Doamna Bovary

Partea întâi

I

Eram în sala de meditație când directorul intră urmat de un elev nou, îmbrăcat orășenește, și de un băiat de serviciu, care aducea un pupitru din cele mari. Cei care dormeau se treziră, sărind cu toții în picioare, ca și cum ar fi fost surprinși făcându-și lecția.

Directorul ne făcu semn să stăm jos; apoi, întorcându-se spre pedagog:

— Domnule Roger, îi spuse el încet, uite un elev pe care ți-l dau în grijă; intră într-a cincea. Dacă va fi sârguincios și va avea o purtare buna, va trece la cei mari, unde s-ar cuveni să fie, după vârsta lui.

Rămas în colț, după ușă, unde de abia se zărea, noul venit era un flăcău de la țară, de vreo 15 ani, și mai înalt decât oricare dintre noi. Avea părul tăiat drept pe frunte, ca un țârcovnic de sat, un aer de băiat cuminte și foarte fâstâcit. Cu toate că nu era prea lat în spete, surtucul de postav verde, cu nasturi negri, îl strângea pesemne pe la subsuori și lăsa să se vadă prin deschizătura răsfrântă a mânecii niște încheieturi roșii, deprinse să fie goale. Pulpele, în ciorapi albaștri, îi ieșeau din niște pantaloni gălbui, întinși prea tare de bretele. Era încălțat cu niște bocanci grei, prost văcsuiți, cu tălpile țintuite.

Elevii începură să spună lecțiile. Noul venit era numai urechi, atent ca la predică, fără a îndrăzni să stea picior peste picior, ori să se rezeme într-un cot, și la ora 2, când sună clopoțelul, pedagogul fu nevoit să-i atragă atenția că trebuie să se încoloneze și el cu noi.

Când intram în clasă, aveam obiceiul să ne aruncăm șepcile pe jos ca să putem avea mâinile libere; trebuia să le facem vânt sub bancă de cum treceam pragul, așa fel încât să se izbească de perete și să ridice o prăfăraie grozavă; așa era obiceiul casei.

Dar, fie că el nu prinsese mișcarea, fie că nu cutezase să facă la fel, noi terminaserăm rugăciunea, și noul venit tot își mai ținea șapca pe genunchi.

Ceea ce punea el pe cap era o pălăriuță făcută cu de toate; foarte ciudată: semăna și a căciulă, și a șapcă, și a pălărie rotundă, și a caschetă de vidră, și a scufie de bumbac; într-un cuvânt, unul din acele sărmane lucruri a căror mută urâțenie este tot așa de profund expresivă ca fața unui imbecil. Ovală și umflată de balene, ea începea cu trei caltaboși rotunzi; pe urmă, despărțite de o fâșie roșie, alternau romburi de catifea cu romburi de blană de iepure; venea apoi un fel de sac ce se termina cu un poligon cartonat, care avea deasupra o broderie complicată de șnururi, de unde atârna, la capătul unui șiret lung și din cale-afară de subțire, o mică împletitură de fire de aur, în chip de ghindă. Șapca era nou-nouță; îi lucea cozorocul.

— Scoală-te, îi zise profesorul.

Când se sculă, șapca-i căzu. Toată clasa pufni în râs. Se aplecă s-o ridice. Cel de alături i-o dădu jos cu cotul, și el o mai culese o dată.

— Dar descotorosește-te odată de șapca ceea! îi spuse profesorul, care era un om de duh.

Elevii pufniră așa de tare în râs, încât bietul băiat se fâstâci de nu mai știa dacă trebuie să-și țină șapca în mână, s-o lase jos, sau să și-o pună în cap. Se așeză iar și și-o puse pe genunchi.

— Scoală-te, reluă profesorul, și spune-mi cum te cheamă.

Noul venit îngăimă bolborosind un nume nedeslușit.

— Mai spune o dată!

Se auzi iarăși aceeași bolboroseală, acoperită de hărmălaia clasei.

— Mai tare, strigă profesorul, mai tare!

Noul venit, luând atunci o hotărâre disperată, deschise o gură neînchipuit de mare și răcni din toate puterile, ca și cum ar fi vrut să strige pe cineva:

— Charbovari!

Izbucni deodată un tărăboi ce creștea tot mai mult cu țipete ascuțite; băieții urlau, lătrau, băteau din picioare și strigau într-una: "Charbovari! Charbovari!" Urmară apoi sunete răzlețe, ce se potoleau cu mare greutate, ca să înceapă uneori dintr-o dată în câte un rând de bănci, unde mai răbufnea, ici și colo, ca o petardă prost stinsă, câte-un râs înfundat.

Totuși, sub ploaia de pedepse, ordinea se restabili în clasă încetul cu încetul, și profesorul, izbutind să prindă numele de Charles Bovary, după ce-l pusese să i-l dicteze, să-l silabisească și să-l recitească, porunci imediat nenorocitului să se ducă pe banca leneșilor, lângă catedră. El dădu să se miște, dar, înainte de a pleca, se codi.

— Ce cauți? îl întrebă profesorul.

— Șap..., începu sfios noul venit, privind îngrijorat împrejur.

— Toată clasa să copieze cinci sute de versuri! strigă profesorul furios, oprind, ca un Quos ego\'7b1\'7d, o nouă vijelie. Liniște! continuă el indignat, ștergându-și fruntea cu o batistă pe care și-o scoase din teacă. Iar dumneata, cel nou, ai să-mi copiezi de douăzeci de ori verbul ridiculus sum\'7b2\'7d.Apoi, cu o voce mai blândă: Ai să-ți găsești șapca; nu ți-a furat-o nimeni!

Totul intră în calmul obișnuit. Capetele se plecară pe caiete, șinoul venit stătu, vreme de două ore, într-o cumințenie exemplară, cu toate că mai primea din când în când câte-un cocoloș de hârtie zvârlit din vârful peniței, care îl împroșca pe față. Dar el se ștergea cu mâna și sta neclintit, cu ochii în pământ.

Seara, în sala de meditație, își scoase mânecuțele din pupitru, își așeză lucrușoarele și își linie cu grijă colile de hârtie. Îl văzurăm lucrând sârguincios, căutând cu multă trudă toate cuvintele în dicționar. Fără îndoială că numai datorită acestei bunăvoințe de care dădu dovadă nu ajunse să fie dat într-o clasă inferioară; căci dacă știa destul de binișor regulile gramaticale, nu știa să dea frazelor o întorsătură aleasă. Primele lecții de latină le luase cu preotul din sat, fiindcă părinții lui, din economie, nu-l trimiseseră la liceu decât târziu de tot.

Tatăl lui, domnul Charles-Denis-Bartholomé Bovary, fost subchirurg militar, compromis, prin anul 1812, în niște afaceri cu recrutarea și silit în acea vreme să-și dea demisia, profitase atunci de farmecele sale personale ca să pună mâna la repezeală pe o dotă de șaizeci de mii de franci, care i se înfățișa sub chipul unei fete de negustor de tricotaje, ce se îndrăgostise de înfățișarea lui. Chipeș, palavragiu, știind să bată din pinteni, purtând favoriți care făceau una cu mustățile, totdeauna cu degetele pline de inele și îmbrăcat în culori bătătoare la ochi, avea o înfățișare de om cumsecade și ușurința de vorbire a unui comis-voiajor. O dată însurat, trăi doi-trei ani din zestrea soției sale, mâncând bine, sculându-se târziu, trăgând numai din pipe mari de porțelan și întorcându-se acasă doar după spectacol și după ce cutreierase cafenelele. Socru-său muri fără să lase mare lucru; indignat, se avântă în industrie, pierdu ceva bani, apoi se retrase la țară, unde voi să exploateze singur o moșie. Dar cum nu se pricepea mai mult în agricultură decât în stambă — lua caii la călărie în loc să-i trimită la arat, își bea cidrul pus la sticle în loc să-l vândă, își mânca cele mai frumoase păsări din curte și-și ungea cizmele de vânătoare cu slănină de porc — ajunse repede să-șí dea seama că e mai bine să se lase de orice afaceri.

Cu două sute de franci pe an luă cu chirie într-un sat, la hotarul dintre ținuturile Caux și Picardia, un fel de locuință, jumătate fermă, jumătate conac, și, amărât, ros de regrete, blestemând cerul, pornit împotriva tuturor, se închise acolo, de la vârsta de patruzeci și cinci de ani, scârbit de oameni, după cum spunea, și hotărât să trăiască liniștit.

Nevastă-sa fusese odinioară nebună după el, îl iubise cu un servilism care îl îndepărtase și mai mult de dânsa. Veselă altădată, expansivă și drăgăstoasă, devenise, cu vârsta (așa cum se întâmplă cu vinul răsuflat care se oțetește), greu de suportat, arțăgoasă și nervoasă. La început suferise atât de mult, fără să se plângă, când îl vedea ținându-se de toate târfele satului și întorcându-se seara acasă din toate speluncile, scârbit și duhnind a băutură! Mai târziu, mândria ei se revoltă. Atunci tăcu, înghițindu-și mânia cu un stoicism mut, pe care-l păstră până la moarte. Era mereu pe drumuri, după afaceri. Alerga pe la avocați, la președintele tribunalului, nota scadențele polițelor, obținea amânări, iar acasă citea, cosea, spăla, supraveghea lucrătorii, îi plătea, în timp ce, fără să se sinchisească de nimic, domnul, mereu toropit de-o somnolență îmbufnată, din care nu se trezea decât pentru a-i spune lucruri neplăcute, sta și fuma la gura sobei, scuipând în cenușă.

Când avură un copil, trebuiră să-l dea la o doică. Adus acasă, plodul fu răsfățat ca un prinț. Maică-sa îl îndopa cu dulcețuri; taică-său îl lăsa să alerge desculț și, ca să facă pe filozoful, spunea chiar că ar putea foarte bine să meargă gol de tot, ca puii animalelor. Potrivnic înclinațiilor materne, avea în cap un anume ideal viril despre copilărie, după care încerca să-și educe feciorul, voind să fie crescut cu asprime, după moda spartană, ca să ajungă voinic. Îl trimitea să se culce într-o odaie neîncălzită, îl învăța să dea de dușcă pahare întregi de rom și să-și bată joc de procesiunile religioase. Dar, liniștit din fire, micuțul nu prea răspundea acestor strădanii. Maică-sa îl târa mereu după dânsa; îi tăia figuri în carton, îi spunea povești, îi ținea monologuri fără sfârșit, pline de-o melancolică veselie și de dulcegării copilărești. În singurătatea vieții, femeia voi să retrăiască în acest copil toate vanitățile ei spulberate și sfărâmate. Visa pentru el situații înalte, îl și vedea mare, frumos, spiritual, căpătuit la poduri și șosele sau în magistratură. Îl învăță să citească și să cânte două-trei romanțe scurte la un pian vechi de-al ei. Dar, la toate astea, domnul Bovary, care puțin se sinchisea de literatură, spunea că nu face să-și bată capul. Au să aibă ei vreodată cu ce să-l țină în școlile statului, să-i cumpere vreo slujbă sau un fond de comerț? De altfel, cu îndrăzneală, un om răzbate totdeauna în lume. Doamna Bovary își mușca buzele, și copilul hoinărea prin sat.

Mergea în urma oamenilor care arau și zvârlea cu bulgări în ciorile care zburau. Mânca mure pe marginea șanțurilor, păzea curcile cu o prăjină, zvânta brazdele cosite la vremea culesului, alerga prin pădure, când ploua juca țintarul în pridvorul bisericii, iar în zilele de sărbătoare îl ruga pe paracliser să-l lase să tragă clopotele, ca să se spânzure cât era de lung de funia lor groasă și să se simtă purtat în zborul ei.

Astfel crescu ca un stejar. Ajunse să aibă mâini puternice și obraji rumeni.

Când avu doisprezece ani, maică-sa obținu pentru el permisiunea de a învăța carte. Îl însărcină cu asta pe preot. Dar lecțiile erau atât de scurte și atât de neregulate, că nu puteau fi de mare folos. I le dădea, în clipele de răgaz, în altar, stând în picioare, și de mântuială, între un botez și o înmormântare; sau, când nu mai trebuia să plece, preotul trimitea să-i cheme elevul, după vecernie. Urcau în camera lui și se instalau acolo; musculițele și fluturii de noapte se roteau în jurul lumânării. Era cald, copilul adormea; și preotul, ațipind cu mâinile pe burtă, începea să sforăie cu gura căscată. Altă dată, când preotul se întorcea de la împărtășania vreunui bolnav din împrejurimi și-l zărea pe Charles hoinărind pe câmp, îl chema, îl dojenea vreun sfert de ceas și nu pierdea prilejul să-l pună să conjuge un verb la umbra unui copac. Îi întrerupea un ropot de ploaie, sau vreo cunoștință care trecea pe acolo. De altfel, el era totdeauna mulțumit de elevul său; spunea chiar că tânărul avea o memorie foarte bună.

Charles nu putea să se mulțumească numai cu atât. Doamna fu energică. Rușinat, sau mai degrabă obosit, domnul cedă fără împotrivire, dar mai așteptară încă un an pentru ca băiatul să primească prima împărtășanie.

Mai trecură șase luni; și, anul următor, Charles fu în cele din urmă trimis la liceul din Rouen, unde-l duse chiar tatăl lui, către sfârșitul lui octombrie, în timpul iarmarocului de la Saint-Romain.

Ar fi acum cu neputință ca vreunul dintre noi să-și mai aducă aminte ceva de el. Era un băiat potolit care se juca în timpul recreațiilor, își făcea serios lecțiile în sala de meditație, atent în clasă, dormind bine în dormitor, mâncând bine în sufragerie. Avea drept corespondent un angrosist de fierărie din strada Ganterie, care-l scotea o dată pe luna, duminica, după ce-și închidea prăvălia; îl trimitea să se plimbe în port, să se uite la vapoare, și pe urmă îl aducea iar la liceu, pe la ora 7, înainte de masă. În fiecare joi seară îi scria mamei lui, cu cerneală roșie, o scrisoare lungă, sigilată cu trei peceți de ceară; după aceea își mai arunca o dată ochii pe caietele de istorie, sau citea un vechi volum de Anaharsis\'7b3\'7d rătăcit prin sala de meditație. Când se plimba, sta de vorbă cu omul de serviciu, care era de la țară, ca și el.

Dându-și mereu toată silința, se menținu totdeauna printre elevii mijlocii, ba chiar o dată obținu o primă mențiune la științele naturale.

Dar când să termine clasa a treia, părinții îl retraseră de la liceu, ca să-l înscrie la Medicină, convinși că va fi în stare să răzbească singur până la bacalaureat.

Maică-sa îi alese o cameră, la al patrulea etaj, care dădea spre L'Eau- de-Robec, la un boiangiu pe care-l cunoștea. Se învoi în privința pensiunii, luă mobilă, o masă și două scaune, aduse de la ei de acasă un pat vechi din lemn de cireș, și pe deasupra mai cumpără o sobiță de tuci, cu provizia de lemne care trebuia să-l încălzească pe sărmanul ei copil. Apoi, la sfârșitul săptămânii, plecă, după ce-i recomandă de o mie de ori să se poarte bine acum, când era lăsat de capul lui.

Programul cursurilor, pe care-l citi pe un afiș, îl zăpăci cu totul; curs de anatomie, curs de patologie, curs de fiziologie, curs de farmacie, curs de chimie, și de botanică, și de clinică, și de terapeutică, fără a mai pune la socoteală igiena, nici farmacologia, nume de a căror etimologie habar nu avea și care í se păreau tot atâtea porți de sanctuare pline de venerabile bezne.

Nu pricepu o boabă din toate astea; oricât asculta, nu prindea nimic. Cu toate acestea, muncea, avea caiete legate, se ducea regulat la toate cursurile, era nelipsit la vizitele bolnavilor, își împlinea toate aceste mărunte obligații zilnice ca un cal de manej care se tot învârte pe loc cu ochii legați, fără să știe ce tot frământă atâta.

Ca să cheltuiască mai puțin, maică-sa îi trimitea în fiecare săptămână, printr-un curier, o bucată de friptură de vițel la cuptor, din care mânca dimineața, când se întorcea de la spital, în vreme ce lovea într-una cu talpa în perete. Pe urma trebuia să alerge la lecții, în amfiteatru, la spital, și să se-ntoarcă acasă, de-a lungul străzilor. Seara, după masa sărăcăcioasă pe care i-o dădea gazda, se urca în camera lui și se așeza iarăși la lucru, în hainele ude, care-i abureau pe trup în fața sobei încinse.

În serile frumoase de vară, la ceasul când străzile, călduțe încă, sunt pustii, când servitoarele joacă "volanul"\'7b4\'7d în fața porții, el deschidea fereastra și sta cu coatele rezemate de pervaz. Râul, care făcea din acest cartier din Rouen un fel de mică Veneție infectă, curgea jos, sub el, galben, violet sau albastru, printre poduri și gratii. Lucrători cinchiți pe mal își spălau mâinile în apă. Pe niște prăjini, care ieșeau din podurile caselor, fuioare de bumbac stăteau întinse la uscat. În față, peste acoperișurile caselor, se întindea cerul senin, roșu în amurg. Ce bine trebuie să fie acolo! Și ce răcoare sub făget! Își umfla nările ca să tragă în piept miresmele dulci ale câmpului, care nu ajungeau până la el.

Slăbi, talia i se deșiră, iar chipul său căpătă o înfățișare tristă, care-i dădea un aer aproape interesant.

În chip firesc, din lene, ajunse să lase baltă toate hotărârile pe care le luase. O dată lipsi de la vizita bolnavilor, a doua zi de la curs, și, gustând farmecele lenii, cu timpul nici nu mai călcă pe-acolo.

Prinse obiceiul de a merge la cârciumă și patima jocului de domino. A se închide în fiecare seară într-un local murdar, ca să bată pe mesele de marmură niște mici osișoare de oaie marcate cu puncte negre, i se părea o prețioasă manifestare a libertății sale, care-l înălța în propria lui stimă. Era ca o inițiere în viață, ca o cale spre plăcerile oprite; și când se întorcea acasă, punea mâna pe clanța ușii cu o bucurie aproape senzuală. Atunci, multe lucruri care mocniseră înăbușite în el începură să iasă la iveala; învăță pe de rost cuplete pe care le cânta celor care erau dispuși să-l asculte; era entuziasmat de Béranger\'7b5\'7d, învăță sa facă un punch și, în cele din urmă, cunoscu dragostea.

Datorită acestor ocupații pregătitoare, căzu răsunător la examenul de ofițer sanitar. În aceeași seară era așteptat acasă, ca să i se sărbătorească succesul.

Plecă pe jos și poposi la marginea satului, unde-o chemă pe maică-sa și-i istorisi totul. Ea-l scuză, dând toată vina insuccesului pe seama nedreptății celor care-l examinaseră, și-l mai îmbărbătă puțin, luând asupra ei sarcina de-a aranja totul. Domnul Bovary nu află adevărul decât peste cinci ani, când se învechise; și-l acceptă, neputând, de altfel, să-și închipuie că fiul lui ar putea fi prost.

Charles se puse deci pe treabă, pregătind pe nerăsuflate toate materiile pentru examen, învățând toate întrebările pe dinafară. Și trecu cu o notă destul de bună. Ce zi frumoasă pentru maica-sa! Se dădu un adevărat banchet.

Unde avea să meargă să-și exercite arta? La Tostes. Acolo nu era decât un medic bătrân. Demult timp doamna Bovary îl pândea să moară; și nici nu apucase încă să se cărabănească bătrânul, că Charles se și instala peste drum, în calitate de urmaș al lui.

Dar să-ți fi crescut fiul, să-l fi învățat medicina și să-i fi descoperit Tostes unde s-o practice, nu era încă de ajuns: îi trebuia și o soție. Maică-sa îi găsi una: văduva unui portărel din Dieppe, care avea patruzeci și cinci de ani și o mie două sute de franci venit.

Cu toate că era slută, uscată ca o surcică și plină de coșuri pe obraz, ca primăvara de muguri, doamna Dubuc avea, desigur, destule partide din care putea să aleagă. Ca să-și ajungă scopul, bătrâna Bovary trebui să înlăture toți concurenții, ba chiar să zădărnicească cu multă dibăcie intrigile unui cârnățar, susținut de popi.

Prin căsătorie, Charâes întrezărise o situație mai bună, închipuindu-și că va fi mai liber și va putea dispune în voie de el și de banii lui. Dar stâpână deveni nevastă-sa: ea-i hotăra ce trebuie să spună în lume și ce nu, îl punea să postească vinerea, să se îmbrace după gustul ei, să-i sâcâie după cum îi poruncea ea pe clienții care nu plăteau. Îi deschidea scrisorile, îi pândea toate mișcările și asculta, de-alături, prin perete, consultațiile pe care le dădea în cabinet de câte ori avea înăuntru vreo femeie.

Trebuia să-și aibă ciocolata în fiecare dimineață și să fie răsfățată la nesfârșit. Se plângea necontenit de nervi, de piept, de proasta ei dispoziție. Zgomotul pașilor îi făcea rău; dacă plecai, nu putea suferi singurătatea; dacă te-ntorceai lângă dânsa, era negreșit ca s-o vezi murind. Seara, când se-ntorcea Charles, își scotea brațele lungi și uscate de sub așternut, i le arunca pe după gât și, silindu-l să se așeze pe marginea patului, se apuca să-i vorbească de necazurile ei: că el o uită, că iubește pe alta! Bine-i spusese lumea că va fi nenorocită; și isprăvea prin a-i cere un sirop oarecare pentru sănătatea ei și ceva mai multă dragoste.

II

Într-o noapte, pe la 11, fură treziți de tropăitul unui cal care se opri drept în fața porții. Fata în casă deschise ferestruica de la pod și discută un timp cu cineva care era jos, în stradă. Venise după doctor; avea o scrisoare. Nastasie coborî scările dârdâind de frig și se duse să deschidă broasca și zăvoarele, unul după altul. Omul lăsă calul și, urmând fata în casă, intră îndată după dânsa. Scoase din boneta lui de lână cu ciucuri cenușii o scrisoare înfășurată într-o cârpă și o întinse delicat lui Charles, care se ridică în cot pe pernă, ca s-o citească. Nastasie, lângă pat, ținea lumânarea. Pudică, doamna sta cu fața la perete, cu spatele la el.

Prin scrisoarea aceea, pecetluită cu ceara albastră, domnul Bovary era rugat să se ducă de îndată la ferma Bertaux, ca să pună la loc un picior rupt. Dar, de la Tostes la Bertaux sunt, mergând de-a dreptul prin Longueville și Saint-Victor, șase leghe bune de drum. Era o noapte întunecoasă. Doamna Bovary-tânăra se temea ca nu cumva bărbatul ei să aibă vreun accident. Se hotărî deci ca rândașul să o ia înainte. Charles avea să plece trei ceasuri mai târziu, la răsăritul lunii. Urma să se trimită un băiat în întâmpinarea lui, ca să-i arate drumul care duce la fermă și să-i deschidă porțile.

Pe la ceasurile 4 de dimineață, Charles, bine încotoșmănat în manta, plecă spre Bertaux. Moleșit încă de căldura somnului, se lăsă legănat în trapul liniștit al calului. De câte ori calul se oprea singur în fața gropilor înconjurate de spini, săpate la capetele ogoarelor, Charles se trezea tresărind, își aducea aminte de piciorul rupt, încerca să-și împrospăteze în minte toate fracturile pe care le știa. Nu mai ploua; începea să se crape de ziuă, și pe crenguțele goale ale merilor păsărelele stăteau nemișcate cu penișoarele lor zburlite de boarea rece a dimineții. Câmpul neted se întindea la nesfârșit, și pâlcurile de copaci din preajma fermelor făceau, ici și colo, pete de un violet-închis pe întinderea cenușie care se pierdea în zare pe fondul mohorât al cerului. Din când în când, Charles deschidea ochii; apoi, obosit de gânduri, era furat de somn, fără să vrea, și curând îl apucă un fel de ațipeală, în care, senzațiile lui proaspete confundându-se cu amintiri, se vedea dedublat, student și totodată însurat, culcat în patul lui, ca adineauri, și străbătând un salon cu oameni operați, ca altădată. Mirosul cald al cataplasmelor se amesteca în capul lui cu mireasma proaspătă de rouă; auzea huruind pe vergelele lor verigile de fier ale paturilor, și pe nevastă-sa dormind... Cum tocmai trecea prin Vassonville, zări pe marginea unui șanț un băiat stând pe iarbă.

— Sunteți doctorul? întrebă băiatul.

Și când auzi răspunsul Iui Charles, își luă saboții în mână și începu să alerge înaintea lui.

Pe drum, din tot ce-i spunea călăuza, ofițerul sanitar își dădu seama că domnul Rouault trebuie să fie un gospodar din cei mai înstăriți. Își rupsese piciorul, în ajun, seara, întorcându-se de la un vecin unde serbase Boboteaza. Nevasta-i murise de doi ani. Nu avea pe lângă dânsul decât pe domnișoara lui, care-l ajuta să țină casa.

Făgașurile deveniră mai adânci. Se apropiau de Bertaux. Băiatul se strecură atunci prin gaura unui gard de nuiele, dispăru, apoi se întoarse la capătul unei ogrăzi ca să deschidă bariera. Calul aluneca pe iarba udă; Charles se aplecă, să poată trece pe sub crengi. Câinii de pază, legați de cotețele tor, lătrau, zbătându-se în lanț. Când intră la Bertaux, calul se sperie și sări în lături.

Era o fermă arătoasă. Pe deasupra porților deschise se vedeau în grajduri cai mari de arătură care ronțăiau tihniți la niște iesle noi. De-a lungul clădirilor se întindea un morman mare de băligar, din care ieșeau aburi, și printre găini și curci, ciuguleau, pe deasupra, vreo cinci-șase păuni, fala găinăriilor din Caux. Târla de oi era lungă, șura înaltă, cu pereți netezi ca palma. Sub un șopron erau două căruțe mari și patru pluguri, cu hamurile, cu bicele, cu jugurile și cu tot echipamentul, ale cărui podoabe de lână albastră erau prăfuite de colbul mărunt căzut din pod. Ograda mergea urcând, plantată cu copaci așezați simetric, iar dinspre o baltă răsuna gălăgia veselă a unui cârd de gâște.

O femeie tânără, într-o rochie albastră de lână merinos, cu trei volane, ieși în prag în întâmpinarea domnului Bovary, pe care-l pofti în bucătărie, unde pălălăia un foc mare. Mâncarea oamenilor clocotea primprejur în oale de toate mărimile. Haine ude erau puse la uscat sub acoperișul căminului. Lopățica, cleștele și vârful foalelor, toate de-o mărime colosală, străluceau ca oțelul șlefuit, iar de-a lungul pereților se întindeau tot soiul de ustensile de bucătărie, în care se oglindeau, inegal, flacăra luminoasă din sobă, laolaltă cu primele licăriri ale soarelui batând în geamuri.

Charles sui la primul cat să vadă bolnavul. Îl găsi în pat, asudând sub plapumă, cu boneta de bumbac aruncată cât colo. Era un om scund, gras, de vreo cincizeci de ani, cu pielea albă, ochii albaștri, cu chelie deasupra frunții și care purta cercei. Pe-un scaun, alături, avea o carafă mare de rachiu, din care-și turna din când în când ca să-i mai vină inima la loc; dar cum îl văzu pe doctor, se potoli și, în loc să înjure cum făcea de douăsprezece ore, începu să geamă încetișor.

Era o fractură simplă, fără nici o complicație. Charles nici n-ar fi cutezat să-și dorească una mai ușoară. Atunci, amintindu-și felul de a se purta al profesorilor lui la patul răniților, își îmbărbăta pacientul cu tot felul de glume și mângâieri doftoricești, care sunt ca uleiul cu care ungi bisturiul. Ca să facă rost de atele, căutară în droșcărie o legătură de șipci. Charles alese una, o tăie ín bucăți, o netezi cu un ciob de geam, în timp ce fata în casă rupea niște cearceafuri ca să facă fese, iar domnișoara Emma se străduia să coasă niște pernițe. Cum nu-și găsea repede cutia de lucru, tatăl ei își pierdu răbdarea; Emma nu-i răspunse nimic; dar, cosând, se înțepa la degete și le tot ducea la gură să le sugă.

Charles fu surprins de albeața unghiilor ei. Erau lucioase, ascuțite la vârf, mai curate decât fildeșurile de Dieppe și tăiate în formă de migdală. Mâna ei totuși nu era frumoasă, poate nu destul de palidă și cu osișoarele degetelor cam uscate; era și prea lungă și fără mlădieri molatice. Ceea ce avea frumos erau ochii; deși căprui, păreau negri din cauza genelor, iar privirea ei te întâmpina deschis, cu o îndrăzneală candidă.

De îndată ce termină pansamentul, doctorul fu poftit chiar de domnul Rouault să îmbuce ceva înainte de a pleca.

Charles coborî în sala mare de jos. Pe-o măsuță, la picioarele unui pat mare, cu baldachin îmbrăcat în stambă pe care erau zugrăviți niște turci, se aflau două tacâmuri, cu pahare de argint. Dintr-un dulap înalt de lemn de stejar, așezat față în față cu fereastra, venea un miros de stânjenei și de cearșafuri jilave. În colțuri erau așezați la rând, pe jos, în picioare, niște saci de grâu. Era tot ce nu încăpuse în hambarul de alături, în care te suiai pe trei trepte de piatră. Ca să împodobească locuința, agățase într-un cui, în mijlocul peretelui, a cărui zugrăveală verde se cojea sub silitră, un cap de Minervă în creion negru, încadrat într-o ramă aurită, care avea scris jos, cu litere gotice: "Scumpului meu tată".

Vorbiră mai întâi despre bolnav, apoi despre vreme, despre ger, despre lupii care cutreierau noaptea pe câmp. Domnișoara Rouault se plictisea la țară, mai ales acum, când căzuseră pe capul ei aproape toate grijile fermei. Cum în cameră era rece, dârdâia mâncând, lăsând să i se vadă puțin buzele cărnoase, pe care, când tăcea, avea obiceiul să și le muște.

Gâtul îi ieșea dintr-un guler alb, răsfrânt. Cele două pale negre de păr, atât de linse încât păreau dintr-o bucată, erau despărțite în creștet de o cărare subțire, care se afunda ușor, urmând curba craniului, și, de-abia descoperind vârful urechii, se împreunau la spate într-un coc mare, cu o mișcare unduioasă spre tâmple, lucru pe care medicul de țară îl văzu pentru prima oară în viața lui. Umerii obrajilor erau trandafirii.. Purta, ca un bărbat, un lornion de baga, petrecut între doi nasturi de la corsaj.

Când Charles, după ce urcase să-și ia rămas bun de la moș Rouault, se întoarse în sală înainte de a pleca, o găsi în picioare, cu fruntea lipită de geam, privind în grădină, unde haracii fasolelor fuseseră culcați de vânt. Emma se-ntoarse.

— Căutați ceva? întrebă.

— Cravașa, vă rog, răspunse el.

Și, spunând asta, începu să scotocească pe pat, pe după uși, pe sub scaune; cravașa-i căzuse jos, între saci și perete.

Domnișoara Emma o zări și se aplecă peste saci. Din politețe, Charles se repezi și el și, cum întindea brațul în aceeași direcție, simți cum pieptul lui atinge ușor spatele tinerei fete, aplecată sub dânsul. Ea se ridică, înroșindu-se, și-l privi peste umăr, întinzându-i vâna de bou.

În loc să vină la Bertaux peste trei zile, după cum făgăduise, se înapoie chiar a doua zi, apoi regulat, de două ori pe săptămână, fără a mai pune la socoteală vizitele neașteptate pe care le făcea din când în când, ca din întâmplare.

De altfel, totul merse bine; vindecarea urmă după toate regulile, și când, după patruzeci și șase de zile, moș Rouault fu văzut încercând să meargă singur prin cocioaba lui, domnul Bovary începu să fie socotit ca o mare capacitate. Moș Rouault spunea că n-ar fi fost mai bine îngrijit nici de cei mai buni medici din Yvetot sau chiar din Rouen.

Cât despre Charles, el nici nu încerca să se întrebe de ce venea la Bertaux cu plăcere. Dar chiar dacă s-ar fi gândit la asta, și-ar fi explicat tot zelul prin gravitatea cazului, sau poate prin câștigul pe care-l spera. Totuși, oare pentru asta vizitele lui la fermă însemnau, printre bietele îndeletniciri din viața lui, o excepție încântătoare? În zilele acelea se scula cu noaptea în cap, pornea în galop, își îndemna mereu calul, apoi se dădea jos să-și șteargă picioarele de iarbă și, înainte de a ajunge, își punea mănușile negre. Îi plăcea să se vadă intrând în curte, să simtă bariera învârtindu-se pe lângă umărul lui, și cocoșul care cânta pe zid, și slugile care-i ieșeau înainte. Îi erau dragi șura și grajdurile; îi era drag moș Rouault, care bătea palma cu el, spunându-i salvatorul meu; îi erau dragi micuții saboți ai domnișoarei Emma, pe lespezile spălate din bucătărie; tocurile mari o înălțau puțin, și când mergea înaintea lui, tălpile de lemn, ridicându-se repede, plescăiau sec pe pielea ghetei.

Ea-l însoțea totdeauna până la ultima treaptă a scării de la intrare. Când calul nu era încă adus, aștepta și ea acolo. Își luaseră rămas bun, nu-și mai spuneau nimic; boarea vântului o învăluia, ridicându-i valvârtej șuvițele zvăpăiate de la ceafă, sau clătinându-i pe șold cordonul șorțului, ale cărui capete se încolăceau ca niște panglici. O dată, pe o vreme de dezgheț, de pe coaja copacilor se prelingea apa în curte, și zăpada de pe acoperișuri se topea. Emma era în prag; se duse să-și caute umbrela și o deschise. Umbrela, de-o mătase de culoare schimbătoare, prin care treceau razele soarelui, îi lumina cu reflexe jucăușe pielea albă a feței. Surâdea, de dedesubt, căldurii blânde de afară și se auzeau picăturile de apă căzând una câte una pe mătasea întinsă.

În primele zile când Charles se ducea la Bertaux, doamna Bovary-tânăra nu uita niciodată să întrebe cum merge bolnavul, ba chiar, în registrul pe care-l ținea în partidă dublă, alesese pentru domnul Rouault o minunată pagină albă. Dar când află că are o fată, începu să se informeze; și afla că domnișoara Rouault, crescută la maici, la Ursuline, primise, cum se spune, o educație frumoasă, că prin urmare, știa dansul, geografia, desenul, știa să brodeze și să cânte la pian. Asta punea vârf la toate!

"Așadar, își spunea ea, de asta arată așa de vesel când se duce s-o vadă, de asta își pune vesta cea noiuă, chiar cu riscul de-a i-o strica ploaia? Ah! Femeia asta! Femeia asta!"

Și o urî din instinct. La început își descărca amarul prin câteva aluzii. Charles nu le pricepu; apoi, prin reflecții întâmplătoare, pe care el se făcea că nu le bagă în seamă, de teamă să nu dezlănțuie o furtună; în sfârșit, prin vorbe spuse pe șleau, pe neașteptate, la care el nu știa ce să răspundă... Ce mai căuta la Bertaux, de vreme ce domnul Rouault se vindecase, și dumnealor nu plătiseră încă? Ah! fiindcă acolo era o persoană, una care știa să vorbească, să brodeze, o persoană subțire. Asta-i plăcea: îi trebuiau domnișoare de oraș! Și iar începea:

— Fata lui moș Rouault, domnișoară de oraș! Ei, asta-i! Bunicul lor a fost cioban, și au un văr care era cât pe ce să treacă pe la jurați pentru răniri cu prilejul unei încăierări. Nu-i cazul să-ți dai atâtea ifose, nici să apari duminica la biserică în rochie de mătase, ca o contesă. De altfel, vai de el, că de n-ar fi fost rapița de anul trecut, în mare încurcătură ar fi fost cu plata arenzilor întârziate!

De lehamite, Charles nu se mai duse la Bertaux. După multe plânsete și sărutări, într-o mare explozie de dragoste, Héloïse îl pusese să jure, cu mâna pe Evanghelie, că n-o să se mai ducă. Se supuse deci; dar tăria dorinței lui protesta împotriva purtării sale supuse și, printr-un fel de ipocrizie naivă, socoti că această interdicție de a o vedea îi da dreptul să o iubească. Și apoi, văduva era slabă; avea dinți lungi; purta vara și iarna un mic șal negru, al cărui colț îi atârna între omoplați, avea o talie țeapănă, strânsă în niște rochii ca un fel de teci, prea scurte, care lăsau să i se vadă gleznele, cu șireturile pantofilor largi, încrucișate pe niște ciorapi cenușii.

Mama lui Charles venea sa-i vadă din când în când; dar, după câteva zile, nora reuși parcă s-o atragă de partea ei, și atunci îl scrijelau cu reflecțiile și observațiile lor. Nu era bine să mănânce așa de mult! De ce dă totdeauna un păhărel de rachiu oricui intră în casă? Ce încăpățânare, să nu vrea să poarte o flanelă!

La începutul primăverii se întâmplă ca un notar din Ingouville, care avea în păstrare fondurile văduvei Dubuc, profitând de o mare prielnică, să plece cu un vapor, luând cu el toți banii biroului de notariat. Héloïse, ce-i drept, mai avea, pe lângă partea dintr-o corabie, evaluată la șase mii de franci, și casa din strada Saint-François; și, totuși, din toată această avere, atât de trâmbițată, nu apărură în căsnicia lor decât câteva mobile șiniște zdrențe. Lucrurile trebuiră să fie limpezite. Casa din Dieppe se dovedi a fi roasă de ipoteci până-n temelie; ce anume dăduse ea în păstrarea notarului numai Dumnezeu știe, iar partea ei din corabie nu trecu de trei mii de franci.

Așadar, dumneaei mințise! În disperarea lui, domnul Bovary-tatăl, trântind un scaun de dușumea, o învinui pe nevastă-sa că și-a nenorocit feciorul, înhămându-l cu o mârțoagă ca asta, ale cărei hamuri nu făceau nici cât pielea. Veniră la Tostes. Urmară explicații, scene. Aruncându-se în brațele lui Charles, Héìoïse îl imploră, plângând, s-o apere de părinții lui. Acesta voi să le vorbească în favoarea ei. Supărați, părinții plecară.

Dar lovitura fusese dată. Opt zile după aceea, pe când întindea niște rufe în curte, Héloïse începu să scuipe sânge, și a doua zi, pe când Charles era întors cu spatele, ca să tragă perdeaua la fereastră, ea spuse numai: "Ah! Doamne!", scoase un oftat și leșină. Murise! Ce consternare!

Când se isprăvi totul la cimitir, Charles se întoarse acasă. Nu găsi pe nimeni jos; urcă la etaj în cameră, îi văzu rochia care mai atârna la picioarele patului; și atunci, sprijinindu-se de birou, rămase așa până seara, pierdut într-o visare dureroasă. La urma urmelor, ea îl iubise.

III

Într-o dimineață, moș Rouault veni să-i aducă lui Charles plata pentru vindecarea piciorului; șaptezeci și cinci de franci, în monezi de doi franci, și o curcă. Aflase de nenorocirea lui și-l consolă cât putu.

— Știu ce înseamnă asta! spunea el, bătându-l pe umăr; am fost și eu ca dumneata. Când am pierdut-o pe răposata, sărmana, de ea, cutreieram toate coclaurile ca să fiu singur; mă prăbușeam la rădăcina câte unui copac, plângeam, îl chemam pe bunul Dumnezeu, spunându-i tot felul de prostii; aș fi vrut să fiu și eu ca și cârtíțele pe care le vedeam printre crengi, cu pântecele plin de viermi, să fi crăpat, în sfârșit... Și când mă gândeam că în aceleași clipe alții își strângeau la piept nevestele lor dragi, trânteam cu bățul în pământ; eram ca nebun, nici nu mai puneam nimic în gură; mi-era silă numai la gândul de-a merge la cafenea, n-ai crede. Ei bine, încet-încet, zi după zi, primăvară după iarnă, toamnă după vară, toate s-au scurs una după alta, firicel cu firicel, bucățică cu bucățică; s-au dus, au plecat, adică s-au tras undeva, că întotdeauna îți rămâne ceva la fund, ca să zic așa... o greutate, ici, pe piept! Dar cum asta-i soarta noastră a tuturor, nu trebuie să ne prăpădim, și pentru că alții au murit, să vrem și noi să murim... Trebuie să vă scuturați, domnule Bovary: o să treacă! Veniți să ne vedeți; fiică-mea, știți bine, se gândește la dumneavoastră din când în când, și zice că o uitați. Acuși vine primăvara; să facem așa ca să împușcați un iepure și să vă mai distrați nițel.

Charles îi urmă sfatul. Se întoarse la Bertaux; găsi acolo totul ca-n ajun, adică așa cum era cu cinci luni în urmă. Perii erau în floare, și moș Rouault, acum înzdrăvenit, umbla de colo-colo, ceea ce dădea fermei mai multă viață.

Crezând că este de datoria lui să-l copleșească pe medic cu cât mai multe dovezi de simpatie, din cauza durerii pe care o încercase, îl rugă să nu-și scoată pălăria din cap, îi vorbi în șoaptă, ca și cum ar fi fost bolnav, ba chiar avu aerul că e mânios fiindcă nu se pregătise anume pentru el ceva mai ușor decât pentru ceilalți, cum ar fi niște ulcele cu smântână sau niște pere la cuptor. Povesti tot felul de istorii. Charles se trezi râzând; dar amintindu-și deodată de nevastă-sa, se întunecă. Se aduse cafeaua; nu se mai gândi la ea.

Se gândea tot mai puțin, pe măsură ce se obișnuia să trăiască singur. Plăcerea nouă de a nu mai depinde de nimeni îi făcu în curând singurătatea mai suportabilă. Acum putea să se așeze la masă când voia, să se întoarcă acasă sau să iasă fără să mai dea socoteală, și când era tare obosit, să se lăfăiască în largul lui pe pat. Așadar, se răsfață, se alintă, lăsându-se consolat. Pe de altă parte, moartea soției nu-i făcuse un prost serviciu în meseria lui, căci timp de-o lună de zile toată lumea repeta: "Bietul băiat! Ce nenorocire!" Lumea vorbea de el, clientela-i crescu; și apoi putea să se ducă la Bertaux în voie. Avea o speranță, fără să știe anume ce vrea; o fericire nedeslușită; când își peria favoriții în fața oglinzii, găsea că arată mult mai bine.

Într-o zi sosi pe la ora 3; toată lumea era la câmp; intră în bucătărie, dar la început n-o zări pe Emma. Obloanele erau trase. Prin crăpăturile scândurilor, soarele întindea pe jos niște dungi lungi și subțiri, care se frângeau la colțurile mobilelor și tremurau pe tavan. Pe masă, muștele se urcau de-a lungul paharelor din care se băuse și bâzâiau înecându-se în cidrul rămas pe fund. Lumina zilei, care pătrundea prin hornul căminului, catifelându-i funinginea de pe placa de deasupra, albăstrea puțin cenușa rece.

Stând între fereastră și vatră, Emma cosea; nu avea nimic pe cap, iar pe umerii goi se vedeau mici broboane de sudoare.

După cum era obiceiul la țară, îi oferi ceva de băut. El refuză, ea stărui, și în cele din urmă îl pofti, râzând, să ia cu dânsa un pahar de lichior. Se duse deci să caute în dulap o sticlă de "Curaçao", luă două păhărele, pe unul îl umplu ochi, turnă un pic și în celălalt și, după ce ciocni, îl duse la gură. Cum păhărelul era aproape gol, își lăsă capul pe spate ca să bea și, așa, cu capul dat pe spate, cu buzele țuguiate, cu gâtul întins, râdea că nu simte nimic, în timp ce cu vârful limbii, trecut printre dinții ei delicați, lingea încetișor fundul paharului.

Se așeză din nou pe scaun și reîncepu să cârpească un ciorap alb; lucra cu fruntea aplecată; nici unul nu scotea o vorbă. Curentul furișat pe sub ușă sufla ușor praful de pe lespezi; el îl urmărea cum se târăște și nu auzea decât bătaia tâmplelor și cotcodăcitul unei găini care ouase undeva, prin curte. Din când în când, Emma își răcorea obrajii cu podul palmelor, pe care apoi le răcea punându-le pe măciulia de fier a grătarului de la sobă.

Se plângea că, de când s-a desprimăvărat, suferă de amețeli, și întrebă dacă băile de mare i-ar face bine; începu să-i povestească de timpul când era la maici, iar Charles, de liceu, și limbile se dezlegară. Urcară în camera ei. Îi arătă vechile caiete de muzică, cărțuliile pe care le primise ca premii și cununile de frunze de stejar, uitate într-un fund de dulap. Îi mai vorbi de maică-sa, de cimitir și chiar îi arătă în grădină stratul din care în fiecare vineri de la începutul lunii culegea flori ca să i le pună pe mormânt. Dar grădinarul pe care-l aveau nu se pricepea deloc; tare prost mai servea! Ar fi dorit foarte mult ca măcar în timpul iernii să locuiască în oraș, cu toate că zilele frumoase, atât de lungi, făceau poate viața la țară și mai plicticoasă în timpul verii; și, după ceea ce spunea, vocea ei era limpede, ascuțită, sau, atunci când își vorbea sieși, cuprinsă deodată de un fel de sfârșeală, se exprima prin lungi modulații, care se pierdeau aproape într-un murmur — când veselă, deschizând niște ochi naivi, când cu pleoapele pe jumătate închise, cu privirea înecată de plictiseală, cu gândul în altă parte.

Seara, când se întorcea, Charles reluă una câte una frazele pe care i le spusese Emma, încercând să și le amintească, să le întregească înțelesul, pentru ca să refacă acea parte din viața ei pe care o trăise pe când el încă n-o cunoștea. Dar niciodată nu și-o putea închipui altfel de cum o văzuse întâia oară, sau așa cum o lăsase abia de-o clipă. Apoi se întreba ce se va întâmpla cu ea dacă se va mărita, și cu cine? Vai! moș Rouault era atât de bogat, și ea... atât de frumoasă! Dar chipul Emmei îi apărea mereu înaintea ochilor, și ceva monoton ca sfârșitul unui titirez îi zbârnâia în urechi: "Dacă te-ai însura, totuși! Dacă te-ai însura?!" Noaptea nu putu să doarmă, simțea că se înăbușe, îi era sete; se sculă să se ducă spre cana cu apă și să bea; deschise fereastra; cerul era spuzit de stele, adia un vânt cald; în depărtare se auzeau câinii lătrând. Întoarse capul spre Bertaux.

Gândindu-se că, la urma urmei, n-avea ce pierde, Charles se hotărî s-o ceară în căsătorie de îndată ce va avea ocazie; dar, de câte ori se ivea vreuna, teama de a nu găsi cuvintele potrivite îi încleșta gura. Moș Rouault n-ar fi fost de loc supărat să-l scape de fiică-sa, care nu-i era de nici un folos în casă. În sinea lui, el o scuza, găsind că era prea deșteaptă pentru plugărie, îndeletnicire blestemată, de vreme ce printre agricultori nu vedeai niciodată vreun milionar. Nu numai ca nu făcuse avere din agricultură, dar moșul pierdea în fiecare an; căci, dacă se pricepea de minune la târguri, unde-i plăceau șiretlicurile meseriei, în schimb agricultura propriu-zisă, cu gospodărirea fermei, i se potrivea mai puțin ca oricui.

Nu-și ducea bucuros mâna la chimir, dar nu cruța nici o cheltuială când era vorba de el, voind să fie bine hrănit, bine încălzit, să aibă un pat bun. Îi plăcea cidrul gros, pulpa în sânge, ceșcuța de cafea cu rom, bine amestecată. Mânca în bucătărie, singur, în fața sobei, pe o măsuță ce i se aducea gata pusă, ca la teatru.

Când își dădu seama că lui Charles i se îmbujorau umerii obrajilor când sta lângă fiică-sa, ceea ce însemna că într-una din zile are să i-o ceară în căsătorie, chibzui dinainte toată afacerea. Îl găsea puțin cam pipernicit și că nu era tocmai ginerele pe care și l-ar fi dorit; dar se spunea că-i un om cumsecade, econom, foarte învățat, și că, fără îndoială, n-o să-i facă șicane în privința zestrei. Și, cum moș Rouault se vedea silit să vândă douăzeci și doi de acri din bunurile sale, căci datora o mulțime de bani zidarului, o mulțime de bani curelarului, iar grindeiul teascului trebuia și el schimbat, își spuse: "Dacă mi-o cere, i-o dau".

Pe la Sfântul Mihai, Charles venise să stea trei zile la Bertaux. Trecu și ultima zi, ca și cele dinainte, tot amânând din sfert în sfert de ceas să-i vorbească. Moș Rouault îl însoți o bună bucată de drum; mergeau pe-un drum desfundat, și erau să se despartă; era momentul. Charles mai întârzie până la colțul gardului, și, în sfârșit, când trecu de gard, se hotărî:

— Domnule Rouault, începu să murmure, aș dori foarte mult să vă spun ceva.

Se opriră. Charles tăcea.

— Ia spuneți-mi despre ce e vorba? Parcă eu nu știu tot? zise moș Rouault, râzând încetișor.

— Moș Rouault, moș Rouault..., bolborosi Charles.

— În ce mă privește, eu n-am nimic împotrivă, continuă fermierul. Deși, fără îndoială, mititica va fi de părerea mea, trebuie totuși s-o întrebăm și pe dânsa. Așa că dumneata du-te; eu mă înapoiez acasă. Dacă e da, mă înțelegi, n-o să mai fie nevoie să te întorci, căci, ce-o să zică lumea, și, de altfel asta ar răscoli-o prea tare. Dar ca să nu stai ca pe jeratic, o să dau de perete oblonul ferestrei; o să-l poți vedea din spate, aplecându-te peste gard.

Și se îndepărtă.

Charles își legă calul de-un copac. Se duse fuga să stea pe cărare; așteptă. Trecu o jumătate de oră, apoi numără nouăsprezece minute pe ceasornic. Deodată se auzi ceva trântindu-se de perete; oblonul se dăduse în lături; încuietoarea-i mai tremura.

A doua zi, de la ora 9, era la fermă. Când intră, Emma se înroși toată, silindu-se să râdă puțin, ca să facă față. Moș Rouault își îmbrățișă viitorul ginere. Amânară orice discuție cu privire la aranjarea intereselor materiale; aveau de altfel tot timpul, deoarece căsătoria nu se cuvenea să aibă loc mai înainte ca doliul lui Charles să ia sfârșit, adică spre primăvara anului viitor.

Iarna trecu în această așteptare; domnișoara Rouault se ocupă de trusoul ei. O parte fu comandată la Rouen, iar ea își lucră singură bonețelele de noapte și cămășile, după niște desene de mode pe care le împrumută. În vizitele pe care Charles le făcea la fermă se vorbea de pregătirile de nuntă, se discuta în ce încăpere să întindă masa; se gândeau la numărul felurilor de bucate care trebuiau pregătite și cu ce anume aveau să înceapă.

Emma ar fi dorit, din contră, să facă nunta la miezul nopții, la lumina torțelor; dar moș Rouault nu pricepu de loc ideea asta. Făcură deci o nuntă la care veniră patruzeci și trei de persoane, la care lumea stătu șaisprezece ore la masă, luând-o de la capăt a doua zi, ba, întrucâtva, și în zilele următoare.