Pierre si Jean

CAPITOLUL I

— FIR-AR SĂ FIE! STRIGĂ DINTR-o dată bătrînul Roland.

De vreun sfert de oră stătea încremenit, cu ochii țintă la apă și, din cînd în cînd doar, cu o mișcare foarte în­ceată, ridica undița cufundată în adînc.

Doamna Roland, care moțăia pe banca din spate a bărcii, lîngă doamna Rosémilly, invitata lor la pescuit, se trezi și întoarse capul:

— Ce s-a întîmplat, Gerome? îl întrebă pe bărbatul ei.

— Nu mai mușcă deloc... răspunse furios Roland. De la prînz n-am mai prins nimic... La pescuit nu-i bine să mergi decît cu bărbații, femeile totdeauna te întîrzie.

Cei doi fii ai lor, Pierre și Jean, unul la babord și celălalt la tribord, fiecare cu cîte un fir înfășurat pe de­getul arătător, izbucniră în rîs amîndoi deodată.

— Nu ești prea drăguț cu musafira noastră, tată... Îi spuse Jean.

Domnul Roland se scuză, fîstîcit:

— Iertați-mă, doamnă Rosémilly, așa-s eu, invit doamnele fiindcă îmi place să fiu cu ele și pe urmă, cum dau de apă, nu mă mai gîndesc decît la pește.

Doamna Roland se trezise de-a binelea și privea visă­toare marea și falezele care se întindeau cît zăreai cu ochii.

— Ați prins totuși destui, zise, cu o voce scăzută. Bărbatul ei negă dînd din cap, dar în același timp

aruncă o privire mulțumită înspre coșul unde peștele prins de ei trei încă se mai zbătea, cu un zgomot slab de solzi lunecoși și de aripioare deschise, cu zvîcniri neputincioase și guri căscate larg în aerul care le aducea moartea.

Luă coșul între genunchi, îl aplecă; înclină pînă la marginea lui valul argintiu al vietăților, ca să le vadă pe cele de la fund; zvîrcolirea lor agonică se înteți și un miros tare, un iz sănătos de pește, se ridică dinăuntru, din pîntecele plin al coșului. Vechi pescar, Roland îl trase în piept cu nesaț, ca pe-o mireasmă de trandafiri:

— Mamă, doamne! strigă. Ăștia tot mai mișcă! Apoi continuă:

— Tu cîți ai prins, doctore?

Pierre, fiul cel mare, un bărbat la vreo treizeci de ani, cu mustața și bărbia rase și cu favoriți negri ca de ma­gistrat, răspunse:

— Nu cine știe ce, vreo trei-patru. Tatăl se întoarse spre mezin:

— Și tu, Jean?

Jean, un băiat înalt, blond, foarte bărbos, cu mult mai tînăr decît fratele lui, zîmbi și spuse încet:

— Cam tot atîția, patru sau cinci.

De fiecare dată spuneau aceeași minciună, care-l in­cinta pe Roland. Bătrînul își înfășurase firul pe minerul unei vîsle și, încrucișîndu-și brațele, declară:

— N-o să mai ies niciodată după-amiaza la pescuit. Cum trece de ora zece, s-a isprăvit, afurisiții nu mai muș­că, dorm la soare.

Privea marea dimprejur cu un aer mulțumit, de pro­prietar. Fusese bijutier la Paris și patima pentru navi­gație și pescuit îl smulsese de la tejghea de îndată ce ago­nisise destul ca să poată trăi modest, din rente. Se retră­sese deci în portul Havre, cumpărase o ambarcație și de­venise marinar amator. Băieții, Pierre și Jean, rămăse­seră la Paris să-și continue studiile și mai veneau din cînd în cînd, să-și petreacă orele libere pe mare cu tatăl lor. Cu cinci ani mai mare decît Jean, Pierre își descoperise pe rînd diferite vocații și, după terminarea liceului, în­cercase una după alta vreo șase profesiuni, dar, plictisindu-se repede, visa de fiecare dată la altceva. Ultima atrac­ție fusese medicina și se pusese pe treabă cu atîta ardoare, încît devenise doctor în scurtă vreme, cu dispense de timp obținute de la ministru. Era exaltat, inteligent, schimbă­tor și dîrz, utopic și idealist.

Pe cît era Pierre de negricios, pe atît de blond era fra­tele său, pe cît era el de nestăpînit și de răzbunător, pe atît era celălalt de calm și de blînd. Jean își terminase liniștit Facultatea de drept și amîndoi frații își luaseră diplomele odată. Acum se odihneau pentru scurt timp în familie, sperînd să se poată stabili în Havre.

Dar o gelozie surdă, una din acele gelozii adormite care dospesc pe neștiute între frați sau între surori pînă la vîrsta maturității și ies la lumină abia atunci cînd unui dintre ei se căsătorește sau cînd dă peste el vreun noroc neașteptat, îi ținea treji, într-o ostilitate frățească și ino­fensivă. Se iubeau, fără îndoială, dar se pîndeau neconte­nit, încă de cînd se născuse Jean, Pierre, care avea cinci ani, privise cu dușmănia unui mic animal alintat noua vietate care se răsfăța în brațele mamei și ale tatălui. Jean fusese din copilărie un model de bunătate și de cu­mințenie; și, încetul cu încetul, Pierre ajunsese la exaspe­rare tot auzind laudele aduse acestui băiat zdravăn, căci blîndețea lui i se părea moliciune, bunătatea — neghio­bie, bunăvoința — opacitate. Părinții, oameni liniștiți, care visau pentru odraslele lor situații mediocre și respec­tabile, îi reproșau ezitările, entuziasmele, avîntul spre profesiuni strălucitoare și pornirile idealiste care toate dăduseră greș. De cînd ajunsese om în toată firea, nu i se mai spunea „Uită-te la Jean și fă ca el”, dar, ori de cîte ori auzea „Jean a făcut așa, Jean a făcut pe dincolo”, pri­cepea foarte bine și înțelesul, și aluzia strecurată.

Gospodină chibzuită și sentimentală, cu un suflet sim­țitor de casieriță, mama potolea fără încetare micile riva­lități iscate între frați, din toate fleacurile, mai în fiece zi. Acum însă, un fapt mărunt o neliniștea și o făcea să se teamă de o încurcătură; în timpul iernii, pe cînd amîn­doi băieții își terminau studiile, făcuse cunoștință cu o vecină, doamna Rosémilly, văduva unui căpitan de cursă lungă, mort pe măreau doi ani în urmă. Văduva, foarte tînără, de numai douăzeci și trei de ani, o femeie și ju­mătate, care înțelegea viața din instinct, ca o sălbăticiune, de parcă pînă atunci ar fi trecut prin toate întîmplările posibile, le-ar fi trăit și le-ar fi cîntărit cu mintea ei să­nătoasă, chibzuită și îngustă, își luase obiceiul să vină seară de seară cu lucrul de mînă, la taifas, în casa aces­tor vecini primitori unde i se oferea o ceașcă de ceai. Bătrînul Roland, pe care-l tot îmboldeau veleitățile ma­rinărești, o descosea pe noua lor prietenă despre răposa­tul căpitan, și ea, fără să se arate tulburată în nici un fel, vorbea despre el, despre povestirile lui de altădată, ca o femeie înțeleaptă și resemnată, care iubește viața și știe cum se vorbește despre morți. La întoarcerea lor, băieții o găsiseră în casă pe atrăgătoarea văduvă și imediat în­cepuseră să-i dea tîrcoale, ținînd nu atît să-i placă, cît să ia, fiecare, locul celuilalt.

Practică și prevăzătoare, mama ar fi vrut să învingă unul dintre ei, pentru că tînăra era bogată, dar fără ca celălalt să sufere din cauza asta.

Doamna Rosémilly era blondă cu ochi albaștri, cu o cunună de păr din care îi scăpau zulufi neastîmpărați și cu un aer puțin înfipt, îndrăzneț și bătăios, deloc potrivit cu firea ei așezată. De la început păruse să încline spre Jean, atrasă de asemănarea dintre felul lor de a fi. Pre­ferința nu se manifesta, de altfel, decît printr-o abia sim­țită diferență de ton sau de privire și prin faptul că, uneori, se sfătuia cu el. Își dădea parcă seama că opinia lui Jean o susținea totdeauna pe a ei, în timp ce a lui Pierre, ca un făcut, era întotdeauna alta. Cînd vorbea despre vreo idee de-a doctorului, fie ea politică, artistică, filosofică sau morală și spunea: „o trăsnaie de-a dumitale”, el o măsura cu privirea rece a unui judecător care deschide proces tuturor femeilor, acestor biete creaturi.

Pînă la întoarcerea băieților, bătrînul Roland nu o in­vitase niciodată la pescuit. De altfel, nu-și lua nici nevasta, îi plăcea să pornească în zori cu Beausire, un căpitan de cursă lungă în retragere, cu care se împrietenise, tot întîlnindu-l la ora fluxului în port. Îl luau cu ei și pe bătrînul marinar Papagris, supranumit Jean Bart, care avea în grijă barca.

Cu o săptămînă înainte însă, într-o seară, cînd doamna Rosémilly, care cina la ei, aruncase: „Trebuie să fie foarte plăcut să mergi la pescuit, nu-i așa?”, fostul bijutier, măgulit și cuprins de dorința de a-și face prozeliți ca misionarii, strigă:

— Ați vrea să mergeți?

— Cum să nu.

— Marțea viitoare?

— Da, marțea viitoare.

— Ești dumneata femeie în stare să plece la cinci dimineața?

— Aaa, nu, asta nu, exclamă ea.

Roland fu dezamăgit, își pierdu entuziasmul și îi puse imediat vocația la îndoială. Totuși, o întrebă:

— Dar atunci la cît?

— ... Pe la nouă.

— Mai înainte nu?

— Nu, mai înainte nu, și-așa e prea devreme!

Bietul om șovăi. Era clar că n-aveau să mai prindă nimic, pentru că atunci cînd arde soarele peștele nu mai mușcă; cei doi frați însă se grăbiseră să pună totul la cale pe loc, pînă în cele mai mici amănunte.

Așadar, marțea următoare, Perla aruncase ancora sub stîncile albe ale promontoriului de la Heve; pescuiseră pînă la prînz, pe urmă ațipiseră un timp, pescuiseră din nou, fără să mai prindă, de data asta, nimic. Iar bătrînul Roland, înțelegînd, cam tîrziu, că pentru doamna Rosémilly nu conta decît plimbarea pe mare, că numai ea îi plăcuse. Într-adevăr, văzînd și că undițele lui continuau să rămînă nemișcate, se smucise nervos și aruncase un: „Fir-ar să fie!” adresat atît văduvei nepăsătoare, cît și vietăților ce nu se lăsau prinse.

Se uita acum la pește, la peștele lui, fremătînd de bucurie ca un avar; după un timp ridică ochii spre cer și văzu că soarele cobora.

— Ei, copii! zise, ce-ar fi dacă ne-am mai și întoarce? Băieții răsuciră firele, le înfășurară și înfipseră cîrligele curățate în dopurile de plută. Pe urmă îl așteptară pe Roland, care se ridicase în picioare și scruta zarea ca un căpitan.

— Nici pic de vînt, băieți, zise, va trebui să vîslim. Și deodată făcu semn cu mîna spre nord:

— Ia te uită, vaporul de Southampton.

Acolo unde arătase el, deasupra mării netede și întinse ca o nesfîrșită pînză albastră, cu licăriri de foc și aur, se înălța un nor întunecat profilat pe cerul trandafiriu. Dedesubtul lui se zărea vasul care, din depărtare, părea foarte mic.

Înspre sud se mai zăreau multe alte dîre de fum, îndreptîndu-se toate spre farul drept ca un catarg și spre digul din Havre, al cărui contur alb abia se deslușea.

— Nu azi trebuia să intre în port vasul Normandia? întrebă Roland.

— Ba da, tată, răspunse Jean.

— Cred că se vede acolo, jos... dă-mi ocheanul. Roland deșurubă tubul de aramă, îl potrivi la ochi, căută punctul și zise, încîntat de ce văzuse:

— Da, da, îi recunosc amîndouă coșurile. Vreți să vă uitați, doamnă Rosémilly?

Ea luă luneta, o îndreptă spre transatlantic, dar, fără îndoială, nu fu în stare să-l prindă în obiectiv pentru că, în afară de un albastru nemărginit, nu distingea decît un cerc colorat, un fel de curcubeu rotund și niște umbre negre, ciudate, care o amețeau.

— Niciodată n-am știut cum să umblu cu un ochean, zise, dîndu-i-l înapoi. Asta îl scotea din sărite pe bărbatul meu, care petrecea ore întregi la fereastră, uitîndu-se la vapoare.

Roland se simți jignit.

— Poate c-aveți ceva la ochi, îi spuse, luneta mea e foarte bună.

Pe urmă i-o oferi și nevestei.

— Nu vrei să te uiți și tu?

— Nu, mulțumesc, știu dinainte că n-am să văd nimic. Doamna Roland, care nu-și arăta cei patruzeci și opt de ani, părea să se bucure mai mult decît oricare dintre ei de plimbarea pe mare și de amurgul acestei zile. Pă­rul castaniu abia începea să-i încărunțească. Iți făcea plă­cere s-o vezi cum arăta, calmă și ponderată, cu o expresie binevoitoare și mulțumită întipărită pe față. Pierre avea dreptate cînd spunea despre ea că știe exact cît prețuiesc banii, dar asta n-o împiedică să guste și farmecul visării. Citea mult, îi plăceau romanele și poeziile, nu «atît ca li­teratură, cît pentru melancolia duioasă pe care i-o tre­zeau. Un vers, chiar banal sau prost, făcea să-i vibreze coarda sensibilă, cum spunea ea, îi dădea senzația unei dorințe tainice, aproape împlinite. Se lăsa în voia acestor mici emoții care-i tulburau ușor sufletul, altminteri ținut în perfectă ordine, ca un registru de socoteli.

De cînd se stabiliseră în Havre, ea, altădată atît de zveltă și de subțire, începuse să se cam îngrașe. Ieșirea de astăzi pe mare o încîntase. Cu toate că nu era om rău, bărbatul ei o bruftuia tot timpul din orișice, ca un pa­tron autoritar care se răstește în dugheana lui ori de cîte ori dă o poruncă, chiar atunci cînd nu e furios sau pornit îm­potriva cuiva. Față de străini, Roland se stăpînea, dar în familie 'își dădea drumul și făcea pe grozavul, deși era fri­cos din fire. De teama scandalului, a certurilor, a justi­ficărilor de prisos, doamna Roland se supunea totdeauna și nu cerea nimic pentru ea; așa încît nu mai îndrăznise de multă vreme să-l roage pe Roland s-o plimbe pe mare. Fusese foarte bucuroasă să prindă prilejul acesta și îl gusta din plin. Din clipa plecării se dăruise, cu trup și suflet, plăcerii de-a aluneca pe apă. Nu se gîndea la ni­mic, nu se lăsa în voia amintirilor sau a speranțelor; i se părea că, la fel ca și sufletul, trupul ei plutea într-o dulce toropeală, peste ceva mătăsos, fluid, nespus de plăcut. La porunca tatălui „Fiți gata pentru vîslit!” doamna Ro­land zîmbi văzînd cum băieții ei, oameni în toată firea, își scot hainele și-și suflecă mînecile cămășilor.

Pierre, care stătea lîngă cele două femei, luă vîsla de la tribord, Jean pe cea de la babord și, pentru că Roland ținea ca manevrele să fie executate regulamentar, aștep­tară ordinul căpitanului:

— Cu toată puterea înainte!

Atunci cufundară, amîndoi odată, ramele în apă, apoi se lăsară pe spate, trăgînd din toate puterile; și începu între ei o luptă ca să arate, fiecare, ce poate.

La venire, barca fusese împinsă de vîntul care-i um­flase ușor pînzele, dar acum nu se mai simțea nici o adiere și orgoliul lor de bărbați se deșteptă dintr-o dată, la gîndul că se vor măsura unul cu altul. De obicei, cînd se duceau la pescuit cu tatăl lor, băieții se mulțumeau să vîslească fără ca vreunul să încerce să ia comanda. Pregătind undițele, Roland supraveghea și mersul ambarcației, pe care o conducea doar cu un gest sau cu un cuvînt:

— Las-o mai domol, Jean, spunea.

Sau:

— Pierre, dă-i bătaie!

Ori:

— Hai, „unu”, hai, „doi”, mai cu tragere de inimă! Cel care era cu gîndul în altă parte începea să tragă

mai tare, cel care o luase razna se mai potolea și vasul își recăpăta direcția.

Astăzi însă voiau amîndoi să-și arate puterea. Pierre avea brațe subțiri, păroase și agile; cele ale lui Jean erau zdravene și albe și un ghem de mușchi îi juca sub pielea trandafirie.