Inchisoarea noastra cea de toate zilele – volumul 1,2,3,4

Încep să-mi dau seama că numai caracterul im­portă. Convingerea politică, părerile filosofice, ori­ginea socială, credința religioasă nu sunt decît ac­cidente : numai caracterul rămâne după filtrările produse de anii de pușcărie ori de viață...

N.Steinhardt — „Jurnalul fericirii.*

1949 - MALMAISON - (PRIMA ARESTARE)

In 1949, aveam 23 de ani, locuiam în București la o bună prietenă, la primul etaj al unui imobil de pe bulevardul Dacia.

Era toamna, când într-o zi, pe la orele două noaptea, au dat buzna în ca-să patru securiști în civil, cu pistoalele în mână. Cei șase locatari ai eta-jului au fost toți adunați în salon și luați apoi rând pe rând în camerele lor, pentru a fi prezenți la percheziție. Primul am fost eu.

Pe măsuța de noapte, seara înainte de culcare, pusesem cartea lui Hitler, „Mein Kampf". Avusesem peste zi o discuție cu un prieten și consulta-sem seara cartea pentru a vedea cine avusese dreptate. Unul din secu-riști, răscolind patul și trântind cartea jos, a ridicat-o și fără să se uite la ea a pus-o din nou pe măsuță. Apoi a luat toate cărțile din bibliotecă pe rând și le-a scuturat, ținându-le de coperte.

Toate lucrurile din dulap au fost scoase, pipăite și aruncate pe jos și pe pat. În partea de sus a dulapului, pe un raft, se aflau diferite scule, un aparat vechi de radio demontat, sârme etc.

Cu câteva zile înainte, ținusem acolo un pachet cu capse și fitil Pick-ford, pe care apoi îl dădusem mai departe. Conținutul pachetului, plus muniție și alte arme și grenade proveneau de la Fortul Bragadiru. Ajungînd cu per­cheziția la acest raft, unul din securiști a găsit un pachet cu fitile și capse, în ambalajul lui original militar, care rămăsese rătăcit în dulap. L-a des­făcut, examinat cu curiozitate, l-a mirosit și neștiind ce este, imaginându-și că aparține radioului demontat, l-a aruncat în gră-mada de lucruri scoto­cite de pe jos. La un moment dat, unul din secu-riști și-a pus pistolul pe masă, lângă scaunul pe care mă așezaseră. Cum la acea vreme eram pasio­nat de arme, mi-am dat seama că era un Bere-tta 9 mm, fără încărcător. Am făcut remarca cu voce tare și cu oarecare mândrie că nu mă las păcă­lit de astfel de trucuri. Cu timpul aveam să mă lecuiesc de a arăta că nu sunt prost !

Când s-a terminat percheziția la mine în cameră, am fost luat numai în cămașă și pantaloni între doi securiști, am coborât scările până la in­trare unde a mai apărut un al treilea și astfel încadrat am mers pînă la o mași-nă, oprită pe Str. Polonă, la vreo 30 de metri. Unul din agenți s-a suit lângă șofer în față, iar eu între ceilalți doi, în spate. Mi-au pus cătușe la mâini, ochelari negri pe ochi și unul din cei doi m-a culcat cu capul la el în poală. Am mers cam un sfert de oră, pierzînd complet simțul direc-ției. La un moment dat am auzit cum se deschid niște porți metalice, mașina a mai mers câțiva metri și s-a oprit. Mai târziu am aflat că eram la Malmaison pe Calea Plevnei.

Am fost scos din mașină și susținut și dirijat de coate am mers câțiva metri pe un drum pavat. Un câine m-a adulmecat mârâind. Am urcat două-trei trepte, o ușă s-a închis în urma mea și mi s-au scos ochelarii. În spa­tele unui birou era un civil, care mi-a cerut să-mi golesc buzuna-rele să-i dau cureaua și pantofii. M-a pipăit de sus până jos fără să mă dezbrace și mi-a aruncat o pereche de cipici din stofă militară kaki, mult prea mari pentru mine, murdari și umezi. Mi s-au pus din nou ochelarii și am fost dus pe un coridor, până în dreptul unei uși. Au deschis-o, m-au împins înăuntru și mi s-au scos ochelarii.

Celula avea cam 2,50 m pe 2 m. De-a lungul peretelui din stân-ga două paturi de fier suprapuse. Pe peretele din fund, un calorifer. Pa-turile erau făcute cu : saltea de paie, cearceafuri, pătură, pernă umplută cu paie și față de pernă. Era foarte cald și mirosea a motorină. Ușa era din lemn gros și avea o vizetă.

Gardianul care mă adusese era în cămașă și purta și el cipici, iar la centură îi atârna un toc de pistol. Din ușă mi-a dat instrucțiunile pe șop­tite : a început prin a-mi spune că mă aflu la „regimul tăcerii", că n-am voie să vorbesc, să cânt, să fluier sau să bat în pereți. Peste zi n-am voie să mă culc. Numai dacă am ceva foarte important, pot bate la ușă. Când aud că se deschide ușa, să mă întorc cu spatele. Apoi a închis ușa și a tras zăvorul. Deasupra ușii, foarte sus, celula fiind foarte înaltă, era o feres­truică care dădea pe coridor. La mijlocul plafonului atârna un bec, în per­manență aprins.

Cu câteva zile înainte de arestare, o prietenă, Anca Tyllo, mă rugase să-i dau la reparat lănțișorul unei cruciulițe de aur. îl reparasem și pen­tru a nu-l pierde, fiind foarte fin, mi-l pusesem la gît împreună cu cruciu­lița. La percheziție scăpase neobservat. L-am scos de la gît și l-am pus în buzunarul de ceas de la pantaloni. Nu mi l-au găsit și după opt zile când mi-au dat drumul, i l-am dat înapoi Ancăi.

La început, pe coridor, mi s-a părut a fi o liniște absolută, dar încet, încet, auzul mi s-a ascuțit și am început să disting pașii în cipici de pâslă, uși închizîndu-se și deschizîndu-se, pocnituri din degete sau plesnituri din palmă. (Așa se chemau gardienii între ei, ca să nu vorbească). Uneori au­zeam plânsete, vaiete, care erau urmate de pași repeziți, uși deschise și închise, strigăte înăbușite și apoi liniște. Când am fost băgat în celulă, mi s-a mai spus să mă culc cu fața spre ușă și cu mâinile peste pătură, ast­fel ca să mi se vadă fața și mîinile prin vizetă. Am adormit imediat. Mă simțeam istovit. Probabil reacția nervoasă ! Am fost trezit de câteva ori prin bătăi ușoare în ușă, de câte ori, prin somn, mă întorceam cu fața la perete. Cred că gardianul se uita prin vizetă la fiecare minut. Cred că la ora 5 era deșteptarea. Trebuia să-mi fac patul, apoi celulă după celulă, eram scoși la closet. Gardianul îmi dădea o foaie de hârtie higienică și asista cu ușa deschisă la tot ce făceam. în aceeași încăpere era și o chiuvetă, unde te spălai pe mâini și pe față. Prosop nu era ; foloseam o batistă pe care mi-o lăsaseră. Toate drumurile afară din celulă se făceau cu ochelarii la ochi, cu mâinile la spate și dirijat de gardian. După toaletă și spălat, primeam în celulă o gamelă cu surogat de cafea și un sfert de pâine pentru toată ziua. Era pâine făcută în formă, cleioasă, după modelul rusesc. I se și spunea bulcă rusească. O puneam pe calorifer, unde în câteva ore se în­tărea că abia o mai puteam rupe. La prânz primeam puțină supă limpede și un polonic de mîncare : fie cartofi, fie varză, fie arpacaș, uneori cu o bucată de carne. Seara primeam numai felul doi de la prânz.

Prima zi n-am băut decît cafeaua și n-am mâncat decât pâinea. Seara am fost scos din celulă, dus într-o încăpere, așezat pe un scaun în fața unei măsuțe mici cu fața spre perete. Când mi s-au scos ochelarii, am văzut în dreapta mea un colț de birou pe care se aflau trei lămpi metalice, cu braț flexibil și abajur, îndreptate spre măsuța mea. Din cauza luminii pu­ternice, dacă întorceam capul spre dreapta, nu vedeam nimic dincolo de lămpi. Spre stânga vedeam ușa prin care intrasem și care era capitonată. Pe măsuță era hârtie, toc și cerneală. Vocea anchetatorului venea de din­colo de biroul pe care se aflau lămpile. în următoarele șase zile, am pier­dut complet noțiunea timpului, fiind adus în această cameră de nenumă­rate ori, apoi în subsol la bătaie și în celulă, ciclul repetându-se fără în­trerupere zi și noapte cu stagii de ședere diferite în aceste încăperi și la intervale neregulate.

Uneori, când ajungeam în celulă, găseam gamela cu mâncare rece și nici n-apucam să mănânc și eram din nou dus la anchetă. Alteori cînd eram adus în celulă mi se spunea să mă culc că e noapte și cum ațipeam, eram din nou luat. A șaptea zi de la arestare eram com­plet abrutizat și adormeam în timpul anchetei.

Primele anchete s-au succedat într-un ritm accelerat: cam două ore în anchetă și apoi câte un sfert de oră în celulă. După aceea, timpul în anchetă s-a lungit... sau așa mi s-a părut, fiind tot mai dezorientat în privința timpului, pe măsură ce oboseala și lipsa de somn creșteau.

În primele ore de anchetă, întrebarea „leit-motiv" care revenea siste­matic era : ce acțiune dușmănoasă ai întreprins împotriva regimului ? Ne­gând că aș fi făcut ceva ilegal, urmau întrebări despre trecutul meu, despre familie, școală, facultate, prieteni etc. Apoi se revenea la întrebarea primă și totul se relua de la început. Toate răspunsurile date verbal trebuia apoi să le scriu. De fiecare dată când eram adus la anchetă, lucrurile se re­petau, astfel că am scris cât am stat la Malmaison zeci de pagini dând la infinit aceleași răspunsuri. Pe la jumătatea primei zile, s-a precizat obiec­tul anchetei, pe care de altfel îl bănuiam : „Ce știam și cum contribuisem la activitatea de spionaj, a vărului meu George Boian", care fusese arestat în primăvara aceluiași an și despre care nu se mai știa nimic de atunci. Voi reveni mai târziu asupra acestui subiect.

Mai întâi, câteva episoade din cursul anchetelor (până la precizarea o-biectului interogatoriului) și despre care îmi mai amintesc. La un moment dat, întrebările concentrându-se asupra vieții petrecute de mine la țară la Ilovăț, în Jud. Mehedinți și cerându-mi-se numele oamenilor de încre­dere din sat, răspunsul a fost că îmi amintesc foarte multe nume, dar nu știu ce să înțeleg prin „oameni de încredere". Am fost atunci trimis în celulă și mi s-a spus că voi primi cele necesare pentru a scrie o listă cu toate numele de care îmi amintesc. Într-adevăr, peste câteva minute ușa s-a deschis, mi s-a băgat în celulă o măsuță, un scaun, toc, hârtie și cer­neală și mi s-a spus să bat la ușă când voi fi terminat. Pe câteva pagini, am înșirat toate numele familiilor (bărbați, femei și copii), luând casă cu casă, de la un cap la altul al satului. Când am terminat, am bătut la ușă. Gardianul a venit cu un plic și mi-a cerut să bag paginile scrise înăuntru și să lipesc plicul. După scurt timp am fost din nou dus la anchetă. Despre oamenii din sat și despre lista mea, n-a mai fost vorba niciodată.

Altădată mi s-a pus întrebarea : „Ce oameni periculoși veneau la ta­tăl dumitale în casă ?" (Aici trebuie să fac remarca că tatăl meu murise de nouă ani iar eu la acea dată aveam 14 ani !). întrebând ce înseamnă pe­riculoși", mi s-a spus : „oameni politici, dușmani ai clasei muncitoare !". Și de data asta mi s-a cerut să fac o listă în celulă. Ritualul cu masa, sca­unul, tocul, hârtia și la urmă plicul lipit, s-a repetat. Cu toate că eram încă un copil când a murit tatăl meu, îmi erau clare încă în minte, nume și per­sonagii care ne veneau în casă pe acele timpuri. Cum tatăl meu se dedicase cu pasiune vieții politice, am înșirat pe lista mea, nume de-a valma, de țărăniști, liberali, legionari, oameni de stânga, de dreapta, etc... dar în capul listei am scris : Dr. Petru Groza ! ! ! (și acest spirit de frondă ieftină, pe care cu toată teama, atunci îl practicam, mai târziu, cu experiența puș­căriei, l-am abandonat). Nici despre această listă, nu avea să mai fie vorba niciodată în anchetă.

Intr-o zi între două anchete, am fost dus la câteva uși distanță de celula mea, într-o celulă amenajată în frizerie. Pe stânga cum intrai, o oglindă, o chiuvetă și un scaun de frizer. Frizerul, cu o haină scurtă albă și cu pistol la șold. Pe peretele opus, o lozincă din litere roșii, înfipte cu ace în zid. Imposibil de descifrat ! Abia când m-au așezat pe scaun și am privit în oglindă am înțeles ce scria : Moarte dușmanului poporului ! Era numai la adresa celui de pe scaun, adică a arestatului, fiind scrisă invers.

Dar să revin la anchetă. Când mi s-a dat de înțeles că sunt arestat în cazul Boian, am început prin a nega orice amestec. Dacă până aici ancheta decursese într-un limbaj civilizat și comportarea fusese destul de corectă, de aci înainte avea să se schimbe. Nu s-a trecut la insulte, deoarece anche­tatorul, pe care nu-l văzusem încă niciodată la față, avea o limbă româ­nească aleasă și stăpânea perfect limbajul juridic. în schimb ancheta de­venea tot mai presantă și se făceau aluzii la metode, care mă vor face să declar adevărul, despre ceea ce făcuse Boian cu complicitatea mea.

Iată pe scurt despre cazul Boian, atât cât știam eu la vremea aceea : G.B. primea (din nu știu ce surse) informații pe care apoi le transmitea prin intermediul unei ambasade străine, lui Nicolaie Caranfil, care se afla în Vest. O astfel de scrisoare, cu informații economice, politice și despre diverse unități militare sovietice, mi-a încredințat-o într-o zi, pentru a fi bătută la mașină de urgență. La rândul meu, am rugat-o pe prietena la care locuiam (N.Z.) și care lucra ca dactilografă, să-mi facă acest serviciu. Totodată, vrând să-l ajut pe prietenul meu Baby Ivanovici, a mai fost bă­tută la mașină o scrisoare, dictată de el, către firma Remington din U.S.A. Era vorba de procentele reprezentanței Remington, pe care el o moștenise de la tatăl lui, care valorau o sumă destul de importantă ce se afla în Sta­tele Unite. Din cauza războiului, legăturile reprezentanței cu firma fuse­seră întrerupte. Baby dorea ca firma Remington, să nu pomenească într-o eventuală corespondență cu el, despre această sumă, pe care să i-o țină la dispoziție acolo. La rugămintea mea și cu asentimentul lui Baby, Boian a acceptat, ca o dată cu scrisoarea lui cu informații să expedieze, pe aceeași cale și această scrisoare. I-am dat scrisorile lui G.B. în cursul dimineții, iar în aceeași zi, seara, el a fost arestat. Când din anchetă am înțeles că la arestare scrisorile au fost găsite asupra lui, am început prin a nega orice participare.

Mi s-au pus ochelarii la ochi și am fost condus în afara clădirii. Am simțit din nou prezența unui câine care m-a mirosit și după câțiva me­tri, după ce s-a deschis o ușă, am coborât o serie de trepte înguste și abrupte, susținut și dirijat de gardian. Ajuns jos, m-a izbit un miros de pivniță umedă și de cartofi. Fără să mi se dea ochelarii jos, mi s-a spus să-mi scot pantalonii, să mă așez pe jos cu genunchii la gură și să-mi cuprind picioarele cu brațele. Mi-am dat seama că în jurul meu erau mai multe per­soane. Apoi mi s-au legat mâinile cu o sfoară și mi s-a trecut o rangă pe sub genunchi, după care, cu o mișcare bruscă am fost ridicat de capetele răngii în aer. Capetele răngii au fost așezate pe două bare de fier care ie­șeau din perete și astfel atârnat cu capul în jos, prezentam în cea mai avantajoasă poziție fundul, peste care mi-au aplicat o cârpă udă. A urmat prima lovitură... cred că de ciomag. Din câte mi-aduc aminte, nu durerea loviturii era atît de mare, cât spaima. După câteva lovituri, nu multe, cred că vreo 6-7, am început să urlu. Cineva m-a întrebat dacă m-am hotărît să spun adevărul. Am spus că da. Am fost coborât din agățătoare, dezlegat, mi-am îmbrăcat pantalonii și am fost dus în camera de anchetă. Ședințele din pivniță s-au mai repetat de trei ori. Am mai fost bătut de două ori în același fel ca prima dată, numai că numărul lovitorilor s-a ridiiat la vreo 20. La a treia ședință din pivniță, în timp ce mă loveau, legăturile de la mîini mi s-au desfăcut și am rămas atârnat ca la trapez de ranga care-mi trecea pe sub genunchi. Instinctiv, cu mâinile libere, mi-am smuls ochelarii de la ochi și am putut vedea pentru câteva clipe scena : pereți de cărămidă netencuită și într-un colț, o grămadă de cartofi. Din cei trei indivizi care erau în pivniță, unul ținea în mână ciomagul cu care mă lovise, iar pe al­tul l-am recunoscut ca fiind unul din gardienii de pe coridorul celularului. Imediat unul din ei s-a repezit la mine înjurând și mi-a legat brutal peste față o cârpă de sac udă, care se afla pe jos. Mi-a strîns-o atît de tare că mi-a rupt buza, care a început să-mi sângereze. Apoi operațiunea a con­tinuat.

A patra oară când am fost dus în beci, înainte de a mă lega pe rangă și a mă agăța sus, nu mi s-au mai scos pantalonii. Mi-au scos cipicii și mi-au dat să încalț o pereche de bocanci scorojiți, fără șireturi și cu câteva nu­mere mai mari ; probabil buni pentru orice picior. în timp ce-i încălțam, mi-am dat seama pe pipăite, (fiind cu ochelari la ochi) că nu aveau tocuri. Atârnat în aceeași poziție cu capul în jos, au urmat o serie de lovituri la tălpi cu o rangă ; vreo zece, cred. îmi amintesc că în afara durerii pe locul unde lovea ranga și a usturimii pe întreaga talpă a piciorului provocată de plesniturile tălpii bocancului prea larg, simțeam lovitura în ceafă și creș­tetul capului. Și așa, cu ședințele din pivniță, alternînd cu cele din camera de anchetă, au trecut câteva zile. De așezat pe scaun nu-mi prea venea la îndemână, iar după ultima bătaie, tălpile mi se umflaseră și călcam greu. Nedormit de câteva zile, mai mult de abrutizare, spaima mi se atenuase, așa că ceea ce simțeam în primul rând, era o totală extenuare.

În anchetă, încet, încet, cedasem și recunoscusem tot ceea ce ei știau deja. Încercasem sa spun că eu bătusem la mașină textele scrisorilor, ca s-o scot din cauză pe prietena mea N.Z. Anchetatorul intrînd în amănunte și cerîndu-mi să-i spun exact cât timp mi-a luat dactilografiatul textelor, cum nu bătusem în viața mea la mașină, am dat un timp, care nu putea fi real. Apoi faptul că prietena mea la care locuiam era dactilografă, având mașină de scris acasă, i-a dus repede la adevăr. Am fost obligat să recunosc rămânând până la urmă cu o idee fixă în cap, așa buimăcit cum eram : să spun ca atât ea, cât și prietenul meu Ivanovici, habar nu aveau de ceea ce făcea G.B și pe ce căi urma să trimită scrisorile. Am reușit să rămân pe ideea asta pina la urma cum am mai spus, în toate anchetele mereu și mereu aceste răspunsuri, cu timpul ajunsesem să le redau, să le redactez, exact cu aceleași cuvinte și aceleași fraze ; așa încât la un moment dat, anchetatorul mi-a spus enervat : „Ai învățat răspunsurile pe dinafară !" De mai multe ori în timpul anchetei, am auzit mai multe per­soane care vorbeau pe șoptite cu anchetatorul. Era și o voce de femeie. Odată, când ancheta se oprise asupra informațiilor cu privire la unitățile sovietice, a intervenit cu câteva întrebări o altă voce, cu un puternic ac­cent rusesc. Aveam să aflu mult mai târziu, în închisoare, că pe acea vre­me erau consilieri sovietici. Într-o altă zi (sau noapte), după ce din nou, pentru a nu știu câta oară, se revenise la întrebări cu privire la activitatea politică a tatălui meu, într-un moment de extenuare maximă, mi-am lă­sat capul pe masă, pătând cu sângele care-mi curgea din buza ruptă, hâr­tia de scris. M-am trezit deodată cu o mână pe umăr și cu vocea ancheta­torului, spunându-mi : Lasă, că n-a făcut numai rău tatăl dumitale ! Am întors capul și atunci l-am văzut prima dată la față pe anchetator. Părea în jur de 40 de ani, cu părul negru lucios, piele destul de închisă și ochi verzi. Era un bărbat frumos, îngrijit îmbrăcat, iar la mână purta o chevalieră de aur. Mi-a spus să întorc capul la perete, s-a retras din nou în întuneric și m-a avertizat că dacă vreodată îl văd pe stradă să traversez și să plec în direcție opusă. Mi-am dat seama că în acel moment fusese singur cu mine în cameră, iar vorbele lui mi-au adus o licărire de speranță.

In a opta zi de la arestare, dimineața, am fost scos pentru ultima dată la anchetă. Cum am intrat pe ușă, gardianul mi-a scos ochelarii, iar anche­tatorul mi-a spus să mă întorc cu spatele și să-mi dau pantalonii jos. Ime­diat m-am gîndit că voia să constate în ce stare mă aflu și cât de vizibile sunt urmele anchetei. Am făcut cu un gest destul de rapid ce mi se cerea, ririicîndu-mi imediat din nou pantalonii. Apoi m-a întrebat dacă mă mai dor tălpile. Am răspuns că nu, deși nu era adevărat și cînd mi-a spus să mă așez la locul meu în fața măsuței, m-am îndreptat cu un pas sigur spre ea, cu toate că, la fiecare pas, simțeam junghiuri în tălpi. Bănuiam că-mi vor da drumul și nu voiau să fie vizibile urmele tratamentului.

În această ultimă ședință, s-a trecut din nou în revistă tot ce declara­sem de atâtea ori până atunci, însă tonul se schimbase. Între altele mi s-a spus, â propos de bătăile din pivniță, că aceste metode nu le aparțin lor, că ei sunt împotriva acestor procedee și că nu le-ar aplica niciodată, dacă nu le-ar cere anchetatul prin atitudinea lui dușmănoasă.

După ce am fost adus înapoi în celulă, cu toate că era ziuă, mi s-a spus că am voie să mă întind pe pat. M-am culcat și am adormit pe loc, netrezindu-mă decât seara, scuturat de umăr de un gardian. Mi-a pus iar oche­larii și m-a scos din celulă. Când mi i-a luat de la ochi, mă aflam în camera în care o săptămână-înainte îmi făcusem intrarea la Malmaison. Mi s-au dat cureaua, pantofii și obiectele ce-mi fuseseră reținute atunci. Am fost pus să semnez o declarație-formular prin care mă obligam să nu spun nimă­nui tot ce văzusem și mi se întîmplase în aceste opt zile, în caz contrar, făcându-mă vinovat de divulgare de secrete de stat și pasibil de condam­nare.

Mi-am încălțat cu greu pantofii, având încă tălpile umflate. Mi s-au pus iar ochelarii și am fost scos din clădire. Pe drum până la mașina în care m-au urcat, am simțit iar răsuflarea câinelui. De data asta eram fără cătușe și numai cu un singur securist lângă mine, în spate. în față, șoferul și încă unul. Din nou am fost culcat cu capul în poala celui de lângă mine. După vreun sfert de oră, mașina s-a oprit. Am fost ajutat să cobor și odată în picioare pe trotuar, mi s-au tras ochelarii de pe ochi, ușa s-a trîntit și mașina a demarat în viteză.

Eram pe Bulevardul Dacia la colțul cu strada Dimitrie Orbescu. Era ora zece seara. După cinci minute eram acasă, unde și prietena mea se în­torsese cu câteva minute mai înainte. Fusese și ea ridicată de acasă, în noap­tea următoare arestării mele. Ancheta ei fusese mai ușoară, fără atâta in­sistență și fără maltratări. Recunoscuse că bătuse scrisorile la mașină, fără să cunoască rostul și destinația lor. În aceeași noapte cu mine, fusese ares­tat și B. Ivanovici. După o anchetă de trei zile, fusese eliberat.

Odată acasă, prima dorință mi-a fost să fac o baie caldă. Spatele mi-era vânăt iar tălpile încă umflate. Durerile cedaseră locul unor mâncărimi, care urmau să mai dureze vreo câteva zile. În săptămâna care a urmat, aveam să aflu câteva lucruri, care mi-au dat explicația unei anu­mite comportări a anchetatorului și care aveau să-mi ofere încă trei ani de libertate. Cu ani de zile în urmă, înainte de război, într-o noapte la Iași, la ușa Doctorului Gatoski, se prezintă, disperat, un tânăr. Îl roagă pe doctor să-i salveze nevasta însărcinată, care se afla acasă în stare gravă. Doctorul răspunde apelului, pleacă cu tânărul în toiul nopții, intervine în ultimul moment și salvează femeia de la moarte. Tânărul de la acea vreme era avocat și se numea Grigore Burdan. Acum, în 1949, purta numele de Grigoriu Burdea, (nume conspirativ) și era unul din cei trei atotputer­nici ai serviciilor de anchetă de la Malmaison din Calea Plevnei. Era cel care mă anchetase. Grigore Burdan era originar din regiunea Panciu și după ani, în închisoare, aveam să cunosc mulți deținuți care trecuseră prin grozăviile anchetelor lui, anchete pe lângă care, cea pe care o sufe­risem eu fusese floare la ureche. Și, revenind acum la Dr. Gatoski (care urma să devină celebrul radiolog de mai tîrziu), el nu era altul decât ta­tăl vitreg al bunului meu prieten B. Ivanovici.

Așa se face că, în acele zile în care noi ne aflam în arest la Malmaison, Dr. Gatoski a fost anunțat de Grigore Burdan, de care nici nu-și mai amin­tea, că B. Ivanovici va fi în curând eliberat, în amintirea binelui făcut la Iași.

Tot în aceleași zile în care noi ne aflam la Malmaison, mama a primit un telefon. O voce de femeie, care nu și-a spuse numele, i-a spus să nu fie îngrijorată, pentru că în câteva zile voi fi din nou acasă. Mama a ajuns la convingerea că în spatele acestei comunicări se afla Tutu Georgescu, care de pe atunci era bănuită a avea legături cu Securitatea.

Oricum, așa se face că ne-am trezit din nou liberi, iar primul meu con­tact cu Securitatea a fost ca un vis urât, pe care foarte repede l-am uitat. Cu lipsa de experiență, inconștiența și entuziasmul tinereții, n-am înțe­les nimic din fenomenul pe lângă care numai trecusem și am considerat episodul încheiat. Ca mai toți tinerii de vârsta mea din acele timpuri, eram în căutarea oricărei ocazii care mi s-ar fi oferit, ca să facem ceva împotriva regimului.

Eram plin de iluzii, de entuziasm, mă vedeam pe baricade ! Eram un adevărat „amator", frizând ridicolul prin felul în care gândeam și vedeam lucrurile. Nici nu puteam bănui la acea vreme că abia peste câțiva ani, îmi voi începe ucenicia adevărată, nu a unei lupte active des­chise, fățișe și eroice, ci a acelei lupte pasive, de rezistență fizică și mo­rală nespectaculoasă și lipsită de glorie, dusă în întunericul temnițelor, alături de mii și mii de alți deținuți. Numai după un număr bun de ani petrecuți în închisori, amatorismul meu a făcut loc încet, încet, unui ade­vărat „profesionism", dacă aș putea să-l numesc așa.