Sa ucizi o pasare cantatoare

... Să ucizi o pasăre cântătoare

TO KILL A MOCKINGBIRD

1960

Îmi închipui că și oamenii legiiau fost cândva copii

CHARLES LAMB

PARTEA ÎNTÂI

1

Frate‑meu Jem mergea pe treisprezece ani când și‑a fracturat rău de tot brațul, de la cot. După ce s‑a vindecat și după ce temerile că n‑o să mai poată juca fotbal niciodată i s‑au risipit, mai că‑și uitase neca­zul. Rămăsese el cu stânga puțin mai scurtă decât dreapta și, când sta în picioare sau când mergea, palma făcea unghi drept cu trupul, iar polica­rul cădea paralel cu coapsa, dar lui puțin îi păsa, de vreme ce asta nu‑l împiedica să paseze și să șuteze.

După ani și ani, când ne puteam îngădui să răscolim trecutul, am reve­nit nu o dată asupra împrejurărilor care duseseră la accident. Eu sus­ți­neam că Ewellii fuseseră pricina, dar Jem, cu patru ani mai mare decât mine, pretindea că totul începuse cu mult înainte. Anume, din vara ace-ea când venise la noi Dill și ne‑a dat ideea să‑l stârnim pe Bau Radley din bârlogul lui.

Dacă e s‑o luăm de la Adam, i‑am răspuns eu, atunci de vină este Andrew Jackson. Dacă generalul Jackson nu i‑ar fi alungat pe indienii creek în susul pârâului, Simon Finch n‑ar fi vâslit niciodată spre izvoa­rele Alabamei, și atunci cine știe unde am mai fi trăit? Fiind mult prea mari ca să mai lămurim lucrurile cu ajutorul pumnilor, i‑am cerut păre­rea lui Atticus. Și tata ne‑a spus că avem dreptate amândoi.

Ca oameni din Sud ce eram, a nu ne ști strămoșii iluștri care să fi luat parte, într‑o tabără sau alta, la bătălia de la Hastings constituia, pentru unii membri ai familiei noastre, o mare ocară. Nu‑l aveam decât pe Simon Finch, doftor și negustor de blănuri din Cornwall, a cărui evlavie era întrecută doar de zgârcenie. În Anglia, prigonirea celor ce‑și ziceau metodiști de către frații lor mai liberali îl mâniase pe Simon din cale‑afară, și cum își zicea și el metodist, și‑a croit drum peste Atlantic până la Philadelphia, de acolo a trecut în Jamaica, apoi la Mobille, iar de acolo, mai departe în sus, până la Saint Stephens. Credincios povețelor lui John Wesley de a nu cădea în păcatul pălăvrăgelii atunci când cum­pă­ra și vindea, Simon făcu avere practicând medicina, înde­letnicire care însă îl umplea de teama ca nu cumva să cadă în ispită și să nesocoteas­că vrerea Domnului, bunăoară împodobin­du‑se cu aur sau îmbrăcân­du‑se în veșminte bogate. Astfel că, dând Simon uitării povețele dascălu­lui său cu privire la stăpânirea vremelnicelor bunuri omenești, și‑a cum­părat trei sclavi și, cu ajutorul lor, și‑a durat gospodărie pe malurile râu­lui Alabama, la vreo patruzeci de kilometri mai sus de Saint Stephens. O singură dată s‑a mai întors la Saint Stephens, ca să‑și ia nevastă, și cu ea întemeie o spiță în care precumpăneau fetele. Simon trăi până la a­dânci bătrânețe și muri bogat.

Se‑ncetățenise obiceiul ca bărbații din familie să se statorni­cească pe proprietatea lui Simon sau Debarcaderul lui Finch, cum i se mai spunea, unde trăiau, din cultivarea bumbacului. Debarcaderul, deși modest în com­pa­rație cu adevăratele imperii dimprejur, producea toate cele necesa­re traiului, în afară de gheață, făină de grâu și felurite articole de îmbră­că­minte, pe care le aduceau vasele fluviale de la Mobile.

Cu neputincioasă furie ar fi urmărit Simon scărmăneala din­tre Nord și Sud, care‑i despuiase pe urmașii săi de tot, în afară de pământ, ceea ce n‑a împiedicat însă ca tradiția de a trăi pe această proprietate să se păstreze neștirbită până târziu, în veacul douăzeci, când tatăl meu, At­ticus Finch, s‑a dus la Montgomery să studieze dreptul, iar fratele lui mai tânăr la Boston să învețe medicina. Sora lor, Alexandra, e singura dintre Finchi care a rămas la Debarcader; a luat un bărbat ursuz, care mai toată vremea și‑o petrecea tolănit în hamac pe malul râului, cu ochii la undițele lui.

Când a fost primit în barou, tata s‑a întors la Maycomb și s‑a apucat de avocatură. Maycomb, care se află la vreo douăzeci și ceva de mile spre răsărit de Debarcaderul lui Finch, era reședința comitatului Maycomb. Bi­roul lui Atticus de la tribunal nu avea decât un cuier de pălării, o scui­pătoare, o tablă de șah și un Cod al statului Alabama, neatins. Primii lui doi clienți au fost în același timp ultimii doi oameni executați prin spân­zurătoare în închisoarea comitatului Maycomb. Atticus îi rugase stărui­tor să profite de generozitatea statului, care le îngăduia să se recunoască vinovați de crimă nepremeditată, ca să scape cu viață, dar ei erau din neamul Haverford, ceea ce în comitatul Maycomb era totuna cu a fi sărac cu duhul. Haverforzii, care‑i făcuseră de petrecanie celui mai destoinic potcovar din Maycomb pentru că reținuse fără motiv întemeiat o iapă, avuseseră imprudența să comită nelegiuirea în prezența a trei martori și, pe deasupra, să susțină că afirmația „asta‑merita‑porcul‑de‑câine" era o apărare suficient de bună pentru oricine. S‑au încăpățînat, deci, să se apere și să nu se recunoască vinovați de omor nepremeditat, așa că Atti­cus n‑a fost în stare să facă pentru clienții săi aproape nimic altceva de­cât să asiste la plecarea lor dintre cei vii, întâmplare de unde s‑a și tras, probabil, antipatia profundă a tatei pentru practica dreptului penal.

În primii cinci ani petrecuți la Maycomb, Atticus a dus, mai presus de orice, politica strângerii curelei; apoi, timp de mai mulți ani, și‑a cheltuit câștigul cu educația fratelui său. John Hale Finch era cu zece ani mai tânăr decât tata și se apucase de me­dicină într‑un moment când cultivarea bumbacului nu mai era rentabilă; după ce însă l‑a pus pe picioare pe unchiul Jack, Atticus a început să câștige binișor cu avocatura. Îi plăcea la Maycomb, căci se născuse și crescuse în comitat; cunoștea oamenii, oamenii îl cunoșteau, iar datorită râvnei lui Simon Finch era înrudit, prin legături de sânge sau de alianță, cu aproape toate familiile din oraș.

Maycomb era un orășel vechi, dar de când îl țin minte arăta ca un târg îmbătrânit, obosit. Când ploua, străzile se transformau într‑o mâzgă roșie; iarba năpădise trotuarele, tribunalul din piață cădea în ruină. Pe atunci, era parcă mai cald decât acum: vara, turbau câinii de zăduf; în piață, catâri costelivi înhămați la carele cu coviltir adăstau gonind muș­tele, la umbra înăbușitoare a ste­jarilor de Virginia. Dimineața pe la nouă, gulerele scrobite ale bărbaților erau fleșcăite. Doamnele luau o baie îna­in­te de amiază, alta după somnul de la ora trei, iar pe înserat arătau ca niște prăjituri cu glazură de sudoare, pudrate cu talc parfumat.

Pe vremea aceea, oamenii se mișcau agale. Străbăteau piața și, cu pași legănați, intrau și ieșeau fără nici e grabă din prăvăliile înșirate în jurul ei. Ziua avea tot douăzeci și patru de ore, dar părea mai lungă. Ni­meni nu era grăbit, fiindcă nimeni nu avea unde se duce, nu avea nimic de cumpărat și nici cu ce să cum­pere, n‑avea ce vedea dincolo de hotare­le comitatului Maycomb. În schimb, pentru unii, epoca aceea era plină de un optimism nedeslușit: comitatul Maycomb aflase nu de mult că nu avea a se teme de altceva în afară de însuși sentimentul de teamă.

Locuiam pe strada principală a cartierului de vile – Atticus, Jem și cu mine, plus Calpurnia, bucătăreasa noastră. Jem și cu mine eram mulțu­miți de tata: se juca cu noi, ne citea și ne trata cu blândă indiferență.

Cu totul altfel era Calpurnia. Era colțuroasă și ciolănoasă, mioapă, căta sașiu și avea palma lată cât scândura de la pat și de două ori mai tare. Mereu mă gonea din bucătărie și mă întreba de ce nu mă port frumos cu Jem, deși știa că el e mai mare decât mine, și mă striga să viu numaidecât acasă tocmai când mi‑era lumea mai dragă. Conflictele noastre erau epice și inegale: Calpurnia ieșea totdeauna biruitoare, mai ales pentru bunul mo­tiv că Atticus îi ținea totdeauna partea. Slujea la noi în casă de când se născuse Jem, iar eu i‑am răbdat prezența tiranică de când mă știu pe lume.

Mama murise când aveam doi ani, așa că nu i‑am simțit lipsa nicio­da­tă. Era născută Graham, din Montgomery, și Atticus o cunoscuse când l‑au ales pentru întâia oară în corpul legislativ al statului. Era pe atunci om între două vârste, iar ea – cu cinci­sprezece ani mai tânără. Jem s‑a născut după primul an de căsni­cie; eu am venit pe lume patru ani mai târziu, iar după alți doi, mama a murit subit de un atac de ini­mă. Era, zice‑se, lucru obișnuit în familia ei. Nu știu dacă am suferit, dar Jem cred că da: o ținea bine minte și, câteodată, în toiul jocului, numai ce‑l auzeam suspinând adânc, după care se ducea să se joace de unul singur în spatele garajului. Și se‑nțelege că, ori de câte ori îl apuca, mă feream să‑l sâcâi.

Când mergeam pe șase ani, iar Jem pe zece, hotarele înăuntrul căro­ra aveam voie să ne jucăm vara (și care se întindeau până unde răzbătea glasul Calpurniei) erau reședința doamnei Henry Lafayette Dubose, cu două curți mai la nord de a noastră, și proprietatea Radley, cu trei curți mai la sud. Până atunci nu ne‑ncercase niciodată ispita să le depășim: în casa Radleyilor locuia „cineva" pe care noi nu‑l cunoșteam, dar a cărui simplă evocare era suficientă ca să ne facă să fim cuminți zile în șir; cât despre doamna Dubose, era necuratul în persoană.

Ispita avea totuși să ne‑ncerce, în vara când a venit Dill.

Într‑o zi, dis‑de‑dimineață, când tocmai începeam joaca în curtea din dos, Jem și cu mine am auzit un zgomot în ograda vecină, cam dinspre straturile de varză ale domnișoarei Rachel Haverford. Ne‑am apropiat de gardul de sârmă ghimpată să vedem dacă nu cumva era vreun cățeluș – șoricarul domnișoarei Rachel tocmai trebuia să nască – și, când colo, dăm peste o mogâldeață care ședea pe vine și se uita la noi. Așa cum stătea, nu era mai înalt decât verzele. Ne‑am uitat și noi la el, până ce i s‑a descleștat gura:

—Hei!

—Hei tu, i‑a răspuns Jem amical.

—Mă cheamă Charles Baker Harris. Știu să citesc.

—Ei, și ce‑i cu asta? i‑am răspuns eu.

—Credeam c‑o să vă pară bine că știu să citesc. Dacă aveți nevoie să citiți ceva, pot să vă citesc eu...

—Da' câți ani ai tu, îl întrebă Jem, patru‑jumate?

—Ba merg pe șapte!

—Atunci, nu mai fă pe grozavul. Scout, îl lămuri Jem arătându‑mă cu degetul, știe să citească de când s‑a născut, și încă nu merge la școa­lă. Arăți cam pirpiriu pentru șapte ani.

—Sunt pirpiriu, da' mare, zise el.

Ca să‑l vadă mai bine, frate‑meu își trecu mâna prin părul care‑i că­dea pe frunte:

—De ce nu vii încoace, Charles Baker Harris? Doamne sfin­te, ce mai nume!

—Nu‑i mai caraghios decât al tău. Mătușa Rachel zice că pe tine te cheamă Jeremy Atticus Finch.

Jem se încruntă.

—Sunt destul de mare pentru numele meu. Al tău e mai lung decât tine. Cu un picior mai lung, pun prinsoare!

—Ai mei îmi spun Dill, ne informă noul venit, căutând să se strecoa­re pe sub gard.

—Mai bine‑ai încerca să treci pe deasupra, decât pe dede­subt, l‑am povățuit eu. De unde ești?

Dill era din orașul Meridian, statul Mississippi: își petrecea vara la mătușa lui, domnișoara Rachel, și de‑acum încolo avea să vină în fiecare vară la Maycomb. Familia lui era de fel din comitatul Maycomb; mai­că‑sa, care lucra în atelierul unui foto­graf din Meridian, trimisese poza lui la un concurs de frumusețe pentru copii și câștigase cinci dolari. Ba­nii îi dăduse lui Dill, care i‑a cheltuit ducându‑se de douăzeci de ori la cinema.

—Aici n‑avem cinema, numai din când în când câte‑un film cu Isus, la tribunal, zise Jem. Ai văzut vreunul bun?

Dill văzuse Dracula, și această descoperire îl făcu pe Jem să se uite la el cu oarecare considerație. „Ia povestește‑ni‑l", l‑a invitat.

Năstrușnică ființă mai era Dill. Avea pantalonași scurți de olandă al­bastră, prinși cu nasturi de cămașă, părul alb ca zăpada, acoperindu‑i creștetul ca puful de rață; era cu un an mai mare decât mine, dar îl în­treceam cu un cap. În timp ce ne‑nșira istoria aceea de demult, ochii lui albaștri ba se luminau, ba se întunecau; râdea spontan și fericit; și mai avea obiceiul să se tragă de moțul care‑i atârna în mijlocul frunții.

După ce Dill, așadar, l‑a făcut praf și pulbere pe Dracula, iar Jem a găsit că filmul pare mai bun decât cartea, l‑am întrebat pe noul venit unde era tatăl lui:

—Nu ne‑ai spus nimic despre el.

—N‑am tată.

—A murit?

—Nu...

—Păi, dacă n‑a murit, înseamnă că ai, nu‑i așa?

Dill a roșit, iar Jem mi‑a pus în vedere să‑mi țin gura, ceea ce cons­tituia un semn neîndoielnic că Dill fusese cântărit și găsit acceptabil.

Vara s‑a scurs apoi în obișnuitele distracții. Obișnuitele di­stracții – asta vrea să spună că ne reparam „casa din copaci", înjghebată între cei doi uriași platani gemeni din curtea din dos, ne vânzoleam fără rost și reluam repertoriul nostru de drame întemeiat pe operele lui Olliver Optic, Victor Appleton și Edgar Rice Burroughs. Am avut noroc cu Dill în pri­vința asta. El a interpretat rolurile actorilor de caracter care până atunci cădeau sistematic în seama mea – adică maimuța din Tarzan, domnul Crabtree din Băieții Rover, domnul Damon din Tom Swift. Așa ne‑am obișnuit să vedem în Dill un mic Merlin, cu mintea dol­dora de idei, pla­nuri excentrice, dorințe stranii și fantezii care de care mai năstrușnice.

Dar pe la sfârșitul lui august, repertoriul nostru secătuise de atâta repetare, și atunci ne‑a dat Dill ideea să‑l scoatem pe Bau Radley din bârlogul lui.

Proprietatea Radleyilor îl fascina pe Dill. Cu toate avertis­mentele și explicațiile noastre, exercita asupra lui o atracție ca aceea pe care luna o exercită asupra apei, dar nu‑l atrăgea niciodată dincolo de felinarul de la colț, aflat la respectuoasă depărtare de poarta Radleyilor. Acolo, cu bra­țul petrecut în jurul stâlpului celui gros, stătea privind și chibzuind.

Proprietatea Radleyilor era în spatele casei noastre și forma un ieșind în formă de curbă pronunțată. Dacă de la noi apucai spre miazăzi, te pomeneai în fața verandei; trotuarul cotea și o lua de‑a lungul curții lor. Casa scundă, cu verandă mare în față și obloane verzi, fusese albă când­va, dar se adumbrise de mult, ajungând, aidoma curții dimprejur, cenu­șie ca ardezia. Peste streașina verandei spânzurau bucăți de șindrilă pu­trezite de ploaie; stejarii opreau razele soarelui. Ca un paznic beat, rămă­și­țele unui stâlp străjuiau curtea din față – o curte niciodată curățată – unde bălăriile creșteau în voia lor.

În casă trăia un strigoi cumplit. Oamenii erau încredințați că există, dar Jem și cu mine nu‑l văzusem niciodată. Ziceau că iese în nopțile fără lună și trage cu ochiul pe la ferestre. Când înghețau azaleele din pricina gerului, toți erau convinși că le atinsese suflarea strigoiului. Toate mă­run­tele nelegiuiri săvârșite pe ascuns la Maycomb i se puneau în seamă. Într‑un rând, orașul a fost cutremurat de un șir de sinistre întâmplări nocturne: puii de găină și animalele de casă ale oamenilor au fost găsite căsăpite; dar deși făptașul era Addie‑Scrântitul, care în cele din urmă s‑a înecat la Barker's Eddy, oamenii tot mai căutau la casa Radle­yilor, nepu­tându‑se lepăda de vechea bănuială. Pentru nimic în lume un negru n‑ar fi trecut noaptea pe lângă casa aceea, ci ar fi luat‑o pe trotuarul dimpo­trivă, fluierând a nepăsare. Terenul școlii din Maycomb se învecina cu spa­tele proprietății Radley; câțiva nuci înalți din ograda de păsări a Rad­leyilor își scuturau fructele în curtea școlii, dar copiii nici nu se atingeau de ele – căci nucii Radleyilor puteau ucide. O minge de baseball care nimerea în curtea lor era o minge indiscutabil pierdută.

Decăderea acelei case începuse cu mulți ani înainte ca Jem și cu mi­ne să fi venit pe lume. Cu toate că oricine i‑ar fi primit cu brațele deschi­se, Radleyii se țineau la o parte, lucru de ne­iertat la Maycomb. Nu mer­geau nici la biserică, destinderea de căpetenie a întregului Maycomb, ci se închinau la ei acasă; ra­reori i se întâmpla doamnei Radley să treacă strada ca să ia cafeluța de dimineață cu câte o vecină, și mai mult ca sigur că n‑a făcut parte niciodată din vreun cerc de misionari. În fiecare zi, domnul Radley ieșea în oraș la unsprezece și jumătate și revenea exact la douăsprezece, uneori cu câte un pungoci de hârtie cafenie, ceea ce după părerea vecinilor, trebuie să fi însem­nat că făcuse piața. Nu mi‑am putut da seama niciodată din ce trăia bătrânul domn Radley – „cumpără bumbac", zicea Jem, ceea ce nu‑i decât un fel politicos de‑a spune că nu face nimic – dar știu că domnul Radley, cu nevastă‑sa și cu cei doi fii ai lor, trăiau acolo de când lumea.

Obloanele și ușile casei Radley erau închise duminica, ceea ce iarăși nu se potrivea de fel cu obiceiurile din Maycomb: ușile închise puteau să însemne ori boală, ori vreme rea. Dintre toate zilele săptămânii, duminica era ziua rezervată vizitelor de după amiază protocolare: doamnele își pu­neau corsetul, domnii redin­gota, iar copiii pantofii. Dar ca vreo ființă o­me­nească să urce, duminica după‑masa, treptele din fața casei Radley­ilor și să strige: „Hei!", asta nici un vecin nu‑și amintește să fi pomenit. Casa Radleyilor nu avea uși cu obloane. L‑am și întrebat pe Atticus dacă avusese vreodată; iar tata m‑a asigurat că da, însă înainte de a fi venit eu pe lume.

După spusele vecinilor, cel mai mic dintre băieții Radley, pe vremea când nu era decât un flăcăiandru, s‑a înhăitat cu nu știu care dintre Cunninghamii din Old Sarum, un clan pe cât de nu­meros, pe atât de zurbagiu, din partea de miazănoapte a comi­tatului, și a înjghebat cu ei o bandă cum nu se mai pomenise la Maycomb până atunci. Nu făceau cine știe ce, totuși de ajuns ca să ajungă în gura tuturor și să primească aver­tismente în public de la trei amvoane: dădeau târcoale prăvăliei frizeru­lui, luau du­minica autobuzul de Abbottsville și mergeau la cinematograf, se duceau să danseze la „Strop de rouă", locul de pierzanie al co­mitatu­lui, la drept vorbind han și tabără pentru pescari, se cam îndulciseră la whisky‑ul de contrabandă. La Maycomb, însă, ni­meni n‑a cutezat să‑i spună domnului Radley pe ce căi greșite apucase fiu‑său.

Într‑o noapte băieții, într‑un exces de veselie, au dat ocol pieții, în marșarier, cu o rablă de automobil împrumutat, l‑au înfruntat pe dom­nul Conner, venerabilul aprod al Maycombului atunci când acesta a vrut să‑i umfle, și l‑au zăvorât ei pe dânsul în șopronul tribunalului. Urbea decise atunci că era timpul să se ia măsuri; domnul Conner susținea că știe el prea bine câte parale face fiecare și că de data asta n‑o să‑i lase să‑i scape printre degete, astfel că băieții au ajuns în fața tribunalului co­recțional, acuzați de dezordini, tulburare a ordinii publice, agre­siune cu lovire și proferarea de vorbe jignitoare și necuviincioase în prezența și în auzul unei persoane de sex feminin. La între­barea judecătorului de ce mai adăugase ultimul cap de acuzare, domnul Conner a răspuns că bă­ieții înjurau atât de tare, încât nu‑i de crezut să nu‑i fi auzit orice doam­nă din Maycomb. Și judecătorul a hotărât atunci să fie dați la școala in­dustrială a statului, unde mai erau trimiși din când în când și alții, în unicul scop de a li se asigura o întreținere și un adăpost mai ca lumea: școala nu avea nimic comun cu o închisoare și a fi trimis acolo nu era nici o rușine. Domnul Radley socotea, însă, că este. Dacă judecătorul s‑ar învoi să‑i dea drumul lui Arthur, ar avea el, domnul Radley, grijă ca de acum încolo Arthur să nu mai supere pe nimeni. Iar judecătorul, ști­ind că se poate bizui pe cuvântul domnului Radley, se învoise bucuros.

Băieții ceilalți au urmat școala industrială și s‑au ales cu in­strucțiu­nea secundară cea mai temeinică din tot statul; unul reuși chiar să intre în cele din urmă la școala politehnică din Auburn. Ușile casei Radley, însă, rămâneau acum închise toată săptămâna, la fel ca și duminica, și nimeni nu l‑a mai văzut nici­odată pe băiatul domnului Radley în urmă­to­rii cincisprezece ani.

Într‑o bună zi însă (Jem nu și‑o aducea prea bine aminte) Bau Radley a dat iar multora prilejul să vorbească de el, ba chiar să‑l vadă – nu însă și lui Jem. Atticus, zicea frate‑meu, nu prea obișnuia să vorbească de Radleyi și când Jem îl iscodea cu întrebări, se mulțumea să‑i răspundă că nu se cade să se amestece în treburile altora, și că, în definitiv, e drep­tul lor să‑și vadă singuri de ele; numai când cu pățania aceea, spu­ne Jem că l‑a văzut pe Atticus dând din cap și l‑a auzit chiar mormăind.

Astfel că majoritatea informațiilor lui Jem proveneau de la domnișoa­ra Stephanie Crawford, o vecină bună de gură, care pretindea că știe toată întâmplarea. Bau Radley, zicea domnișoara Stephanie, stătea în salon și decupa din Maycomb Tribune arti­cole, ca să le lipească în caietul lui cu tăieturi din ziare. Taică‑său intră în cameră. Când domnul Radley trecu pe lângă el, Bau înfip­se foarfeca în piciorul părintelui său, o trase afară și‑o șterse de pantaloni și‑și văzu de treabă mai departe, ca și când nu s‑ar fi întâmplat nimic.

Doamna Radley a dat buzna în stradă țipând că Arthur îi căsăpește pe toți, dar șeriful, când și‑a făcut apariția, l‑a găsit pe Bau în salon tă­ind liniștit gazeta. Avea treizeci și trei de ani atunci.

Bătrânul Radley, mai spunea domnișoara Stephanie, declara­se, a­tunci când i s‑a sugerat că o ședere la Tuscaloosa nu i‑ar face rău lui Bau, că niciodată un Radley nu va călca pragul

balamucului. Bau nu era nebun, ci doar nervos câteodată, și atâta tot. N‑aveau decât să‑l aresteze, el, domnul Radley, n‑ar fi pro­testat – dar să nu‑l acuze nimeni pe Bau de crimă, pentru că nu era criminal. Și cum pe șerif nu‑l lăsa inima să‑l azvârle în închisoare laolaltă cu negrii, Bau a fost închis în pivnița tribu­nalului.

Reîntoarcerea lui Bau din pivniță în casa părintească era o amintire nebuloasă pentru Jem. Nu știu ce consilieri municipali, zicea tot domni­șoara Stephanie, i‑ar fi pus în vedere domnului Radley că dacă nu‑și ia băiatul înapoi, o să se prăpădească în mucegai și umezeală. Și apoi, Bau nu putea trăi toată viața pe socoteala comitatului.

Ce mijloc de intimidare întrebuințase domnul Radley ca să‑l ferească pe Bau de ochii lumii, asta nimeni n‑a știut vreodată. Jem, în ceea ce‑l privește, era convins că‑l ține mai tot timpul legat cu lanțuri de pat. Atti­cus zicea că nici pomeneală de una ca asta, că mai sunt și alte mijloace de‑a face din oameni strigoi.

Mi‑l aminteam, ori de câte ori o zăream pe doamna Radley deschi­zând ușa principală și ducându‑se la capătul verandei ca să‑și ude flo­rile. Iar pe domnul Radley, Jem și cu mine îl vedeam zilnic plecând și întorcându‑se din oraș. Era nespus de slab, numai piele și os, iar ochii îi avea apoși, atât de apoși încât parcă nici nu reflectau lumina. Pomeții îi erau proeminenți, gura mare, cu buza de sus subțire, iar cea de jos pli­nă. Domnișoara Stephanie Crawford zicea că e un om atât de drept, încât nu cunoaște lege mai presus de vrerea Domnului, iar noi o cre­deam, fiind­că dom­nul Radley se ținea țeapăn ca un băț uscat.

Cu noi nu vorbea niciodată. Când îl întâlneam, lăsam nasu‑n pământ și îngânam: „Bună dimineața, domnule", iar el, în loc de orice răspuns, tușea. Fiul mai mare al domnului Radley trăia la Pensacola; la Maycomb venea numai de Crăciun, și era una din­tre puținele ființe omenești pe care le‑am văzut intrând sau ieșind din casa Radley. De când domnul Radley l‑a luat înapoi pe Ar­thur, casa aceea e ca și moartă, zicea lumea.