De ce nu sunt crestin

De ce nu sunt crestin de Bertrand Russell

Concepțiile lui Bertrand Russell despre religie, în esența lor permanent critice, îi pot pune exegetului problema evoluției și etapizării lor, dar nicidecum existența vreunei reale convertiri, pe parcursul acestei evoluții, de la fervoare creștină la scepticism și ateism. Frământările sale în legătură cu religia, deopotrivă teoretice, afective și emoționale, încep la o virstă foarte fragedă, respectiv la cincisprezece ani. Și se poate spune că încă de pe acum nu putem descoperi o religiozitate plenară și, totodată, ne întâlnim cu cel puțin câteva din arhetipurile gândirii sale aplicată acestei tematici. Bunăoară, regândind anii adolescenței sale, Russell scrie: „L-am citit pe Carlyle cu mult interes, rămânând refractar în fața argumentelor sale pur sentimentale în favoarea religiei. Căci pe vremea aceea ajunsesem la convingerea, pe care o mai am și azi, că un adevăr teologic nu poate să fie acceptat atâta timp cât n-a fost dovedit la fel ca adevărurile științifice11 (Autobiografia lui Bertrand Russell, 1872—1914, Ed. Politică, București, 1989, p. 63—64). Acest raționalism intransigent, cu rădăcini îndepărtate, în anii copilăriei, îi punea filosofului, cu toată gravitatea, marea șf complexa problemă a împăcării conștiinței, în ansamblul ei atât de multieta- jată, cu exigențele aspre ale rațiunii ca îndreptar al gândirii și simțirii. Este un. Proces psihic grandios prin eroism, dar care, adesea. Fie că nu este înțeles de către unii exegeți ai ateismului l\ji Russell, fie că optica lor spiritualistă denaturează în mod automat tot ceea ce contrazice fideismul lor. De pildă, un asemenea comentator scrie: „Căutarea adevărului- absolut l-a dus pe acest filosof (adică pe B. Russell) la ateism încă din adolescență, dar el face această descoperire în detrimentul fericirii sale personale’* (Georges Hourdin. „Conversions “de christianisme a l’atheisme, în h’Athei- sme dans la vie et la culture contemporaines, Desclee, Paris, 196», voi. II, p. 411). Dar Russell însuși descrie acest proces în cu totul alte nuanțe: „De-a lungul acestei perioade de îndoieli în ceea ce privește religia (adică între cincisprezece și optsprezece ani – n.n.), pierderea treptată a credinței mi-a produs o profundă mâhnire, când însă mi-am pierdut credința cu desăvârșire, am constatat surprins că eram aproape bucuros de a fi încheiat odată acest capitol.” 1 (Autobiografia… p. 6, ’i).

Descoperirea lipsei de adevăr logic în dogmele religioase este făcută de adolescentul Russell în clandestinitate, căci asemenea convingeri, despre care nu va sufla nicio vorbă până la vârsta de douăzeci și unu de ani, puteau trece drept libertinaj în ochii celor din jur, și în primul rând ai bunicii și rudelor sale. Astfel că gândurile sale referitoare la religie și raporturile acesteia cu viața umană, de care adesea, în mod juvenil, se sperie el însuși, sâirt transcrise într-un caiet intitulat conspirativ Exerciții de greacă. Or, dincolo de teribilismul teoretic, inerent și el celor șaisprezece ani și prezent deci în unele dintre paginile acestui caiet, rămân totuși deosebit de semnificative asemenea reflecții și angajamente: „Creștinătatea așa cum este azi și-a trăit traiul. Avem nevoie de o formulă nouă, corespunzătoare științei, care măcar să ne ajute să ne conducem bine.” (Autobiografia… p. 83); „Am făcut legă- mânt ca, în toate împrejurările vieții mele, să mă las călăuzit nu- ■mai de rațiune…1’ (Autobiografia… p. 80) etc. Etc.

Ceea ce s-a consolidat în conștiința sa, în anii adolescenței, a rămas viu și neclintit de-a lungul întregii sale vieți: toate religiile au un conținut ideologic eronat și joacă un rol social nefast. Raționalismul său promovează o formă superioară de poziție iluministă față de religie. Argumentele dogmelor religioase sunt fie inacceptabile din punct de vedere empiric, fie conțin premise îndoielnice. Și într-un caz și în altul, logica lor de articulare este contestabilă. Prin specificul dogmatismului lor, religiile întrețin un polemism vicios și permanent în’ istoria culturală a omenirii, asimilează și propagă diverse forme de fanatism, adesea violent, sprijină aspectele conservatoare și reacționare, de ordin moral și politic, din cadrul societăților. Iar din acest punct de vedere, concluziilor sale filosofice privind natura religiei li se adaugă și semnificația unor dramatice experiențe personale, dintre care una este relatată chiar în paginile acestei Cărți (în Apendice): modul în care Bertrand Russell a fost împiedicat să predea la Colegiul orașului New York, prin uneltirile, mai ales, ale unor clerici și cu ajutorul defăimărilor de tot felul asociate de numele ilustrului filosof englez (apărarea adulterului și a libertinajului sexual, apologia homosexualității etc.).

Definind natura și tradițiile ideologice ale concepțiilor sale despre religie, Russell scrie: „Părerea mea despre religie coincide cu cea a lui Lucretiu. Consider că religia este o boală născută din frica și un izvor de nespusă suferință pentru rasa umană” (p 32), Printre motivațiile credinței religioase și mobilurile persistenței sale, elementul emoțional, se situează cu mult deasupra celui intelectual, mai ales când el devine nucleul unei educații religioase făcute copiilor: „Nu argumentele intelectuale îi fac pe oameni să creadă în Dumnezeu. Cea mai mare parte a oamenilor cred în Dumnezeu pentru că așa au fost învățați de mici copii și acesta este principalul motiv11 (p. 2-2). Or, cum emoțiile nu sunt în mod necesar binefăcătoare, cel puțin uneori puterea lor distructivă poate deveni considerabilă. Iar, în această direcție, este adus exemplul creștinismului, care, chiar dacă nu trebuie făcut vinovat de toate relele din lume, este, totuși, pe deplin dovedit istoric că, prin disprețuirea fericirii temporale și alte învățături similare, această religie a contribuit efectiv la provocarea unor suferințe inutile. După cum tot această religie – ca și celelalte dealtfel, într-o măsură sau alta – a stimulat cruzimea, intoleranța, instinctele gregare etc. (și aceasta în pofida unora dintre idealurile lor etice), și abia dezvoltarea științei din ultimele secole a reușit să ajute omenirea să vadă lumea fără teamă și cu încredere în viitorul pe care ea îl poate dirija, dacă va fi destul de înțeleaptă să-și asume întreaga responsabilitate a inteligenței sale.

Așa cum adevărul obiectiv, imparțial prin natura sa, este rezultatul rațiunii, la rândul său nici religia nu se poate baza doar pe sentiment, pe alterarea resurselor emoționale ale ființei umane. Și ea este nevoită să apeleze la rațiune, la gândire. Dar face aceasta în alt mod și într-un alt scop decât știința și filosofia raționalistă, neînfeudată religiei. Deși Russell nu analizează sistematic și cu profunzimea demonstrată de către materialismul istoric caracteristicile ideologice ale religiei și filosofiei, ca și ale raporturilor de simbioză dintre acestea, lui nu-i scapă totuși din vedere multe aspecte și momente istorice din această colaborare nefasită, ce stă la baza fideismului dintotdeauna și de pretutindeni. Mai mult decât atât. În unele dintre lucrările sale de filosofie, dar mai ales în vasta sa Istorie a filosofiei occidentale, el încearcă să și interpreteze teoretic raporturile dintre religie și filosofie. În mod constant, se ridică împotriva misticismului religios în filosofie, începând cu antichitatea și până în zilele noastre. Implicit atunci când examinează filosofii și gânditori cu merite istorice excepționale, atitudinea sa zeflemtioare promovează o radicală iconoclastie. În ce-l privește pe Pitagora, el precizează: „Combinarea matematicilor cu teologia, începută odată cu Pitagora, caracterizează filosofia religioasă în

Grecia, în evul mediu și în timpurile moderne până la Kant “(His~ tory of Western Philosophy… p. 56). Referindu-se apoi la Socrate, așa cum apare în dialogurile lui Platon, el nu se teme să scrie: „Există ceva infatuat și onctuos în comportarea sa, ceea ce amintește de tipul clericului de duzină. Curajul său în fața morții ar fi fost mai remarcabil dacă el n-ar fi crezut că îl așteaptă o fericire eternă în compania zeilor. El nu dovedea științificitate în gândirea lui, spre deosebire de predecesorii săi, dar căuta să argumenteze că universul ar corespunde idealurilor sale etice. Dar aceasta înseamnă o trădare a adevărului și cel mai rău dintre păcatele filosofice. Ca om, noi îi putem crede admis în comuniunea sfinților, dar ca filosof el ar fi trebuit să stea multă vreme în purgatoriul științific." (Ibidem, p. 156). Este criticată apoi, la fel de caustic, teoria platonistă a nemuririi sufletului, filosofia religioasă a stoicilor etc. Și. În mod explicabil, cu deosebire scolastica medievală. Potrivit convingerii sale, „există puțin spirit filosofic adevărat la Toma d’Aquino… El nu a fost angajat în nicio cercetare, fără de care este imposibilă existența unui spor de cunoaștere… Eu nu pat să-l alătur celor mai buni filosofi ai Greciei sau ai epocii moderne" (Ibidem, p. 453—454). Deosebit de interesante și originale sunt și numeroase dintre apropierile și comparațiile pe care le face între idei, gânditori și epoci, pe linia tematică a raporturilor dintre filosofie și religie. Astfel, de exemplu, despre concepția hegeliană asupra statului, la un moment dat, el precizează: – „Se poate vedea că Hegel pretinde în favoarea statului ceea ce sfântul Augustin și succesorii săi catolici pretindeau pentru biserică" Ibidem, p. 710).

Această vastă întreprindere de discernere a elementelor de raționalism și adevăr științific, în istoria filosofiei, și de blamare a caracterului parazitar al spiritului teoretic religios explică și ea originea și specificul celor mai valoroase calități ale discursului filosofic. Russellian antireligios. Ținta atacurilor sale o constituie, de regulă, falsa filosofie a fideismului, " absenta autenticității filosofice veritabile a acestuia. Or, tocmai aici putem descoperi, pare-se, și unul dintre secretele popularității acestei propagande antireligioase: îndrăzneala filosofului de a încerca să aducă la un nivel accesibil de explicare probleme specializate și foarte abstracte ale statutului teoretic al religiei. Aceste probleme apărute și constituite meticulos, de-a iungul istoriei, în zona de întâlnire dintre religie și filosofie pot fi dezlegate doar prin rigurozitatea analizei logice. Simțul comun. Care și el descoperă vacuumul și racilele religiei și ale religiozității. Pe calea empirică a observației directe sau a experienței de viață, de astă dată, în fața unei teologii travestită în superrafinate abstracțiuni filosofice, se va putea simți neputincios, intimidat și chiar umilit. Nu-i mai puțin adevărat însă că, odată cu această constatare, se mai cer făcute unele precizări. Textele lui Bertrand Russell despre religie și religiozitate au toate calitățile unei excelente literaturi de popularizare a științei, în sensul, nobil al acesteia, dar ele își păstrează totuși trăsăturile de operă științifică discursivă, creatoare, originală, nereducându-și menirea la expunerea elementară a unor cunoștințe preexistente. Este drept însă că publicul virtual căruia i se adresează pare a fi extrem de larg și nici într-un caz nu este format doar din specialiști în studiul religiei (filosofi, sociologi, psihologi ș.a. Avizați în acest domeniu). Dealtfel, gânditoru] englez urmărește nu atât explicarea religiei ca fenomen social distinct, ideologic și instituțional – cel puțin nu în modul sistematic propriu disciplinelor științifice care studiază reji- gia – cât mai ales relevarea caracterului caduc al temeliilor dogmatice ale religiei, caducitate aflată în contrast strident cu pretențiile teologilor la infailibilitatea doctrinară. Iar studiul care ilustrează cel mai izbutit, credem, originalitatea discursului antireligios russel- lian este chiar cel care dă titlul prezentei culegeri. În conferința sa intitulată Da ce nu sunt creștin, ilustrul filosof abordează, de fapt, aproape toate marile sale teme de meditație pe marginea religiei, chiar dacă unele dintre ele nu sunt și dezvoltate în acest text iar asupra altora va reveni, pe larg. În alte cărți, articole, studii sau conferințe.