CREȘTINISMUL ȘI RELIGIILE PĂGÂNE

Mânăstirea Noul-Neamț 2006

Se spune: „Toate religiile sunt bune”. „Toate religiile duc la Dumnezeu”. Așa să fie oare?

Creștinismul este religia descoperită și întemeiată de Însuși Dumnezeu Fiul, Domnul nostru Iisus Hristos, venit acum 2000 de ani în trup pe pământ. Credința creștină este mărturisită de ortodocși, catolici, protestanți și denominațiile desprinse de la ei pe parcurs.

Iudaismul de asemenea este religie descoperită de Dumnezeu cu 3500 de ani în urmă dar prin Moise și numai pentru poporul evreu ca:

A) să păstreze credința în unicul adevăratul Dumnezeu până la venirea lui Mesia-Hristos (Le 1616; Mt 2627-28 comp. Ir 31 3l-34; Evr 8 6-l3);

B) la ei să vină „la plinirea vremurilor” Fiul lui Dumnezeu în trup pe pământ (Mt 1524 comp. Dt 18 15-l9; În 145; 111), prin prezența Să să-L facă pe Dumnezeu∗ cunoscut oamenilor (În 118; 14 8-l1) și să-l mântuiască de păcat (Mt 26 27-28; Îs 53 8), de blestem (Fc 317; Ga 313), de moarte (1Co 15l-58; Evr 214-l5) și de sub stăpânirea diavolului (În 1231; FĂ 2617-l8; 1In 38);

C) prin ei această credință și mântuirea în Hristos să fie răspândite la toate neamurile (Mt 2819-20 comp. Fc 123; Îs 496; În 1016; Le 2 30-32; FĂ 11 l-l8).

Toate celelalte religii sunt religii păgâne. Despre pagânism în literatura creștină există două opinii diferite: 1 Bisericească, expusă în cărțile de cult și scrierile Sfinților Părinți în care se afirmă că păgânii se închină demonilor dar nu lui Dumnezeu. Exact așa învață și Sfânta Scriptură (FĂ 26 17-l8; 1 Co 1020 și altele);

Creștino-filozofică, care concepe pagânismul drept o rătăcire: după căderea în păcat, oamenii ar fi pierdut închipuirea corectă despre Dumnezeu și fiind mânați de instinctul religios, ar fi început să-L caute în natura înconjurătoare. Prin urmare se crede că și păgânii tot lui Dumnezeu se închină, numai că ei nu și-L închipuie corect.

S-ar părea că dacă adevărurile de credință creștină sunt descoperite de Dumnezeu și păstrate cu sfințenie de Biserică, care altă învățătură afară de cea bisericească ar mai putea exista în mediul creștin? Și totuși, punctul de vedere creștino-filozofic există și chiar își găsește adepți printre intelectualii creștini.

Această atitudine a unor intelectuali față de învățătura oficială a Bisericii poate fi oarecum explicată prin:

A) intenția de a urma teoriei monoteismului primitiv la modă astăzi, formulată probabil, spre a promova ideea existenței inițiale și omniprezente a credinței în Dumnezeu și finisată de preotul catolic, etnograf și lingvist, Wilhelm Schmidt (1868-l954)1 ca o contrareacție la învățătura unor cercetători, cum ar fi E. Tylor, J. Frazer, E. Durkheim, Z. Freud și alții, care calificau religia ca un fenomen pur omenesc, apărut în timp și fără de vreo descoperire supranaturală;

B) dorința de a evita, totodată și problema demonilor, informațiile despre care de cele mai multe ori fiind contradictorii și confuze, de către unii oameni sunt considerați ființe fantastice. Iar în legătură cu cunoscuta vânătoare de vrăjitoare din Evul Mediu, chiar și unii teologi ortodocși, din teamă de a fi acuzați de reînvierea demonomaniei, se străduiesc să explice „științific” apariția religiilor păgâne, adică fără participarea demonilor (neobservând, că „împreună cu apa, aruncă din scăldătoare și „copilul”).

Referitor la demoni, în Dicționarul Teologic Bisericesc Ortodox citim: „Conform învățăturii Bisericii, demonii sunt o realitate groaznică; omul credincios are dreptul să considere naive închipuirile folclorice și superstițiile populare, care de-a lungul istoriei s-au amestecat cu cunoștințele practice și raționamentele dogmatice despre demoni, dar nu și mărturiile unanime ale Sfintei Scripturi și Sfintei Tradiții despre această realitate. Demonii într-adevăr sunt răi, astfel încât toate cele provenite de la ei, sunt de asemenea rele și orice legătură benevolă cu ei, fie și din curiozitate, constituie o înaltă trădare înaintea lui Dumnezeu” 2

Iată cum adepții punctului de vedere creștino-filozofic își bazează teoria lor. „Întunecarea minții, scrie protoiereul Pavel Svetlov, profesor de teologie la Universitatea Imperială din Kiev, s-a manifestat deja la primii oameni; și la ei s-a observat o diminuare a înțelegerii religioase: Adam, căuta să se ascundă de Dumnezeu cel omniprezent după copaci, adică în conștiința sa, sub influența stării sale morale, s-a întunecat ideea despre omniprezența lui Dumnezeu” 3

Dar din textul Sfintei Scripturi putem deduce că în rai Dumnezeu se arăta oamenilor în chip de om (Fc 38), iar Adam și Eva puteau să nu știe că Dumnezeu este omniprezent. Prin urmare, era firesc ca ei, rușinându-se de goliciunea lor (Fc 310), să se ascundă după copacii din rai. Așadar, acest comportament al strămoșilor noștri nu poate servi drept dovadă a diminuării înțelegerii la ei a adevărurilor spirituale.

Explicând apariția pagânismului fără participarea demonilor, doar prin căutarea lui Dumnezeu de către omul păcătos sub influența instinctului religios, punctul de vedere creștino-filozofic contravine adevărului prin faptul că: 1 Denaturează învățătura bisericească, confirmată de Sfânta Scriptură, care identifică păgânismul cu puterea satanei asupra lumii. Însuși Domnul Iisus Hristos l-a trimis pe Sfântul Apostol Pavel să predice paginilor ca aceștia „să se întoarcă de la întuneric la lumină și de la puterea satanei la Dumnezeu” (FĂ 26 15-l8). În Epistola întâia către Corinteni se spune că „păgânii, aducând jertfă, o aduc demonilor și nu lui Dumnezeu” (1 Co 1020 comp. Dt 3217; Ps 10537; Ap 920 și altele).

Interpretând după placul lor Sfânta Scriptură, adepții teoriei creștino filosofice ajung uneori la concluzii de-a dreptul ridicole:

A) În Biblia cu comentarii, editată sub redacția lui A. P. Lopuhin, se susține că ideea despre arătarea satanei în chip de înger luminos (2 Co 1114), Sfântul Apostol Pavel ar fi împrumutat-o „din datinile evreiești” 4;

B) teologul rus, profesorul N. N. Glubokovski consideră că Sfântul Apostol Pavel, scriind creștinilor din Corint să se ferească de jertfele aduse idolilor (1 Co 10 14-22), a folosit ideea pagina de închinare la demoni prin intermediul idolilor, „ca astfel să protejeze importanța interdicțiilor sale” 5;

C) în opinia episcopului Hrisanf (Retivțev), scriitorii bisericești care afirmau că, cultul păgân este închinare la demoni, „încă nu s-au eliberat de concepțiile moștenite de la același pagânism” 6

Contravine și altor texte biblice, în care se afirmă clar că păgânii deloc nu-L știau pe Dumnezeu și prin urmare, pagânismul nu poate fi considerat o denaturare a religiei primare din rai ci prezintă un eveniment nou, independent, în istoria omenirii:

A) „Atunci, necunoscând pe Dumnezeu, slujeați celor ce din fire nu sunt dumnezei; acum, însă, după ce ați cunoscut pe Dumnezeu, sau, mai degrabă, după ce ați fost cunoscuți de Dumnezeu, cum vă întoarceți iarăși la înțelesurile cele slabe și sărace, cărora iarăși voiți să le slujiți ca înainte?” (Ga 4 8-9);

B) „(Voi) erați, în vremea ceea, în afară de Hristos, înstrăinați de cetățenia lui Israel și străini de așezămintele făgăduinței, lipsiți de nădejde și fără de Dumnezeu, în lume” (Ef 212);

C) Afirmații asemănătoare întâlnim și în Vechiul Testament: Dt 3217; Ps 786; Ir 1025 etc.

Plină de învățăminte în acest sens, este istoria religioasă a poporului evreu. Numeroase minuni făcuse Dumnezeu înaintea lor și în Egipt și la trecerea prin Marea Roșie, dar a fost destul ca Moise din porunca Domnului să se depărteze pentru puțin timp în muntele Sinai și poporul evreu îndată s-a întors la zeii pagini. Ei nicidecum nu puteau înțelege noțiunea de unicul adevăratul Dumnezeu. Pentru ei Iehova era un dumnezeu ca toți ceilalți, numai că mai puțin cunoscut, neobișnuit și încă nou. Mai târziu evreii de mai multe ori reveneau la păgânism.

Ceva asemănător se atestă și la vecinii și rudele lor pe linia lui Avraam – arabii. Aceștia totuși au conștientizat noțiunea de singurul adevăratul Dumnezeu, însă doar noțiunea, căci în loc de adevăratul Dumnezeu, Dumnezeul lui Avraam și al lui Moise, ei l-au acceptat ca atare pe zeul lor păgân Allah, care ar fi avut trei fiice (Mânat, Al-Lat și Al-Uțța) și de care l-au lipsit apoi7

Subapreciază aptitudinile raționale ale omului păgân care, chipurile era atât de ignorant, încât se ruga la diferite obiecte și fenomene ale naturii, fără să și dea seama că acestea sunt lucruri neînsuflețite și nu pot nici să răspundă, nu să și mai facă bine sau rău. Între timp, unii cercetători contemporani, cum ar fi norvegianul Tur Hejerdal, stăruie tot mai mult asupra ideii că vom putea înțelege omul antic doar cu condiția să nu-l subapreciem intelectul8

Nu există dovezi certe că omul ar poseda un instinct religios deosebit. În pofida faptului că oamenii din toate timpurile (cu unele excepții), au fost religioși, putem doar presupune și nu să demonstrăm existența unui instinct religios deosebit. Teologul rus protopresbiterul I. Ianâșev definește noțiunea de instinct în felul următor: „Orice necesitate, sau instinct, sunt ipoteze pe care le admitem în mod inconștient cu privire la acțiunile (obiectului însuflețit), care, în anumite circumstanțe permanent se repetă și motivele cărora nu le cunoaștem” 9 Însuși Ianâșev neagă prezența la om a vreunui sentiment religios nativ10 De aceeași părere este și Irineu Mihălcescu, renumit teolog și mitropolit român, care afirmă că,” Ceva religios, nativ există în noi, dar aceasta nu este o idee, fie și confuză, ci doar o nemulțumire profundă a întregii noastre ființe, insatisfacția sufletului nostru față de tot ce este trecător, limitat și aspirațiile puternice spre ceva înălțător, sublim și veșnic”.11 În loc de instinct religios mai corect ar fi să vorbim de conștiința omului, despre care se menționează și în Sfânta Scriptură (Rm 135; 2 14-l5 comp. Evr 810 și altele).

Prin conștiință, s-ar putea mai bine explica prezența la popoarele înapoiate a unor noțiuni sublime despre dumnezeu-creatorul și despre morală, fără a le considera drept reminiscențe ale religiei din rai. Sfântul Apostol Pavel scrie despre aceasta în Epistola către Romani: „Căci, când paginii care nu au lege, din fire fac ale legii, aceștia, neavând lege, își sunt loruși lege, ceea ce arată fapta legii scrisă în inimile lor, prin mărturia conștiinței lor și prin judecățile lor, care îi învinovățesc sau îi și apără” (Rm 2 14-l5).

Dacă păgânismul este o simplă rătăcire și păgânii se închină aceluiași Dumnezeu Căruia I se închină și creștinii, atunci nu există diferență principială între creștinism și păgânism și creștinii n-ar săvârși păcat de moarte dacă s-ar închina și zeilor păgâni. Și mucenicii creștini în zadar ar fi suferit moartea de la păgâni, refuzând să aducă jertfe idolilor. Dar în Sfânta Scriptură nu este nici o aluzie la faptul că zeii ar avea ceva dumnezeiesc. Dimpotrivă, se afirmă categoric că zeii paginilor nu sunt dumnezei (Dt 32 17-21; Ir 211; 57; Gl 48; Ef 212 ș. a.); ei se contrapun lui Dumnezeu, iar cei ce se închină lor săvârșesc păcat foarte mare înaintea lui Dumnezeu, Îl trădează pe Dumnezeu (Dt 32 17-21; Jd 2 1l-l3; Ir 116; 1611; 44 2-9; Am 5 26-27 și altele). Acestea se spun despre zeii păgânilor, deoarece tot de Sf. Scriptură ei sunt numiți demoni (1 Co 1020; FĂ 26 17-l8; Ap 920; Ps 10537), iar nu închipuiri greșite despre Dumnezeu, cum rezultă din teoria creștino-filozofică.

Unii creștini nu acceptă faptul că păgânii se închină demonilor și nu lui Dumnezeu, din motivul că nu cunosc suficient de bine învățătura creștină despre demoni.

Un alt motiv l-ar constitui lipsa unui studiu cât de simplu, privind adevărata istorie a apariției cultelor păgâne.

Lucrarea respectivă constituie o încercare de a completa această lacună. Cine sunt demonii? Ei sunt îngeri căzuți, care „nu și-au păstrat demnitatea” și s-au transformat din buni în răi. (Iuda 6; În 844). Ei mai sunt numiți și duhuri Rele (Le 721; 82; Ef 612), duhuri necurate (Mt 101; Mc 1 23-27; 311; 5 2 13; 67; 725; 925; FĂ 516; 87), demoni (Mt 831; 12 24-28; 1718; Mc 315; 7 26-30; Le 1017), draci, putere necurată ș. a. m. d.

Căpetenia demonilor poartă denumirea de diavol (grecește διαβολοζ – clevetitor, ispititor – Mt 41; Le 42; În 844; 1 În 38; Evr 214; Ap 202; 1 Ptr 58 ș. a.), Satana (evreiește – vrăjmaș – Mt 1226; Mc 326; Le 1018; 1118; 2231; FĂ 2618; 2 Co 1114; 2 Tes 29; Ap 213; 129), Beelzebul (Mt 12 24-27), Veliar (2 Co 615), Balaurul (Ap 12 7-9; 202), iar ceilalți se numesc îngerii diavolului (Mt 2541; Ap 129) sau îngerii satanei (2 Co 127).