Nuvele si schite

SFOARA

Lui Harry Alis

Țăranii și nevestele lor se îndreptau către oraș pe toate drumurile care duceau spre Goderville, pentru cât era zi de târg. Bărbații pășeau liniștit, aple«iiulu-vi trupul înainte la fiecare mișcare a picioarelor lor strâmbe, deformate de muncile grele, de apăsarea pe plug care sucește mijlocul și ridică în același timp umărul stâng, de cositul fânețelor care depărtează genunchii pentru că omul caută să aibă un echilibru solid, de toată truda înceată și istovitoare a câmpului. (Eămășile lor albastre, scrobite, strălucitoare, lăcuite parcă, împodobite la guler și la manșete cu o mică broderie cu ață albă, umflate în jurul pieptului osos, păreau niște baloane gata să-și ia zborul, din care ieșeau un cap, două brațe și două picioare.

Unii trăgeau de capătul unei funii o vacă sau un vițel. Nevestele lor, în spatele vitelor, le plesneau șalele cu câte o rămurică încă împodobită cu frunze, ca să le grăbească mersul. Duceau în brațe coșuri mari din care ieșeau ici inpete de pui, dincolo capete de rațe. Călcau cu pași mai inurunți și mai iuți decât bărbații lor, cu mijlocul uscat, drept și înfășurat în câte un șăluț ponosit, prins cu un iu: pe pieptul lor turtit, cu capul învelit într-o basma ulbă, lipită de păr, peste care era pusă o bonetă.

Mai trecea și câte o șarabană, În pasul smucit al unu! căluț, zguduind de nădejde doi bărbați așezați aiătur! și, în fundul vehiculului, o femeie, care sa ținea de marginile trăsurii ca să domolească hurducăturile vârtoase.

În piața din Goderville era mulțime, îmbulzeală de oameni și vite la un loc. Coarnele boilor, pălăriile plușate ale țăranilor bogați și bonetele țărancelor pluteau pe deasupra mulțimii. Vocile țipătoare, ascuțite, lătrătoare, făceau un zgomot continuu și sălbatic, peste care se ridica câteodată un strigăt ieșit din pieptul puternic al unui țăran prins de veselie, sau mugetul prelung al unei vaci priponite de zidul unei case.

Mirosea a grajd, a lapte, a bălegar, a fin și a sudoare, răzbea duhoarea acră, groaznică, umană și animală, a oamenilor de la țară.

Jupânul Hauchecorne, din Breaute, ajunsese tocmai la Goderville și se îndrepta către piață, când văzu un căpățel de sfoară pe jos. Jupânul Hauchecorne, econom ca un adevărat normand, se gândi că orice lucru care poate sluji ia ceva era vrednic să fie cules și se aplecă cu greu, pentru că suferea de reumatism. Luă de pe jos bucățica de sfoară subțire și se pregătea s-o învălătucească eu grijă, când îl văzu pe jupânul Malandain, curelarul, stând pe pragul prăvăliei lui și privindu-l. Se certaseră odinioară din pricina unui căpăstru și rămăseseră supărați, pentru că amândoi erau îndrăciți. Jupânul Hauchecorne se rușină că dușmanul lui îl văzuse culegând din bălegar un capăt de sfoară. O ascunse repede sub bluză, apoi în buzunarul pantalonilor. Pe urmă se prefăcu a căuta pe jos ceva ce nu găsea și se îndreptă spre piață, cu capul înainte, cocârjit de junghiurile lui.

Se pierdu repede în mulțimea zgomotoasă și înceată, zbuciumată de tocmeli nesfârșite. Țăranii pipăiau vacile, plecau, se întorceau, încurcați, mereu cu teamă că vor fi păcăliri, neîndrăznind niciodată să se hotărască, căutând privirea negustorului, căutând la nesfârșit să descopere viclenia omului și cusurul vitei.

Femeile își puseseră coșurile mari Ja picioare și scoseseră păsările care zăceau acum pe pământ cu labele legate, cu ochii speriați, cu crestele stacojii.

Ascultau ce li se oferea, țineau la preț, cu o expresie aspră, cu chipul nepăsător sau, când se hotărau să lase mai ieftin, strigau dintr-o dată către mușteriul care se depărta încet:

— Bine, jupân Anthime. Ți-o dau.

Apoi, încet, încet, piața se goli, și când clopotele bătură amiaza, cei care locuiau prea departe se răspândiră prin hanuri.

La Jourdain, sala cea mare era plină de oameni care mâncau, așa cum curtea largă era plină de tot soiul de vehicule, de faetoane, de cabriolete, de șarabane, de trăsurici, de nenumărate căruțe, galbene de balegă, hodorogite, peticite, ridicându-și către cer hulubele ca pe niște briile.’iu proptite cu botul în pământ și cu dosul ridicat în aer.

Aproape de meseni, vatra uriașă, plină de flăcări luminoase, arunca o dogoare aprinsă în spatele șiragului de oameni așezați în dreapta. Trei frigări se învârteau, încărcate de pui, de porumbei și de pulpe. O mireasmă îmbătătoare de carne friptă și de grăsime care mustea peste cojița rumenită se desprindea din vatră, întețea veselia oamenilor, făcea să le lase gura apă.

Toată aristocrația plugului venise acolo, la jupân Jourdain, hangiu și geambaș, șmecher plin de bani,

Farfuriile treceau și se goleau ca și ulcelele de cidru galben. Fiecare își povestea treburile, cumpărăturile, vân/. Iirile. Își dădeau unul altuia vești despre recoltă. Vremea era bună pentru fânețe, dar cam prea umedă pentru grâu. Deodată, în curte, în fața casei, se auzi toba bătând. Toată lumea sări în picioare, afară de câțiva nepăsători, și alergă la ușă, la ferestre, cu gura încă plină și cu • șervetul în mână.

După ce isprăvi de bătut, crainicul striga sacadat, scarț-. Dârid frazele? ncontratimp:

— Se aduce la cunoștința locuitorilor din Goderville ca și tuturor persoanelor care au fost la târg că, azi de dimineață, între nouă și zece, s-a pierdut pe șoseaua care duce la Beuzeville un portofel negru de piele, în care se aflau cinci sute de franci și acte. Cel care l-a găsit e rugat să-l aducă numaidecât la primărie sau la jupânul Fortune Houlbreque din Manneville. Va avea douăzeci de franci recompensă.

Apoi omul plecă. Bătăile înăbușite ale tobei și glasul slab al crainicului se mai auziră o dată, de departe.

Oamenii începură să vorbească despre întâmplare, socotind dacă jupân Houlbreque avea să aibă norocul să-și găsească portofelul sau nu.

Prânzul se sfârși.

Tocmai isprăveau cafeaua, când în prag se ivi brigadierul de jandarmi și întrebă:

— Jupânul Hauchecorne din Breaute e aici?

Jupânul Hauchecorne, așezat la celălalt capăt al mesei, răspunse.

— Uite-mă.

Brigadierul urmă:

— Jupâne Hauchecorne, vrei să fii așa de bun să mă întovărășești până la primărie? Domnul primar vrea să-ți vorbească.

Țăranul, surprins, neliniștit, își dete pe gât păhărelul, se ridică și mai cocârjit încă decât de dimineață, pentru că primii pași după fiecare masă îi erau mai grei, și porni la drum, repetând:

— Uite-mă. Uite-mă.

Se luă după brigadier.

Primarul îl aștepta, • așezat într-un fotoliu. Era un om gras, grav, plin de fraze pompoase, care îndeplinea și funcția de notar al târgului.

— Jupâne Hauchecorne, spuse el, ai fost văzut azi de dimineață ridicând de pe șoseaua care duce la Beuzeville, portofelul pierdut de jupânul Houlbreque din Manneville.

Țăranul se uita uluit la notar, speriat de pe acum de bănuiala care apăsa asupra lui, fără să priceapă de unde venea.

— Io, io am ridicat portofelul ăla?

— Da, chiar dumneata.

— Pe cinstea mea că habar n-am de el.

— Ai fost văzut.

— Io, m-a văzut pe mine? Adică cine m-a văzut?

— Domnul Malandain, curelarul.

Atunci bătrânul își aduse aminte, pricepu și se înroși de furie.

— Ah, m-a văzut țopârlanul! M-a văzut când am adunat sfoara asta, clom’le primar, uite-o!

Se scormoni în fundul buzunarului și scoase un căpețel de funie.

Dar primarul, neîncrezător, dădu din cap:

N-o să mă faci să cred, jupâne Hauchecorne, că domnul Malandain, care e un om vrednic de încredere, a luat firișorul ăsta drept un portofel.

Țăranul, furios, ridică mâna, scuipă în lături ca să-și întărească jurământul, și repetă:

— Asta e adevărat în fața lui Dumnezeu, adevăru’ adevărat, doin’Je primar. Pe sufletu’ și pe mântuirea mea, ăsta el

Primarul urmă:

— După ce ai cules obiectul, ai mai căutat multă vrem o în noroi, să vezi dacă nu mai scăpase din el vreo monedă.

Omul se îneca de furie și de teamă.

— Să spuie una ca asta!… să spuie una ca asta… minciuni de astea, ca să facă de râs un om cinstit! Una ca asta!

Dar protestă degeaba, pentru că nu fu crezut.

Fu confruntat cu domnul Malandain, care își repetă și își susținu afirmația. Se ocăriră unul pe altul vreme de un ceas. Jupân Hauchecorne fu căutat, la cererea lui. Nu se găsi nimic la el.

În sfârșit, primarul, foarte încurcat, îl trimise acasă, după ce îl preveni că avea să vestească parchetul și să ceară să se ia măsuri.

Știrea se și răspândise. Când ieși din primărie, bătrânul fu înconjurat, întrebat cu o curiozitate serioasă sau batjocoritoare, dar în care nu se amesteca niciun fel de revoltă. Începu sa istorisească povestea sforicelei. Nu fu crezut. Lumea râdea.

Mergea, oprit de toți, oprindu-și și el Ia rândul lui cunoștințele, începând iar, la nesfârșit, aceeași poveste, protestând iar, arătându-și buzunarele întoarse pe dos, ca să dovedească că n-avea nimic la el.

1. se spunea:

— Ei, șmecher bătrân!

El se supura, își ieșea din fire, înfierbântat, disperat că nu era crezut, neștiind ce să facă și povestind mereu întâmplarea.

Se înnopta. Trebuia să plece acasă. O apucă Ia drum cu trei vecini cărora le arătă locul unde culesese bucata de sfoară. Tot drumul vorbi numai despre pățania lui.

Seara colindă satul Breaute, ca s-o spună tuturor. Nu întâlnea decât oameni care nu-l credeau.

Fu bolnav toată noaptea de supărare.

A doua zi, către ora unu după-amiază, Marius Paumelle, argatul jupânului Breton, agricultor din Ymauville, îi adusa jupânului Ilaulbreque din Manneville portofelul cu tot cuprinsul lui.

Omul susținea că-i găsise, în adevăr, pe drum, dar că neștiind carte, îl adusese acasă și-l dăduse stăpânului lui.

Vestea se răspândi în împrejurimi. Jupânul Hauchecorne află și el. Începu iar să colinde și să istorisească întâmpâareă, întregită de deznodământ. Triumfa.

— Ce mă durea pe mine, spunea el, nu era lucrul, vedeți dumneavoastră, era minciuna. Nimic nu te păgubește mai rău decât ocara care te apasă dintr-o minciună.

Toată ziua vorbi despre pățania lui, o povesti oamenilor care treceau pe drum, celor care beau la circiumă, duminica următoare celor care ieșeau de ia biserică. Oprea necunoscuți, ea să îe-o spună. Acum era liniștit, și totuși îl mai sâcâia ceva, fără să știe lămurit ce. Oamenii, când îl ascultau, păreau că glumesc. I se părea că murmură în spatele lui.

în săptămâna următoare, marți, se duse la târg, la Goderville, împins numai de dorința să povestească ce se petrecuse cu el.

Malandain, în picioare pe pragul prăvăliei, începu să râdă când îl văzu trecând. De ce?

Se apropie de un gospodar din Criquetot, care nu-l lăsă să isprăvească, îi dădu un ghiont în stomac și-i strigă în obraz: „Hei, șmecher bătrân!“, apoi îi întoarse spatele.

Jupânul Hauchecorne rămase înlemnit și din ce în ce mai neliniștit. De ce-i spusese: „Șmecher bătrân?“

Când se așeză la masă la hanul lui Jourdain, începu iar Mii l. Imurească întâmplarea.

Un jțc’ombuș din Montsvilliers îi strigă:

• Haide, haide, hoțoman bătrân, știm noi sfoara ta!

Hauchecorne îngână:

— Păi de vreme ce s-u găsit portofelu’!

Dar celălalt răspunse:

— Ia taci. Tată, unu găsește și altu aduce. Eu nu știu, n-am văzut, te duc de nas.

’ [Viranul simți că se înăbușă, în sfârșit, înțelegea. Era acuzat că trimisese portofelul înapoi printr-un fârtat, printr-un complice.

Vru să protesteze. Toată lumea de la masă începu să rida.

Nu-și putu isprăvi prânzul și plecă, în mijlocul batjocurilor.

Se întoarse acasă rușinat și revoltat, sugrumat de furie, buimac, cu atât mai zdrobit cu cât ar fi fost în stare, cu șmecheria lui de normand, să facă lucrul de care era. Icuzat și chiar să se laude cu el, ca și cum ar fi fost o Ispravă grozavă. Vedea tulbure că nevinovăția lui era (/ivii de dovedit, pentru că viclenia îi era cunoscută. Se nimica lovit în inimă de nedreptatea bănuielii.

Atunci începu iar să-și povestească pățania, lungindu-și în fiecare zi istorisirea, adăugind de fiecare dată dovezi noi, proteste și mai energice, jurăminte și mai solemne pe care le închipuia, pe care le pregătea în ceasurile de singurătate, cu mintea muncită numai de întâmplarea cu sforicică. Era crezut cu atât mai puțin, cu cât se apăra mai complicat și argumenta mai dibaci.

— Astea sunt dovezi de mincinos, se spunea în spatele lui.

O simțea, își făcea inimă rea, se istovea în silințe zadarnice.

Se topea vă’zând cu ochii.

Glumeții îl puneau acum să povestească „Despre sfoară“ca să facă haz, așa cum pui un soldat care_vine de la război să povestească o bătălie. Sufletul lui, lovit adânc, se stingea.

Către sfârșitul lui decembrie căzu la pat.

Muri în primele zile ale lui ianuarie și în aiurelile agoniei, mărturisea necontenit că e nevinovat, repetând:

— O sforicică… O sforicică… poftim, uite-o, domnule primar.

O VENDETTA’

Văduva lui Paolo Saverini locuia numai cu fiul ei într-o casă sărăcăcioasă, așezată pe meterezele orașului Bonifacio. Orașul, clădit pe o ieșitură a muntelui, ’ suspendat chiar pe alocuri deasupra mării, privește, peste o strâmtoare stâncoasă, spre coasta mai joasă a Sardiniei. La poalele lui, de cealaltă parte, o fâșie a falezei, care îl înconjoară aproape în înti’egime și care seamănă cu un culoar uriaș, îi servește drept port. Bărcuțele pescarilor italieni sau sarzi și, la fiecare două săptămâni, un vapor vechi și gâfâitor care vine de la Ajaccio, îl străbat întreg, până în dreptul primelor case, după ce fac un drum lung între doi pereți abrupți.

O grămadă de case pune o pată și mai albă pe muntele alb, casele par niște cuiburi de păsări sălbatice, agățate de stâncă, privind de sus această strâmtoare grozavă, în care corăbiile nu încearcă să pătrundă. Vântul fără odihnă chinuiește marea, chinuiește coasta goală, roasă de el, abia îmbrăcată în iarbă. Se cufundă în strâmtoare și pustiește amândouă malurile. Șiroaiele de spumă palidă străpung pretutindeni valurile, par niște fișli de pânză care plutesc și tresaltă pe suprafața apei.

Casa văduvei Saverini, lipită chiar de marginea falezei, își deschidea cele trei ferestre spre această priveliște sălbaticii și deznădăjduită.

Trăia acolo numai cu fiul ei, Antoine, și cu cățeaua Sprințar. I, o cățea mare, slabă, cu părul lung și aspru, de viță ciobănească, și care mergea cu flăcăul la vânat.

Într-o seară, după o ceartă, Antoine Saverini fu ucis mișelește, cu cuțitul, de Nicolas Ravolati, care chiar în noaptea aceea fugi în Sardinia.

Când bătrâna mamă primi trupul copilului ei pe care i-l aduseră niște trecători, nu plânse, ci rămase mult timp nemișcată cu ochii la el; apoi își întinse mâna zbârcită deasupra cadavrului lui și îi jură vendetta. Nu vru să rămână nimeni cu ea și se închise singură cu trupul mort ■și cu clinele care urla. Animalul urla necontenit, la capul patului, cu botul întins spre stăpân și cu coada între picioare. Nu se urnea din loc cum nu se urnea nici mama care stătea acum aplecată peste cadavru, eu ochii ațintiți, îl privea și plângea fără zgomot, cu lacrimi mari.

Flăcăul, culcat pe spate, îmbrăcat cu haina lui de aba găurită și^ sfâșiată la piept, părea că doarme, dar era tot plin de sânge: pe cămașa care îi fusese smulsă ca să i se dea primele ajutoare, pe vestă, pe pantaloni, pe obraz, pe mâini. Cheaguri de sânge i se prinseseră în păr și în barbă.

Bătrâna mamă începu să-l vorbească. La zgomotul vocii ei, cățeaua tăcu.

— Lasă, lasă, ai să fii răzbunat, puiul meu, băiatul meu, sărmanul meu copil. Dormi, dormi, o să fii răzbunat, auzi? Ți-o făgăduiește maică-ta! Și știi bine că maică-ta se ține totdeauna de cuvânt.