Biblia Pierduta

PROLOG

Deschise ochii, dar ochii nu se deschiseră. Mai încercă o dată. Pleoapele păreau că se mișcă. Dar nu se întâmplă nimic. Cu efort, ridică brațul. O înțepătură groaznică aproape îi paraliză de durere umărul. Duse totuși mâna la ochi. Deschiși. Pleoapele erau ridicate. Își simți genele. Clipi când le atinse. Și atunci, de ce nu vedea nimic? Încercă să se concentreze. Visa? Durerea din umăr urcă pe gât și se fixă în creștetul capului. Își mută mâna în spate, în locul unde părea înfipt un ac lung și subțire care îi intra direct în creier. Ce naiba se întâmpla? Durerea deveni și mai ascuțită un timp scurt. Simți că leșină. Îndepărtă mâna și durerea păru să cedeze. Deveni mai difuză. Simți pe degete ceva umed și lipicios. „E sânge”, își spuse. Ochii începeau să se obișnuiască treptat cu întunericul. Ce beznă! N-a mai experimentat niciodată un întuneric atât de adânc. Ochii se vor obișnui. Ușor, ușor. Făcu un efort. Răsuci capul și căută cu privirea o sursă de lumină oricât de mică, un geam, o dâră difuză care să scape pe sub vreo ușă, prin vreo crăpătură. Nimic.

Era întins pe spate. Își adună forțele și încercă să își adune gândurile. Nu își amintea nimic. Pipăi cu mâinile în jur. Pământ. Inspiră adânc și un miros fetid îi umplu nările. Umezeală. Nu simțea aer proaspăt, deci nu era afară. „Sunt îngropat de viu”, își spuse. Apoi ridică ambele mâini ca pentru a atinge capacul sicriului. Nimic. Mâinile se înălțară în gol până la limita durerii, străpungând aerul. Măcar avea aer. Era bucuros că putea respira chiar dacă îl dureau coastele. Nu era îngropat. Pentru a se convinge, se ridică în cot, se rostogoli pe o parte, apoi se ridică în patru labe. Nu îndrăzni mai mult. Niciun reper spațial, dezorientare totală. Părea subsolul unei case vechi. Nu știa cât de înalt era subsolul și nici unde erau pereții. Se temu să nu se lovească mai tare.

Încercă să se adapteze cât mai repede la întuneric. Își spuse, atât cât putea gândi, că trebuie să își folosească celelalte simțuri. Inspiră din nou. Același miros înțepător de pământ reavăn amestecat cu un aer stătut. Umezeală. Și mai era ceva, ceva ce nu recunoștea, ceva îngrozitor. Mirosul nu îi folosi la nimic. Așa că ciuli urechile. Mâinile și picioarele îi tremurau. Îl dureau palmele și genunchii. Pietricele îi intrau în palme. Își simți genunchii sub greutatea considerabilă a corpului ca și când ar fi stat pe coji de nucă. Se rostogoli din nou pe spate și ascultă. Nimic. Ca și întunericul, și tăcerea era desăvârșită. Niciun zgomot de pe stradă, dacă o fi fost vreo stradă pe undeva prin preajmă.

Unde era? Și cum ajunsese acolo? Ultimul lucru care îi venea în minte. Care era ultimul lucru? Era acasă. Se pregătea de culcare. Patul era făcut, pregătit pentru somn. Partea soției era goală, nederanjată. Soția îl părăsise de mult, dar el încă avea obiceiul de a o căuta înainte de culcare. Lumina de la baie era aprinsă și ușa ușor crăpată. Un obicei de demult, de când se știa. De pe vremea când îi era foarte frică de întuneric. O aprindea invariabil, în fiecare seară încă înainte de a începe să se întunece. Își părăsea micul atelier de tâmplărie pentru a urca să aprindă lumina, apoi se întorcea la mobilele lui. Întunericul atârna greu. Mai ales acolo, în orașul lui. Mai ales de când era din nou singur. Făcu eforturi să își amintească, dar nu îi veni nimic altceva în minte. Să fi adormit imediat? Poate că visa. Durerea din creștet părea totuși a naibii de reală. Încercă să se mai agațe de ceva. Încă o amintire. Parcă totuși visase ceva. I se făcuse foarte frig. Dârdâia sub plapumă. Și o umbră se prelingea pe peretele dormitorului. O umbră lunguiață și diformă. O umbră care se apropia de patul lui. Și mirosul acela. O mână pe față. Îi cuprinse capul ca o menghină. Ceva îi zgârie obrazul. În mai multe locuri. Îi dădu sângele. Ceva, o bucată de pânză îi acoperi gura și nasul. Respira tot mai greu.

Aiurea! Își duse mâna la obraz pentru a se convinge dacă a fost real. Tresări când se atinse. Șanțurile din obrazul drept îl usturau. Sânge închegat care începea să prindă crustă. Deci era adevărat. Se concentră. Dacă brazdele din obraz făceau pojghiță, însemna că trecuse ceva timp. De când era acolo? Cât a dormit? De când era inconștient?

Un zgomot îi întrerupse firul gândurilor. Părea aproape, și totuși în afara încăperii în care se afla. Un scârțâit. Încă un zgomot. Să fi fost pași? Era un zgomot ciudat. Păreau picioare care se târâiau. Până și târâiala aceea de picioare suna diferit. Ca și cum cineva ar merge atingând ușor pământul, la intervale regulate. Un plutit șchiop. Lumină. Un pic de lumină. Se întoarse din reflex spre sursă. Era suficient de slabă pentru a nu-i răni ochii deprinși cu bezna. Văzu un fel de gaură în perete, doar că în locul ferestrei erau niște bare din fier. Gratii. Lumina venea de undeva de afară, de pe un coridor. Și creștea în intensitate. Un moment se opri. Întoarse privirea. Sângele îi îngheță. Chiar lângă el, aproape atingându-i tâmpla, văzu niște picioare. Se trase instinctiv în spate, într-o parte. Durerea era insuportabilă. Orice mișcare bruscă era cumplit de dureroasă. Făcu un efort să se adune. Se ridică în cot. Picioarele se prelungeau cu un corp gol. „Dumnezeule Mare!” Era un cadavru. Mirosul acela devenea năucitor. Se amplifica. Abia în acel moment creierul lui procesa ce vedea. Simți mirosul cu creierul. Miros de trup în descompunere. În ciuda durerii, se trase și mai în spate. Se lovi de ceva. Ceva moale. Nu era peretele, pentru că se mișca la atingere. Duse mâna la spate. O altă mână. Cineva îl apucase de mână. Scoase un țipăt, dar nu auzi nimic. Încercă să strige. Glasul îi pierise cu totul. Își scutură brațul, iar mâna care îl prinsese căzu inertă. Încă un mort.

Lumina porni din nou spre el. Și zgomotul. Creșteau amândouă. Încăperea se mai lumină puțin. Acum vedea mai clar. În fața lui zăcea un cadavru. Dezbrăcat și galben. Poate era lumina de vină. Lumina care pâlpâia gălbui. Lumina de lumânare. În spate alt cadavru. Și atunci văzu umbra care trecea peste cadavre, plutind împiedicat ca pașii de afară. Se lovi de un cadavru, se împiedică de celălalt. Palid, cu ochii larg deschiși. I se făcu pielea de găină. Inima îi gonea ca apucată de streche. Nu erau ochi. Erau găuri. Cadavrul din față nu mai avea ochi. Doar niște gropi în care întunericul părea fără sfârșit. Umbra își continuă drumul. Se proiecta pe perete. Era hidoasă.

Se ridică în picioare. Să se apere. Deși murea de frică, deși avea senzația că încărunțise brusc, deși îi tremurau mâinile și picioarele, deși simțea pe piept o piatră de mormânt, o lespede care cântărea o tonă. Orice ar fi urmat să se întâmple, trebuia să se apere. Auzi un scârțâit de balamale ruginite. O ușă din fier. În spatele lui. Încercă să se întoarcă, dar nu mai avu când. Frica îl cuprinse cu totul. Îl paraliza. Dar îl și proteja în același timp. Nu simți nimic când fu apucat din spate de o mână de oțel. O mână care îi cuprinse ceafa, îi trecu pe sub braț și îl imobiliză. Frica era prea mare. Murea de frică. Poate era mai bine așa. Era o antilopă prinsă de tigru. Adrenalina îi anula durerea. Groaza îl anestezia. Mai simți o ușoară înțepătură în gât. Apoi i se făcu frig. Din ce în ce mai frig. Atâta mai simți. Liane de gheață începuseră să se urce pe el, să îl înfășoare. Și în clipa în care simți asta, încetă să mai simtă.

Capitolul 1

Discursul lui Charles Baker fu întrerupt exact în momentul în care clopotul bisericii din deal anunța dongănit miezul zilei. În mica, dar cocheta, sală de conferințe a hotelului Central Park, microfonul aproape că nu era necesar. Toată lumea se cunoștea cu toată lumea și fiecare era foarte interesat de prezentările celorlalți colegi. Cei șaizeci și opt de invitați întoarseră la unison capul, când ușa sălii izbi violent peretele și o mână de uniforme amestecate cu geci lungi din piele le invadă spațiul. Intelectualii nu sunt foarte obișnuiți cu purtarea grosolană a polițiștilor, mai ales a celor din țări unde recenta lor demilitarizare nu le lăsase încă răgazul de a învăța să se poarte. De la pupitru, Charles Baker făcu o glumă despre o invazie ostrogotă. Oaspeții neinvitați rămaseră în ușă. Unul dintre ei se apropie cu pași mari de pupitru și îi șopti ceva profesorului Baker la ureche. Acesta, într-un gest reflex, acoperi microfonul cu mâna. După ce ascultă cu atenție ce avea polițistul de spus, îl întrebă:

— Durează mult?

Polițistul ridică din umeri. Engleza lui era mai mult decât aproximativă. Răspunse scurt, încercând să se facă înțeles.

— I hope no. My chief tell you.[1]

Charles se întreba ce treabă avea el cu orice se întâmpla în orașul acela minuscul din mijlocul Transilvaniei. Scrisese niște cărți care aveau o vagă legătură cu locul și era în momentele acelea la un simpozion de istorie medievală. Polițiștii de la ușă stăteau nemișcați, cu picioarele înfipte autoritar în covorul gros de doisprezece centimetri al sălii. Între ei, se distingea o femeie tunsă băiețește care își plimba ochii prin sală și se opri să citească afișul care anunța conferința extraordinară de istorie medievală cu participarea renumitului profesor de la Princeton, Charles S. Baker, esq.^[2] Presupuse că celebritatea i-o luase înainte și că i se solicita sprijinul în rezolvarea unui caz. Desfășurarea de forțe i se păru însă exagerată.

— Autoritățile locale au nevoie de calitățile mele de detectiv pentru câteva ore. Propun să luăm o pauză și să reluăm la ora patru, conform programului. Aș vrea și eu să aud expunerile colegilor mei, Johansson și Briot, de la Universitățile din Uppsala și de la Sorbona. Îmi cer scuze. Mă cheamă a doua meserie.

Spuse aceste ultime cuvinte accentuându-le ironic. Știa că de când cu cele două așa-zise realizări – de când aflase și expusese lumii cel mai bine păzit secret despre Abe Lincoln și misterul cocoașei pierdute, așa cum îi spunea el, a lui Richard al III-lea – lumea îl considera un fel de Sherlock Holmes cultural. Lucrurile luaseră o așa amploare, încât primea frecvent scrisori de la fel de fel de indivizi care se ofereau să îl angajeze să dezlege tot felul de enigme, de la comori îngropate de azteci, până la identitatea fantomelor care bântuiau un castel cumpărat recent de un milionar rus în Cornwall.

De regulă, stătea de vorbă cu orice țăcănit care îl aborda. Din cauza importanței oaspetelui, autoritățile locale insistaseră să îi repartizeze un polițist care să îl protejeze. Cum nu îi plăcea deloc să fie păzit ca un înalt demnitar sau ca vreun mafiot dintr-o țară estică, refuza întotdeauna astfel de oferte. Dar insistența primarului fusese atât de serioasă și de categorică, încât se gândi că două zile nu aveau să fie chiar sfârșitul lumii. Mai ales când îl văzu pe cel care trebuia să îl păzească. Ceru să i se promită că, dacă va dori să rămână singur, la un moment dat, din rațiuni personale, bodyguardul improvizat să se retragă fără comentarii.

În seara de dinainte, la cina de bun venit de la barul-restaurant al hotelului un individ încercase să se apropie de el cam prea mult. Părea disperat să îi înmâneze ceva. Avea în mână o mapă maronie care părea plină cu documente. Într-un târziu, intervenise bodyguardul hotelului și îl îndepărtase. Omul opusese rezistență când fu târât afară, înfigându-și tocul de la cizme în podea. Apoi, în acea dimineață, la micul dejun suedez încărcat cu delicatese, o femeie între două vârste chiar reuși să se strecoare la masa lui și să îi înmâneze un bilet. Aceasta se retrase repede fără ca Baker să apuce să reacționeze. Nu consideră că era cazul să apeleze la polițistul obez care trebuia să îl protejeze, dar care era prea preocupat să înfulece cu patru mâini minunile ce se întindeau pe cele șase mese unite de la parterul restaurantului. Vârâse, din reflex, biletul în buzunar și uitase de el.

Pentru Charles, masa de dimineață era cea mai importantă masă a zilei. În tinerețe o ignora adesea și ajunsese să mănânce noaptea târziu. Își schimbă brusc și definitiv obiceiul când începuse să se îngrașe. Nu știa niciodată unde îl va duce ziua și cu ce fel de snacksuri trebuia să se mulțumească pe întreg parcursul ei. Așa că se hotărâse să se blindeze de dimineață, iar seara să se culce cu burta aproape goală. Se obișnuise astfel de ceva vreme. În felul acesta reușea să compenseze micile excese. Fiindcă de fiecare dată când ajungea într-un loc precum acela în care se găsea, mesele încărcate cu preparate tradiționale, gătite așa cum citise că se făcea în Evul Mediu, deveneau adevărate prilejuri de sărbătoare.

Charles Baker nu era nici plin de aere, nici simandicos, doar că în ultimul timp oameni de toate felurile îl căutau din te miri ce motive, unele concrete, altele perfect aiurea. Își spusese că, dacă și-ar fi dorit o celebritate de felul acela, s-ar fi făcut rock star. Asta dacă i-ar fi ieșit vreodată pe gură vreo melodie care să nu semene cu toate celelalte. Singurul cântec care îi reușea într-o anumită măsură era imnul Americii, pe care se chinuise alături prietenii lui, ani în șir, să îl învețe. În altă ordine de idei, melodia era mereu aceeași. Însă cuvintele le cunoștea la perfecție. Își aminti de cântecul lui Phil Collins, You can wear my hat, și se gândi că, poate, ar fi trebuit să își comande batiste și cravate monogramate pe care să le ofere acestor tipuri de fani.

Coborî scările, flancat de mica armată de însoțitori care îl conduse politicos la cele două mașini. Pe el îl invitară în cea mai luxoasă dintre ele. Singurul Volkswagen al poliției orașului. Lângă el se urcă femeia tunsă scurt. Aceasta îi întinse mâna bărbătește și se prezentă sec:

— Sunt Christa Wolf.

— Charles Baker, spuse profesorul. Poate mă puneți la curent până ajungem la comisariat. În felul ăsta câștigăm timp. Și, poate, o să rezolv enigma până acolo.

Spre surprinderea lui, femeia de alături îi răspunse într-o engleză fluentă cu un puternic accent britanic, într-o exprimare academică perfectă.

— Nu mergem la comisariat și nu v-am invitat pentru calitățile dumneavoastră de deducție.

Mesajul fu transmis frust, fără urmă de aroganță. Baker o privi mai atent pe femeie. Și decise că îi place. Așa era mereu cu femeile. Prima impresie tindea să rămână definitivă. Deși în absolut toate lucrurile pe care le făcea în viață își păstra mereu mintea deschisă și era întotdeauna pregătit să accepte o părere contrară a ceea ce gândea el, dacă era bine argumentată, ba chiar să își schimbe părerea dacă interlocutorul reușea să îl convingă, în ceea ce privește femeile, prima impresie era totul. La Christa Wolf i se păreau interesante ochii mari și tenul măsliniu, tunsura de băiețoi și îl intriga cicatricea care cobora de după ureche în cămașa închisă cazon până la gât.

— Și atunci, pentru ce?

— Nu vă pot spune acum, dar în câteva minute veți afla, cu siguranță.

Femeia părea că închisese discuția, așa că lui Charles nu îi rămânea decât să privească prin geamul mașinii intrarea în orașul medieval al Sighișoarei pe care îl cunoștea atât de bine. Era pentru a patra oară acolo și continua să fie fermecat de casele strâmbe care se sprijineau una pe alta ca niște bătrâni în nevoie, obligați să se bazeze unul pe celălalt. Motivul pentru care venise prima dată era o carte care îi adusese celebritatea în rândul cititorilor obișnuiți. Pe cea academică o cucerise cu mult timp în urmă și de multe ori. La fel pe cea politică, în calitate de șef de campanie electorală pentru șase senatori și un președinte al Statelor Unite. Toate câștigătoare. Cartea lui despre propagandă și manipulare de-a lungul a câteva milenii de istorie devenise a doua cea mai citată sursă în toate publicațiile și tezele de doctorat despre comunicare în ultimii zece ani în lume.

Mașina trecu pe sub portalul strâmt al pieței centrale a orașului, o luă la dreapta scurt, urcând scârțâit pe piatra cubică neregulată și oprindu-se aproape de baza scărilor. În față erau mai multe mașini de poliție cu girofarurile pornite și un cordon de polițiști care încerca să țină departe mulțimea de gură-cască. Era începutul verii și în acest anotimp Sighișoara era plină de turiști. În special străini care voiau să viziteze un oraș medieval perfect conservat de la marginea lumii și să vadă casa unde se crede că s-ar fi născut prințul întunericului, Vlad al III-lea Țepeș, zis și Dracula.

Capitolul 2

La coborârea din mașină fu întâmpinat de comisarul de poliție Gunther Krauter. Acesta îi strânse mâna și se prezentă cu un aer oficial.

Charles voia să facă un pic de scandal că a fost deranjat de la simpozion în felul acela misterios și cam lipsit de delicatețe după gustul lui. Ura intervențiile în forță ale autorităților, chiar și când acestea nu erau foarte explicite. De fapt, renunțase la cariera de consultant politic tocmai datorită scorțoșeniei ei. Nu suporta să poarte cravată și costum, iar costumația oficială îl făcea, după propria-i expresie, să arate ca un pinguin. Din cauza gâtului scurt și gros, în contrast cu restul corpului – era o persoană cu un fizic normal, de înălțime și greutate medii, dar bine întreținut –, nu își putea lua cămăși normale. Cele care îi veneau pe bust nu puteau fi încheiate la gât, iar cele care erau potrivite la gât îi erau largi pe corp. De aceea, era nevoit de fiecare dată să și le facă la comandă. Era preocupat de cum arată și de cum se îmbracă, dar prefera un stil smart casual cu culori vii și combinații surprinzătoare. Cum nu dusese niciodată lipsă de bani, iar în ultimii cincisprezece ani îi câștigase cu lopata ținând cursuri, făcând marketing politic și scriind cărți de succes, plus premiile de recunoștință pe care guvernele Statelor Unite și ale Marii Britanii, alături de câțiva investitori privați i le oferiseră cu dărnicie, toate acestea făcuseră din el un om aproape bogat. Firmele lui preferate erau Charvet, Brioni și Kiton. În zilele mai proaste și pentru variațiune mai purta și câte un Breuer, Eton sau Turnball & Asser. De fapt, garderoba lui era atât de bogată și dressingul lui atât de mare, încât pe una dintre iubitele lui o apucase plânsul când, într-o dimineață, greșise ușa de la baie și nimeri în dressing. Relația lui era cu mărcile, dar în special cu materialele și cusăturile care îi atingeau corpul. Nu purtase niciodată ceva care să semene măcar cu un pulover și orice material dur, inclusiv păturile din anumite hoteluri îl scoteau din minți. Cămașa trebuia să îi mângâie corpul, să îi dea o stare de bine pe întreg cuprinsul zilei. Prefera bumbacul. Bumbacul Pima și cel egiptean sau Sea Island, orice se încadra la categoria ELS – extra long staple[3]. De asemenea, aprecia twillul italian sau batistul și Marcella.[4] Din când în când se răsfăța cu cămăși din poplin ori volle elvețian. Niciodată producții de masă, doar serii limitate. Aceste firme aveau designerii proprii, iar uneori fiecare dintre ei deservea doar o mână de clienți. Charvet era producătorul lui preferat, Rolls Royce-ul cămășilor la comandă. Cu peste 6.000 de materiale diferite, Charvet oferea clienților săi atâtea variante, încât aceștia intrau nu de puține ori în panică. De exemplu, numai nuanțele de alb sau albastru erau vreo două sute pentru fiecare. De aceea, de fiecare dată când ajungea la Paris, sediul Charvet din Place Vendôme era o destinație obligatorie.

— De unde vă luați cămășile? întrebă curios comisarul.

Charles fu mirat de simțul de observare al polițistului. Nu e la îndemâna oricui să recunoască ceva atât de sus ca un Brioni, cămașa roz-pal în care era îmbrăcat în acea zi. Așadar, copoiul avea gust. „Unde și l-o fi dobândit?”, se întrebă Baker. Era convins că regiunea în care se afla nu văzuse pe o rază de 300 de kilometri ceva asemănător. Totuși din precauție, pentru că ura să facă pe cineva să se simtă prost în afară de momentele când era absolut necesar, răspunse:

— Mi le cumpără soția. Eu nu mă pricep deloc.

Nu era însurat și, cum niciun bun mincinos nu era, spusese primul lucru comun care îi trecuse prin cap. Oricum, polițaiul habar n-avea nimic despre situația lui conjugală.

— De ce sunt aici? continuă el.

Polițistul îl privi de parcă nu s-ar fi decis încă dacă să îi spună acolo, să îl ducă să îi arate sau să îl trimită la secție și să îl interogheze. Christa Wolf insistase ca Baker să fie adus degrabă la locul crimei. Așa că se hotărî să o asculte.

— Veniți cu mine.

Și o luă în sus spre scară.

Capitolul 3

Șoseaua tăia tălâmb și neclar dealurile de la Saschiz. Un Porsche Panamera negru, molipsit parcă de nervozitatea femeii de pe bancheta din spate, necheză și clipi nerăbdător din faruri. Fără chef, șoferul Citroënului din față se dădu bombănind la o parte. Și zise ceva despre bogătanii nesimțiți din ziua de azi. Cei din Porsche erau însă departe când șoferul acru termină cu imprecațiile. Și chiar dacă l-ar fi auzit, probabil că nu l-ar fi băgat în seamă. Femeia de pe bancheta din spate își ascundea cu greutate mușchii proeminenți ai picioarelor sub deux piece-ul portocaliu încheiat poetic cu o eșarfa Hermes care avea menirea de a-i ascunde ridurile gâtului. Două laptopuri erau deschise lângă ea, iar telefonul pe care îl ținea la ureche părea că o întrerupsese din ceva important. Vocea interlocutorului se auzea până în față la șofer și la individul ca un dulap care ședea alături de acesta. După mai bine de două minute de ordine răcnite, în care femeia încercă zadarnic să bâiguie ceva, prinse un răgaz și spuse:

— De data asta nu îl vom scăpa. Vă promit!

Femeia își închise telefonul și se adresă celor din față:

— Sunteți siguri că măcar în ultimul ceas ați făcut totul cum v-am cerut?

Șoferul mormăi că se asigurase personal că totul este cum i s-a ordonat și că oamenii lui din teren îl țin la curent cu fiecare mișcare. Toate mesajele lor apăreau cu litere de-o șchioapă și pe ecranul computerului de bord. Femeia le citise și ea. Putuse să vadă cu ochii ei.

— Ești sigur că de data asta ai ales oamenii care trebuie? Nu vreau să avem o nouă Marsilie. Sau și mai rău, un nou Köln. Și să îl scăpăm și de data asta printre degete ca niște începători.

Șoferul era sigur, iar dulapul dădu și el încuviințând din cap.

Pentru o femeie ca Bella, a urmări pe cineva era o pierdere de timp. O plictiseală continuă și o risipă îngrozitoare de resurse. Era o femeie de acțiune. Așa că misiunea pe care o primise o enerva îngrozitor. Dar ordinele erau ordine și ea era obișnuită să le execute fără să comenteze.

Capitolul 4

Scaraspre care se îndreptau cei doi era o ciudățenie. Construită în 1642, făcea legătura între centrul vechi și școala din deal și era în întregime acoperită sau, mai degrabă, împachetată în bârne din lemn, sprijinite pe căpriori, iar în interior nervurile de susținere, așezate la distanțe regulate, aminteau vag de ogivele catedralelor gotice. Vopseaua neagră din exterior îi dădea un aer sinistru. Școala fusese construită lângă biserica zisă și ea „din deal”, care data de la 1525. În spatele bisericii se află Tumul Frânghierilor, unul dintre cele nouă turnuri ale breslelor care contribuiseră serios la declararea orașului patrimoniu UNESCO. Scara, cunoscută sub numele „scara școlarilor”, avusese inițial 300 de trepte. Pentru a ajunge la liceu, elevii trebuiau să urce și să coboare zi de zi pe jos aceste trepte, iar învelitoarea din lemn fusese construită ca să-i protejeze de accidente. Obosit deja de agitația de dimineață, Charles își dori să fi avut cineva geniala idee de a construi un lift, fie și unul mecanic sau un sac tras de scripeți ca la mănăstirile grecești suspendate pe stânci. Își aminti că la 1849 numărul treptelor fusese redus la 175. „Bravo celui care a avut inițiativa, își spuse el. Astăzi i-aș da o medalie.” Îi trecu prin cap Hitchcock cu ale sale 39 de trepte, și sfârși prin a se întreba ce surprize îl mai așteptau.

În jur roiau oameni în uniformă și mulți civili care aveau voie să stea de partea interioară a baricadei improvizate cu o sfoară și protejate de zidul viu al polițiștilor care se comportau de parcă erau la vreo manifestație neautorizată împotriva summitului G8 și aveau nevoie să fie vigilenți. Părea că întreaga poliție a orașului era adunată acolo, cu portari, șoferi și secretare cu tot. Era evident că orice ar fi fost ceea ce se întâmplase, Sighișoara nu mai trăise ceva de o asemenea importanță de foarte mult timp.

Intrarea în scară fusese acoperită cu niște saci din plastic pentru a bloca vizibilitatea mulțimii. Înainte de a da la o parte sacii prinși în cuie, comisarul ținu să îl prevină:

— Nu e un spectacol prea plăcut înăuntru. Păreți un om care poate să își țină cumpătul.

După ce produse acest moment de suspans care avea menirea să îi creeze confuzie interlocutorului și să îl prindă cu garda jos, comisarul aruncă o întrebare pe care părea că o pregătise cu ceva timp înainte:

— De ce l-ați desenat pe diavol pe cărțile dumneavoastră de vizită?

Baker îl privi nedumerit. Se gândea că, probabil, polițistului îi juca feste vreun cuvânt englezesc. Accentul german al acestuia îi dădea, oricum, de furcă lui Charles, care făcea eforturi să îl înțeleagă. Rosti doar un foarte britanic „Vă rog?”, molipsit parcă de accentul femeii care îl adusese în acel loc și care părea că intrase în pământ.

— Vă întrebasem dacă îl venerați pe diavol sau e o glumă dintr-acelea pe care noi, muritorii de rând, nu avem cum s-o înțelegem. Vreo inside joke.[5]

— Dacă îl venerez pe diavol?

Charles nu era străin de primitivismul oamenilor din orașele mici, mai ales în locuri ca ăsta, unde superstițiile le marcau puternic existența încă de la naștere și de care, oricât de educați ar fi fost, reușeau cu mare greutate să scape. În cărțile lui, credințele populare aveau o importanță aparte și o mare parte dintre teoriile sale despre persuasiune se bazau întocmai pe aceste convingeri de nezdruncinat, pe prejudecățile venite de undeva din negura timpului și pe care niciun fel de argument rațional nu le putea șterge sau măcar diminua.

În timp ce Charles se gândea ce o fi vrut să spună comisarul, acesta dăduse deja draperia improvizată la o parte și o ținea deschisă pentru el. Urcă. În față, cam pe la jumătatea scărilor, din nou înghesuială mare. Se făceau fotografii, măsurători, iar Christa Wolf stătea aprins de vorbă cu un coleg, probabil, îmbrăcat civil. Nu era multă lumină, pentru că scândurile laterale filtrau razele soarelui, astfel încât, cu regularitate, suprafețele arse alternau cu cele întunecate; ca într-o imagine de film alb-negru care ascunde misterul mai mult decât îl dezvăluie. Se apropie. Fotograful care îi obtura raza vizuală își continuă baletul ridicol și se dădu la o parte. Atunci văzu. Și rămase cu gura căscată.