Spitalul,Coranul,Talmudul,Kahalul si Francmasoneria

SPITALUL1

Domnilor, vă întrebați, poate, de ce v-am chemat în acest așezământ?

V-am chemat ca să vă fac câteva lecții clinice, – și v-am chemat aici, căci n-am avut unde în altă parte. Într-adevăr, pentru mine nu este loc în spitalele din București. Cei ce au reușit să intre în aceste spitale, au avut precauția să închidă ușa și chiar să o zăvorască cu regulamente, care fac ca nimeni să nu mai poată pătrunde acolo, – afară, bineînțeles, de dânșii și de ciracii lor.

Dar, mulți dintre D-voastră mă vor întreba: De ce vrei să ne faci niște lecții clinice? Nu ne sunt oare de ajuns lecțiile ce ni le fac profesorii de clinică?

Desigur că aceste lecții, primite de la profesorii D-voastră, sunt la rigoare suficiente; ele constituie un fel de clinică clasică, pe care orice medic e dator s-o cunoască.

Ceea ce vă aduc eu sunt ideile personale ale unui om de geniu care, nemulțumit cu rutina și cu obscuritățile clasicismului medical, a clădit medicinei, piatră cu piatră, un palat măreț, cu ferestre largi și luminoase, în care se vede clar.

Acest om este Lancereaux.

Și ca să știți cine este Lancereaux, e de ajuns să vă spun că omenirea n-a avut niciodată un medic mai mare ca dânsul.

Vă miră mult cuvintele mele!

Într-adevăr, acest nume nu l-ați întâlnit decât rareori în cărțile de medicină și aproape nimeni dintre profesori nu l-a pronunțat înaintea D-voastră.

Veți zice poate că admirația mea se explică prin împrejurarea că am fost crescut la școala acestui maestru. Dar pietatea elevului se află aici în fața datoriei profesorului, care trebuie să-și cântărească toate vorbele ce rostește și să probeze tot ceea ce afirmă.

Ei bine, Domnilor, repet sus și tare că medic ca Lancereaux n-a mai fost altul. Și această afirmație o voi demonstra, cu probe palpabile, în lecțiile viitoare.

Pentru moment, rețineți faptul că, nici înainte de Lancereaux, printre medicii celebri, ca Lannec, Trousseaux, Rayer – nici în timpul său, printre cole-gii săi renumiți, ca Charcot, Potain, Bouchard – și nici printre medicii altor țări, ca Bright, Addison, Virchow, nu găsim pe nimeni care să-l egaleze, ca observator fără seamăn și ca spirit științific extraordinar2.

El singur a înțeles importanța noțiunii de cauză și a pus medicina pe drumul unei adevărate științe.

Pot zice că Lancereaux a fost pentru medicină ceea ce Claude Bernard a fost pentru fiziologie, ceea ce Pasteur a fost pentru microbiologic.

Iată omul ale cărui idei vin să vi le împărtășesc.

Lancereaux, murind, mi-a lăsat mie greaua povară de a duce la bun sfârșit o carte3, de o importanță capitală, pe care n-a avut vremea s-o termine. În același timp, mi-a dat și sarcina morală să fac cunoscută lumii opera lui, care e imensă.

Dar, o asemenea moștenire e peste puterile mele. Aici, în București, mai ales, sunt ca într-un puț. Oricât voi strigă, nu mă va auzi nimeni.

Voi face și eu ce voi putea.

Din fericire vă am pe D-voastră, care sunteți în stare să vă pasionați, – după cum m-am pasionat și eu – pentru adevărul științific. Vom organiza astfel o falangă românească, ce va merge să arate Franței că cel mai mare dintre medicii lumii este fiul ei, – fiu oropsit, căci, din nenorocire, n-a fost înțeles.

Am de gând să vă vorbesc anul acesta, mai întâi, despre afecțiunile rinichiului, – și pe urmă despre afecțiunile cordului și ale vaselor (artere/vene și limfatice), – subiecte asupra cărora Lancereaux a lăsat lucrări nepieritoare.

Dar, pentru a pricepe bine afecțiunile rinichiului, trebuie să încep prin a vă descrie niște sindroame ca albuminuria, ca uremia, – sindroame oarecum întinerite prin cercetări făcute în laboratorul meu… dacă adevărul mai are trebuință de întinerire.

Aceste sindroame vor face subiectul lecțiilor viitoare.

Pentru astăzi, dați-mi voie să vă întrețin, spunân-du-vă câteva cuvinte despre spiritul ce se cuvine să-i însuflețească pe medici, când se află în fața bolna-vilor, într-un spital ca acesta în care ne aflăm.

Dar, ce este un medic?

Ce este un bolnav?

Ce este un spital?

I. Ce este un medic?

Un medic este un om care exercită medicina. Dar ce este medicina?

Medicina este o știință și, în același timp, o profesie.

— Ca știință, medicina studiază omul, – și-l studiază întreg, corp și suflet, din punctul de vedere morfologic, fiziologic și patologic.

Într-adevăr, medicina, după cum știți, studiază: a) – forma corpului omenesc și a organelor ce-l constituie (anatomia), – structura intimă a acestor organe (histologia), – precum și evoluția și reproducția individului (embriologia, obstetrica); b) – fenomenele vitale de nutriție și de relație (fiziologia)4; c) – bolile generale și afecțiunile organelor, care tulbură fenomenele vitale de nutriție și de relație (nosologia și patologia).

Prin urmare, medicina studiază omul și, singură printre științe, are omul ca unic obiect al studiului ei.

Ce e mai mult, – medicina, fiind o știință cu apli-cații practice, are meritul de a pleca numai de la fapte pozitive; ea nu urmează sisteme sau utopii, care fiind întocmite pe o cunoștință imperfectă a omului, nu servesc decât să inducă lumea în eroare.

Medicina cunoaște deci în mod real omul; ea ar trebui să fie principala bază a filosofiei.

— Ca profesie, medicina servește pe om: a) – prin igienă, ce-l protejează de boli; b) – prin terapie, ce-i alină durerile și caută să-l vindece sau, cel puțin să-i evite moartea.

Dar nu e numai atât.

Profesia unui medic îl obligă să se devoteze pentru cei ce suferă și, de multe ori chiar, să-și riște viața pentru a scăpa pe aceea a altora. În ce altă profesie se găsește abnegația absolută de sine, pe care medicina o impune celor ce o exercită?

Este evident deci că, dintre toate profesiile, medicina este cea mai binefăcătoare.

Dar, – în plus, – medicul, prin profesia sa, devine prietenul și chiar confidentul celor ce suferă, – bogați sau săraci, tineri sau bătrâni, – care-l ascultă și se supun orbește la prescripțiile lui. Ori, cum un medic instruit cunoaște instinctele și prin urmare și patimile, îi este ușor ca, – prin grai și prin exemplu, – să poată să lumineze omenirea și să-i îndrumeze educația socială, care combate aceste patimi, – adică să răspândească principiile adevăratei morale științifice.

Astfel, părintele medicinei, Hipocrate, a avut dreptate să zică; „scopul final al medicinei nu este numai să vindece sau să prevină bolile, – ci încă să perfecționeze pe oameni și să-i facă mai fericiți, făcându-i mai buni”.

Medicul trebuie deci să fie, în acelaș timp, un savant care iubește din tot sufletul știința medicală, adică știința omului; să fie o ființă care se jertfește pentru alții, până la moarte și, în sfârșit, să fie un învățător al omenirii sau mai bine zis, un apostol al moralei… și așa ar fi în realitate, dacă confrați nedemni n-ar fi deschis tarabă în templul sacru al medicinei.

Acum înțelegeți înalta demnitate a profesiei medicale și respectul ce i se dă din toate părțile. „Cinstește pe medic” zice Biblia,…” căci ai trebuință de el”.

II Dar, ce este un bolnav?

Un bolnav este un individ în al cărui organism s-au produs, – sub influența unei cauze patogene, – tulburări ale funcțiilor vitale de nutriție sau de relație, tulburări care-i pot amenința existența.

Sunt bolnavi care, fiind săraci, nu pot să-și procu-re îngrijiri medicale, și din cauza bolii nu mai sunt în stare să-și agonisească nici măcar cele necesare pentru întreținerea vieții.

Astfel de bolnavi, – care ar pieri dacă ar fi părăsiți, – vin la spital.

În asemenea condiții se află, de pildă, un dulgher care, căzând de pe o schelă, și-a frânt o mână sau un picior, – un țăran care, lovit de pelagră, și-a pierdut mințile; – un orășean care, doborât de tifos, zace în neștire timp de trei săptămâni.

Dar, alături de lucrătorul căzut de pe schelă și victimă a muncii, – alături de țăranul și de orășeanul, victime de multe ori ale unei organizări sociale defectuoase, – veți întâlni la spital indivizi – și încă în mare număr – victimele propriilor lor patimi (adică ale instinctelor deviate de la adevăratul lor scop), – indivizi care inspiră scârbă și care par a nu fi demni de nici un interes.

Veți întâlni bunăoară pe bețivul care, nevrând să-și înfrâneze pofta de băutură, aruncă în ghiarele cârciumarului tot ce agonisește, până și hrana copiilor lui; – care înveninează viața unei nenorocite soții; – care-și dezonorează părinții; – care e rușinea familiei și plaga societății; – și care sfârșește în imbecilitate, dacă oftica5, dreapta pedeapsă a unei asemenea sinucideri, nu a venit să scurteze o existență degradantă.

Veți găsi, de asemenea, pe desfrânatul care, nepri-cepând sau bătându-și joc de importanța instinctului genital, al cărui scop este reproducerea, – nu vede într-însul decât un mijloc de a-și procura gâdilituri plăcute și abuzează de actele generării, până devine tabetic6, sau contractează boli, pe care poporul le numește, cu drept cuvânt, rușinoase.

Să oprim aici această enumerație dezgustătoare.

Dar, în spital, veți mai descoperi și oameni de alte nații, ca unguri, greci, ovrei… nații chiar dușmane nouă și care duc în contra noastră, unele, o luptă pe viață sau pe moarte.

Or, toți acești oameni, – buni sau răi, virtuoși sau vicioși, conaționali sau inamici, – primesc în spital aceleași îngrijiri, fără să se țină seamă de meritele sau de nemernicia lor.

Care este explicația acestui fapt?

N-am putea oare să-i distrugem pe acești bolnavi, sau cel puțin să ne scăpăm de cei vicioși, care sunt o povară pentru societate și de cei de altă nație, care sunt un pericol pentru neamul românesc?

În antichitate, pe timpul romanilor, sclavii bolnavi, care nu mai puteau servi stăpânilor, erau abandonați într-o insulă, unde mureau de foame.

De altminteri, chiar faimoasa lege, zisă naturală, a lui Darwin, lupta pentru trai, ne invită să nu-i cruțăm pe bolnavi – care trebuie să fie suprimați ca niște concurenți căzuți – căci în această luptă nu supraviețuiește decât cel tare, adică cel sănătos, pe când cei slabi, adică cei bolnavi, sunt condamnați să piară.

Homo, homini, lupus!

V-am arătat, însă, altădată, că această hidoasă lege nu există în natură, ci numai în mintea smintită a câtorva atei materialiști.

Dar, îmi veți zice: oamenii, ca și animalele, au un sentiment instinctiv de compătimire, de milă, pentru semenii lor ce suferă.

Ei bine, acest sentiment, intens pentru membrii familiei, slăbește din ce în ce pentru membrii tribului și ai nației și ajunge să fie aproape nul pentru membrii omenirii – și atunci se numește filantropie.

În tot cazul, mila nu exista pentru vicioși și mai ales pentru dușmani, – prin urmare instinctul milă nu a putut prezida la alcătuirea spitalelor.

Atunci, care este cheia acestei enigme?