Mont-Oriol
Aa

I
Cei care se îmbăiaseră primii, sculați de dimineață și la vremea asta gata ieșiți din apă, se plimbau cu pași rari, doi câte doi sau singuratici, sub copacii cei mari, de-a lungul râului care coboară din cheile Envalului.
Alții soseau din sat și intrau în stabiliment cu un aer grăbit. Era o clădire mare, al cărei parter rămăsese rezervat pentru tratamentul termal, în vreme ce primul cat slujea drept cazinou, cafenea și sală de biliard.
De când doctorul Bonnefille descoperise în adâncul văii
Envalului izvorul cel mare, botezat de el izvorul Bonnefille, câțiva proprietari din partea locului și de prin împrejurimi, afaceriști sfioși, se hotărâseră să construiască în mijlocul acestei minunate vâlcele din Auvergne, care era și sălbatică și veselă în același timp, plină de nuci și de castani uriași, o căsoaie bună la de toate, care să servească și la vindecări și la plăceri, în care, jos, se vindeau apă minerală, dușuri și băi, iar sus halbe, lichioruri și muzică.
Îngrădiseră o parte din văgăună, pe marginea râului, ca să se creeze parcul indispensabil oricărei stațiuni balneare; croiseră trei alei, una aproape dreaptă și două șerpuitoare; la capătul primei alei făcuseră să țâșnească un izvor artificial, desprins din izvorul principal, care bulbucea într-un bazin mare de ciment, ocrotit de un acoperiș de paie și era păzit de o femeie nepăsătoare, pe care toată lumea o numea familiar Marie. Auvergnata asta liniștită, care purta o bonețică totdeauna foarte albă și era acoperită aproape de sus până jos cu un șorț mare totdeauna foarte curat, care îi ascundea rochia de lucru, se ridica încet, de cum zărea pe drum un vilegiaturist venind către ea. Îl recunoștea, alegea paharul lui dintr-un dulăpior mobil, cu geamuri, apoi îl umplea încetișor cu o căniță de tinichea cu coadă de lemn.
Vilegiaturistul, trist, zâmbea, bea și dădea paharul înapoi spunând: „Mulțumesc, Marie!”, apoi se întorcea și pleca. Marie se așeza iar pe scaunul ei de paie ca să aștepte pe următorul.
De altfel, nu erau mulți. Stațiunea de la Enval nu era deschisă pentru bolnavi decât de șase ani și, după șase ani de funcționare, nu număra de fel mai mulți mușterii decât în primul an. Veneau vreo cincizeci de persoane, atrase mai ales de frumusețea locului, de farmecul sătucului înecat sub pomii uriași ale căror trunchiuri răsucite păreau tot atât de mari cât casele, și de renumele strâmtorilor, al acestui fund de văgăună ciudat, deschis către larga câmpie a Auvergnei și curmat brusc de poalele munților înalți, al munților plini de vechi cratere pe culmi, curmați într-o prăpastie sălbatică și minunată, plină de stânci surpate sau amenințătoare, printre care curge un râu care sare peste pietre enorme și alcătuiește câte un mic lac în fața fiecăreia dintre ele.
Această stațiune termală debutase, așa cum debutează toate, printr-o broșură scrisă de doctorul Bonnefille despre izvorul lui. Începea, lăudând într-un stil măreț și sentimental farmecele alpestre ale ținutului. Întrebuința numai adjective alese, de lux, care fac efect fără să spună nimic. Toate împrejurimile erau pitorești, pline de priveliști grandioase sau de peisaje de o intimitate grațioasă. Toate plimbările de prin împrejurimi aveau un ce original, creat anume ca să izbească spiritul artiștilor și al turiștilor. Apoi, deodată, trecea la calitățile terapeutice ale izvorului Bonnefille, care era bicarbonat, sodat, mixt, acidulat, litinat, feruginos etc… și în stare să vindece toate bolile. Le și enumerase de altfel, sub acest titlu: afecțiuni cronice sau acute, în special vindecabile la Enval. Lista acestor boli vindecabile la Enval era lungă, variată, dătătoare de nădejdi pentru toate categoriile de bolnavi. Broșura se încheia printr-o serie de informații folositoare vieții practice, cu prețul locuințelor, al alimentelor, al hotelurilor. Pentru că, o dată cu stabilimentul distractiv-medical, răsăriseră și trei hoteluri. Hotel Splendid, nou de tot, clădit pe coasta care domina băile, Hotelul Băilor, un vechi han cârpăcit de pospăială și Hotelul Vidaillet, alcătuit din trei case vecine, care fuseseră cumpărate și între care se spărseseră zidurile, ca să formeze una singură.
Apoi, deodată, într-o bună dimineață, se văzu că doi medici noi se instalaseră în localitate, fără să se știe când veniseră, pentru că în stațiunile balneare doctorii parcă țâșnesc din izvoare, ca bășicuțele de gaz. Erau doctorii Honorat, un auvergnat, și doctorul Latonne, din
Paris. O ură sălbatică izbucnise numaidecât între doctorul
Latonne și doctorul Bonnefille, în vreme ce doctorul
Honorat, un bărbat gras, curat și bine bărbierit, zâmbitor și maleabil, îi întinse dreapta celui dintâi, stânga celui de-al doilea, și rămăsese în raporturi bune cu amândoi.
Doctorul Bonnefille domina însă situația prin titlul său de inspector al apelor și al stabilimentului de băi de la
Enval-Băi.
Acest titlu era puterea lui și stabilimentul treaba lui de căpetenie. Își petrecea zilele acolo, ba se spunea că și nopțile. Dimineața se ducea de o sută de ori de la casa lui, care era în sat, foarte aproape, la cabinetul său de consultație, instalat pe dreapta, de cum intrai în culoar.
Așezat acolo la pândă ca un păianjen în pânza lui. Stătea cu ochii pe intrările și ieșirile bolnavilor, îi supraveghea pe ai lui cu o privire severă și pe ai celorlalți cu o privire furioasă. Le vorbea tuturor ca un căpitan în larg și-i înspăimânta pe noii-veniți, dacă cumva nu-i făcea să zâmbească.
În ziua aceea, tocmai venea cu un pas iute, care făcea să-i fâlfâie ca două aripi pulpanele largi ale vechii lui redingote, când fu oprit pe loc de o voce care striga:
„Doctore!”
Se întoarse. Chipul lui uscat, brăzdat de zbârcituri rele, negre parcă în adâncul lor, mânjit de o barbă cenușie, rareori tăiată, se sili să zâmbească. Își scoase jobenul înalt, ros, pătat, unsuros, care îi acoperea părul încărunțit, „împuțit”, după cum spunea rivalul lui, doctorul
Latonne, apoi făcu un pas, se înclină și șopti:
— Bună ziua, domnule marchiz. Cum te simți azi?
Marchizul Ravenel, un omuleț foarte îngrijit, îi întinse mâna și răspunse:
— Foarte bine, doctore, sau, cel puțin, nu rău. Continui să sufăr de rinichi, dar, în sfârșit, mi-e mai bine, mult mai bine. Și nu sunt decât la cea de-a zecea baie.
Anul trecut nu le-am simțit efectul decât la cea de-a șaisprezecea, Ți-aduci aminte?
— Cum să nu, perfect.
— Dar nu despre asta voiam să-ți vorbesc. Azi de dimineață a sosit fiica mea și aș vrea să-ți vorbesc despre ea, pentru că ginerele meu, domnul Andermatt, William
Andermatt, bancherul…
— Da, știu.
— Ginerele meu are o scrisoare de recomandare către doctorul Latonne. Eu n-am încredere decât în dumneata și vreau să te rog să ai bunăvoința de a veni până la hotel, înainte… mă înțelegi… Mai bucuros îți spun lucrurile deschis… Ești liber acum?
Doctorul Bonnefille, foarte emoționat, foarte neliniștit, își puse pălăria pe cap. Răspunse iute:
— Da, sunt liber, numaidecât. Vrei să vin cu dumneata?
— Fără îndoială.
Întoarseră spatele clădirii băilor și urcară repede una dintre aleile șerpuitoare care ducea la ușa Hotelului
Splendid, cel clădit pe coasta muntelui, pentru ca vizitatorii să aibă o priveliște frumoasă.
Intrară la primul cat, în salonul care ținea de camerele familiilor de Ravenel și Andermatt. Marchizul îl lăsă pe doctor singur și se duse să-și aducă fiica.