20 de ani in Siberia

Veti citi cartea unei taranci Anița Nandriș, nascuta intr-o familie de romani din nordul Bucovinei. 13000 de romani din acest tinut au trait, in iunie 1941, groaza deportarii. intre ei, si Anița, cu intreaga familie. Au fost dusi dincolo de Cercul Polar, intr-un univers al ostilitatii, unde timp de 20 de ani nimic in afara iubirii si credeintei nu le-au fost de ajutor.

20 de ani în Siberia

Destin bucovinean

Cuvant inainte

Stimate Domnule Liiceanu,

Știu că nu duceți lipsă de scrisori, de aceea voi intra direct în subiect.

Posed un manuscris, mărturie zguduitoare privind prezența românească în Arhipelagul Gulag. Acest manuscris nu este „literatură de sertar” a unui intelectual, ci aparține unei țărănci, abia știutoare de carte, dar cu un har ales al povestirii. O țărancă din nordul Bucovinei, care fără a fi vinovată și fără a fi judecată a fost ridicată de K.G.B. în miez de noapte, împreună cu cei trei copii mici ai ei, separată de soț și deportată în străfundul Siberiei, dincolo de Cercul Polar.

În această sălbăticie a Siberiei a luptat pentru supraviețuire 20 de ani. Această extraordinară mamă și-a ocrotit copiii cu prețul vieții dovedind o putere de sacrificiu și o rezistență morală de excepție. Renunță la propria hrană în favoarea copiilor, străbate zeci de kilometri prin tundră cu groaza în suflet, în căutarea unor fructe cu care să-și salveze copiii de scorbut, învață să conducă sania cu cîini și să facă din părul lor îmbrăcăminte pentru copii. Intră de două ori în comă și de două ori revine la viață, singurul tratament fiind iubirea nemărginită pentru copii și credința în Dumnezeu.

După ultima ieșire din comă, în convalescență, este pusă să facă slujbă de noapte la minus 40 de grade. Nu se poate duce și este condamnată la închisoare. Este dată pe mîna unui eschimos, a cărui limbă nu o pricepea, și care trebuia să o transporte cu sania, printre ghețuri, spre locul osîndei. Urmează o călătorie în care i-a înghețat sufletul de groază, cu o înnoptare într-un iglu de eschimoși, drum pe care îl descrie cu imagini atît de sugestive, încît ar putea figura în orice antologie literară.

În trînta ei cu destinul se dovedește mai tare și învinge. După aproape 20 de ani de surghiun, această femeie demnă își trimite copiii spre Moscova lui Hrușciov, pentru a-și dovedi nevinovăția și a-și căuta drepturile. După multe peripeții pe la tribunale și procurori, care căutau să-i amețească cu minciuni, acești copii, care au moștenit inteligența și curajul mamei lor, obțin documente din care rezultă că au stat 20 de ani în Siberia «din greșeală», că ar fi «victime ale stalinismului» și sînt reabilitați.

Ei pleacă din Siberia spre soarele Bucovinei, spre satul și mormintele strămoșilor lor. Au intrat în casa lor după 20 de ani, exact în luna și ziua cînd au fost răpiți, 13 Iunie 1941. Bătălia pentru supraviețuire a luat sfîrșit. Mama a reușit să-și reașeze copiii în cuibul lor. Oricine și-ar fi considerat misiunea împlinită. Ea însă nu și-a putut găsi liniștea decît după ce a depus mărturie scrisă asupra crimelor comunismului. Și astfel, după ce a tors părul de cîine în Siberia, a luat condeiul pentru a-și mărturisi calvarul, scriind 360 de pagini ca un poet.

Mi-a încredințat acest manuscris în anul 1982 la Cernăuți, rugîndu-mă să-l trec peste graniță în România și să-i promit că-l voi face cunoscut oamenilor, cum voi putea. Apoi a murit în casa ei, în patul ei, vegheată de copii, cu sentimentul datoriei împlinite.

Mi-e greu acum să recunosc că mi-a fost frică, în anul 1982, să trec printre grăniceri cu acest manuscris. Am făcut-o totuși, pentru că am fost cuprins de un sentiment de enormă rușine pentru frica mea, pentru lașitatea mea de intelectual, în fața acestei firave dar colosale femei, cu trei clase primare, în fața căreia moralmente mă simțeam un pitic.

Mă opresc și-mi cer iertare pentru că m-am întins cu vorba, relatîndu-vă detalii din acest manuscris. Am crezut că astfel o să vă trezesc interesul și o să acceptați rugămintea de a-l frunzări.

Vă mulțumesc, în numele meu, precum și al acestei țărănci, care pe numele ei de naștere este Anița Nandriș, căsătorită Ana Cudla.

Cu aleasă stimă,

dr. Gheorghe Nandriș

Sibiu, 13 mai 1991

Partea I

Prin cîte poate trece o ființă ominiască fără să-și dea siama... Eu m-am născut în anu 1904, în satul Mahala, județul Cernăuți. Am fost șapte frați, șase băieți și eu, o fată. Părinții au fost țărani, adică gospodari, cum era timpul pe atunci. Aviau pămîntul lor, țineau vite, cai, oi, porci. Să plătia un bir la stat, după cît pămînt avia omul. Cu asta s-au ocupat părinții. Copiii, dacă au crescut, au mers la școli mai departe.

În anul 1914 s-au început războiul mondial. Parcă astăzi văd și îmi amintesc destul de bine, era vara pe la Sfîntul Ilii, într-o duminică diminiață. Părinții au mers la biserică, noi copiii am rămas acasă. Eram eu și cu doi frați care mai eram pe lîngă părinți. Deodată vedem la poartă două căruțe încărcate cu saci, cu straie, deasupra femeia și copiii și ne întreabă pe noi unde e tata, mama: Noi spunem că la biserică, dar ei ne-au spus să mergem să-i chemăm cît mai repede să vie acasă. Am mers unu fuga și i-am chemat. Dacă au venit părinții, s-au cunoscut îndată. Erau două familii din satu vecin, din Boian, care se hrămuiau cu părinții. Tata, mama îi poftesc să vie în casă, dar ei spun: noi în casă nu mergem, nu-i timpu de mers în casă. Uite ce-i, războiul s-au început, armata austriacă să rătrage și vin moscalii. Uite noi sîntem gata cu căruțele să fugim, și îl întriabă pe tata: da voi ce gîndiți? Și văd că mai vorbesc ceva toți împreună, căci nu vorbiau toate celia către noi copiii. Și îndată văd că începe și tata să prigătiască căruța. Au început să puie una și alta în căruță, mama ni-a chemat pe noi, ni-a schimbat, ni-a îmbrăcat și ni-am suit în căruță. Tata a înhămat caii și împreună cu acelia două căruțe am pornit și noi să fugim, că vin moscalii. Dar în timpu cît tata a prigătit căruța, s-au început a auzi împușcături de tunuri și mitraliere.

Cînd am eșit la drumu principal, era o aglomerație de nu mai puteai răzbate. Fugia armata austriacă. Tunurile pe atunci erau trase cu caii, cîte doisprezece cai înhămați la un tun. Soldații călare pe cai, în urmă căruța cu moniție, căruța cu pașiune pentru cai și caruța cu producte pentru soldați. Au mai eșit căruțe din sat așa ca noi, s-au amestecat cu armata și mergia drumul plin, nu mai ținia nimene dreapta. Să fi vrut cineva să vie înapoi nu mai avia pe unde. Am mers așa vălătuc cu armata pînă în Cernăuți. În Cernăuți ni-am oprit puțin. Cînd ne uităm, moscalii ne ajung din urmă. Armata austriacă, care a dovedit, a fugit, dar și multă au înconjurat-o și au luat-o în plin. Noi am tras căruța la un cunoscut și am stat pînă s-au mai liniștit, căci erau împușcături pe stradă, erau morți, răniți, căci nu s-au predat deodată. Dacă s-au mai liniștit, s-a uitat tata în driapta și în stînga, ce-i de făcut. Nu au rămas alta nimic decît să te întorci înapoi la cuib. Să fugă mai departe nu mai putia, căci moscalii ni-au ajuns din urmă, au ocupat Cemăuțu și înaintau mai departe. Așa au trecut cam vro trei patru zile cum am eșit de acasă. Pășiunia pentru cai s-a gătit, pentru noi la fel. Mai era un sac de faină de păpușoi, unu de grîu, dar ce putiai să faci cu faina că nu aviai unde să fierbi, să coci. Acuma eram bucuroși să ne putem vedia înapoi acasă. Dar îi era frică tatei să se pomiască spre casă, cu caii, cu căruța, căci trebuia să vie asupra moscalilor. Ne-a lăsat pe noi copiii cu caii și căruța în Cernăuți și au venit așa cu sloboda, mama și tata, înapoi în sat. Au fost pe acasă să vadă ce-i și cum. Nu li-a zis nime nimic, căci armata înainta tot înainte, nu era nimic prin sat. A venit înapoi la Cernăuți și a luat caii, căruța și pe noi și ni-am întors acasă.

Ni-am văzut de triabă ca și înainte, căci armata austriacă s-a retras pînă la munții Carpați și moscalii numai treciau peste satu nostru și tot mergiau înainte. Nu sta armată prin sat și nu avia cînd face așa blazgonii. Au ținut frontu la Carpați cam vro zece luni, pe urmă au început austriecii să-i bată pe moscali și moscalii au început să se retragă. S-au retras, au trecut de satu nostru pînă în satu vecin, Boian și în Boian au oprit frontu, așa că în sat, în Boian, era frontu moscalilor, dar pe cîmp, sub sat, acolo unde era o pădurice ce se chema Lomoteț, era frontu austriecilor. Așa că, erau cam 7-8 chilometri frontu de satu nostru. Cum era mai prost. Pînă în sat nu pria ajungiau plumbii din pușcă și din mitralieră, numai din canoane, dar cînd eșeai la cîmp, la lucru, zburau plumbii ca cărăbușii. Mergeai la cîmp la lucru dar nu știai, te-i întoarce înapoi sau nu.

Într-o zi eram cu tata și cu mama prin grădină. Ei prășiau și eu pliveam niște rînduri de pepeni. S-a apropiet amiazăzi, am mers în casă, am stat la masă. Tata zice, bine ar fi măcar o jumatatc de cias de odihnă, căci afară era o căldură mare, dar mama zice, lăsăm odihna, mergem și mai prășim căci s-a încurcat buruianu. Și am eșit din casă. Nu am ajuns bine la locu unde prășiam și deodată să aude o împușcătură din canoană și să aude o vîjîitură cum vine plumbul și pică în fața casei. Trăsnește a doilea oară și explodiază, farmă fereștile, prin casă tăt sticle, bucăți de schije, plumbi înfipți în păreți. Cinci minute să mai fi stat noi să ne fi odihnit, ne facia praf pe toți. De aiestea cazuri erau adesea cît era frontu așa aproape.

Cînd începiau atacurile, întîi începiau tunurile a bate. Bătiau cîte o zi întriagă, altă dată o zi și o noapte. După ce încetau tunurile, începiau din pușci și mitraliere. Nu se auzia nimic alta decît parcă ar fierbe var întruna. La urmă, venia timpul că eșia armata din decuncuri, cum se zicia atunci, adică din tranșeie, ținia ștorm, adică se luptau cu baionetele și dintr-o parte și din alta. După ce mai înceta, rădica flaguri[1]albe, sămn ca să nu împuște, nici unu nici altu, să poată strînge morții și răniții, căci șediau polog. Luau căruțe din sat, încarcau caruțele ca de lemne cu soldați morți și-i aduciau la țintirim. Răniții îi pansau puțin și iarăși îi puniau în căruță și-i aducia în sat, în școală. În casele care erau mai mari au pus paturi și au făcut ca spital. Cînd venia căruțele cu răniți îți era mai mare mila, de nu putiai să te uiți. Căruțele mergiau numai pas după pas ca să nu hurduce, dar tot picături de sînge rămîneau în urmă. Soldații, sărmanii, să văitau care mai tare, care mai încet după cum aviau putere. Aici îi țineau cîteva zile, îi pansau mai bine și îi trimitiau la spitaluri mai mari. Mulți erau grav răniți, care își dau sufletu și îi ducia la țintirim.

Eram copilă de zece ani cînd s-a început războiul, pe urmă am avut 11-12 și pînă s-a gătit războiul am avut 14 ani. Îmi plăcia tare mult să văd tot ce să petrece. Mama nu mă pria lăsa ca nu cumva să mă sparii, că erau lucruri așa care nu trebuia să vadă copiii. Am mers o dată cu mama la țintirim. Erau o mulțime de morți, era un șirag lung, pus vro patru rînduri unu peste altu. A venit un preot care era anume pentru armată și a făcut rugăciuni. Gropile erau săpate, adică cum, un șanț mare lung și erau doi bărbați care lua unu de cap și unu de picioare și le da drumu în groapă. Peste un rînd stropia preotu cu aghiazmă și apoi turna var și punia altu rînd. Așa punia două trei rînduri și apoi acoperia cu pămînt. Înainte de a-i da în groapă, tot auziam că spunia preotu, iacă aista e bucovinian, pe altu că e galițian, altu că e ardelian. Dar eu întreb pe mama de unde știe preotu care și de unde-i. Mama îmi spune uite, preotu pe mulți îi descheie la haină și ei au încă de acasă ceva îmbrăcăminte pe dedesubt, un brău, o cămașe și de pe moda cămașei sau brăului cunoaște din ce parte sînt. Tot între acei morți era și un bărbat de la noi din sat. Era și nevasta lui cu trei copilași, plîngia lîngă el. Nu i-a dat voie să-l ieie acasă, să-i facă înmormîntare. El era tot soldat și a picat pe front, aice aproape de familia lui și l-a înmormîntat în rînd cu toți eroii. De aiestia erau adesia.

Așa au fost vreun an sau mai bine frontu. În sat era plin de armată. Prin case, care mai bune, mai curate, sta ofițeri, dar încolo soldați, plin în fiecare casă. Prin grajduri, prin studoli, caii, tot de la armată. De le trebuia pășiune pentru cai, pîne sau o vită, ori un porc, pentru carne, erai sîlit să le vinzi. De bună siamă că cu un preț foarte redus, dar totuși, se făcia cinstit și după lege. După un an și ceva, s-au întărit iarăși moscalii. Au început armata austriacă iarăși să se retragă, lumia din nou iarăși să fugă, că vin moscalii. Asta a fost în sîmbăta Duminicii mari. În sat la noi la Duminica mare îi hramu. Cu toate că era timp de război, dar lumia tot s-a prigătit, cum era timpurile pe atunci, un cuptior de plăcinte, o tavă de friptură. Dar cînd s-a dat zarva asta, că să retrag austriecii, nu mai știai de care e în sat. Ca furnicarii cînd răstomi mușuroiul, care cu căruța, cu bojoghini în căruță, care cu o legătură în spate, care cu un copil de mînă. Au lasat în multe locuri plăcintele în cuptiori, friptura în tavă și a luat drumu spre Prut la Cernăuți.

Tata, iarăși ca și întîia oară, a încărcat caruța cu cîțiva saci de pîne, mai bulendre de îmbrăcat, de schimbat, de așternut. Parcă, cît merge într-o căruță. A înhămat caii la căruță, au mai dat drumu și la vite, să le mîie un băiat vecin, căci de data asta era mai cu nădejdea că o să fugă mai departe și de asta au vrut să ieie și vitele. Dar o vacă era cu vițel mic și n-a putut s-o mîie prin așa colotău. A lăsat-o acasă. Cînd să porniască tata cu caruța, eu nu vrau să mă sui în căruță să plec. De ce a lasat vaca ceia cu vițel mic acasă, că au să vie moscalii să taie vaca și vițelu. Mă roagă cu binele, apoi și cu rău dar nu ajută nimic. Eu nu mă dau dusă nici într-un chip, să nu rămîie vaca cu vițelu la moscali. În timpu cela era badița Ionică fratele cel mai mare venit în concediu. Era tot în armată, pe front la Sîrbia sau Iugoslavia cum îi zice acuma. Și atunci badița îi spune tatei, voi mergeți că eu mai rămîn și las să rămîie și ea, pe urmă o să vedem ce o să facem. Vitele au mers înainte, tata a pălit în cai și au mers cu mama și doi frați, Floria și Toader. Drumu nu era tare aglomerat, caii buni, îndată a trecut Prutu. Suind dialu prin Calicianca s-a farmat o roată la căruță. Tata nu se gîndește mult, a deschis poarta care a fost mai aproape și a tras căruța așa pe trei roate în ogradă. A lăsat-o pe mama și frații acolo și a luat numai caii, cu hamuri, hățuri, s-a suit calare și s-a întors fuga iarăși acasă. Acasă mai era încă o căruță și a pus din nou caii la altă căruță. A mai pus una și alta în căruță și iarăși să mă ia pe mine să plece, căci de acuma erau moscalii aproape. Plumbii zburau, nu mai era timp, dar eu tot a mea o țin, că nu las vaca s-o taie moscalii.

Văzînd badița Ionică că nu mai are ce face cu mine, a mai găsit două roate de la o căruță veche, li-a legat în urma căruței, a mai pus două scînduri, a luat vițelu cela, l-a suit acolo, l-a legat, și vaca în urmă, și atunci de abia m-am suit și eu în căruță și a pornit tata. Dar nu a mers nici jumătate de chilometru pînă am eșit la drumu central. De acuma, drumul era plin de armată, vițelul să zbătia legat, vaca să tîrîia. Tata s-a coborît din căruță, a tăiat funiile, a dat drumu vițelului, a deslegat vaca și a lăsat-o pe marginia drumului. S-a suit în căruță și a cautat cît a putut mai repede să margă înainte, căci de acuma ne ajungiau plumbii din urmă. Cînd am ajuns la pod, la Horecia, podul era așternut cu paie. În capătul podului sta un soldat și lîngă el un butoi, să vede că plin cu gaz. Cînd a ajuns caruța pe pod, soldatu strigă: mînă moșule caii cît poți. Tata atunci spune: dar pe pod, nu-i voie de mînat caii cu fuga. Soldatul strigă și a doilea oară: mînă dacă îți spun. Tata atunci mînă cît pot caii fugi. Și numai am eșit de pe pod, cînd ne uităm în urmă, podul e o flacără. Arde tot și explodează.

Am mers în Calicianca, unde a lăsat caruța fărmată. Am găsit acolo pe mama și frații care să frămîntau cu nerăbdare. Ne așteptau pe noi. Stăpînii de casă nu mai erau, ușile erau deschise. Mama ne povestește cum pe la o bucată de noapte s-a îmbracat femeia și copiii, au mai venit niște vecini și au luat cît au putut, în legături, în valiză și au plecat. Dar în timp cît mama povestește, eu parcă mai aud ceva mîrîind în casă și întreb pe mama: dacă spuneți că au plecat toți astă noapte, cine să mai aude în casă. Dar mama îmi zice, hai și-i vedia, și întru cu mama în casă și văd un bărbat. Șede pe un scaun în mijlocu casei, de acuma slăbit, obosit, și tot zice din gură, măi copii dați-mi oghelele, măi copchii dați-mi oghelele. Și spune mama și cei doi frați că, de cum s-au început a pregăti femeia și copiii, el s-a pus pe scaun în mijlocu casei și alta nu a vorbit nimic, decît măi copchii catați-mi oghelili, și nime nu i-a catat nimic, nu l-a întrebat, și-a văzut fiecare de triaba lui, s-au îmbrăcat, și-au luat ci-au putut și pe dînsu l-au lasat așa în mijlocu casei. De frică, sau ce a fi fost cu dînsu Dumnezeu știe, dar de atunci a rămas vorba asta, cînd cineva nu-și poate da radă[2], nu-i spune altă vorbă decît numa zice: măi copchii, oghelele.

De acolo noi am plecat cu caruța în Cernăuți. A descărcat de pe căruță la un cunoscut, s-a întors tata cu caruța și a mai luat de pe căruță cea farmată, a venit iarăși în Cernăuți, acolo a găsit și vitele care li-a mînat înainte. De acum sta și să sfatuia cu niște oameni cunoscuți, ce-i de făcut, căci cu vite, cu cai, căruță, nu-i ce sta în oraș. S-a găsit un cunoscut, care a fost învățător cîndva mai demult în satu nostru Mahala și le spune la părinți, uite ce-i deocamdată luați vitele și mergeți la Țețina. Acolo aveți pascatoare pentru vite și grajd unde să le închideți. Aveau și moșia lor proprie.

Ni-am pornit noi încet cu vitele, am mai dormit într-un sat după Cernăuți, Mihalcea, acolo au mai vrut să ne fure vitele și în fine am ajuns la Țețina. Pe niște dialuri mari am găsit casa, grajdiu unde am fost îndreptați. Am stat acolo mai bine de o săptămînă, cînd deodată auzim iarăși că moscalii au ocupat Cemăuțu și înaintează mai departe. Am pus-o iarăși de mămăligă, căci în zadar ni-a fost cît ni-am chinuit mai bine de o săptămînă pe drum, nemîncați, neodihniți. Dar ce să faci, că moscalii de acuma au trecut mult înaintia noastră. Am mai stat cîteva zile pînă s-a mai limpezit drumu și iarăși ni-am întors acasă. S-au hotărît că mai mult nu mai încearcă să fugă, că nu reușesc nimic, decît numai să chinuiesc pe drum.

Au mai ajuns moscalii pînă la Cîrlibaba, iarăși aproape de Carpați, dar tare mult nu au zăbovit și iarăși i-au mînat austriecii înapoi. Cînd mergiau moscalii înainte nu era așa grozav. Armata austriacă să retrăgia dar nu făcia așa rele blazgonii. Le trebuia o căruță de proșpant, așa se zicia atunci, luau, căci era timp de război, dar cînd se retrăgiau moscalii să firească Dumnezeu. Ce întîlneau înaintea lor tăt luau, căruță, cai, vite, porci și chiar și lume, dar numai partia bărbătiască. Data asta cînd s-au retras a fost tare grozav. Nu-i vorbă, că de cîte ori s-au retras, bune nu au făcut, dar lua numai vite, porci, păsări și nu avei ce să deschizi gura să spui un cuvînt. Într-o femeie o înfipt sulița și a picat jos, moartă, pentru niște păsări. Era un feli de armată, niște cazaci, umblau calări pe cai și purtau un feli de armatură, niște suliți lungi cam de vro trei metri. Aceia au intrat în ogradă și prindiau niște gîște, găini, dar femeia a eșit din casă și nu li-a zis alta nimic, decît li-a zis de ce nu spun ce le trebuie, că ea li-i da. Atunci, unu a rădicat sulița și a înfipt-o întrînsa și s-a dus mai departe și multe cazuri așa urîte se făciau cînd fugiau moscalii. Din cauza asta să răscolia lumia cînd auzia că vin moscalii.

Prin anu 1916, cînd s-au retras, au început să fure și lume. Era vara, cam pe timpu cînd se strîngia pînia cea albă. Într-o zi, vine cineva la mama și întriabă, unde ți-i bărbatu, unde-s băieții. Dar mama deodată întriabă, da ce este că întrebi unde-s. Și atunci îi spune, uite ce-i, moscalii fug și acuma au dus un transport de barbați, ce i-au găsit pe cîmp pe la marginea satului, și acuma îmblă prin sat și strîng bărbați și băieți. Uite, la cutare casă au început să strîngă băieți și în altă parte iarăși îi spune unde strîng bărbați. Mama, tremurînd de frică, îndată a dat de știre și l-a chemat pe tata acasă, și-i spune ce-i. A cautat băieții și i-a adus acasă, căci aviam încă doi frați care au mai ramas pe lîngă părinți, Floria și Toader. Și îndată, mult nu să gîndesc, era o grămadă mare de lemne, face tata loc între lemne cît să încapă băieții. Îi pune acolo, le pune acolo pîne și apă și astupă cu lemne să nu să cunoască. Mai vine un vecin, tot cu grijia asta, și întriabă ce-i de făcut. Tata îi zice: nu-i cînd sta mult de vorbă, hai la triabă. Și a făcut o groapă mare în gunoiu vitelor, au mai pus lemne, scînduri, diasupra iarăși gunoi, mai un braț de paie uscate, să aibă pe ce să se pună jos și s-au vîrît acolo tata și cu un vecin. Și mama a astupat cu gunoi să nu să cunoască. Eu cu mama am rămas, căci partia femeiască nu luau. Mama n-are răbdare să steie acasă, ar vra să mai audă, să mai vadă ce să petrece. Eu sîngură să rămîn acasă mă temiam. Am eșit și eu cu mama. Nu mult mergem și întâlnim o femeie care o întriabă îndată pe mama, unde mergi și unde ți-s băieții, că uite ce-i, îi spune mamei, la cutare casă strîng moscalii băieți și, cu lacrimi în ochi, îi arată mamii o mojilă de gunoaie în grădină. Uite, acolo eu l-am îngropat pe a meu baiet de viu. Am sapat o groapă în pămînt, am pus niște lemne deasupra și am făcut o mojilă de gunoaie să nu se cunoască. De bună siamă, i-a lasat ca să aibă oliacă de aier, ca să poată sta pînă a trece nenorocirea asta. Mama pornește spre casa unde i-a spus că au strîns moscalii băieți. Acolo, ce să vezi, stă un moscal cu pușca în mînă la ușa casei. Alți moscali îmblă prin sat și unde găsesc pe neașteptate cîte un băiet, îl prind, îl aduc și-l vîră acolo în casă. Mamile băieților plîng, răcnesc la poartă, nu le dă voie să între în ogradă. Deodată vine o femeie zdravănă, voinică. Era și a ei băiet închis în casă și întriabă pe femeile ce sta la poartă, ce stați aice? Ele spun, uite nu ne dă voie mai aproape. Ea nu se gîndește mult, deschide poarta, întră în ogradă, își despletește părul din cap, cum era portul pe atunci la noi părul se purta strîns în vîrful capului, să zicia că-i cîrpă, și-a farmat cîrpa, mai a chicat jos într-o baltă, căci nu mult înainte de asta a fost o ploaie. Cînd s-a sculat de jos, avea părul mare despletit, dintrînsa curgea apă, era tăt plină de glod, dar ei nu-i păsa de nimic. S-a dus drept la ușa casei unde sta sentinela și erau băieții închiși. Celelalte mame, tot răcnind în urma ei.

Santinela nu li-a mai putut opri. S-a trîntit în ușe, a deschis ușa, băieții ca păsările au zburat peste grădină, care și încotro. Mamile s-au întors acasă, așa că femeia asta a scapat pe toți băieții. De asta s-au bucurat, că i-a scăpat pe băieți, dar erau cu mare grije ca nu cumva să vie mai mulți moscali, să nu facă ceva mai rău. Dar a dat Dumnezeu, că din urmă i-ajungia armata austriacă și nu au mai avut timp să facă nimic.

Cînd venia armata austriacă să simția lumia mai vie, nu era cu atîta frică. De bună siamă, că era timp de război, luau lume la lucru, luau cai, căruță de proșpant, așa zicia pe atunci, dar se știa că luau pe un timp, apoi le da drumu la aceia și-i lua pe alții. Pășiune, pîne, o vită, un porc, dacă trebuia pentru armată, erai sălit să dai. Adică ei plătiau un preț redus, dar asta era, că faciau cu lege și lumia nu era așa cu mare frică.

Nu după mult timp, vedem că iarăși se retrag austriecii. Au rupt moscalii fronlu în altă parte și-ii înconjurau și au fost nevoiți să se retragă. S-au retras numai peste Prut și pe celălalt mal a Prutului s-au oprit și au stat. Frontu austriac era pe celălalt mal, dinspre Cernăuți, și a moscalilor pe ista mal dinspre satu nostru. Am rămas iarăși pe mîna moscalilor.

Împușcături și plumbi, căci de la satu nostru și pînă la Prut dacă sînt vro cinci chilometri. Ajungeau plumbii pînă în sat, spărgiau ferești, treciau și prin păreți care case erau mai slabe, căliciau și omorau vita și lume din sat, căci plumbu nu alege numai pe soldați. De multe ori, cînd începia atacul să începia împușcătura.

La părinții mei să strîngia o mulțime de lume, vecini și mulți din apropiere, căci era pivniță mare și casa era clădită de cărămidă și să adăpostiau în pivniță și în casă, șediau plin, toți jos la pămînt, să nu fie în dreptu fereștilor, căci prin părete nu străbătiau plumbii. Stătiau așa pînă să liniștiau împușcăturile. Odată, cum șediam așa plină casa, toți la pămînt, vedem că mai intră cineva în casă. Era un vecin de la dial de casa noastră, îi zicia Floria a Catrinei, speriat și schimbat la față. Între lumia din casă era un alt vecin, îl chema Zauca Andrei. Era un om vesel și cu șiagă multă. Chiar de să vedia în cel mai mare pericol, el nu să da arătat, rîdia și șiuguia. Și cum a intrat Floria Catrinei în casă, Zauca Andrei îl întriabă: ce-i Floria, nu-i mai zici din fluier, căci aista cînta bine din fluier.