Horla

8 mai.

— Ce zi minunată! Mi-am petrecut toată dimineața întins pe iarbă, în fața casei, sub platanul uriaș care o acoperă, o adăpostește și o umbrește în întregime. Îmi place această regiune, și-mi place să trăiesc într-ansa pentru că acolo îmi am rădăcinile, aceste adânci și delicate rădăcini care-l leagă pe un om de ceea ce gândește și de ceea ce mănâncă, de datini ca și de bucate, de felul local de a vorbi, de intonațiile țăranilor, de mirosurile solului, de sate și chiar de aerul însuși.

Îmi iubesc casa în care am crescut. De la ferestrele mele văd cum curge Sena, de-a lungul grădinii, în dosul drumului, aproape la mine acasă, Sena cea mare și lată, care curge de la Rouen la Havre încărcată cu vapoare.

Colo, la stânga, Rouen, întinsul oraș cu acoperișuri albastre, peste care se înalță oastea fără număr de clopotnițe gotice. Sunt nenumărate, subțiri sau late, dominate cu toatele de săgeata de fontă a catedralei și pline de clopote care răsună în văzduhul albastru al dimineților senine, făcând să se audă până la mine blândul și îndepărtatul zăngănit de fier, cântecul lor de bronz pe care adierea mi-l aduce, când mai tare, când mai asurzit, după cum ea se trezește sau ațipește.

Ce frumos era azi de dimineață!

Către ora unsprezece, un lung convoi de vase trase de-un remorcher cât o muscă de mare, și care horcăia de oboseală scoțând un fum gros, trecu prin fața grilajului meu.

După două vase englezești cu pânze al căror pavilion roșu flutura pe cer, venea un splendid vas brazilian cu trei catarge în întregime alb, încântător de curat și de lucios. L-am salutat, nu știu de ce, atât de mare plăcere mi-a făcut priveliștea acestui vas.

11 mai. De câteva zile am puțină febră; mă simt prost, sau mai curând trist.

De unde vin oare aceste tainice influențe care ne schimbă fericirea în descurajare și încrederea în tristețe și descumpănire? S-ar zice că aerul, aerul acesta care nu se vede, e plin de însușiri neștiute. De puteri, de pe urma tainicii vecinătăți a cărora pătimim. Mă trezesc plin de veselie, cu dorința de a cânta în gâtlej.

— De ce?

— Cobor de-a lungul apei; și brusc, după o scurtă plimbare, mă-ntorc disperat, ca și cum m-ar pândi acasă vreo nenorocire.

— De ce?

— Să fie un fior de răceală care, trecându-mi prin piele, mi-a zdruncinat nervii și întunecat sufletul? Să fie forma norilor, sau culoarea zilei, culoarea atât de nestatornică a lucrurilor, care trecându-mi prin ochi, mi-a tulburat gândul? Mai știi? Tot ce ne înconjoară, tot ce vedem fără sa privim, tot ce atingem fără să palpăm, sau numai în treacăt fără să cunoaștem, tot ce întâlnim fără să distingem, produce asupra noastră, asupra organelor noastre și, prin ele, asupra gândurilor și chiar asupra sufletului nostru efecte rapide, surprinzătoare și inexplicabile.

Cât e de profundă taina aceasta a Celor nevăzute! Nu o putem sonda cu simțurile noastre păcătoase, cu ochii noștri care nu știu să vadă nici ce e prea mic, nici ce e prea mare, nici ce e prea aproape, nici ce e prea departe, nici locuitorii unei stele, nici pe acei ai unei picături de apă… cu urechile noastre oare ne înșeală, dat fiindcă ne transmit vibrațiile aerului transformate în note sonore. Ele sunt zâne care reușesc minunea de a transforma acest zgomot în mișcare și, mulțumită acestei metamorfoze, dau naștere muzicii care face să cânte agitația mută a naturii… cu mirosul nostru, mai slab decât acela al unui câine… cu gustul nostru, care de-abia poate discerne vârsta vinului!

A! Daca am avea alte organe care să îndeplinească în favoarea noastră alte minuni, ce de lucruri am mai putea descoperi în jurul nostru!

16 mai.

— Hotărât lucru, sunt bolnav! Și mă simțeam atât de bine luna trecută! Am febră, o febră atroce, sau mai degrabă o stare febrilă de nervi care face ca sufletul să-mi fie tot atât de suferind ca și trupul. Am tot mereu această oribilă senzație a unei Primejdii care mă amenință, această teamă de-o nenorocire care mă paște, sau a morții care se apropie, această presimțire care este, probabil, primul simptom al unei boli încă necunoscute ce încolțește în sângele și în carnea mea.

18 mai.

— Vin de la doctorul meu care m-a consultat, căci nu mai puteam dormi. Mi-a găsit pulsul accelerat, ochiul dilatat, nervii întinși ca niște coarde, dar nici un simptom alarmant. Trebuie să fac dușuri și să iau bromură de potasiu.

2 mai.

— Nici o schimbare! Starea mea e, într-adevăr, bizară. Pe măsură ce se înserează, mă cuprinde o inexplicabilă neliniște, ca și cum noaptea ar ascunde, întrucât mă privește, o groaznică amenințare. Mănânc repede, apoi încerc să citesc; dar nu pricep cuvintele; de-abia dacă deosebesc literele. Umblu atunci în lung și în lat prin salon, (apăsat de-o teamă confuză și irezistibilă: teamă de somn și teamă de pat.

Pe la zece mă sui în odaia mea. De-abia am intrat, învârtesc cheia de două ori în broască și pun zăvorul; mi-e frică… de ce?… Până acum nu mă temeam de nimic… Deschid dulapurile, mă uit sub pat; ascult… Ascult. Ce? Nu e oare ciudat ca o indispoziție, poate o tulburare a circulației, iritația unui circuit nervos, un pic de congestie, o foarte mică perturbare în funcționarea atât de imperfectă și atât de delicată a mașinii noastre însuflețite, să facă din cel mai vesel dintre oameni un melancolic și din cel mai curajos un fricos? Apoi mă culc și aștept să vină somnul așa cum l-aș aștepta pe călău. Îl aștept, dar îngrozit la gândul că va veni; și inima-mi bate, și picioarele-mi tremură; și tot trupul meu tresare în fierbințeala cearșafurilor, până în clipa când mă cufund brusc în repaus, așa cum ai cădea ca să te îneci într-un hău de apă stătătoare. Nu-l simt, ca altădată, venind acest somn perfid, ascuns în preajma mea, oare mă pândește, oare mă va apuca de cap, îmi va închide ochii, mă va nimici.

Dorm – multă vreme – două-trei ore – apoi un vis – nu – un coșmar mă înăbușă. Simt, nu-i vorbă, că sunt culcat și că dorm… O știu și o simit… Și mai simt și că cineva se apropie de mine, mă privește, mă palpează, se suie în pat, îngenunchează pe pieptul meu, mă apucă cu mâinile de gât și strânge… Strânge… Din răsputeri, ca să mă sugrume.

Cât despre mine, mă zbat, înlănțuit de această atroce neputința care ne paralizează în vise: vreau să țip – nu pot; vreau sa mă mișc – nu pot; – făcând eforturi groaznice, gâfâind, încerc să mă întorc, să dau la o parte această ființă care mă strivește și care mă înăbușă – nu pot!

Și deodată mă trezesc, înspăimântat, leoarcă de sudoare. Aprind luminarea. Nu-i nimeni.

După această criză, care se repetă în fiecare noapte, adorm în sfârșit, liniștit, până în zori.

2 iunie.

— Starea mea s-a mai înrăutățit încă. Ce-oi fi având? Bromura nu servește la nimic; nici dușurile. Deunăzi, ca să-mi obosesc trupul, totuși atât de obosit, m-am dus să mă plimb prin pădurea din Roumare. Am crezut, mai întâi, că aerul proaspăt ușor și blând, plin de miresme de ierburi și de frunze, îmi va vărsa în vine un sânge nou, în inimă o nouă energie. Am apucat pe-un drum larg de vânătoare, apoi am cotit înspre la Bouille, pe-o alee îngustă, între două batalioane de copaci extrem de înalți, care interpuneau între mine și cer un acoperiș verde, gros, aproape negru.

Un fior mă cuprinse deodată, nu un fior de frig, ci o ciudată senzație de neliniște.

Iuții pasul, cuprins de îngrijorare la gândul că sunt singur, speriat fără motiv, în mod stupid, de adânca singurătate. Deodată, mi se păru că cineva mă urmărește, că cineva merge în urma mea, aproape de tot, cât să mă atingă.

M-am întors brusc. Nu era nimeni. N-am văzut în urma mea decât aleea dreaptă și largă, înspăimântător de goală; și-n cealaltă parte se întindea tot cât vedeai cu ochii, exact la fel, înspăimântătoare.

Am închis ochii. De ce? Și-am început să mă învârtesc pe-un călcâi, foarte repede, ca o sfârlează. Era să cad; am deschis ochii; copacii dănțuiau; pământul plutea; a trebuit să mă așez. Apoi, a! Nu mai știam pe unde am venit! Ciudată idee! Ciudat! Ciudată idee! Nu mai știam de loc. Am pornit-o de partea care era la dreapta mea și m-am întors pe drumul mare care mă adusese în mijlocul pădurii.

3 iunie.

— Noaptea a fost groaznică. Am să plec de aci câteva săptămâni. Probabil că o scurtă călătorie mă va întrema.

2 iulie.

— M-am întors acasă. M-am vindecat. Am făcut de altminteri o excursie încântătoare. Am vizitat muntele Saint-Michel, pe care nu-l cunoșteam.

Ce viziune când sosești, ca mine, la Avranches, pe înserate! E situat pe-o colină; și cineva m-a dus în grădina publică, la capătul orașului. Am scos un strigăt de uimire. O radă uriașă se întindea în fața mea, cât vezi cu ochii, între două coaste depărtate ce se pierdeau în zare, prin cețuri; și în mijlocul acestei imense rade galbene, sub un cer de aur strălucitor, se înalță, sumbru și ascuțit, printre nisipuri, un munte straniu. Soarele tocmai apusese și pe orizontul încă în flăcări se desena profilul acestei stânci fantastice care poartă în vârful ei un fantastic monument.

De cu zori m-am dus spre el. Marea era joasă, ca seara din ajun, și, pe măsură ce mă apropiam de ea, priveam înălțându-se în fața mea uimitoarea abație. După câteva ore de mers, am atins uriașul bloc de pietre care poartă orășelul dominat de marea biserică. După ce-am urcat strada îngustă și povârnită, am intrat în cel mai admirabil lăcaș gotic înălțat lui Dumnezeu pe pământ, mare cât un oraș, plin de săli joase, strivite sub bolți, și de galerii înalte susținute de coloane fragile. Am pătruns în acest gigantic giuvaer de granit, tot atât de ușor ca o dantelă, și acoperit de turnuri și de grațioase turnulețe în formă de piramidă, în care urcă scări răsucite și care proiectează pe cerul albastru al zilelor, pe cerul negru al nopților, capetele lor ciudate, de unde ies himere, diavoli, animale fantastice, flori monstruoase, și care sunt legate unele de altele prin arcade subțiri și sculptate.

Când am ajuns în vârf, i-am spus călugărului care mă însoțea: „Părinte, ce bine trebuie să te simți aici!”

El îmi răspunse: „E vânt mult, domnule”; și-am început să vorbim privind cum se ridică marea, care alerga pe nisip și-l acoperea cu o cuirasa de oțel.

Și călugărul îmi istorisi povești, toate vechile povești ale acestui munte, legende și iar legende.

Una din ele m-a impresionat mult. Băștinașii, cei de pe munte, pretind că noaptea se aude vorbind pe nisipuri, apoi se aud behăind două capre, una cu glas tare, cealaltă cu glas scăzut. Credulii afirmă că e vorba de țipetele pasărilor de mare, care seamănă când cu un behăit, când cu vaiete omenești; dar pescarii care întârzie seara pe mare jură că au întâlnit, între două maree, în jurul orășelului azvârlit astfel departe de lume, umblând de colo până colo pe drum, un bătrân păstor al cărui cap acoperit de manta nu se vede niciodată și care mână, mergând în fața lor, un țap cu chip de bărbat și o capră cu chip de femeie, ambii având păr lung și alb, și vorbind fără încetare, certându-se într-o limba necunoscută, apoi încetând brusc să țipe spre a behăi din răsputeri.

I-am spus călugărului: „Dumneata crezi?”

Îmi răspunse murmurând: „Știu și eu?”

Am urmat: „Dacă ar exista pe pământ alte ființe decât noi, cum de nu le-am fi cunoscut mai demult; cum de nu le-ai fi văzut dumneata; cum de nu le-aș fi văzut eu?”

El răspunse: „Vedem noi oare a suta mia parte din ce există? Iaca, vântul, cea mai mare forță din natură, care răstoarnă oamenii, dărâmă clădirile, smulge copacii din rădăcini, ridică munți de apă pe mare, distruge falezele și zvârle pe stânci vapoarele cele mari, vântul care ucide, șuieră, geme, mugește – l-ai văzut, și-l poți vedea? Și totuși există.”

Am tăcut în fața acestui raționament simplu. Omul ăsta era un înțelept, sau poate un prost. N-aș putea spune exact; am tăcut. Ceea ce spunea gândisem adesea.

3 iulie.

— Am dormit prost; există, fără îndoială, aici o influență febrilă, deoarece vizitiul meu suferă de aceeași boală. Întorcându-mă ieri acasă, observasem strania lui paloare. L-am întrebat:

— Ce ai, Jean?

— Am că nu mă pot odihni, conașule; nopțile îmi mănâncă zilele. De când a plecat conașul parcă m-a lovit un deochi.

Ceilalți servitori sunt totuși sănătoși, în schimb mie mi-e frică să nu mă apuce iar.

4 iulie.

— Hotărât lucru, m-a apucat din nou. Vechile mele coșmaruri au revenit. Azi-noapte am simțit pe cineva care se așezase pe mine și care, cu gura lipită de a mea, îmi bea viața printre buzele mele. Da, o sorbea din gâtlejul meu, așa cum ar fi făcut o lipitoare. Apoi s-a sculat, sătul, iar eu m-am trezit atât de frânt, de distrus și durându-mă toate încât nu mă mai puteam mișca. Dacă mai continuă așa câteva zile, mai mult ca sigur plec.

5 iulie.

— Să-mi fi pierdut oare mințile? Ceea ce s-a petrecut, ceea ce am văzut noaptea trecută e atât de straniu încât mintea mea o ia razna când mă gândesc!

Încuiasem ușa, așa cum fac de-o vreme în fiecare seară; apoi, fiindu-mi sete, am băut o jumătate de pahar de apă și am observat, din întâmplare, cu acest prilej, că apa în carafa mea venea până la dopul de cristal.

M-am culcat apoi și m-am cufundat într-unui din acele vise groaznice, din care mă smulse, după vreo două ore, o zguduitură și mai groaznică.

Închipuiți-vă un om care doarme, pe care cineva îl asasinează, și care se trezește cu un pumnal înfipt în plămâni, și horcăie, plin de sânge, și nu înțelege.

Regăsindu-mi, în sfârșit, mințile, mi-a fost din nou sete; am aprins o luminare și m-am îndreptat către masa pe care era carafa. Am ridicat-o, aplecând-o peste pahar; nimic nu curse din ea.

— Era goală! Era complet goală! La început nu mi-am dat seama ce însemna asta; apoi, deodată, m-a cuprins o emoție atât de groaznică încât a trebuit să stau jos, sau mai curând am căzut pe un scaun! Apoi am sărit ars și am privit în jurul meu! După care m-am așezat din nou, buimac de stupoare și de spaimă în fața cristalului transparent! Îl priveam cu ochi ficși, încercând să ghicesc. Mâinile îmi tremurau! Așadar cineva băuse această apă? Cine? Eu? Eu, fără îndoială. Cine altul decât mine? Păi atunci eram somnambul, trăiam, fără să știu, această viață dublă și misterioasă care te face să te întrebi dacă nu cumva sunt două ființe în tine, sau dacă o ființă străină, cu neputință de cunoscut și invizibilă, însuflețește, uneori, când sufletul ne este toropit, trupul nostru captiv, care i se supune ca nouă înșine, ba mai mult chiar decât nouă înșine.

A! Cine va înțelege oribila mea neliniște? Cine va înțelege emoția unui om, întreg la minte, perfect treaz, cu scaun la cap, și care privește îngrozit, prin sticla unei carafe, un pic de apă dispărută în timp ce-a dormit! Și-am stat acolo până la zi, fără să îndrăznesc să mă întorc în pat.

6 iulie.

— Înnebunesc. Iar a băut cineva toată carafa astă-noapte; – sau mai degrabă, eu am băut-o!

Da, dar am băut-o eu? Eu? Cine altul? O, Doamne! Oare înnebunesc? Cine mă va salva?

10 iulie.

— Am făcut niște experiențe uluitoare. Hotărât lucru, sunt nebun! Și totuși!

La 6 iulie, înainte de-a mă culca, am pus pe masă vin, lapte, apă, pâine și căpșuni.

Cineva a băut – eu am băut – toată apa și un pic de lapte. Nu s-a atins nici de vin, nici de pâine, nici de căpșuni.

La 7 iulie am repetat experiența, care a dat același rezultat.

La 8 iulie am suprimat apa și laptele. Nimeni nu s-a atins de nimic.

În sfârșit, la 9 iulie am pus din nou pe masă numai apă și lapte, dar am avut grijă sa înfășor carafa într-o bucată de muselină albă și să leg cu sfoară dopurile. Apoi, mi-am frecat buzele, barba, mâinile cu miniu și m-am culcat.

Invincibilul somn m-a cuprins, urmat curând după aceea de cumplita trezire. Nu mă mișcasem; nici măcar cearșafurile nu erau pătate. M-am repezit spre masă. Muselina în care erau înfășurate sticlele era curată. Cineva băuse toată apa! Băuse tot laptele! Doamne! Doamne…!

Am să plec numaidecât la Paris.

12 iulie.

— Paris. Îmi pierdusem așadar capul mai zilele trecute! Se vede că imaginația mi-a jucat o festă, sau dacă nu, înseamnă că sunt într-adevăr somnambul, sau că am suferit vreuna din acele influențe constatate, dar neexplicate până acum, care poartă numele de sugestii. În orice caz, descumpănirea mea atinge demența, și au fost de-ajuns douăzeci și patru de ore de Paris ca să-mi redobândesc echilibrul.

Ieri, după ce-am făcut niște curse și niște vizite care mi-au infuzat în suflet un aer proaspăt și tonic, mi-am petrecut seara la Comedia Franceză. Se juca o piesă de Alexandre Dumas-fiul; acest spirit ager și viguros m-a vindecat pe deplin. Fără îndoială, singurătatea e primejdioasă pentru inteligențele care lucrează. Ne trebuie în jurul nostru oameni care gândesc și vorbesc. Când rămânem multă vreme singuri, umplem golul cu năluci.

M-am întors la hotel, prin marile bulevarde, foarte vesel. Când mă înghiontea mulțimea trecătorilor, mă gândeam, nu fără ironie, la spaimele mele, la presupunerile din săptămâna care trecuse, căci crezusem, da, crezusem că o ființă invizibilă locuia sub același acoperiș cu mine. Cât e de slabă mintea noastră și cât de iute se sperie și-o ia razna de îndată ce un fapt mărunt, dar cu neputință de înțeles, ne impresionează!

În loc de-a încheia prin aceste simple cuvinte: „Nu înțeleg dacă nu cunosc cauza”, ne gândim numaidecât la mistere înspăimântătoare și la puteri supranaturale.

16 iulie.

— Am văzut ieri lucruri care m-au tulburat adânc.

Luam masa la vara mea, doamna Sabie, al cărei bărbat comandă cel de-al 76-lea regiment de vânători la Limoges. Mă aflam la ea împreună cu două tinere doamne, dintre care una se căsătorise cu un medic, doctorul Parent, care se ocupă foarte mult de bolile nervoase și de manifestările extraordinare prilejuite în prezent de experiențele referitoare la hipnotism și la sugestie.

Acesta ne-a povestit pe larg rezultatele prodigioase obținute de niște savanți englezi, precum și de medicii școlii din Nancy.

Faptele pe care le-a povestit mi s-au părut atât de ciudate încât m-am declarat cu desăvârșire incredul.

— Suntem, afirma el, pe punctul de a pătrunde una din cele mai importante taine ale naturii, vreau să spun una din cele mai importante taine ale acestui pământ; căci mai există fără îndoială și altele, cu mult mai importante, colo sus, în stele. De când omul gândește, de când știe să-și exprime și să-și scrie gândul, se simte înconjurat de-o taină pe care simțurile sale grosolane și imperfecte n-o pot pătrunde, și încearcă să suplinească această deficiență a organelor sale prin strădaniile inteligenței. Cât timp inteligența mai rămânea în stare rudimentară, această obsesie a fenomenelor invizibile a adoptat forme banal de înspăimântătoare. De aici s-au născut credințele populare referitoare la supranatural, legendele despre spiritele rătăcitoare, despre zâne, gnomi, strigoi, aș spune chiar și legenda despre Dumnezeu, căci concepțiile noastre despre lucrătorul-creator, ori din care religie ar purcede, sunt fără doar și poate invențiile cele mai mediocre, cele mai stupide, cele mai inacceptabile ieșite din creierul înspăimântat al creaturilor. Nimic nu e mai adevărat decât această vorbă a lui Voltaire: „Dumnezeu a făcut omul după chipul și asemănarea sa, dar nici omul nu s-a lăsat mai prejos: l-a făcut pe Dumnezeu după propriul său chip și asemănare”, în schimb, de ceva mai mult decât un veac presimțim, pare-se, un ceva nou. Mesmer și câțiva alții ne-au pus pe-o cale neașteptată și am ajuns, într-adevăr, de vreo patru-cinci ani, la rezultate uimitoare.