Teoria apocalipsei si sfarsiturile lumii

CUPRINS:

Lista coautorilor. 5

Mulțumiri. 7

1. Punând capetele. Cap la cap. 9

Malcolm BuR.

PAETEA ÎNTÂI

2. Cum s-a săvârșit timpul. 31

Normau Cohn

3. „Peste cari au venit sfârșiturile veacurilor”:

Apocalipsa și interpretarea Noului Testament. 50

Chrisiopher Rowland

4. Sfârșitul lumii și începutul creștinătății. 74

Bernard McGinn

5. Model și scop în istorie în Evul Mediu târziu și în Renaștere. 111

Marjorie Reeves

6. Milenarismul secolului al XVIMea. 137

Richard Popkin.

PARTEA A DOUA

7. Apocalipsa laică: profeți și vizionari apocaliptici la sfârșitul secolului al XVIII-lea. 165

Elinor Shqfl'er

8. Industrialismul saint-simonist ca sfârșit al istoriei: August Cieszkowski despre teleologia istoriei universale. 191

Laurence Dickey

9. Apocalipsa, mileniul și utopia astăzi. 239

Krishan Kumar.

PARTEA A TREIA

10. Versiuni ale Apocalipsei: Kant, Derrida, Foucault. 269 Christopher Norris

11. Așteptând sfârșitul. 296

Frank Kermode

12. Adorno sau târziul însuși. 313

Edward W. Said

În engleză, „end” poate însemna sfârșit sau țintă a unei acțiuni, adeseori fiind ambele, pentru că nimeni nu vrea să sfârșească acolo unde nu dorește deloc să fie. Dar pentru a ajunge și a se opri la destinație, a termina în punctul dorit și nu a merge mai departe este necesară, în mod inevitabil, o echilibrare perfectă a aspirațiilor și calculelor, destul de dificil de realizat. În cazul în care, ca și în viața de zi cu zi, țintele propuse sunt, adesea, provizorii, iar întreruperile temporare, delicatul echilibru dintre posibil și dezirabil se poate ajusta permanent. Dar dacă la mijloc este totalitatea experienței – țelul suprem, sfârșitul definitiv – atunci avem mai puțin loc de manevre, iar limita speranței ar putea ajunge neplăcut de aproape.

Faptul că lumea ar avea capete, în sensul de terminus și telos, nu este de la sine evident. Cu toate acestea, deși ideea unei lumi fără sfârșit sau scop este coerentă din punct de vedere logic, ne vine greu să ne închipuim o durată infinită, iar noțiunea de eternă lipsă de țel repugnă imaginației morale. De aceea, în practică, majoritatea oamenilor este înclinată să atribuie cel puțin un capăt lumii. Cel ce nu percepe nici o formă în istoria universului poate presupune terminarea sa ca fiind rezultatul unui colaps cosmic, iar acela care crede în eternitatea lumii poate argumenta că istoria este orientată spre un anume scop de nerealizat. Ambele teorii au fost formulate la modul cel mai serios – prima în conceptele de catastrofe universale, cea de-a doua în visul kantian de progres nesfârșit – dar cea mai mare parte a viziunilor despre viitor se situează undeva între pură escatologie a dezastrului nemotivat și pură teleologie a finalității interminabile.

Cu toate acestea, îmbinarea dintre teleologic și escatologic ar putea aduce împreună capetele lumii fără a le face să se întâlnească. Lumea ar putea lua sfârșit înainte ca scopul istoriei să fie realizat; timpul poate continua cu mult după încetarea oricărui fel de dezvoltare plină de miez. În ultimii ani ambele posibilități au apărut probabile: în timpul „războiului rece”, marxiștilor le era teamă că ar putea avea loc un război nuclear înainte ca dialectica istoriei să se fi desăvârșit; după „războiul rece”, Francis Fukuyama a susținut că deși viața continua să se desfășoare normal, istoria ajunsese deja la final1. Problema în sine este veche. Un mod de a o soluționa este de a postula un ciclu în care obiectivele nerealizate sunt îndeplinite, iar timpul rămas din prima încercare devine începutul următorului ciclu. Astfel, doctrina reincarnării permite ca sensurile să fie împinse dincolo de hotarele istoriei, iar teoria eternei reîntoarceri face loc unui timp suplimentar prin repetiție neîncetată. Această mișcare se debarasează de excesul de timp și sens, însă numai prin dezvoltarea nefericitei logici a suplimentarității – obiectivele fiind constant deplasate spre următoarea reincarnare, iar sfârșitul amânat permanent pentru ciclul următor. In consecință, oricâte ar fi binefacerile psihosociale ale repetiției2, provocările intelectuale propuse de infinitate și lipsa de țel nu sunt mereu soluționate. După cum arăta Kant, eterna oscilație „e ca și când subiectul ar fi rămas pe loc, nemișcat, nimic mai mult”3.

Pentru că perspectiva unei perpetue reîntoarceri poate fi, după cum era pentru filosofii Antichității, „. Nu o sursă de consolare, ci. O sursă în plus de oroare”4, teoriile ciclice aproape întotdeauna nasc filosofii în care unii indivizi sunt capabili să scape din cerc. Dar dacă unii indivizi se pot elibera, de ce mai este necesară în vreun fel o teorie ciclică? Cum observa cu agerime Augustin, un suflet ce atinge desăvârșirea, iar apoi se reîntoarce la mizerie nu poate fi cu adevărat fericit, în vreme ce un suflet ce poate să se miște ireversibil de la suferință la beatitudine începe un moment de timp ce se sfârșește în eternitate; iar dacă sufletul poate atinge o destinație de dincolo de timp, „Atunci de ce nu și lumea?”5 Cu alte cuvinte, dacă tefos-ul vieții individuale poate coincide cu terminusul nu pare a exista nici un motiv pentru care capetele lumii nu s-ar putea întâlni.

II.

Se poate constitui o tipologie formală a filosofiilor istoriei stabilind dacă ele sunt teleologice sau escatologice, iar dacă sunt ambele, atunci dacă telos-ul și terminusul coincid. Un pas înainte ar fi să separăm finalurile bune de cele rele6. Dar este dificil să aducem argumente în favoarea unui concept de telos negativ și terminus pozitiv: un sfârșit de dorit este în mod inevitabil transformat în țel, și, în afara unui iad interminabil, teleologia răului este invariabil terminală. Cel puțin în perioada modernă o metodă mai bună de a diferenția teoriile este de a le localiza ideologic pe continuul dintre laic-religios, precum și sociologic, pe axa dintre cultura „superioară” și „inferioară”. Împreună, distincțiile din urmă generează patru categorii de gândire: superior-religioasă, superi-or-laică, popular-religioasă și popular-laică. Nu există nici un motiv pentru care aceste categorii să nu conțină toate tipurile ideale de escatologie și teleologie discutate mai sus. De fapt, lucrurile sunt mai simple. Voi aborda fiecare categorie ideologică și sociologică pe rând.

În istoria Occidentului, credința religioasă despre viitor s-a rezumat în principal la convingerea escatologică că istoria se va încheia cu venirea sau întorcerea unei figuri mesianice care va da câștig de cauză celor drepți, le va anihila dușmanii și va domni peste un tărâm al păcii și prosperității. În creștinism, neinteligibilitatea aproape totală a textelor canonice apocaliptice considerate în afara (și poate chiar și în cadrul) fundalului istoric propriu a făcut ca interpretarea lor să fie timp îndelungat fieful elitei clericale sau intelectuale. Tradiția a generat două forme mai mult sau mai puțin distincte: cea spirituală și cea istorică. În interpretarea spirituală – expusă în lucrarea pierdută a donatistului Țyconius din secolul al patrulea și mai apoi preluată și dezvoltată de Augustin – simbolurile apocaliptice se referă la realități morale constante în viața bisericii și a lumii7. În formă istorică, derivată de la călugărul din Calabria (secolul al Xll-lea) Gioacchino da Fiore, Scripturile sunt interpretate făcându-se referire la șirul de evenimente din istoria religioasă și politică. În vreme ce în scrierile spirituale despre Apocalipsa accentul cade pe diferențierea sincronică dintre bine și rău, interpretările istoriciste dau istoriei o formă și o direcție, un telos și un terminus8. (Totuși, în pre-milenarism a Doua Venire a lui Christos pe pământ survine înaintea mileniului, în timp ce în post-milenarism aceasta este precedată de un mileniu în care fie că telos-ul fericirii perfecte este atins gradat, fie că este trăit pe toată durata.) Dacă teoriile superior-religioase asupra istoriei sunt întotdeauna escatologice și numai uneori teleologice, cu teoriile superior-laice lucrurile stau de obicei invers. Pe măsură ce Iluminismul slăbește credința în intervenția divină, filosofii încep să se concentreze asupra unui model și țel al istoriei fără a face referire la sfârșitul său9. De la Voltaire și Comte în Franța, până la Lessing și Marx în Germania s-au creat filosofii ale istoriei specifice și ambițioase. Se susținea astfel că istoria furnizează din belșug probe că omenirea progresează nu numai în arte și științe, dar și în ceea ce privește condiția sa spirituală și organizarea. Modelul trecutului, linear sau dialectic, indica direcția și, prin extrapolare, ținta dezvoltării umane – un țel cel puțin parțial independent de eforturile indivizilor de a-1 atinge. Teoria lui Darwin asupra evoluției a oferit acestei interpretări teleologice a istoriei argumente sporite, chiar dacă ambigue; chiar și așa, nu a fost singura expresie de gândire superior-laică referitoare la subiect. Secolul al XLX-lea târziu a fost martorul unui reviriment al teoriilor ciclice, iar în secolul XX criticii Iluminismului și-au înveșmântat adesea atacurile la adresa teleologiei în limbajul escatologic al Apocalipsei.