de șarpe: „Ne­grii insultă femeile în mijlocul Parisului!” De după grilaj s-a ivit un ofițer urmat de mai multe santi­nele. Ofițerul și-a smuls sabia din teacă. Rafael și-a dezgolit pieptul și a spus: „Sunt dezarmat. N-am insultat pe nimeni. Nu e adevărat ce spune doamna.» Spre nenorocirea noastră, zgomotul a atras câțiva trecători, printre care și pe domnul Lameth[26], care tocmai se afla în celălalt capăt al pieței. L-a recunoscut pe Rafael și a început să zbiere:

— Ce cauți aici, nemernicule? Cine ți-a dat voie să pleci de pe plantație?

— Stai puțin, stai puțin, îl întrerupse Ogé. Taci, Biassou. Trebuie să fie o neînțelegere.

— O neînțelegere? mugi spumegând de furie Biassou. Vreo zece negri, sclavi ai domnului La­meth l-au înșfăcat pe Rafael și l-au târât spre graj­duri. Am văzut cu ochii mei cum au smuls îmbră­cămintea de pe el, i-au dezgolit umărul și l-au în­semnat cu fierul roșu: Runaway[27]. Tânărul Lameth nu s-a temut că mirosul de carne arsă o să întărâte Parisul, ba l-a mai și lovit pe Rafael cu cizma. Striga: „De-acum înainte nu mai scapi, te prindem oriunde te-ai ascunde, sclav fugit!” Apoi l-au târât pe străzi în huiduielile, răcnetele și fluierăturile unei adunături de oameni: lachei, vânzători și conțopiști din solda domnului Lameth, toți nespus de încântați de spectacolul ce li se oferea.

Privirile noului venit se întâlniră cu ale lui Marat. Strălucirea ochilor Prietenului poporului, fălcile sale încleștate și pumnii amenințători trădau un străin între acești oameni de culoare. Biassou nu putea să-și dea seama ce anume l-a înfuriat pe acest francez vopsit în cafeniu și a cărui piele albă se vedea bine de sub manșetele descheiate: tratamen­tul barbar aplicat negrului Rafael, care primise un mandat cetățenesc fără știința stăpânului său, sau dimpotrivă, era furios pe negri. Se așternu o tăcere grea. Toți stăteau cu ochii în pământ, pradă unei cumplite amărăciuni.

În sfârșit vorbi Ogé:

— Pedepsi-i-ar dumnezeu! N-am avut de unde să știm că până și aici, în orașul nobilei libertăți, Codul negru atârnă amenințător deasupra capetelor noas­tre. Acum paisprezece ani, acolo, în îndepărtatele noastre savane, am citit pentru prima oară cuvintele care m-au rechemat la viață. Eram în cortul unui francez, abatele Raynal[28], prietenul meu, pe care țara voastră îl surghiunise la noi. Iată aceste cu­vinte înscrise în „Declarația independenței”[29] a celor treisprezece State Unite ale Americii: „Con­siderăm ca un adevăr de netăgăduit că toți oame­nii s-au născut egali, că le-au fost hărăzite de crea­tor anumite drepturi inalienabile, printre care dreptul la viață, la libertate și la năzuința spre fericire”. Au trecut paisprezece ani de atunci, și din nou pasărea libertății și a fericirii a cântat inimii mele ostenite. Franța noastră a repetat, de o mie de ori mai frumos, cuvintele sfinte ale celor treisprezece state. Și cum să nu ne mândrim că tocmai statul nostru a glăsuit astfel, și încă atât de puternic ca să audă lumea întreagă, să știe toți care sunt drepturile omului și ale cetățeanului! „Oamenii se nasc și rămân liberi și egali în drep­turi!” Așa a strigat Franța lumii întregi! Prietenii noștri, prietenii francezi din țara noastră ne-au sfă­tuit să ne adresăm Adunării poporului liber. Am părăsit munții noștri Roșii și Albi, am adunat aur pe insule, prin sate și târguri. Ni s-a făgăduit liber­tatea. Pentru întâia oară călătoream, cu o corabie care transporta negri și alți oameni de culoare, fără să fie totuși un cimitir plutitor de sclavi, cum a numit domnul Mirabeau asemenea corăbii, într-un discurs ținut la Manège. Ne-am străduit să uităm că acelei corăbii i se spunea „Sans pareil”[30] tocmai pentru că nicio alta n-o întrecea în privința numă­rului de sclavi, transportați an de an; am voit să uităm că însuși regele Franței era stăpânul acelui cimitir al negrilor. Pentru întâia oară în amărâta noastră viață, priveam de pe punte crestele înspu­mate ale valurilor care aproape atingeau pânzele; ne uitam la zburătoarele care încercau zadarnic să poposească pe vergi; sub pielea noastră de afri­cani, pentru întâia oară inima cânta în noi ca o pasăre. Din Saint-Malo ne-am îndreptat în grabă spre Paris, pe drumurile voastre pustii. Am văzut, noaptea, arzând cu vâlvătăi palate și sate; de două ori am auzit bubuind tunul, în două rânduri am întâlnit cete de țărani înarmați care ne-au cercetat cu emoție mandatele noastre galbene[31] și trăsurile noastre albastre[32]. Am adus la Paris două comori, și pe amândouă le-am depus la tribuna marii voas­tre Adunări naționale. Îți aduci aminte? În noaptea aceea eram înconjurați de prieteni: domnul Brissot, domnul Tracy, domnul Grégoire, domnul La Rochefoucauld, domnul Corneille, domnul Pétion, domnul Sieyès, domnul Lavoisier[33]...

Marat tresări, își încruntă sprâncenele și strigă cu mânie:

— Domnul Lavoisier? Directorul pulberăriei! Vechilul regelui! Cel mai bogat om din Paris, care a înconjurat capitala Franței cu un zid de mete­reze vamale, de fortărețe fiscale!... Nu-i chip să treci, pe jos, călare sau cu trăsura, oriîncare di­recție, fără să-i plătești ceva acestui domn Lavoi­sier care a luat în arendă toate taxele și impozitele statului... Zidurile lui au costat trei milioane de livre, stoarse de la francezii cei mai nevoiași... Ce­tățeni, oameni de culoare, prieteni ai poporului meu, de ce ați rostit numele lui Lavoisier?

Biassou spuse către Ogé:

— Noi n-am uitat nimic din toate astea. Dar dacă te adresezi cetățeanului ăsta boit, atunci...

— Oprește-te, Biassou! Nu te lăsa pradă mâniei! strigă Ogé. Acest cetățean boit, cum îl numești, este doctorul Marat, Prietenul poporului. Primul alb, primul francez pe care, în seara asta, culoarea neagră a pielii l-a ferit de răzbunarea oamenilor albi.

Biajssou făcu o plecăciune adâncă, desfăcându-și ceremonios brațele. Ogé urmă:

— Te-am văzut în noaptea aceea, cetățene Ma­rat. Te plimbai, șchiopătând puțin, împreună cu domnul Robespierre, dincolo de bariera de scânduri a tribunelor, acolo unde îndărătul capetelor deputaților se agita publicul. De două ori ți-am auzit glasul, în pauze, pe când se schimbau în sală torțele. De două ori m-a atins umbra dumitale când, arătând spre tribuna domnului Young, oaspetele englez, care ședea alături de domnul Dumont, oas­petele elvețian, ai strigat: „Se înșală lupii ăștia parlamentari, se înșală socotind glasul poporului francez, glasul libertății pariziene, drept un gun­gurit de prunc. O să le fie dat să-i audă tunetul!”

— Nu-mi amintesc bine, răspunse Marat, dar mi se pare că asta s-a întâmplat în ziua când Camus[34]a propus Adunării instituirea unei arhive națio­nale, unde să fie păstrate rufoasele hrisoave în care sunt înscrise privilegiile nobilimii. Pasămite, nobilii se temeau că își vor pierde titlurile, hârțoagele care-i fac stăpâni pe munca țăranilor. Mai bine s-ar gândi că în curând își vor pierde capetele lor de lemn. Îmi amintesc de asemenea că dobitocul acela de Bailly a propus să fie interzise aplauzele, pe motiv că ele încurajează adesea tocmai pe ora­torii neghiobi. La aceste cuvinte toată sala Manège-ului s-a cutremurat de aplauzele parizienilor. Francezii se tăvăleau de râs, iar Bailly se făcuse roșu ca racul.

— Nu, n-a fost atunci, spuse Ogé posomorându-se. Vreau să amintesc doctorului Marat numai de adunarea aceea în care ni s-a dat și nouă cuvântul, când am putut vorbi în sfârșit despre suferințele și speranțele noastre, când am depus pe altarul Franței două scumpe tezaure. Am spus de la tribună că primul tezaur este credința noastră fierbinte în libertatea poporului francez, dorința noastră înflăcărată de a-i dărui toate puterile noas­tre înfrățite. Al doilea tezaur îl alcătuiau cele șase milioane de livre de aur pe care le-am dăruit Fran­ței. Au fost adunate cu prețul trudei istovitoare și al crâncenelor suferințe impuse sclavilor de cu­loare; noi le-am dezgropat din ascunzișuri și le-am adus în dar Franței. Cred că-ți amintești, doctore Marat, că președintele Bailly ne-a răspuns: „Oricine face parte din națiunea franceză și vine aici să-și ceară drepturile, nu le va cere în zadar”. Apoi domnul Bailly a dat citire unui act semnat de ban­cherul regal în care se spunea că „galbenii pe care negrii și alți oameni de culoare i-au adus din insula Haiti, colonia sfântului Dominic, cu toate că sunt de fabricație veche, spaniolă, sunt ștanțați din aur de bună calitate și au greutatea deplină, fiind în adevăr în valoare de șase milioane de livre”. Și de data aceasta au răsunat aplauze, domnule Marat! Bătrânii noștri, care cunoșteau taina acestor comori, le-au dezgropat anume pentru răscum­părarea negrilor, și Franța liberă trebuie să-i izbăvească din robie. Înapoiați-ne pe frații noștri care au fost vânduți, pe soțiile despărțite cu sila de bărbații lor, pe copiii răpiți mamelor! Iată ce am cerut, iată ce cerem. Și ni se răspunde prin apli­carea stigmatului de sclav fugit! Și, asta unde? Aici, la Paris! Sau poate domnii Lameth se tem să nu rămână fără sclavi, să nu sărăcească? Au acolo, peste ocean, nouăzeci și trei de fabrici de zahăr și șaisprezece plantații de cafea. Pentru ce unul din frații Lameth l-a înfierat pe Rafael? Oare răscum­părarea pe care am adus-o nu ajunge? Oare nu acest domn Lameth este membru al Adunării na­ționale? Oare și aici, la Paris, trebuie să tremurăm de frica fiarelor hrănite cu carne de negru, așa cum tremură frații noștri din savane? Și oare nu e ciudat, cetățene Marat – numai dacă nu s-o fi înșelat Biassou – oare nu-i ciudat că aici, la Paris, l-au înfierat pe Rafael cu danga engleză, iar nu cu crinul francez cum procedau până acum preanobilii franțuzi? Sau poate domnul Lameth, din respect pentru legile engleze, a ajuns să disprețuiască ve­chea stemă a Franței regale? Ce să ne facem, cetățene Marat? La ce uși să mai batem, cetățene Marat? Încotro să ne îndreptăm pașii, cetățene Marat?

— Așa, care va să zică! șopti Marat cu întris­tare. E ceva de necrezut!

Foarte tulburat, se ridică și începu să umble agi­tat prin cameră.

— Să trăiești la Paris și să nu știi nimic din toate acestea! Nici n-am bănuit că se poate întâmpla așa ceva! Mă ascund mereu de urmăritori. Scot un ziar în numele revoluției. Iar în noaptea asta m-a salvat de un agent alb al magistraților pielea neagră de rob! Tot în noaptea asta, fran­cezii stăpâni de sclavi au stigmatizat un negru liber! Cine îndrăznește să spună că revoluția s-a terminat? Mă înnăbuș! Lăsați-mă să cuget puțin, să-mi vin în fire, prieteni!...

Marat rămase câteva clipe nemișcat, apoi ridică obosit capul. O groaznică dezamăgire i se citea pe față.

— Nu, nu pot să vă spun nimic bun, prieteni. Mă doare tot ce am aflat de la voi. Mă doare că ați venit degeaba de pe țărmurile râurilor și flu­viilor cu apă caldă, tocmai pe malurile Senei noas­tre înzăpezite, că prietenul vostru zace aici, răcit, cu plămânii pătrunși de sânge. Ați străbătut un drum anevoios, căutând libertatea. Vă întrebați ce o să vă răspundă poporul francez? La „Societatea amicilor negrilor”, unde tronează domnii deputați de prin meleagurile Girondei[35], nu veți găsi prieteni ai poporului. Ați pomenit de domnul Lavoisier. Știți voi cine este Lavoisier? Când Parisul a pornit cu înverșunare la asaltul Bastiliei, cine dacă nu Lefoché, ajutor al domnului Lavoisier și subdirec­tor al Arsenalului, a dat butoaie cu pulbere apără­torilor închisorii regale? Ce spuneți de asta?

— Cum se simte Toussaint? întrebă Biassou, întrerupându-l pe Marat.

Ogé se uită la medic ca și când l-ar fi îmbiat să răspundă el.

— Bolnavul vostru nu mai e în primejdie, spuse cu glas surd Marat. Delirează în latinește ca un iezuit spaniol. Cine l-a învățat latina?

— Un abate bătrân, răspunse Biassou. Doctore Marat, citesc pe fața dumitale atâta compătimire, încât mă văd silit să-ți împărtășesc o constatare tristă. Am fost într-o seară cu prietenul meu Schoelcher, gazda noastră, la „Teatrul francez”, unde se juca piesa „Un negru cum rar se întâlnește prin­tre albi”, sau „Adonis de abanos”. A ieșit pe scenă un om vopsit care, în cursul piesei, și-a jertfit viața pentru a-și salva stăpânul; acesta era însă un om de nimic, un nătărău. Veți fi crezând oare că ne­grii n-au să fie niciodată în stare de altceva decât să se lase de bunăvoie pradă zăvozilor domnului Massiac[36]!? Nu suntem toți ca acest Adonis!

— Adonis? Stați, unde e Adonis? șopti bolna­vul și, ridicându-se în capul oaselor, îi privi pe toți cu ochii lui mari, care mai păstrau scăpărările febrei.

Toți, afară de Marat, se ridicară în picioare; fețele negrilor oglindeau o fericire fără seamăn. Ogé si Biassou se apropiară de pat. Atitudinea lor era plină de respect și se părea că de bucurie uita­seră cu desăvârșire că între ei se află un străin.

— Breda, dragă Breda, scumpul nostru coman­dant! Ce bine că ți-ai venit în simțiri! Ce bucurie să te auzim vorbind! Adonis trebuie să se întoarcă îndată, s-a dus după un medic.

— Mi-e sete, apuse bolnavul.

Sorbi o înghițitură de apă și întrebă doar atât:

— Când trebuie să apară decretul?

— Permite-mi, comandante, îl rugă Ogé, să-ți prezint raportul mâine, când ai să fii din nou în camera ta! Acolo ai să-ți regăsești cărțile, acolo te așteaptă câteva scrisori. Mâine ai să afli cum vor să ne ajute prietenii și cum cei doisprezece căpitani întruniți în vila lui Massiac vor să ne pună bețe în roate aici la Paris.

Bolnavul răspunse:

— Nu-mi este îngăduit să zac. Am să mă fac bine și fără medici, așa cum biruiam boala fără ajutorul vraciului pe când eram copil. Se îndreptă de spate – era mărunt de statură, uscățiv, zvelt, cu mișcări neobișnuit de iuți; dădu să mai adauge ceva, dar auzind râsul lui Marat se opri nedumerit.

— Ai dreptate, prietene negru, se auzi vocea lui Marat, ai dreptate. Și află că și eu mai bucuros tratez cai bolnavi, decât oameni. Nerecunoștința unui cal doare mult mai puțin decât a omului.

— Cine-i dumnealui? întrebă bolnavul luptând cu un acces de tuse.

— Sunt doctorul Marat și mi se mai spune Prie­tenul poporului. Am venit aici la rugămintea fra­telui dumitale care alerga prin tot Parisul, în cău­tarea unui medic. Ți-am dat îngrijirile necesare. Acum ți-e mai bine, așa că pot să plec.

Și întorcându-se spre Ogé:

— V-aș ruga numai să-mi dați puțină apă și o cârpă. Se vede că pielea neagră nu-mi priește mai mult decât cea albă.

Bolnavul îl asculta cu luare-aminte.

— V-am meritat mânia, spuse el, dar în mai puțină măsură decât merită doctorul Marat consi­derația mea... Au trecut multe zile de când mi-am pierdut cunoștința și doar câteva minute din clipa în care mi-am recăpătat-o... A primit doctorul au­rul cuvenit? îl întrebă apoi pe Ogé.

Dar tot Marat îi răspunse:

— Patruzeci de mii de oameni sunt la Paris, care, asemenea mie, nu știu unde o să-și plece mâine capul – cetățeni cinstiți, devotați revoluției. Po­porul francez are grijă de noi și în schimb noi nu luăm de la nimeni niciun fel de plată. Păcat că nuv-a fost adus doctorul Mesmer[37], șarlatanul magne­tic, favoritul reginei. Animal fiind, v-ar fi tratat cu magnetismul animal. O idioție care n-a vindecat încă pe nimeni, dar în schimb i-a îmbolnăvit pe foarte mulți. Vă asigur că ați fi trebuit să adăugați vreo bagatelă de aur la galbenii aceia spanioli. E ahtiat după bani. Ăsta zic și eu medic!

Se auziră câteva bătăi în ușă – un semn conven­țional. Negrii schimbară o privire. Bolnavul, cu ochii țintă la ușă, rosti tare și limpede, așa cum spui o parolă:

— Kviskveia!

Intră o femeie. Făcu o plecăciune bolnavului, apoi, își roti privirea iscoditoare prin cameră.

— Cauți pe cineva, soră Schoelcher? o întrebă Ogé. Dar femeia îl recunoscu pe Marat după haine și i se adresă, zâmbind:

— Se crapă de zi. Am fost la piața de legume și când m-am întors l-am găsit în fața casei pe ser­vitorul dumneavoastră. S-a travestit în cerșetor. Mi-a spus câteva cuvinte ciudate: „Rugați-l, vă rog, pe stăpânul meu să-mi aducă șapte sous”. Nu sunt convinsă că m-a recunoscut, căci astă-noapte, când ne-am întâlnit, era întuneric beznă. Eu însă l-am putut vedea pentru că ținea în mână felina­rul aprins.

— Șapte sous, repetă Marat. I-așda bucuros acești bani cerșetorului, dacă cetățenii îmi vor da voie să-l chem aici.

Negrii se uitară la omul din pat. Acesta încu­viință cu o mișcare a capului. Peste câteva minute intră Laurent Bass; ținea pe umăr o coșcogeamite traistă de milog. Se înclină cu o mutră hâtră, neștiind dacă trebuie să recunoască pe față că negrul din fața lui era insesizabilul Prieten al poporului. Marat își liniști păzitorul cu câteva cuvinte con­venționale. Atunci Laurent Bass scoase din traistă un vraf de șpalturi: era numărul 84 din ziarul „Prietenul poporului”. Așeză foile în fața lui Ma­rat. Acesta parcurse repede articolele, notele și știrile pe care el însuși le scrisese și le recitise de cel puțin trei ori. După ce frunzări din nou tot nu­mărul, notă cu scrisu-i tremurat și necitețImprimatur[38], ca să-și bată joc de termenul folosit de censorul regal. Laurent Bass se ridică până la ure­chea stăpânului, șoptindu-i:

— Ar fi mai bine să nu vă arătați astăzi prin districtul Cordelierilor. Au de gând să vă ceară prin „Monitor” să vă supuneți de bunăvoie jude­cății Adunării naționale.

— Sunt tâmpiți dacă-și închipuie că eu citesc fițuica lor scârnavă, izbucni Marat.

Laurent Bass își continuă raportul:

— Umblă zvonul că aristocrații care au apucat să treacă granița, împreună cu prinții și cu cimo­tiile austriecei, pregătesc un război și au de gând să dea foc Parisului.

— În timp ce ei se pregătesc, noi le-am și con­fiscat domeniile acum trei zile. Și ca să crape și popii de ciudă, în ziua de două noiembrie am con­fiscat și bunurile prinților bisericii.

— Astăzi am văzut pentru prima dată asignațiile cu care au să se schimbe monedele de metal, urmă Laurent. Mie unuia îmi convine de minune; n-am să mai asud când le-oi duce zețarilor leafa.

— Ascultă, Laurent, am o mare rugăminte, spuse Marat. Du, prietene, aceste scrisori la desti­nație, dar vezi să nu te transformi din poștașîn spânzurat. Trebuie să apucăm și noi zilele bune, cu toate că mulți ar dori să ne știe de pe-acum pe lumea cealaltă. Ba unii socot că-i ofensăm prin simplul fapt că trăim. Ce să-i faci! Cu toate că suntem bine crescuți, nu vom împinge politețea pânăane pune capăt zilelor, așa, că să le facem pe plac. Cu bine, prietene.

Marat strânse mâna lui Laurent și-i șopti:

— Am să fac un semn cu creta pe turnul din stânga de la Notre-Dame, la un colț. O cifră, ca de obicei. Când te întorci de la tipografie, trage o linie peste ea. Așa am să știu că la ora stabilită ai să fii la Palais-Royal, sub copacul cel bătrân.

După plecarea lui Laurent, Marat se apropie de pacientul său, care citea o carte, și-l întrebă cum se simte. Ceilalți negri părăsiseră mai de mult odaia, unul câte unul. Bolnavul lăsă jos cartea și răspunse:

— Îngrijirile dumitale mi-au făcut bine, doctore Marat. Te superi dacă îți pun o întrebare, sau chiar două?

Marat îl îmbie cu un gest să vorbească:

— Știi oare, urmă bolnavul, că Schoelcher, fra­tele acestei tinere care a intrat adineauri în ca­meră, a fost primit o dată cu dumneata în loja ma­sonică „Marea Anglie” din Londra? Și iată a doua întrebare: Îl cunoști pe abatele Raynal care a scris această carte?

Marat luă în mână volumul al patrulea din car­tea confiscată și arsă a abatelui, devenit ateu, revo­luționar, dușman declarat al religiei creștine și care reușise să fugă din Franța chiar în ziua când călăul ce arsese cartea urma să-l ardă și pe autor.

Săgetând în răstimpuri, cu privirea-i scăpără­toare, pe bolnav și pe bătrânul negru care intrase fără zgomot, legănându-se ca o rață, doctorul citi: „Nicăieri otrava creștină n-a nenorocit atâția oameni ca în bogatele colonii ale Lumii Noi. Acolo, bogătașii folosesc religia pentru a-și ascunde vi­ciile, iar pe oamenii care se deosebesc de ei doar prin culoarea pielii îi învață să fie virtuoși, înțelegând prin virtute supunerea robului față de stăpân. Se apropie epoca marilor republici. Sclavii albi și negri se vor înfrăți pentru a elibera lumea.”

— Nu-i pot suferi pe popii renegați, spuse Ma­rat, chiar dacă au scris, ca acesta, „Istoria filozofică și politică a instituțiilor și comerțului european în cele două Indii”. Am mai văzut asemenea poze, adăugă el și lovi cu unghia gravura pe care se vedea un colonist vânzând o femeie tânără unor corăbieri, negustori de sclavi. Urăsc și eu negoțul de sclavi, dar și mai mult îmi displac materialiștii și ateii. Iar la prima întrebare refuz să răspund. Mi-e somn.

Clătinându-se de oboseală, se apropie de rogo­jină, se culcă și fără să se mai uite la bolnavul care îl urmărea cu ochii lui gravi, atenți, adormi numaidecât.