Prieten drag, tovaras al raposatului

1

Dac-aș fuma, ar fi mai ușor ca după fiecare scandal casnic, care de la distanță pare de neînțeles și absurd, să-mi aprind câteva țigări, iar fumul, nicotină, să devină pentru moment dacă nu sensul sau aroma vieții, măcar ceva care să-mi distragă atenția, așa cum tămâia arsă în cinstea mea m-ar ajuta să văd oarece bucurie în viața de apoi. Dar nu mai fumez din copilărie și cred că, dacă aș începe să fumez la treizeci de ani, ar fi tocmai un semn de copilărie sau de prostie.

Ploaia se tot lasă așteptată. Se întunecă. Soția mea s-a închis în baie, dar așa face ea și pentru o baie obișnuită. Și eu mă închid uneori în baie, deși nu am de ce să mă jenez de nevasta mea. Și tocmai asta e și problema care ne-a făcut să ne îndepărtăm unul de celălalt. Seara, când ne pregăteam de culcare, ne dezbrăcăm pe întuneric, iar ziua sau când era lumina aprinsă sau când făceam baie, ne era rușine de goliciunea noastră. Goliciunea era un semn de vulnerabilitate. Și ea ar fi spus același lucru. Dar și eu sunt vulnerabil, mai ales la loviturile ei. Nici nu mai vorbim despre asta, deși înainte tot încercam să explicăm totul și să rezolvăm problemele cu ajutorul cuvintelor.

Pare să fie toamnă, momentul când căldura se duce și începe sezonul când este înmagazinată pentru iarna ce vine. Momentul în care se izolează ferestrele și ușile balcoanelor. Când natura însăși te îndeamnă să te gândești la refacerea sau la consolidarea confortului, fizic sau sufletesc. Dar ce e pentru noi septembrie? Nimic. Tăcem, vorbim mai mult cu interjecții. Fiecare își face cafeaua și omleta pentru sine.

E timpul ca situația asta să ia sfârșit. N-ai cum să împărți o garsonieră.

Dorința de a sări în gol de la înălțime apare de fiecare dată când privesc de la fereastra noastră de la etajul șapte. Dar nu-mi dă curajul necesar pentru a sări. Nu m-am născut sinucigaș. Îmi place foarte mult viața exterioară, dincolo de existența mea. Mă plimb uneori seara pe Hreșceatîk[1] cu mare emoție în piept, încercând să disting chipurile fetelor în lumina înserării, când își așteaptă clienții pe băncuțe sau lângă fântâna din preajma cinematografului Drujba. În amurg, la lumina artificială a felinarelor, ele sunt atrăgătoare, ca niște siluete desenate cu eleganță, ce promit mult, aducând de regulă cu schița abia conturată de pe coperta unei cărți siropoase. Mă imaginez ușor clientul lor sau chiar un apropiat, un prieten. Dar dacă mă imaginez așa nu înseamnă că și sunt. Îmi lipsesc multe – hotărârea, banii, libertatea. Dar ele, ca niște prime rândunele ale modelului de viață american coborât de pe marele ecran, se însuflețesc și roiesc în jurul meu aici, la Kiev. Și se dovedește că sunt atras de această roire care se transformă treptat în viață, în viața care dă la o parte viața trecută, total trecătoare și plictisitoare prin toate detaliile ei, prin toate elementele ei componente, prin fiecare articol de ziar care o descrie în amănunt.

2

Când eram student la Facultatea de Limbi Străine îmi plăcea să mă împrietenesc cu străinii. De la ei învățam și o altă limbă, dar și un anumit sens al vieții. Se deosebeau de noi cum se deosebește o ciupercă albă de un arici. Deosebirea dintre noi pe dinăuntru putea fi comparată numai cu una exterioară evidentă, ca aceea de mai sus. Avuseseră o altă copilărie, alte jocuri. Îmi povesteau despre un joc care, la un moment dat, pusese stăpânire pe mai multe generații de copii care habar n-aveau de copilăria sovietică. Jocul era simplu, trebuia să faci un lanț din persoane cunoscut, care să te ducă la regina Angliei, de exemplu, sau la Margaret Thatcher – ea era atunci mult mai la modă. Reieșea că fiecare jucător putea, prin intermediul a trei-patru persoane legate între ele, să ajungă până la prim-ministrul englez. Principiul era extrem de simplu: eu îl cunosc pe el, el o cunoaște pe ea, ea mai știe pe cineva care îl cunoaște personal pe El sau pe Ea. Am încercat atunci să fac același lucru și

să ajung în felul acesta până la Brejnev sau la Șcerbițki[2]. Nu am reușit. Pur și simplu, lanțul nu se realiza. Și uite, acum, deodată, probabil din cauza disperării din viața, din existența mea, înțeleg cum trebuie jucat acest joc aici, în lumea noastră. Trebuie să încerci să ajungi la criminali. Ei sunt mulți, sunt printre noi și unii dintre ei nu-și ascund neapărat ocupația. Acum vreo zece ani știam cel puțin doi criminali care-și ispășiseră de mult pedeapsa, oameni normali, comunicativi și chiar gata să-ți sară în ajutor. E adevărat, pe atunci ei, criminalii, erau altfel, dădeau dovadă de mai mult romantism. Acum orice relație se întemeiază pe bani și crima a devenit pentru unii o profesie foarte bine plătită. Chiar folosesc un cuvânt nou, din engleză, „killer“. E un fel de continuare a tradiției americane de îmbunătățire a imaginii și a denumirii unor profesii necalificate și lipsite de prestigiu. Îmi aduc aminte că măturătorul sau omul de la salubritate a fost numit în America „specialist în domeniul stării sanitare a mediului urban“. Dar acolo motivul era mult mai simplu și mai de înțeles – acela de a conferi măturătorilor mai multă încredere în sine și respect. Însă la noi a ieșit altceva. Pur și simplu, a ieșit că un criminal cu calificare superioară, care lucrează exclusiv la comandă, primește denumirea de „killer“. Și așa, cel de mai înainte, criminalul de rând, romantic, criminal la beție sau din gelozie, o să rămână tot criminal. Ăștia sunt și prinși, sunt și închiși, în timp ce killerul rămâne imposibil de prins și de văzut.

Gândurile astea mă aduc singure la problema care a încercat de mai multe ori să răzbată din subconștient. Că doar de câțiva ani tot caut o ieșire din fundătura vieții mele. Dar o caut mai mult în minte, mai mult în fanteziile mele. Însă acum soluția a apărut singură, nu ca o ieșire din această situație, ci chiar din viață. Sunt cam prea plin de viață pentru un sinucigaș, dar pentru o victimă sunt cum nu se poate mai potrivit. Un exemplu minunat de nedreptate a sorții: un bărbat deștept, în floarea vârstei, cu multe oportunități înainte să fie ucis la comanda cuiva! Reputația de victimă a unui criminal plătit îmi provoacă imaginația. Îmi închipui cum vor cădea pe gânduri numeroasele mele cunoștințe când își vor da deodată seama că nu știau, practic, nimic despre mine, că eu, cel pe care-l cunoșteau, cu care au băut vin sau cafea, eram un tip implicat în afaceri care necesită anchete sau criminali plătiți. Îmi imaginez cum toți vor fi audiați ca martori, vor fi interogați, li se vor pune zeci de întrebări „delicate“. „Avea dușmani?“, „Cu ce se ocupa?“, „Cine ar fi putut fi interesat de moartea lui?“și așa mai departe. Mai rămâne să găsesc un criminal ieftin, bani pentru onorariul lui, și apoi crima mea ideal planificată va deveni unul dintre multele alte cazuri nesoluționate. Un sfârșit plin de dramatism al unei vieți fără rost. Iar crimele enigmatice mai au o trăsătură interesantă: despre ele se vorbește adesea în ziare, în cărți, sunt relatate în detaliu, cu menționarea numelui victimei, așa că voi avea o șansă reală de a rămâne în memoria colectivă dacă nu a secolului, măcar, în tot cazul, o bună bucată de timp.