Defaimarea lui Paganini
Aa
ORAȘUL ZEULUI CU DOUA FEȚE
Clnd timpul deschide o cale nouă, săpând nei brazde pe fața pământului, vechile drumuri – asemenea zbârciturilor de pe un obraz smochinit – își pierd urmele de altădată. Drumurile, pe care istoria le croiește între diferite țări, au parte de năstrușnice prefaceri. Unele te uimesc prin prospețimea, lărgimea și viața lor clocotitoare; altele, căutând să-și păstreze măreția de veacuri, se pustiesc, totuși, și se cufundă în tihna paraginilor. Iarba începe să răsară printre lespezile de piatră, iar rădăcinile copacilor
— Șuvoi vânjos de viață nouă – urnesc pietrele din loc. Până și păsările și dihăniile uită că, pe aceste drumuri, s-au perindat odinioară care triumfale sau a umblat picior de om. Multe din drumurile croite să dureze veacuri de-a rindul își mai păstrează trăinicia de odinioară, dar râmân de izbeliște.
Orașele, așezate de-a lungul marilor drumuri ale istoriei, poartă și ele urmele acestor prefaceri. Unele cad În paragină, altele, dimpotrivă, se umplu de o larmă pe care nu o cunoscuseră mai înainte. Unele se lățesc, înghițindu-și periferiile și ajungând hăt departe cu străzile lor, în timp ce, pe caldarimurile desfundate ale altora, încolțesc semințele aduse de vânturile pornite din crângurile și câmpiile învecinate… Bisericile părăsite de la marginile orașelor sunt tăinuite de frunzișul sălbăticit al copacilor; pe clopote se așterne colbul, iar pânza urzită de păianjeni, între limba și gura lor, licărește în bătaia soarelui.
Nici numele orașelor nu s-au dat la întâmplare. Astfel, nu întâmplător, și-a luat numele de Genova orașul în care s-a născut Paganini, omul condamnat din pricina genialității sale și blestemat pentru talentul pe care l-a avut.
În evul mediu, cetatea se numea Janua, cuvânt care, pe latinește, înseamnă „ușă“. Dar nu chiar o ușă cu canaturi și balamale, ci poartă sau prag, care desparte lumea largă de locuința strimtă a omului. Janua însemna, deopotrivă, întâmpinarea zilei ce va veni – prag între ziua de ieri și începutul zilei de mâine – ca și privirea ațintită înspre viitor, neuitând însă trecutul. Zeul roman Janus era păzitorul pragurilor de casă și al porților orașelor, întruchipare a unei himere geometrice, care statornicea hotarul dintre trecut și viitor, locul unde prezentul devine mai subțire ca umbra pânzei de păianjen.
De aceea, zeul roman era înfățișat printr-un cap cu două fețe. Cu o față privea înainte și cu alta îndărăt, deși amândouă fețele erau ale aceluiași cap.
Să nu uităm că prima lună a anului poartă numele de ianuarie, fiindcă, odată cu venirea ei, se încheie ultimele clipe ale anului care s-a scurs, iar prin ger și vifor străbat glasurile apropiatei primăveri din noul an.
Odinioară, Mediterana – această gigantică elipsă – era împodobită cu o cunună de orașe strălucitoare. În apusul îndepărtat, dincolo de Coloanele lui Hercule, se întindea Oceanul Atlantic. Vechile inscripții grecești pomenesc de călătoriile fenicienilor în partea cealaltă a Coloanelor lui Hercule și despre expediția lui Jason, care a purces să caute lâna de aur. Platon, în „Timeu“ și „Criton“, povestește că, dincolo de Coloanele lui Hercule, era odinioară un drum care ducea înspre Atlantida. Aceasta a ipierit în valurile oceanului, dar rămășițele vechilor ei popoare le mai întfinim și astăzi pe fața pământului. Așa cum Ar- himede vorbește de firicele de nisip, tot așa Platon povestește despre lumile vechi, despre dispariția lor și nașterea altora noi. Lumea veche n-a depășit Coloanele lui Hercule. Îndrăzneții marinari care au pornit spre soare- răsare, deschizând drumuri spre Orient, au avut mai mult noroc decât cei care au călătorit spre soare-apune. Spre Răsărit, se aținteau atât privirile celor ce râvneau la aurul Indiei, cât și gândurile celor mistuiți de dorința de a vedea focul nestins al candelelor Ierusalimului. O pafta strălucitoare la cingătoarea de orașe din jurul Mediteranei, cheie a porților pământului – iată ce era Genova în veacurile acelea.
În Genova, a văzut lumina zilei omul care a năzuit să închidă ușa spre lumea veche și să deschidă poarta spre lumea nouă. La Genova, s-a născut Columb.
Când aurul Americii a potopit Europa și când vechii Indii din Levant i-au luat locul Noile Indii, s-a stins viața drumurilor ce treceau pe la poarta genoveză, legând Europa cu străvechiul Orient.
În secolul XIV, Genova a pierdut Ciprul; peste patru veacuri, a pierdut și Corsica. Această insulă genoveză a fost cotropită de francezi. Iar mai apoi ofițerul corsican Bonaparte a pornit spre Italia, coborând din nord, împreună cu Massena, și s-a îndreptat spre Genova. Orașul cucerit a încercat să-și păstreze neatâmarea și, chiar sub ocupația lui Bonaparte, Republica genoveză continua să-și aleagă dogii. Pe timpul lui, au mai existat încă douăsprezece guvemăminte și opt prefecturi. Aristocrația din consiliul celor zece cirmuia orașul. Orășenii bogați și nobilimea – trei sute la număr – alcătuiau Consiliul cel mare al cetății.
LEGENDA
NAȘTERII
Din gangul care se strecura printre case, dând într-altâ uliță, trei trepte tocite și murdare te duceau la clădirea cenușie din Passo di Gatta Mora. Pe aceste trepte, spune legenda, alunecase o moașă… Poticnindu-se, ea pomeni numele dracului. În aceeași clipă ușa se deschise și se auzi scincetul răgușit și pițigăiat al noului născut, cane era Paganini.
Copilul a plins toată noaptea, a plâns și dimineața. Plângea, tinguindu-se parcă împotriva cruzimii părinților, care-l chemaseră la viață intr-o noapte atât de neagră și furtunoasă, când marea înfuriată se izbea de cele două diguri genoveze, bubuind ca o gură de tun.
Era în noaptea de 27 octombrie a anului 1782.
MIZERIE
În apropiere de Passo di Gatta Mora, se afla, în anii aceia, o clădire lunguiață, care atrăgea privirile trecătorilor prin cercevelele înnegrite ale ferestrelor, prin petele de igrasie, prin tencuiala scorojită și înverzită. Era un han pentru săraci – Albergo dei poveri.
În ceata de copii zdrențăroși, ce năvăleau în stradă tocmai din acea clădire, ca să se joace cu corăbioare de lemn sau de hârtie, făcându-le să plutească pe băltoacele din preajmă, sau care se incăierau în mijlocul uliței, um- plând-o de țipete și larmă, puteai zări un băiețaș cu frunte lată, cu un nas foarte lung, cu păr negru, încirlionțat, și cu falca atât de ieșită în afară, încât avea înfățișarea unei maimuțe. Doi ochi mari, negri, te izbeau în mod ciudat, dacă-i priveai chipul slut. Față de întreaga arătare a copilului – brațe lungi, picioare subțiri, cu labe enorme, degete prelungi la niște mâini deșirate – ochii aceștia, neobișnuit de frumoși, te surprindeau. Când ochii îi seânteiau de curiozitate, i se schimba întreaga față, pierzându-și, ca prin farmec, urâțenia. Dar impresia aceasta trecătoare se destrăma într-o clipă și mica făptură, rin jind, țipând și înjurând sălbatic, se năpustea, laolaltă cu alți tovarăși de joacă, asupra celorlalți copii, șterpelindu-le corăbioarele și bărcuțele purtate pe șuvoaiele repezi ale apei de pe marginea străzii.
În gangurile întunecoase și înguste ale „Hanului”, copiii se jucau de-a v-ați-ascunselea. Duminica după-amiază, se strângeau ca să caște gura la vreun olog bătrân, care, după ce se îmbăta bine, își bătea baba cu cârja. Copiii se cocoțau pe ultima treaptă a scării și, de acolo, priveau pe geamul de deasupra ușii și se desfătau în voie cu scenele acestea de familie. Adesea, apropiindu-se tiptil de ușa odăiței în care cerșetorii jucau zaruri, ei așteptau cu răbdare clipa când păgubașii se luau la bătaie cu câștigătorii.
Una dintre primele lovituri pe care viața i le-a hărăzit lui Niccolo a fost o boală lungă și grea. A zăcut trei săptămâni cu fierbințeli mari, aiurind și sărind din pat, încât a trebuit să i se lege miinile și picioarele și să i se pună pe cap, tot timpul, ștergare udate în apă rece. Boala îl vlăguise. Pentru multă vreme, rămase departe de joaca celor de aceeași vârstă. Ceasuri întregi cânta din lăută, în timp ce mamă-sa cârpea, spăla, călca și pregătea cina sărăcăcioasă. Începu să cânte și din chitara lui taică-său.
Niccolo creștea sub ochii grijulii ai mamei. Pe fratele mai mare, Francesco, mai că nu-l zărea pe acasă: el vorbea totdeauna în taină cu bătrinii care veneau la taclale pe la signor Antonio. Francesco era, pentru Niccolo, un străin, ba mai mult încă – un om nesuferit. La rindu-i, signor Antonio dădea tot mai rar pe acasă.
Trezindu-se intr-o noapte, Niccolo văzu pe maică-sa îngenunchiată în fața crucifixului și rugându-se. Tată-său nu era acasă. Mama aruncă o privire feciorului și, apropiindu-se de pat, îi spuse:
— De ce nu dormi? O să vină și tata îndată, că nu-i departe. Joacă și pierde; speră să ne aducă fericire, dar ne cășunează numai necazuri!…
Abia a doua zi, pe la amiază, se întoarse acasă Antonio Paganini. Băiatul cânta din lăută. Era atât de absorbit, încât nu băgă de seamă când intră tatăl. Acesta rămase locului și îl ascultă zâmbind. În spatele lui, chiar în prag, se oprise și mama. Când băiatul sfirși de Cântat, tatăl începu să-l aplaude și apropiindu-se de dânsul, puse, poate pentru prima dată, palma lui mare pe capul negru și cârlionțat al copilului. Micul maimuțoi deschise larg gura cu dinții gălbejiți, ridicându-și privirea speriată și lingușitoare înspre chipul aspru al bătrânului.
— Vai, cât ești de slut l – rosti deodată signor Antonio. Duioșia i se irosise de pe obraz. Apoi, întorcându-se către nevastă-sa, îi zise:
— Hai, Tereza, fugi și cumpără ceva de-ale mâncării! Mi-i o foame de lup. Azi ni se cuvine să ne veselim puțintel.
Luă chitara, se așeză în fața băiatului și-i făcu semn din cap.
— Carmagnola!
Tatăl cânta bine, băiatul încerca, sfios, să-i țină isonul. Apoi, Antonio Paganini lovi coardele, dădu la o parte chitara și, cu pași mari, hotăriți, trecu în camera de alături. Ieși de acolo cu o vioară veche și spuse băiatului:
— Niccolo, am să te învăț să cinți la vioară! Am să fac din tine o minunăție! Ai să câștigi bani mulți 1 Știi tu ce-i asta? E vioara care a aparținut unui străbunic al nostru, înmormântat la Capua, chiar în biserica Sfânta Anna. Ceea ce am pierdut eu la bureă, va trebui să câștigi tu, cu vioara. Azi e o zi norocoasă. Vezi mașina aceea? — și arătă cu mâna spre niște tabele de carton, ce se aflau pe masa de scris. Asta-i invenția mea! Am în mână secretul succesului. Discurile astea simple, de carton, se învârtesc și-mi arată taina câștigului…
În clipa aceea, signora Paganini intră cu un coș în. Mână:
— Pot să plec, Antonio?
— Da! Da! Du-te! Scoase din buzunarul vestei ura teanc de bancnote și, alegând-o pe cea de valoare mai mică, i-o întinse. După cum vezi, Terezo, zise el, treburile merg mai bine. Mașina mea de ghicit nu m-a înșelat. Acum știu precis ce numere de loterie trebuie să cumpăr, ca să. Câștiig!…
— Nu te mai osteni degeaba! — îl întrerupse nevasta. Nu-i nevoie să mă minți: știu doar că joci cărți…
— Ba tu minți! — tună bătrinul. Hai, cară-te l Vezi-ți de treabă…
Și astfel începu prima lecție de vioară. Bucățica de om pricepea cu greu cele ce dorea taică-său. Acesta se înfuria și, la fiecare greșeală, îl plesnea peste ceafă. Apoi luă de pe masă o linie lungă, colțuroasă, și se apucă s-o folosească la fiecare greșeală a băiatului. Cu lovituri dibace și aparent ușoare, îi dădea peste mâinir, umplându-i-le de vânătăi. Când Tereza Paganini reveni cu cele târguite, signor Antonio se afla în culmea mâniei. Zăvorise copilul în cămnară, poruncindu-i să execute acolo primul exercițiu de vioară.
Timp de un ceas răsunară din încăperea aceea strimtă sunetele sălbatice și stridente, în timp ce Antonio Paganini ședea la masă cu nevastă-sa, cinstindu-se cu vinul adus. Se lăuda cu câștigurile sale și îl blestema pe signor Law, care ruinase băncile franceze și invadase toată Franța cu bancnote fără valoare, în locul monedei sunătoare de mai înainte, bună și trainică. Îi blestema pe acționarii italieni, care se înțeleseseră cu negustorii francezi. În zilele în care „nemernicii ăia“ de francezi puseseră mâna pe fortăreața cea mare a Parisului și, lepădându-se de sfânta biserică și de Dumnezeu, vârâseră pe rege la închisoare – mările erau bântuite de uragane, care nu mai semănau nici pe departe cu furtunile de altădată… Dar nicio furtună nu pricinuise atâta pagubă comerțului maritim ca răscoala gloatei franceze. Englezii popriseră vasele comerciale ale Franței. Negustorii francezi încetaseră plățile către băncile italiene. Bursa își încetase activitatea. Ale cui păcate trebuia să le ispășească ol, Antonio Paganini, vechi și cinstit misit? De ce tocmai el trebuia să îndure atâtea din cauza răscoalei norodului din Franța?
— Și gloata asta blestemată, detfilând pe ulițe cu bonete roșii și cu hârci înfipte în virful sulițelor, intonează cânte- cul nostru genovez Carmagnola! Cum de nu le e rușine să batjocorească frumoasele noastre cântece 1…
Limba bătrinului Paganini se împleticea tot mai mult. Tot mai des folosea Antonio cuvinte grele. Îi înjura pe toți, vorbea de necinstea nobilimii, de falimentul negustorilor.
Din senin, se apucă să-și laude mașina de ghicit numerele ciștigâtoare. Nu-și dădea seama că soția sa tace, nici nu vedea suferința întipărită pe chipul ei. Tocmai când se lăuda mai tare, lovi cu pumnul în masă:
— Mii de draci! Auzi cum cântă băiatul? O să ajungă departe!…
Abia atunci îndrăzni Tereza să-i aducă aminte că băiatul fusese bolnav nu demult, că era primejdios să i se ceară sforțări atât de grele și de îndelungate și că era timpul să stou și el la masă. Signor Antonio îi tăie cu grosolănie șirul vorbelor.
— Nu va îmbuca nimic până ce nu va cânta primul exercițiu fără nicio greșeală!
La „Han“ se povesteau lucruri ciudate. Francezii așezaseră pe una din marile piețe ale Parisului un fel de estradă, iar pe estradă puseseră niște stâlpi, între care prinseseră un triunghi mare de oțel, care luneca de-a lungul scobiturilor și cădea cu vârful ascuțit în jos. Intr-un cuvânt, francezii imitaseră mașina folosită de bătrânii măcelari din Milano pentru a ucide vitele la abator. Mașina lor, însă, era pentru capete de oameni. L-au scos pe rege din turnul în care-l ținuseră prizonier, l-au pus sub mașină și au lăsat să-i cadă pe ceafă triunghiul cel greu de oțel. Ridicară apoi căpățâna despărțită de trup și, ținând-o de plete, o arătară poporului parizian strâns în preajmă, strigând: „Iată adevăratul rege al Franței!“
Niccolo asculta cu uimire toate aceste vorbe, ce umblau din gură în gură. Se spunea că regele fusese un ticălos și un trădător al poporului, așa încât uciderea lui era o pedeapsă meritată pentru crimele de care se făcuse vinovat în fața țării. Se mai spunea că chemase în ajutor oști străine, pentru a trece Franța prin foc și sabie; se vorbea despre satele franceze, cuprinse de flăcări, despre grozăviile foametei îndurate de cei mulți, despre coaliția împărățiilor vecine, unite pentru a salva pe Ludovic al XVI-lea și despre războiul ce l-au pornit împotriva poporului francez răsculat.
— … Ai auzit? Francezii cintă Carmagnola noastră…
Micul Paganini cinta acum destul de bine. Învățase notele. Iar când lipsea de acasă bătrânul, încerca să compună singur mici cânteee. În închipuirea lui, îi vedea po francezii cu bonete roșii, avântându-se cu drapele ca să cucerească fortăreața Parisului! „Bastia, Bastiliotf, parcă așa-i zice, se căznea să-și amintească micul Paganini, și sunetele ce îi veneau de la sine le reda în cântecul viorii lui vechi și prea mari pentru el. Carmagnola suna melodioasă, plină de viață. Părea alt cântec, altă Carmagnolă. Intr-o zi, profitând de lipsa tatălui, micul Paganini plecă pentru prima dată de acasă, cu gândul să împărtășească și altora cântecul lui. El păși prin gangul întunecos al „Hanului", parcă dosind o pradă. Aici își făcu Niccolo debutul în fața lumii. Simți o mândrie deosebită când glasului viorii lui i se alăturară și vocile oamenilor care-l ascultau. Femeile și bărbații, strânși împrejur, cântau în cor o nouă Carmagnolă. O cântau acum cu toată bogăția de nuanțe pe care i-o dăruise arcușul lui Paganini.
Ca și înainte, soarele strălucea viu deasupra Genovei. Ca și înainte, valurile mării susurau blând, scăldând digul de la Darsena Reale. Ca și înainte, arborii înfloriți din grădina publică, se legănau ritmic, în timp ce monumentele de marmoră din cimitirul Genovei sclipeau albe în ibătaia razelor, străjuind, neclintite în măreția lor, vechile morminte ale aristocraților genovezi.
Nimeni, în afară de consiliul cetății, nu știa că uraganul ce smulgea acoperișurile palatelor bate de la nord spre sud și din apus spre răsărit și că, poate, peste noapte, cerul senin al Genovei se va acoperi de nori. Umblau zvonuri nelămurite că, undeva, în Alpii apuseni, prin trecătorile munților, apăruseră uniforme roș-albastre și că armata de cavaleriști, ce se îndreaptă spre Gastel-Franco și cetatea
Bard, poartă în frunte niște flamuri tricolore. Dar acestea nu erau decât zvonuri. Se rostea un nume italienesc, un nume vestitor de viață fericită și norocoasă pentru cel oare-l purta. Buonaparte – soartă bună – era numele omului care venea dinspre nord, îndreptindu-se către sud, în fruntea unei întregi oștiri de răsculați.
— Cine-i omul acesta? — spunea bătrinul Paganini, șezând la masă. E feciorul unui simplu sindic[1] corsican. Cum dracu își îngăduie canalia asta să poarte uniformă de general, când nu-i nici măcar nobil francez? Cum o să fie în stare să se împotrivească armatelor regulate ale împăratului austriac? Se apropie sfârșitul lumii, adăugă el, sfârșind de băut a patra sticlă de vin. În curând n-o să mai avem unde fugi!
Bursa genoveză se redeschisese de două ori și, de fiecare dată, signor Paganini câștigase bănet, nu glumă. Avea noroc și la cărți, ca și în năstrușnicele sale afaceri cu loteria. Vecinii șușoteau că n-ar fi tocmai lucru curat cu numerele acelea de loterie, că roțile mașinii ar fi unse cu ulei de aur… Bătrânului îi mergea ca-n povești.
Când, pe ulițele Genovei, se porniră vânturile reci ale iernii, lumea începu să fie tare îngrijorată: se vorbea pe față despre înaintarea trupelor franceze dinspre apus, dinspre Nisa. Bătrinul Paganini, însă, părea că nu vede și nu aude nimic. Era cu totul absorbit în operațiunile nespus de complicate ale unei noi… Loterii. Acum, nu mai avea ochi să vadă mașina – cu discurile ei de carton, cu planșetele de lemn, cu acele, săgețile și indicatorul ci de oțel. Biata mașină zăcea intr-un ungher plin de praf, și nici molanul n-o mai băga în seamă. Acum nu mai avea nevoie să facă, noapU’ii, calculele acelea nebunești. Hârșâiiul acelor de oțel pe discuri de carton, asemănător ronțăitului unui șoarece, încetase. Limbile ceasornicului alergau, de data aceasta, singure pentru signor Paganini – timpul lucra pentru el.
Paganini se lăsa în voia soartei. Curentul vremii îi mâna pașii. Apele erau tulburi și, tocmai m aceste ape tulburi, fostul misit genovez avea să prindă un pește gras.
În nord, lucrurile mergeau prost. Puternicele și solidele întreprinderii financiare din orașe începeau să se clatine.
Corăbiile nu mai plecau pe mare. „Pirații militari” ai Angliei ajunseră stăpânii Mediteranei. Romanelli și Spiro, proprietarii unei bănci din Genova, chemară la ei, dis-de- dimineață, pa misitul Antonio Paganini. Citiră împreună proclamația generalului Bonaparte:
„Soldați! Ați fost prost hrăniți, sunteți aproape goi ’ Guvernul republican vă datorează totul, dar nu poate face nimic pentru voi. Răbdarea și curajul eroic, de care dați dovadă, vă fac cinste, dar din aceste virtuți nu vă puteți făuri nici glorie și nici nu puteți dobândi ciștiguri. De aceea, am luat hotărârea de a vă scoate din munți, spre a vă duce într-una din văile cele mai roditoare din lume. În l’ața voastră se deschid drumuri largi, cu orașe mari; o să vedeți o provincie înfloritoare, o țară nouă. Acolo vă așteaptă onoarea, gloria, bogăția! tt
— Așadar! — exclamă bancherul Spiro, fluturind sub nasul lui Paganini fițuica de hirtie albastră. Așadar, sol- dățoiul ăsta necioplit a și trecut la înfăptuirea celor promise armatei lui de tâlhari cu care vine dinspre Nisa?
— Da! — își răspundea tot el singur. Seeătuiește orașele cu jafurile și supune populația unui tribut mai gteu decât moartea!
— Ne-am hotărât să închidem banca! — rosti mai departe asociatul său, adresându-se lui Antonio Paganini. Iar tio, care ne-ai fost un ajutor credincios, îți facem o propunere, care nu poate decât să te onoreze: vei pleca în nord, luând cu tine și oarecare bagaj, anume niște saci cu actele băncii: ipoteci, polițe, chitanțe, acțiuni și rente. Numerarul il lăsăm deocamdată aici. Închidem banca și plecăm pentru citva timp din Genova, undeva mai departe, iar tu vei duce la Cremona sufletul și inima băncii noastre.
Antonio rămase multă vreme pe gânduri. Chipul i sg posomori din ce în ce mai mult. Cu pleoapele neclintite, urmărea prin oglindă expresia de pe fața celorlalți. În sfâr- șit, își ridică privirea plină de o spaimă prefăcută. Pe chipul bancherilor se ivi nedumerirea.
— Noi ți-am încredințat tranzacții însemnate, ai fost mijlocitorul nostru în toate afacerile maritime ale băncii. Spune-ne: cum am putea să te răsplătim dinainte pentru cele ce vei face?
- — Defăimarea lui Pâganinl – cd. 120
Romanelli vorbise mai mult decât se cuvenea. Spiro se încruntă și rosti răspicat:
— Știi? La nevoie, mă pot învoi cu frate-meu care tocmai e gata să plece în nord, dacă treaba aceasta e prea grea pentru dumneata, signor Paganini l
Atunci bătrinul misit se hotărî să dea lovitura. El cunoștea relațiile dintre cei doi frați. Știa că se despârțiseră, în urma unei afaceri necurate. Știa că nu din sentimente familiale renunțase signor Spiro să mai amestece poliția austriacă în relațiile dintre el și propriul său frate, căutând să facă uitată cât mai degrabă toată povestea.
Paganini îi măsură cu privirea și, luând o înfățișare și mai jalnică, zise:
— Prea stimații mei domni, nu uitați că am nevastă și copii! Nu-i pot lăsa în voia soartei! Dacă părăsesc orașul în care m-am născut, trebuie să-i iau cu mine. Trebuie să-mi cumpăr o trăsură bună. Caii mă vor costa mai mult decât pe alți călători, căci trebuie să-i obțin fără complicații. În același timp, trebuie să trec numaidecât drept un călător sărac. Recunoașteți, ca să fim drepți, că ceea ce-mi cereți este tot una cu a mă azvârli chiar în gura leului
Se făcu tăcere.
Scena aceasta se repetă încă de trei ori, după care, signor Spiro, cu inima strânsâ ca intr-un clește, fixă suma de cinci mii de lire.
Paganini se ridică și, ținându-și pălăria în mână, le spuse:
— Domnilor, mă așteaptă familia, dați-mi voie să plec! Vă rog să mă credeți că… eu… din toată inima…
Dar Romanelli îl opri cu un gest brusc:
— Ia mai las-o și tu, ce naiba! Hai, spune suma care să-ți acopere nevoile familiei! Dar ce zor-nevoie să cari cu tine nevasta și copiii?
— Nu, domnilor, vă rog să mă iertați, dar…
Paganini se îndreptă către ușă, signor Spiro îi tăie repede drumul, apropiindu-se de raftul pe care erau rân- duite catastifele băncii. Luând un registru gros, se propti în ușă cu picioarele depărtate și-i spuse:
— Gândește-te și tu, încăpățânatule, ce putem face, când suntem aproape ruinați!


— Tocmai de aceea nu vreau să vă mai sporesc pierderile, domnii mei… — zise Paganini. Voi trăi și eu, s&rmanul de mine, din cei câțiva gologani agonisiți cu sudoarea frunții, în vremea din urmă.
— Hai, spune, odată, ce pretenții ai, ce aștepți de la noi?
Atunci Paganini, aiplecându-și privirile în pământ, zise:
— Procente din toate afacerile maritime ale băncii, de îndată ce domniile voastre vă veți relua operațiunile. Printre actele pe care le voi duce la Cremona, stimații domni vor fi într-atit de buni ca să adauge și angajamentul prin care mă fac părtaș la veniturile băncii și îmi plătesc douăzeci de mii de lire peșin, în ziua plecării.
DRUMUL
PE
PĂMÂNT
În nordul Italiei, la Cremona, locuia signor Paolo Stradivarius. În zilele în care se petrec cele povestite de noi, el își făcea aproape zilnic însemnări, scriind în carnetul său:
„Savoia, Nisa, fortărețele Alexandria, Coni, orașe întărite ca Suza, Bunetti, Exillo au fost cotropite și distruse. Un general francez necunoscut, un aventurier și un nemernic, a împresurat Mantua, una din fortărețele cele m.» i puternice… Milano e ocupat de armatele franceze. Ixi porțile orașului, îți sare în ochi inscripția: «Glorie vitezei armate franceze!» Femei, în rochii viu colorate, și bărbați, în veste de sărbătoare, îi întâmpină pe francezi cu cintetv și urale. Ofițerii sunt acoperiți cu flori, iar tunurile sâut împodobite cu ghirlande și frunze de viță. Jandarmii împărăției austriece au fugit către nord, clerul îngrozit părăsește orașele, și toate acestea din pricina presiunii brutale a unui bandit corsican, care nesocotește religia cato- lică și închide mănăstirile. Pentru a obține măcar un armistițiu, ducele de Parma a plătit, peșin, două milioane și a fost nevoit să dea douăzeci din cele mai bune tablouri din galeria sa și caii cei mai buni din grajdurile sale, lăsând totodată orașul fără provizii. Ducele de Modena a dat zece milioane, precum și toate tablourile și statuile din palat, inspăimintat, regele Neapolelui și-a rechemat tru- pf’lc. Însuși marele pontif al Romei a plătit acestui tâlhar douăzeci și unu de milioane, oferindu-i, pe deasupra, și o sută din cele mai minunate tablouri ale Vaticanului. Apoi, a plecat de la Bologna spre Ferrara, iar din Ferrara mai’ departe, dând, din lașitate, binecuvântarea sa orașului Anco na ca să primească garnizoana franceză. Până și Lom- bardia noastră a fost nevoită să plătească un plocon de douăzeci de milioane. Ce va fi mai departe? Și cine-l însoțește, mă rog, pe acest groaznic răufăcător? Un oarecare Murat, fiu de cârciumar, un oarecare Massena, om fără nicio faimă, și un oarecare Augereau, tot atât de puțin cunoscut. Niciunul n-are blazon de nobil, niciun aristocrat printre ei. Ba, de fapt, se află printre ei și un ti, har cu stemă de baron: colonelul Marbeau“.
La 27 decembrie 1797, generalul francez Dufeau, intervenind în ciocnirea de stradă ce se petrecuse între locuitorii Romei și soldații francezi, a fost rănit mortal. La 10 februarie 1798, sub zidurile Romei, a apărut Berthier, cu o oaste de 18.000 de oameni. Cinci zile mai târziu, cetatea eternă, capitala lumii, unde își avea reședința locțiitorul lui Christos, s-a proclamat din senin Republica Romană, și armata franceză și-a făcut intrarea în Roma cu muzică și drapele. Corpul neînsuflețit al generalului Dufeau a lost îngropat în Capitoliu, unde odihneau cei mai de seamă bărbați din istoria lumii, iar marele pontif, papa Pius al YlII-lca, a fost luat prizonier și dus la Valencia, într-o trăsură simplă, escortat de către ofițerii francezi Miollis și Radet.
Genova era înfometată. Generalul Massena și credinciosul său ajutor Marbeau hrăneau soldații cu un fel de; iluat cleios de ovăz. Bobul și scrobeala treceau drept mâncare aleasă și se împărțeau doar duminica. Ciorba avea în loc de fidea fâșii de piele de la ranițele vechi. Așa trăiau <? i zi de zi și așa se scurgeau lunile. Francezii sufereau de foame. Dinspre nord, aprovizionarea se făcea anevoie. Transporturile franceze pornite din Marsilia erau rapiu- rate pe drum. În zarea mării, se iveau noi și noi puncte albe. Pinzele umflate ale unor uriașe corăbii străluceau în bătaia razelor de asfințit. Apoi corăbiile își aruncau ancorele și un zid lung cuprindea tot orizontul, tivind marginile îndepărtate ale mării. Pe mal, răsăreau patrule de soldați francezi cu chivere și căști sclipitoare. Ștrengarii își băteau joc de ei, văzind cum le atârnă pe trupurile uscățive și prăpădite echipamentul jerpelit și hainele de tot felul, în care rasele călugărești, prefăcute în mantale de campanie, se îmbinau cu uniformele gărzii naționale, ale miliției pariziene sau cu uniformele Convenției.
Santinelele franceze nu lăsau pe locuitori să se apropie de țărm. La capătul digului se aflau posturi de veghe. Vasele comerciale genoveze fuseseră rechiziționate și acum erau folosite pentru nevoile armatei franceze. Comandamentul francez scruta cu îngrijorare orizontul. Pădurea de catarge, vasele ușoare și cele de pază dispăruseră, iar în locul lor se vedeau enormele vase de linie. Acolo se c 0:1- centrase o forță impunătoare, escadra, amiralului englez Keâth. Pe cheiurile de marmoră erau instalate bateriile franceze. Tunurile, cu țevi lungi de aramă, fuseseră scoase de pe roți și așezate în preajma cheiurilor lângă afetele răsturnate, iar pe chei se înșiruiau, printre ghiulele claie peste grămadă și lăzile cu pulbere, balimezurile și moi- tierele.
Generalul Massena ar fi trebuit să plece demult în nord, dar teama unei debarcări engleze îl țintuise în acest oraș, unde populația înfometată mâncase cei din urmă porumbei și cele din urmă ciori, unde era primejdios pentru un câine sau o pisică să iasă pe uliță, unde soldații francezi, luând cu sila năvoadele locuitorilor din împrejurimi, erau nevoiți să se prefacă în pescari și s-o pornească, în amui’g, cu bărcile, dincolo de ultimele întărituri ale diguiu:.
în acele zile, când bubuitul tunurilor se auzea până în depărtări, când pe mare, în fața țărmului liguric, ardeau punțile, se sfâșiau pânzele și se prăbușeau în țăndări catargele, când undeva, prin munții înzăpeziți, se aprindeau focuri, iar pe povârnișuri treceau în goană „strigind, pilcuri tir’ oameni cu arma în mină – în acele zile, (prin Como, Bergamo, Peschiero, trecea o caleașca veche și uzată, cu ușile jupuite și geamurile sparte.
înfofoliți, ca să se apere de vânt, ședeau înăuntru un bărbat, o femeie și un copil. Pe acoperiș erau legate niște b. Tiuturi enorme. Vorreiterul și surugiii, fluierind, pocneau din bice ca să îndemne mârțoagele. Caleașca se oprea mereu În fata drumeților pe care-i întâlnea. De la aceștia aflară că detașamentele franceze ocupaseră șoseaua spre Pavia și Piacenza. Așadar, erau obligați a face cale întoarsă către sud. Drumul spre Cremona era foarte anevoios. Trebuiră s-o ia pe căi ocolite. Tunurile armatei franceze des- f undaseră drumurile. Peste tot, pe unde trecuseră, bateriile franceze lăsaseră urme adinei.
Călătorii noștri nu-și dădeau numele lor adevărat, acela cii Paganini. Spuneau că-s familia unui simplu și sărman frizer, care, înspăimântat de război, se muta de pe țărmul mării în nordul Italiei, chiar în orașul natal. Dormeau prin hanuri mici și murdare. Se culcau îmbrăcați și bătrinul Pr: ganini bodogănea tot timpul, dojenindu-și nevasta pentru dorința ei neînduplecată de a părăsi Liguria. La început. Făcea treaba asta ca un actor, căutând a tăinui astfel adevăratul scop al călătoriei. Mai tirziu, îi deveni un obicei și își luă rolul în serios. Drumul urca mereu, păduricile pline de umbră, cu desișuri de-un verde închis, povâmi- șurilc îmipânzite cu viță de vie, cu frunza bătând în auriu, liv (? 7. Ile de portocali și lărrâi, inundate de soare, se iveau t: >t mai des, alternând cu câmpiile acoperite cu lalele sau cu golașele cringuri de măslini, de-un verde cenușiu. Frunzișurile scăldate de razele soarelui își prefirau pe largi întinderi lumina lor verzuie și diafană. Dar, tocmai la intrarea într-un oraș, se rupse osia. Călătorii au fost nevoiți să întârzie trei zile, aștepând repararea caleștii. Era primul lor popas mai lung. Trudit de greul drumului și doborât de damigeana de vin băută, signor Paganini dormi buștean timp de douăzeci și opt de ore.
…Cățărându-se într-un hambar, micul Paganini scoase vi ara din cutie. Fără să deschidă caietul de note, apucă arcușul. Mama veghea catrafusele; tatăl, beat, sforăia. Jos, 1: poalele muntelui, un fierar ațâța focul din vatră. Cu o clipă mai înainte – strtmbându-se în fel și chip în fața oglinzii și scoțând limba – Niccolo nici nu se gândise să dinte la vioară. Din senin însă îi veni pofta să tălmăcească, prin sunete, impresiile călătoriei, să dea glas simțăminte- lor sale copilărești față de verdeața care năpădea întreaga priveliște.
Pescarii care se întorceau de pe lac se opriră să asculte cintecul viorii. Timp de o oră, băiatul cintă nestingherit, până când, în sfârșit, zări pe fereastră mulțimea care-l asculta. Afară de pescari cu năvoade, erau acolo niște orășeni și un vânător cu pușca la spate. Atunci se opri, lăsă vioara și coborî încetișor scara…
…Drumul urca mai sus, tot mai sus. Caii de schimb pe care-i primeau erau din ce în ce mai prăpădiți. Mârțoa- gele abia puteau trage caleașca mare și largă. Adesea, trebuia să facă popasuri în primul sat ce le ieșea în cale, nu ca să schimbe caii, ci ca să-i lase să se odihnească. Popasurile acestea erau o adevărată nenorocire pentru Niccolo. Bătrânul Paganini, cuprins, pe neașteptate, parcă de-o nebunie, îl silea să cânte la fiecare popas. Îl trezea noaptea și-l punea să tragă cu arcușul ceasuri de-a rinduL Când bietul violonist, obosit și vlăguit, scăpa arcușul din mână, tatăl, cu o lovitură de picior, îl trezea la realitate.
Astfel trecură patru săptămâni de călătorie. Băiatul abia se mai ținea pe picioare. Stând sub ploaie. În bătaia vântului, Niccolo răci și începu să scuipe sânge. Și totuși, tată-său nu-l slăbea cu bătaia… O stângăcie, un tact greșit, o execuție lipsită de viață, toate atrăgeau o pedeapsă. Strugurii cu orez fiert erau puși deoparte, în colțul cel mai îndepărtat al mesei. Băiatul nu putea decât să privească de departe la mâncarea ce-i făcea cu ochiul. Mânuia arcușul pe coardele viorii până simțea o sfirșeală. Atunci, farfuria cu orez se prefăcea într-un munte înalt, acoperit cu omăt. Genunchii i se îndoiau, bărbia îi cădea tot mai grea pe instrument, începe să-l treacă fiori, degetele alergau tot mai agitate pe gâtul viorii. Ce puțin semănau meleagurile acestea cu valea însorită, călduroasă și plină de viață a Lombardiei! Acolo reușise să dea glas impresiilor sale, evocând, prin sunete profunde și calde, vegetația falnică, plină de sevă. Aici, însă, nu erau decât poieni troienite și un munte înalt, acoperit cu zăpezi veșnice, ale cărui păduri apar ca niște pete palide. Dar iată că el poate reda neaua nesfârșită și scânteierile reci și albăstrui ale ghețarilor, prin sunetele subțiri și întraripate ale gamei Iul mi, răsunând ca niște clinchete argintii. Acum, lăuta lui ingâna cu glas curat și înalt melodia culmilor albe…
Când tată-său pleca, micul Paganini desfăcea cu băgare de seamă cureaua cu care era prins coșul cu merinde, apoi, tiptil, o zbughea de acasă. Zburda pe povâmișuri, cerșind bătrânelor miloase câte un boț de brânză de oi sau o cană cu lapte de capră. Obosit și zgâriat de pietrele ascuțite, el se ascundea în ungherele cele mai neumblate, unde bătrtnul nu-l putea găsi. Adormea sub frunzișul pădurii, încălzit de razele soarelui, blestemând vioara, ce începea se transforme pentru dânsul într-un instrument de tortură.
La Genova, într-o veche cameră de supliciu, băiatul avusese prilejul să vadă niște carâmbi de lemn și niște butuci, care, prin forma lor, aminteau cutia viorii. Erau părți din așa-zisa „cizmă spaniolă”, în care se strângea piciorul criminalului, în timpul caznelor. Vioara ajunsese și <>; i un instrument de tortură pentru manile, inima și mintea copilului. Umerii și coatele îl dureau, degetele nu mai aveau putere să țină arcușul. Mina stingă scăpa uneori gitul viorii, lăsând să alunece instrumentul jos, pe rogojină. Umbla săptămâni întregi cu semnele și vânătăile pricinuite de ciupiturile făcute de mâna aprigă a lui signor Antonio. Brațele, picioarele, fața și gâtul îi erau numai vânătăi. De câte ori nu se aruncase maică-sa la picioarele tatălui, implorându-l să-i fie milă de copil? Rugămințile ei insă îl întărâtau și mai mult. Nimic nu era în stare să îniringă îndărătnicia bătrinului Paganini.
— Am să fac din tine o minune, maimuță afurisită!… Oricum ești vândut diavolului, așa că ori vei pieri, ori îmi vel asigura bătrânețele. După plecarea blestemaților de vagabonzi francezi, când lumea va reveni la matcă, am să te scot, băiete, în fața unei mulțimi de domni nobili și avuți. Ai să minunezi și să înduioșezi bogătașii, ai să-i miști în așa fel, încât să-și uite zgircenia…
Veniră apoi zile de bejenie. Fugarii din vicariatele din sud se zoreau acum să părăsească Lombardia. Se zvonea că întreg nordul Italiei căzuse în mâinile Franței. Bătrânul hotărî să se refugieze în Elveția. Începură cutreierările de-a lungul râului Ticino. De la Prato, prin Dazzio Grande și Chioto și lu! nd-o pe drumuri ocolite spre Bruniasco, Al- tanna și Ronno, ajunseră în regiunea lacului Ritom și abia acolo poposiră.
De aici drumul o lua iarăși peste coaste înzăpezite, acoperite cu brazi și pini, ce se tinguiau în bătaia vântu-ui năpraznic, care îți îngheța ini ini le și picioarele și te tâia la față. Caleașca se hurduca, sărind din hârtop în hârlop, apoi omătul nu se mai lipi de roți și se ivi pământul pietros. Țăcăneala celor douăzeci și patru de potcoave îl tnv. I deodată pe bătrinul Paganini, care, ca o pasăre umflată în pene, ședea în fundul caleștii. Omul își șterse cu mânera picătura ce-i atârna pe vârful nasului roșu.
CREMONA
După cumplita săptămână petrecută în munți – din nou verdeață, din nou un drum, unde coastele și văile se schimbau cu nemărginitele întinderi ale lacurilor înghețate, după care urmau pajiști fără sfârșit. Văzduhul răsuna de comurile păstorilor și se auzea dangătul clopotelor. Puzderie de sunete se prefirau acum în sânul naturii.
în sfârșit, se iviră în zare și bătrânele ziduri ale cetății Cremona. Două râulețe și un fluviu: Adda și Oglio și uriașul Po își duceau la vale apele năvalnice. Cetatea și castelul sir. T de o frumusețe nemaivăzută. Iată și bariera. Aplecându-se și dezmorțindu-și picioarele, bătrinul trebui să coboare din caleașcă pentru a se duce la căsuța de piatră cenușie ca să prezinte arțăgosului șef de post actele din care reieșea că signor Antonio Paganini călătorea în regulă. Acum nu mai era un frizer necunoscut, care se întorcea în orașul natal, ci un domn respectabil și demn, cu o profesiune onorabilă: fostul agent comercial Antonio
Paganini, care călătorea împreună cu soția sa, Tereza, și cu fiul lor, Niccolo.
Un nou pocnet de bici și caii o iau singuri la dreapta, spre ulicioara unde se zărește stația de poștă, locul obișnuit pentru popas; abia după câteva zdravene smucituri de hățuri, după sudalmele și pocnetele de bici ale surugiilor, mârțoagele frinte de oboseală și târându-și cu greu picioarele izbutesc, În sfârșit, să întoarcă și s-o ia în partea cealaltă.
Iată și piața orașului. Vechi clădiri gotico-lombarde din secolul XII, marmoră roșie-trandafirie, vârful înalt al catedralei. Ceva mai încolo, o casă cu acoperișul țuguiat din țigle roșii. Ușile joase, dar largi, se deschid, primitoare, în fața oaspeților. Fratele mai mare al tatălui, Vittorio Paganini, e în prag. O perucă albă, făcută chiar din propriul său păr, un nas roșu, ochi plumburii, o bărbie uscățivă și aspră, brăzdată de cute fine, cu o gropiță negricioasă la mijloc, găurită parcă de un cui, urechi mici, cenușii, probabil nespălate demult.
Ochii aceștia îi fac copilului o impresie neplăcută. După salutările cuvenite, unchiul, dându-și la o parte poala hainei, scoate din buzunar o tabacheră, trage tabac pe nas și strănută. Ochii încep să-i lăcrimeze. Și-i șterge cu o batistă verde, pe care sunt brodate niște chei mari, așezate în cruce. Batiste de’ soiul acesta au doar preoții și cei care fac danii însemnate sfintelor lăcașuri.
Dimineața trecu repede. Niccolo împreună cu maică-sa se duseră la biserică. Mama se rugă fierbinte la icoana pe care era zugrăvit un înger cântând din vioară…
Peste noapte, începură s-o scuture frigurile. Pe drum se ținuse tare. Grija neîntreruptă pentru Niccolo, teama că bătăile soțului o să-i vâre copilul în mormânt, dorința continuă de a păstra o îmbucătură mai mult pentru băiat o făcuseră să lupte împotriva bolii și să-și tăinuiască suferința. Aici la Cremona, chiar din prima zi, se duse la biserică pentru a se spovedi. Puterile însă o părăsiră deodată și leșină.
Spre dimineață, zvârcolindu-se din pricina marilor fierbințeli, chemă la ea pe băiat. Îl privi lung, în tăcere, apoi, cu o voce stinsă, îi zise:
— Dragul meu, astă-noapte, îngerul acela, a cărui sfântă icoană am văzut-o amândoi la catedrală, m-a vestit că tu vei fi cel mai mare violonist din lume. Nu degeaba am venit în orașul acesta. Aici au trăit cei mai vestiți făuritori de viori: meșterii Amati, Guarneri și Stradivarius. Presimt că aici o să-ți îngropi mama. Făgăduiește-mi că niciodată n-ai să te lași de vioară.
Băiatul se sperie. Se aruncă în genunchi și îl podidi plânsul. Când lacrimile începură să i se prelingă pe pomeții ieșiți mult în afară și pe bărbia ascuțită, chipul i se urâți și mai tare. Niccolo îi făgădui mamei că o va asculta. I-ar fi făgăduit și mai multe – câte în lună și stele – numai să nu-i audă tânguirile și să-și alunge groaza ce-l cuprindea la gândul că maică-sa l-ar putea părăsi pentru totdeauna.
Trecură câteva zile. Nici vorbă însă de o înmormântare. Mama se însănătoși.
Stând adeseori de vorbă cu el, unchiul devenea zi de 7.1 tot mai vesel și mai blind cu Niccolo. Atenția aceasta trezi o ușoară bănuială în inima băiatului, care dobândise o oarecare experiență a vieții, cât trăise la „Han“. Micul Paganini ciuli bine urechile. El simțise, de parcă ar fi fost om în toată firea, că în convorbirile dintre frați taică-său ascundea ceva unchiului și acesta își pusese în gând să afle printr-însul taina ascunsă cu atâta grijă. Dar Niccolo n-avea habar de nimic. Pentru prima dată, îi păru rău că știe atât de puțin despre afacerile bătrânului. Pentru orice eventualitate însă, își luă aerul că ar ști ceva, dar că este dator să tacă. Șiretlicul prinse. Din acea zi, putu să facă aproape ce voia din unchiul său.
— Îmi zgârii urechile cu scârțâitul ăsta al tău! Ai o vioară îngrozitoare! — îi zise într-o zi unchiul.
Micul Paganini își dădu seama că observația aceasta era doar un pretext pentru o discuție mai serioasă și se pregăti să-i facă față. Își luă din nou mutra unui om care deține un secret important și trecu la contraatac. Il întrebă dacă-i adevăr în tot ce se povestește despre viorile din Cremona, despre meșterii de viori, care au adus faima orașului în lumea întreagă și, în fine, despre Paolo Stradivarius, care locuiește în apropiere de piața catedralei.
Unchiul îl privi cu luare aminte, prefăcându-se că n-ar fi priecput unde bâtea nepotul. În cele din urmă răspunse:
— Prostuțule, orașul nostru e vestit în lumea întreagă pentru fabricile lui de mătase, nu pentru ce spui tu! Ce-i drept, anul trecut a venit pe aici un țicnit, un lord englez, care se tot interesa și-și făcea însemnări despre familia Stradivarius – o familie de nobili respectabili din orașul nostru. Ei au fost senatori și nu s-au ocupat niciodată cu vreun meșteșug. Nu-i mai puțin adevărat că un străbunic al lor, îndepărtat – dar și acesta tot nobil – făcea viori, dar le făcea doar ca să-și treacă vremea, fără să se ocupe de vânzarea lor.
Băiatul îl urmărea cu neîncredere.
— Ascultă-mă! — încercă bătrinul să-l readucă la subiectul ce-l interesa. Voi, înainte de a pleca din Genova, trăiați parcă în lipsuri, nu-i așa?
— Nu, unchiule! — îi răspunse scurt copilul.
— Aha! Vasăzică, o duceați tare greu?
— Nu unchiule I – îi răspunse nepotul pe același ton.
— Vrei să spui că trăiați ca niște cerșetori?
— Nicidecum, unchiule!
Atunci, unchiul se hotărî să pună capăt întrebărilor.
— Știi? — îi zise el, signor Paolo Stradivarius e în viață. Chiar el mi-a povestit cum smintitul acela de lord englez a tăbărft asupra lui cu tot felul de întrebări privitoare La moșii care făcuseră odinioară viori. Și iată ce vreau să-ți spun: clacă starea tatălui tău s-a schimbat Iii bine și acum are bani, atunci roagă-l să-ți cumpere mai bine o vioară de la contele Cosio. Maniacul ăsta are o colecție de șase sute de viori. La el îi îndreaptă signor Paolo pe toți cei care vin să-l plictisească întrebându-l de viori, ca lordul acela nebun. Personal, signor Paolo urăște viorile.
Informațiile nu-l mulțumiră pe băiat.
Iată de ce, intr-o bună zi, signor Paolo Stradivarius se sperie grozav, văzând cum îi răsare la geam, sărind din pom, un drăcușor cu păr negru, care aducea a maimuță.
— Signore, pentru Dumnezeu, vă cer iertare î – strigă copilul. Bat de aproape trei ceasuri la poarta dumneavoastră și nimeni nu-mi dechide!
Șchiopătând, signor Paolo sări la fereastră, apucind în drum și o nuia, cu care avea de gând să-l plesnească pe băiatul socotit drept hoț. Dar micul Paganini îi căzu în genunchi:
— Vă implor, signore, nu mă loviți! Mă bate destul tata. Vă rog, nu mă bateți! Doream numai să aflu de la dumneavoastră cum făceau viorile domnii Stradivarius…
Signor Paolo se încruntă:
— De unde ai picat, maimuță afurisită? Cine ți-a îndrugat basmele astea despre viori? Strămoșii mei au fost senatori, au purtat togi purpurii și berete roșii. Pe mine nu mă interesează poveștile astea, scornite pe seama falnicului meu neam… Ia stai!…
— Signor Paolo se repezi și-l înșfăcă de guler.
— Ești un hoț sadea! Pentru a suta oară repeți aceeași poveste, care i-a scos din minți și pe englezi. Când eram tânăr, niciun neghiob nu se interesa de vechiturile și rablele astea de viori. Acum însă, nu pot face un pas clin pricina smintiților de englezi. Spune-mi! — îl întrebă el cu asprime – cine te-a trimis la mine?
— Nimeni, signore! Nu m-a trimis nimeni. Eu singur am venit, mânat de propria-mi dorință. Eu cânt dintr-o vioară, care…
— În orașul ăsta nu se mai poate respira! — exclamă signer Paolo. E o adevărată nebunie! în tot orașul umblă fel de fel de zvonuri despre viorile Stradivarius. Cum adică? Eu sunt urmașul unor meseriași și numai atât?
— Pe urmă, se înmuie.
— Și tu, mă rog, cine-mi ești? Câți ani ai? Sigur că minți, când îmi spui că, la o virstă așa de fragedă, cânți la vioară!
— Sunt din Genova! răspunde băiatul. Sunt fiul lui signor Antonio Paganini. Tata m-a învățat să cânt din vioară; mi-e dragă viora, deși tata face totul ca s-o urăsc.
Și eu care credeam că am de-a face cu un hoțoman!
— Îi zise signor Paolo. Eu trăiesc aici în Cremona și scriu cronica evenimentelor ce se petrec sub ochii noștri. Ce năpastă se abate asupra Italiei noastre…
— Bătrinul vorbea câteodată ca pentru sine. — într-un singur an s-au petrecut atâtea în lume, câte nu se petreceau altădată nici într-un veac! Vasăzică, ai socotit că nu-i nimeni acasă,
- — Defăimarea Iul Paganini – cd. 120
— Se adresă el din nou băiatului, – și te-ai gindit să șterpelești ceva de pe aici, hai?
Iar ridica nuiaua și iar o lăsă în jos. Abia acum observă băiatul că signor Paolo era tare bătrki. Uneori falca îi cădea în jos. La pieptu-i uscățiv, abia prinse de gheroc, se bălăbăneau niște decorații ciudate…
— Parcă întreaga Europă a înnebunit! Ba detronează capete încoronate, ba, așa din senin, începe să prețuiască niște vechituri de viori, socotindu-le mai de valoare decât pe cele bune care se fac în zilele noastre. În primul rând ar trebui să-mi dovediți că viorile vechi sunt mai bune decât cele noi… Tot așa cum trebuie să-mi dovediți că politica asta nouă e mai bună decât cea veche, adăugă el. O strim- bătură plină de furie îi schimonosi deodată fața sir. Ochi- nită. Și ar mai trebui să-mi dovediți, strigă el, că Republica Franceză este mai presus decât monarhiile care durează de veacuri!
Bătrânului îi căzură ploapele, apoi deodată, silindu-se parcă să se trezească, se adresă lui Niccolo:
— Așadar, băiețașule, du-te la contele Cosio! Este un nerod, care-i nebun după viori. El a scornit bârfelile astea pe seama familiei Stradivarius, anume că noi am fi fost niște meșteșugari. Să nu crezi nimic din ceea ce o să-ți spună despre familia noastră; e un bătrân maniac și născocește tot felul de basme; dar viori are multe și, în fond, nu o un om rău.
Signor Paolo luă clopoțelul de pe masă și sună. Apăru o femeie cam de vreo patruzeci de ani, voinică și rumenă. Se uită nemulțumită la bătrânul signor, îl măsură pe micul Paganini cu o privire mustrătoare și, adresându-se lui signor Paolo, îl întrebă aspru:
— De ce faceți atâta gălăgie?
— Catarino – zise Stradivarius, condu-l pe băiat și pregătește masa!
— Nu mai avem vin! — îi răspunse Catarina. Dar cum de-a nimerit aici netrebnicul ăsta mic?
Vorbea tăios, cu un aer care ar fi vrut să arate că ea este stăpână în casă și că signor Stradivarius nu-i iese din cuvint.
— Cheile sunt la tine, Catarino! — ripostă înciudat Stradivarius.
— Iar gologanii Ia dumneavoastră! — i-o tăie, necuviincioasă, Catarina.
— Ba sunt la tine! — încercă să i se împotrivească bătrinul.
— Ce-am avut am cheltuit.
Signor Stradivarius mișcă buzele, ca și cum ar fi dorit să răspundă ceva, făcu un gest neprecis și începu să-și pipăie buzunarul de la haină, căutând cheile. Zăbovi mult, scotocind într-un dulap zidit în perete. În cele din urmă, Catarina îi smulse din mâini săculețul cu monede de argint și, întorcându-se repede spre micul Paganini, îi strigă:
— Hai!
— În piața sfmtului Dominic! — îi strigă din urmă Stradivarius.
— Cine te-a vârât în casă, diavole? — îl întrebă amenințător Catarina, deschizând ușa lui Niccolo.
Ca să nu mai încurce lucrurile, băiatul se strecură pe ușa deschisă și o zbughi în stradă…
…Ajunsese aproape de palatul cu două caturi al contelui Cosio, când, deodată, mai-mai să fie trântit la pământ de o palmă trasă drept peste ureche. Cineva îl înșfăcase de spate și-l zgâlțâia fără milă. Zvârlind o privire peste umăr, văzu chipul înfuriat al lui signor Antonio.
— Aici mi-erai, diavole! Tu strici liniștea familiei! Cine dracu te mână pe uliți, când eu, de două zile, nu fac decât să alerg pentru tine la contele Cosio, ca să capăt o audiență? Și, ca un făcut, tocmai astăzi, când a primit să te asculte cum cânți la vioară, îmi hoinărești, naiba știe pe unde! Dacă te mai prind vânturând pe străzi, fără voia mea…
— Dă-mi drumul, te rog! — strigă băiatul. Și eu mă duceam tot la contele Cosio! Am aflat totul!
Signor Antonio îi dădu drumul, privi buimăcit mina cu care-l înhățase de guler și zise:
— Cum? Ce? Ce^ai spus?
— Da, tată! — începu repede Niccolo, căutând să născocească în grabă o frază iscusită… Mă îndreptam spre contele Cosio, fiindcă… Fiindcă… mi s-a spus… că…
— Minți! — zbieră bătrinul. Nu vezi că ți se împleticește limba?
— Asta-i fiindcă m-ai strâns de gât – se găsi să răspundă băiatul.
— Da de unde, asta-i fiindcă minți!
Dar în felul acesta câștigase timp. Acum se aflau în fața grilajului de fier al palatului. Signor Antonio bătu. Portarul deschise. În pas săltăreț, parcă dansând, bătrânul Paganini îl salută pe portar cu atâta respect, ca și cum de dânsul ar fi depins multe și îl rugă să anunțe pe domnul conte că umilul său servitor, Paganini, sosise împreună cu fiu-său, un violonist-minune.
Niccolo Paganini tresări, și ochii cu care-și privea pe sub sprâncene părintele îi scăpărară ca ai unei dihănii mici. Violonist-minune! Pentru o clipă i se păru că uitase de bătăile mâncate și de toate jignirile; ar fi vrut să-i sară de gât și să-i spună că nu-i nevoie să-l mai bată, că va face singur tot ce trebuie, că el și așa îndrăgește muzica și vioara și că, dimpotrivă, după o bătaie, aproape că nu mai e în stare să cânte… Văzând însă zâmbetul slugarnic și vrednic de milă al bătrânului, băiatul înțelese că pentru taică-său suferințele sale nu înseamnă nimic, el socotindu-l doar un obiect oarecare, un mijloc de îmbogățire, o mașină ce trebuia negreșit să-i asigure un câștig. Inima micului Paganini se strinse de durere. Niciodată până atunci nu văzuse pe fața tatălui său un asemenea zâmbet viclean și josnic.
Tatăl nici nu se sinchisea de băiat și nu luă în seamă privirea sfredelitoare a omulețului care-l însoțea. Pentru el, Niccolo însemna mai puțin decât papagalul pentru flașnetar sau decât maimuța pentru un savoryard[2]. În curând, acest papagal trebuia să-i scoată flanșnetarului lozul cel mai norocos.
După o clipă, tatăl și fiul fură introduși într-o sală mare și goală, unde, în fața unei măsuțe, ședea un bătrân cu nas coroiat și cu ochi vioi și bulbucați ca de pasăre răpitoare.
Pe cap avea o perucă cu bucle albe. Purta o haină zmeu- rie, cu un guler de dantelă foarte soios. Manșetele îngăl benite, care-i înconjurau mâinile subțiri și uscățive, semănau cu niște cânpe vechi. O privire mai atentă putea desluși însă că erau dantele din nord dintre cele mai fine și mai trainice. Nu se uzaseră, cu toate că fuseseră purtate ani de zile la mânecile hainei. Boțite și ofilite, ele își păstrau încă frumusețea desenului. Se potriveau de minune cu stăpânul lor, căruia timpul îi încrețise fața. Sub povara anilor, defectele din născare ale chipului i se adânciseră. Bărbia și nasul i se ascuțiseră, dar pielița obrazului, ca o trainică piele de căprioară, nu se veștejise… Totul în ființa lui părea ros și spălăcit, dar fără să-și fi pierdut câtuși de puțin din trăinicie. Văzându-l, erai îndreptățit să te întrebi: oare de câte veacuri dăinuiește omul acesta pe lume, sub ploaia și arșița soarelui italian?
Contele Cosio își cercetă vizitatorii, măsurându-i încet din creștet până în tălpi, când pe unul, când pe celălalt, apoi începu să râdă zgomotos. Ecoul hohotului său răgușit umplu în lung și în lat sala uriașă:
— Așadar, despre țâncul acesta mi-a vorbit bunul meu prieten Meneghetti? Dar e mai mic decât cea mai mică dintre viorile lui Amati! Dând nedumerit din mâini, adăugă: Nu mai departe decât sâptămâna trecută am vân- dut un „Ponsonu pentru copiii englezului acela smintit. După cât știu eu, era singura vioară Stradivarius făcută anume pentru copii. Pe ce-o să cânte fiul dumneavoastră, signor Paganini?
— Pe ce va porunci domnul conte! — răspunse băiatul fără să se uite la tată-său.
Cosio se apropie de un perete și trase de un șnur. Perdeaua imensă, și ea de culoarea zmeurei, se dădu în lături și, în dulapurile de sticlă, sub razele soarelui, începură să scânteieze zeci de viori galbene, verzui, aurii, cafenii, vișinii închise, toate cu arcușurile lor. Unele erau simple și fără podoabe; altele, elegante și împodobite cu incrustații de sidef și mărgăritar. Mai atâmau acolo violoncele groase și pintecoase, viole solide, viori cu arcușuri lungi și scurte, al căror gât meșterii constructori de lăute îl sculptaseră cu profiluri umane, grupuri ciudate sau capete de lei. În sfir- șit, Paganini zări o vioară urâtă și ciudată, scurtă și groasă, având gitul în forma unui cap de buldog.
Micul violonist nu-și putea lua ochii de la dulapurile caro se înșiruiau de-a lungul peretelui enorm al sălii, ca un panou o dată și jumătate mai înalt decât statura unui om. Prin torentul auriu al razelor de soare, în care jucau firicelele fine, când fumurii, când sclipitoare, ale prafului din casă, bătrinul Cosio privea cu ochii unui fanatic, ai unui îndrăgostit, colecția aceasta fantastică de viori, scumpa lui colecție.
Cosio se apropie de micul Paganini și îi ridică părul de pe frunte. Îi privi atent sprâncenele, fruntea, ochii și zise:
— Am împlinit nouăzeci și șapte de ani! Optzeci din ei mi i-am irosit strângând aceste comori. După socoteala mea și după calculele astrologului meu, mai am de trăit doi ani. Casa în care te afli adăpostește cea mai de seamă colecție de instrumente muzicale din lumea întreagă. Pentru ele a fost creat pământul. De dragul lor creatorul universului a sădit în om dragostea și năzuința nemărginită de a preface viața cea plină de necazuri în minunății de sunete.
După ce rosti cuvintele acestea înduioșătoare, bătrinul se apropie de unul din dulapuri. Scoase o legătură de chei mititele și începu să descuie un rând de lacăte, de diferite forme. Când descuie ultimul lacăt, canatul prinse să cânte, în surdină, o melodie și se deschise singur. Rama de frasin cu balamale lunecă în lături și bătrinul luă din cui o străveche vioară aurie. Ținind, plin de grijă, gâtul viorii cu mina stângă, fără a șterge praful ce o acoperise, i-o întinse băiatului, apoi cu aceeași grijă, aproape solemn, îi întinse și arcușul. Îndată, micul violonist începu să cânte.
CONTELE
COSIO
Signor Paganini zise Terezei:
— Am primit, de la contele Cosio, un ajutor de zece ludovici de aur.
— Dar ce, am rămas fără bani? — întrebă îngrijorată signora Tereza.
— Ah, iar te repezi cu ciudățeniile tale! — răspunse bătrânul mânios. Știi bine că nu pot cheltui cu țâncul ăsta banii ce mi-au fost încredințați de stăpinii mei! O să treacă încă mult timp până ce vom putea scoate dintr-însul măcar o centimă. Trebuie să învețe și iar să învețe! Contele Cosio spune că nu va ieși nimic din băiat, dacă nu va începe numaidecât să ia lecții cu signor Rolla. Știi însă cât de scump costă lecțiile la signor Rolla. După mine, cel mai nimerit lucru ar fi să nu mai cheltuiesc banii cu învățătura lui, ci să pornesc cu el într-o călătorie prin Lom- bardia, de îndată ce vor pleca blestemații de francezi. Și or să plece, te rog să mă crezi, or să plece! Ieri s-au adu- nat aici preoții; a venit și un jandarm de la Viena, îmbrăcat în haine de canonic, care a adus vești bune. Francezii sunt bătuți pretutindeni; în curând, le va pieri și urma de pe meleagurile astea.
Vorbind așa, bătrinul scoase un portofel verde, voluminos, și luă din el un teanc de hârtii.
— Iată – rosti dânsul. Din anul una mie șapte sute optzeci și nouă, hârtiile astea nu mai au nicăieri putere de circulație. După moartea regelui francez, s-au găsit regi care au început să distrugă cu sacii acțiunile franceze, ■emise pe timpul regelui. Iată, eu le-am cumpărat pe toate câte le-am găsit în Cremona. N-o sătreacănicio lună și voi fi cel mai bogat om din Lombardia.
— Dar dacă francezii nu vor pleca?
— Vor pleca! Un astrolog de pe aici a prezis deplina lor înfrângere. În stele și planete scrie că vor fi nimiciți cu totul. Marte a intrat în constelația Astreei, iar Astreea înseamnă Austria, adică monarhia Habsburgilor. Știi că eu, după ce am câștigat la loterie, am făcut o danie la biserică. Abatele Saganelli mi-a spus atunci: „Cumpără acțiuni din astea, cumpără cât mai multe!“ Și am cumpărat acțiuni de la el în valoare de două mii de lire.
…Bătrinul Cosio îi spunea micului Paganini povestea viorii:
— Mă auzi, copile? — îi spunea moșneagul, plimbân- du -se prin sala vastă și pustie a palatului său. Aici e patria celei mai minunate viori din lume. Și lucrul acesta s-a putut întâmpla fiindcă aici crește azarolul – un soi de arbore, cunoscut numai de noi – și fiindcă aici firea l-a dăruit pe om cu o deosebită dragoste pentru sunete, făcându-l să năzuiască la cea mai înaltă măiestrie. Acum trei secole, trăia în orașul nostru un oarecare Giovanni Marco del Bussetto, care a primit în casă pe un oarecare Andrea Amati. Bussetto era un meseriaș cinstit, iar Andrea Amati un nobil signor. Întâmplarea a făcut ca amândoi să îndrăgească același lucru. Bătrinul și tânărul se înțelegeau tot atât de bine, cum ne înțelegem noi doi astăzi. Andrea Amati nu s-a mai întors în sânul nobilei sale familii, care socotea că el și-a necinstit blazonul de nobil, devenind simplu. Meseriaș. Chiar și în zilele noastre, există mulți care nu înțeleg că nobila meserie de făuritor de viori nu poate fi socotită o îndeletnicire de rând. Du-te, de pildă, la signor Paolo Stradivarius! El va căuta să-ți ascundă că se trage dintr-o familie de meșteri de viori, deși titlul său aristocratic, cumpărat cu bani, prețuiește mai puțin decât talentul înnăscut al unui meșter de viori. Dar să-l lăsăm în pace pe signor Paolo! E un om bun, scrie cronici pentru urmașii de mai tirziu, dar, în fond, nu trăiește viața din zilele noastre… De ce a plecat Amati de acasă? Îți vine să râzi când te gândești bine de ce… Micul Andrea Amati se juca laolaltă cu copiii lui Bussetto. Copiilor ăstora le era îngăduit să se joace în grădina lui Amati, care, la’rândul lui, mergea în atelierul lui Bussetto. Andrea Amati începu prin a ciopli jucării. Făcea mici viori, iar Bussetto îl ajuta. Într-o bună zi, în lipsa tatălui său, micul Amati tăie toți perii din grădina părintească și îi dărui lui Bussetto. Știi că viorile Amati sunt făcute din lemn de păr? Când bătrânul Amati se reîntoarse acasă și văzu cele întâmplate, nu găsi ceva mai bun decât să-și arunce odrasla în închisoare. Și asta în ciuda sfaturilor și rugăminților din partea celor bătrâni. De aici a pornit totul! Când a ieșit din închisoare, băiatul a rămas în familia Bussetto și s-a arătat neînduplecat la toate stăruințele tatălui său de a se întoarce acasă.
Bătrânul se apropie de dulap și îi arătă niște plăci subțiri de lemn auriu:
— Iată, acesta e lemnul de păr ale cărui roade au fost atât de amare pentru micul Amati și atât de dulci pentru noi… Uncheșii mor, de obicei, înaintea celor tineri. Aproape întotdeauna, tatăl moare înaintea fiului. Andrea Amati ajunse moștenitorul unei mari averi. Dar, să vezi pildă de nobilă pasiune; el nu mai putu să-și părăsească meșteșugul și deveni meșter de viori. Poate că aveau dreptate cei care spuneau că se cam scrântise la închisoare! Lucra ca un apucat. Mereu se grăbea, muncea din răsputeri și nu cunoștea odihna nici ziua, nici noaptea. Nu făcea nimic altceva decât viori, iar dacă nevastă-sa neglija să-i aducă mincarea în atelier, el uita că trebuie să măriânce și era în stare să robotească două-trei zile, fără răgaz, până ce-și termina treaba. I se prezisese nemurirea, dacă va ajunge să facă a patra suta vioară. Și se zorea, deși știa prea bine că nu era vorba de nicio nemurire trupească. Fiecare nouă vioară era mai bună decât cea dinainte, de aceea știa bine ce fel de nemurire îl aștepta. Mâinile lui Amati erau zdrelite, două degete nu mai aveau unghii, dar aceste mâini sluțite – numai tăieturi, bătături și vânătăi – erau tot atât de sprintene cum sunt degetele tale de copil.
Bătrânul Cosio luă mâna lui Paganini, o ridică, apro- piind-o de ochii săi, care nu mai vedeau bine:
— La tine fiecare deget e ca un plisc de rață. Arată urât, dar nici tu nu ești mai frumos. Să știi însă că degete ca ale tale sunt cele mai potrivite pentru vioară.
Curând, micul Paganini învăță să deosebească diferitele soiuri de viori. Le admira bolțile înalte, efurile grațioase și zvelte, aplecate unul spre altul ca îngerii din tablourile călugărului de la Fiesole.
— Asta nu-i o vioară prea puternică. Conții și ducii preferau să asculte pe violoniști în odăi mici; le plăceau sunetele dulci, line și duioase. De aceea, niciodată să nu cânți cu o vioară Amati într-o sală mare. Dacă ai dnta în această încăpere, uite, în colțul acela, unde se află masa mea de scris, mi-ar fi greu să te aud în mijlocul sălii. Nuanțele calde și plăcute nu-s ceva rău. Dar când republica noastră a pornit lupta împotriva asupritorilor, și când haita habsburgică s-a năpustit asupra Italiei de nord, oamenii de atunci au simțit nevoia altor sunete. Eram la Milano când s-a dat un concert în cinstea a numeroși ofițeri. După expresia chipurilor se vedea să noii condottieri[3] căutau în muzică răsunetele avântului lor războinic. Cavaleri ai noilor războaie, ei nu au înțeles nimic din muzica gingașă și dornoală a viorii lui Amati; dar când Servetto, un violonist din Genova voastră, apăru pe scenă cu o enormă vioară Stradivarius și începu să spintece aerul cu sunetele sale, care ar fi putut doborî stoluri de păsări călătoare, atunci, dintr-o dată, trupurile oamenilor acestora se încordară, umerii se îndreptară, piepturile se umflară, ochii începură să le scapere… Cosio se opri, apoi continuă, îngindurat: La Versailles, aproape de Paris, exista cea mai bună colecție din lume de viori Amati. Din anul 1790 însă, colecția a dispărut fără urmă. Erau șase viole, două violoncele și optsprezece viori. Întreaga colecție fusese comandată pentru orchestra de coarde a regelui Carol al IX-! ea al Franței. Se spune că linele piese ale acestei colecții au fost cumpărate de englezi, la prețuri fabuloase, prin diferite orașe din Europa.
[1]Reprezentantul unei instituții, obști sau ci.rpnrații (N. ir.>.
[2]Savoyard cu maimuța — obicei specific locuitorilor din Savoia de a purta o maimuță pe umeri (N. tr.).
[3]Căpetenii de ostași mercenari în Italia evului mediu (N. ir.).