Jessie

Jessie de Amanda Quick

1

— Nu văd.

— E-n regulă, doamnă Valentine. Ochii dumneavoastră sunt buni.

Jessie Benedict se înclină îngrijorată peste silueta fragilă întinsă pe patul de spital și o bătu ușor pe mâna încleștată de cearceaf.

— Ați căzut foarte rău și aveți câteva coaste rupte și o comoție, dar n-aveți nimic la ochi. Deschideți-i și priviți-mă!

Ochii albaștri spălăciți ai Irenei Valentine se deschiseră brusc.

— Nu mă-nțelegi, Jessie. Nu văd!

— Dar vă uitați drept la mine. Puteți vedea că eu sunt cea care stă aici în picioare, nu-i așa?

Acum Jessie era alarmată. Ridică mâna.

— Câte degete țin în sus?

— Două. Capul încărunțit al doamnei Valentine se agită pe pernă. Pentru numele lui Dumnezeu, Jessie, nu despre felul ăsta de vedere vorbesc! Nu înțelegi? Nu văd.

Jessie începu să se dumirească și proprii ei ochi se măriră sub efectul șocului.

— O, nu! Sunteți sigură, doamnă Valentine? De unde știți?

Femeia vârstnică oftă și închise din nou ochii.

— Nu pot să-ți explic.

Vorbele sunau acum răgușit și neclar.

— Știu doar că s-a dus! continuă ea. E ca și cum ți-ai pierde simțul mirosului sau al pipăitului. Doamne, Jessie, e ca și când aș fi oarbă. Toată viața mea am avut acest dar, iar acum s-a dus!

— E din cauza loviturii de la cap. Asta trebuie să fie. De îndată ce vă veți reveni din comoție, totul va fi bine!

Jessie privi în jos spre ea, gândindu-se ce mică și fragilă părea doamna Valentine când nu purta vreunul dintre turbanele ei colorate, sau fustele învăluitoare și colierele zornăitoare care-i plăceau atât.

Timp de un minut, doamna Valentine nu scoase o vorbă. Zăcea nemișcată pe patul de spital, cu mâna încă încleștată de cearceaf. Jessie începu să bănuiască că adormise.

— Doamnă Valentine? șopti ea. Vă simțiți bine?

— N-am căzut, mormăi greoi doamna Valentine.

— Ce-ați spus?

— N-am căzut pe scările acelea Am fost împinsă.

— Împinsă?! Jessie era din nou îngrozită. Sunteți sigură? Ați spus cuiva asta?

— Am încercat să le spun, dar n-au vrut să asculte. Au zis că eram singură în casă. Jessie, ce-am să mă fac? Biroul… Cine o să țină biroul deschis?

Jessie își înălță umerii. Asta era marea ei șansă și n-avea de gând să-i dea cu piciorul.

— O să am eu grijă de toate, doamnă Valentine! Nu vă faceți nicio grijă. Sunt asistenta dumneavoastră, vă amintiți? Menirea asistenților este de a face să meargă treburile în lipsa șefului.

Irene Valentine deschise din nou ochii, pentru o clipă, și se uită fix la Jessie cu o expresie de îndoială.

— Poate că ar fi mai bine să închizi pur și simplu biroul pentru câteva săptămâni, draga mea! Doar Dumnezeu știe că n-avem prea mulți clienți.

— Prostii! Zise iute Jessie. O să mă descurc foarte bine.

— Jessie, nu fi atât de sigură! Ești la mine doar de o lună. Există o groază de lucruri privitoare la felul în care conduc firma, pe care tu nu le știi…

În acel moment, o soră intră zorită pe ușă și o fixă zâmbitoare pe Jessie.

— Cred că vizita a durat destul… Doamna Valentine are nevoie să se odihnească.

— Înțeleg.

Jessie o bătu ușor, pentru ultima oară, pe mâna fragilă care strângea cearceaful.

— Mă întorc mâine, doamnă Valentine. Aveți grijă de dumneavoastră și încercați să nu vă faceți probleme în legătură cu biroul. Totul va fi bine.

— Of, Doamne! oftă bolnava și închise din nou ochii.

Aruncând o ultimă privire îngrijorată spre femeia palidă întinsă pe patul de spital, Jessie se întoarse și ieși pe coridor. Abordă prima persoană cu aspect oficial pe care o văzu.

— Doamna Valentine crede că a fost îmbrâncită pe scări îl informă Jessie fără menajamente. Poliția a fost înștiințată?

Angajatul spitalului, un tânăr cu un aer cinstit, zâmbi cu simpatie.

— Desigur. A fost primul lucru făcut de dimineață, după ce au găsit-o. Mi s-a spus-că nu sunt semne că ar fi atacat-o vreun intrus. Se pare că pur și simplu și-a pierdut echilibrul pe treapta de sus și s-a rostogolit până jos. Se mai întâmplă, știți! Destul de des, în special la bătrâni. Puteți verifica la poliție, dacă vreți. Au întocmit un raport.

— Dar ea pare să creadă că era cineva în casă. Cineva care a îmbrâncit-o intenționat.

— În asemenea cazuri, când s-a lovit grav la cap, pacientul uită adeseori ce s-a întâmplat în realitate în cele câteva minute anterioare accidentului.

— Este o pierdere de memorie permanentă?

Doctorul dădu din cap.

— În mod frecvent. Deci, chiar dacă acolo, ar fi fost un intrus, mai mult ca sigur că ea nu și-ar fi amintit.

— Problema este că doamna Valentine e puțin diferită…, începu Jessie, dar apoi se gândi că tânărul nu voia probabil să audă de calitățile de medium ale patroanei ei. În general, medicina se declara împotriva acestui gen de lucruri. Nu-i nimic. Mulțumesc, oricum doctore. Ne vedem mai târziu.

Jessie făcu stânga-mprejur și se grăbi spre lift, cu gândul la noile responsabilități care o așteptau la birou. Cu un gest inconștient și obișnuit, ridică mâna ca să-și treacă o șuviță de păr după ureche. Părul negru ca pana corbului, cu firul gros și strălucitor, era tuns scurt, cu colț pe ceafă și se rotunjea puternic exact sub pomeții înalți. Un breton lung îi încadra ochii ușor oblici și îi sublinia trăsăturile delicate, dându-i o privire ciudată, exotică, aproape ca de pisică.

Impresia de felină era accentuată de silueta ei zveltă, care părea să vibreze de energie când era în mișcare, sau se relaxa în mod senzual când se tolănea într-un fotoliu. Jeanșii negrii, cizmele negre și cămașa alba fluturândă de poet, pe care Jessie le purta astăzi se potriveau cu aerul ei.

Se încruntă, preocupată, în timp ce aștepta nerăbdătoare liftul ca să ajungă în holul spitalului. Trebuia să facă o grămadă de lucruri, acum, când răspundea temporar de „Consultațiile Valentine“. Iar primul lucru pe listă era anularea unei întâlniri fixate anterior.

Gândul îi aduse simultan o ușurare nebunatică, dar și o undă de descumpănire. Scăpase în seara asta!

Dar nu era sigură că vroia într-adevăr să scape.

Acest amestec neplăcut și confuz de emoții era ceva cu care trebuia să se confrunte frecvent în ultima vreme, și nu existau șanse ca situația să se amelioreze. Intuiția o avertiza că atâta timp cât Sam Hatchard se afla în viața ei, lucrurile nu făceau decât să se complice.

Jessie porni cu pași mari în josul străzii, tocurile cizmelor mișcându-i-se într-un ritm vioi pe trotuar. Era o seară frumoasă de primăvară târzie, dacă ignorai tenta ușoară de galben care plutea peste Seattle. Ceața industrială era ceva despre care nimeni nu voia să vorbească într-un oraș considerat printre cele mai frumoase și mai plăcute de locuit. Oamenii tindeau s-o ignore atunci când avea îndrăzneala să apară, preferând să vorbească în schimb despre minunata lumină a soarelui. Și era perfect adevărat că, în curând, ceața avea să dispară, luată de ploaia care urma. Din fericire, Seattle nu ducea lipsă de averse de ploaie.

Copacii plantați în șir de-a lungul trotuarului alcătuiau un baldachin de un verde proaspăt deasupra capului ei. Silueta în rapidă evoluție a orașului Seattle, cu un număr din ce în ce mai mare de clădiri înalte, se profila pe fundalul scânteietor al Golfului Eliott. Bacuri și tancuri petroliere alunecau ca niște vaporașe de jucărie pe bazinul albastru închis. În depărtare, Jessie de-abia putea desluși prin ceața ușoară colțuroșii Munți Olimpici.

Își îngustă ochii din cauza strălucirii, apoi căută în geanta neagră și scoase o pereche de ochelari fumurii. Zilele însorite erau întotdeauna amețitoare în zona Pacificului de Nord-Vest.

Îi trebuiră circa douăzeci de minute ca să străbată distanța până la liniștita stradă lăturalnică, unde se aflau birourile „Consultațiilor Valentine“. Micuța firmă era găzduită de o clădire de cărămidă cu două niveluri, la câteva blocuri de Spitalul First Hill, unde fusese transportată doamna Valentine de dimineață.

Ușa exterioară a construcției îmbătrânite de vreme purta inscripția firmei doamnei Valentine, precum și imaginea stilizată a unul prihor, emblema unei mici firme de calculatoare – programare – proiectare care își avea și ea sediul acolo. Jessie deschise ușa și păși în holul întunecos.

Ușa din dreapta, din sticlă mată, se deschise și un tânăr slab, de vreo douăzeci și ceva de ani, scoase capul afară. Arăta de parcă ar fi dormit îmbrăcat, ceea ce probabil că și făcuse. Purta blugi, adidași și o cămașă albă cu mâneci scurte, cu un buzunar de plastic plin de pixuri și ustensile pentru calculator. Se holba la ea printr-o pereche de ochelari cu ramă de corn, clipind din cauza luminii. În spatele lui, aparatele bâzâiau ușor, iar un ecran de calculator lucea straniu. Jessie zâmbi.

— Bună, Alex.

— A, tu erai, Jessie! zise Alex Robin[1]. Speram că e vreun client. Cum se simte doamna Valentine?

— O să se facă bine. Și-a rupt niște coaste și a suferit o comoție. Doctorii vor s-o țină în spital câteva zile, și apoi o să stea o vreme la sora ei. Dar trebuie să se facă bine.

Alex se scărpină în cap absent. Părul de culoarea nisipului stătea în smocuri.

— Biata bătrână! Noroc că n-a murit. Ce se va întâmpla cu firma?

Jessie zâmbi plină de încredere.

— Cade în sarcina mea, cât lipsește ea.

— Adevărat? Alex clipi din nou. Ei bine, ăă, noroc! Să-mi spui dacă ai nevoie de ceva.

Jessie strâmbă din nas.

— Tot ce ne trebuie sunt câțiva clienți noi.

— Ca și nouă, de altfel. Hei, poate ar trebui să încercăm să ne facem reclamă pentru serviciile noastre combinate, rânji Alex. „Robin și Valentine: Consultații parapsihologice cu ajutorul calculatorului“.

— Știi, spuse Jessie începând să urce scările, nu e o idee rea. Nu-i rea deloc! O să mă gândesc puțin la ea.

— Stai, Jessie, n-am vorbit serios! strigă Alex după ea. Am glumit doar!

— Și totuși, ar exista posibilități reale! zbieră Jessie la el de la etaj. Băgă cheia în broasca ușii pe care scria „CONSULTAȚII VALENTINE”. Am și găsit o lozincă pentru noi. „Intuiția și inteligența lucrând pentru dumneavoastră“!

— Las-o baltă! Toți țicniții din oraș ne vor bate la ușă.

— Cui îi pasă, atâta timp cât plătesc?

— Bun punct de vedere!

Jessie intră în biroul sărăcăcios și-și aruncă geanta și ochelarii pe canapeaua îmbrăcată în creton decolorat. Apoi traversă camera până la uriașul birou demodat, cu capac rulant, și înhăță telefonul. „Mai bine să termin cu asta înainte de a-mi pierde curajul“, își zise ea.

Se lăsă pe uriașul scaun turnant din lemn și-și propti picioarele încălțate în cizme pe birou. Scaunul protestă scârțâind tare, în timp ce ea se apleca înainte, ca să formeze numărul personal al tatălui ei de la „Elemente de fixare Benedict“.

— Biroul domnului Benedict.

Vocea părea să n-aibă trup, era deosebit de calmă și teribil de profesională.

— Salut, Grace, sunt Jessie! Tata e acolo?

— A, bună, Jessie!

O parte din profesionalism dispăru din voce, fiind repede înlocuit de familiaritatea obișnuită între vechi cunoștințe.

— Ții morțiș să vorbești cu el?

— Te rog, spune-i că este extrem de important!

— O secundă. Să văd ce pot face.

Grace puse receptorul de-o parte.

Un moment mai târziu, vocea hârșâită se auzi pe fir. Ca de obicei, bătrânul părea impacientat de întrerupere.

— Jessie? Sunt în toiul unei discuții pentru un nou contract. Ce e?

— Bună, tată!

Rezistă impulsului automat de a-și cere scuze pentru că-l deranjează. Vincent Benedict avea întotdeauna treabă, așa că orice telefon reprezenta, prin definiție, o întrerupere care pica prost.

De la o vârstă fragedă, Jessie trăsese concluzia că, dacă nu se străduia să evite acest lucru, avea să sfârșească prin a-și cere scuze la fiecare convorbire cu tatăl ei.

— Voiam doar să-ți spun că s-a întâmplat ceva aici, la birou, și că n-am să pot merge în seara asta la cina cu Hatch și cu familia Galloway. Avem aici o adevărată criză de conducere, tată!

— Aveți pe dracu’!

Vocea lui Vincent Benedict tună în telefon.

— Mi-ai dat cuvântul că o să-l ajuți pe Hatch să-i întrețină pe cei doi Galloway diseară. Știi prea bine că prezența ta acolo este de o importanță crucială. Ți-am explicat asta la începutul săptămânii. Galloway trebuie să vadă un front unit. Astea sunt afaceri, ce Dumnezeu!

— Atunci du-te tu la cină cu ei!

Jessie ținu telefonul departe de ureche. Nimic, practic nimic nu trecea înaintea afacerilor în lumea tatălui ei. Învățase acest lucru de mică, la modul dur.

— N-o să pară în regulă! răcni Vincent. Doi bărbați conversând cu Ethel și cu George o să facă treaba să arate prea ca o blestemată de întrunire de afaceri!

— Păi, luându-ne după intenții și scopuri, asta și e. Fii cinstit, tată! Dacă n-ar fi un soi de întrunire deghizată, tu și Hatch n-ați fi așa de preocupați de ea.

— Nu asta e problema. Ar trebui să fie ceva întâmplător, ceva monden. Știi al naibii de bine despre ce vorbesc. Suntem pe cale de a încheia o afacere importantă. Hatch are nevoie de o companie la cină, iar Galloway trebuie să vadă că îl sprijin pe Hatch sută la sută.

— Dar, ascultă, tată…

Jessie se temu că o să înceapă să scâncească și se întrerupse brusc.

Era imposibil să-i explice tatălui ei cât de mult îi displăcea să i se comande o întâlnire de afaceri cu Sam Hatchard. Vincent n-ar fi înțeles obiecția, iar Hatch nici atât. La urma urmelor, aici se împușcau doi iepuri dintr-o singură lovitură eficientă. Hatch putea să se ocupe de afacerile companiei și în același timp s-o curteze pe fiica președintelui.

— Soluția perfectă este să te trimit pe tine! continuă brusc Vincent. Familia Galloway te cunoaște de multă vreme, când or să-mi vadă fata cu noul director executiv al „Elementelor de Fixare Benedict“, vor fi siguri că noua schimbare a conducerii are tot sprijinul meu și că nimic nu se va modifica în cadrul firmei. Lucrul ăsta este important, Jessie! Galloway este de școală veche. Îi place senzația de continuitate în relațiile de afaceri.

— Tată, nu pot să mă duc! Doamna Valentine a avut azi un accident. E la spital

— La spital? Ce naiba s-a întâmplat?

— A căzut pe scări. Nu știu încă sigur ce s-a întâmplat. Are o comoție și niște coaste rupte. O să lipsească de la birou câteva săptămâni. Eu îi țin locul

— La ce bun? Mi-ai spus chiar tu că nu are prea mulți clienți.

— În calitate de asistentă a ei, am de gând să rezolv eu asta. O să elaborez un plan de marketing, pentru a îmbunătăți afacerile.

— Iisuse! Nu pot să cred că fiica mea lucrează la un plan de marketing pentru o ghicitoare.

— Tată, nu vreau să mai aud comentarii răutăcioase despre noua mea muncă! Vorbesc serios!

— Bine, bine. Ascultă, Jessie, îmi pare rău de doamna Valentine, dar nu văd cum schimbă asta lucrurile pentru diseară.

— Dar eu răspund acum aici, tată! Doamna Valentine se bazează pe mine ca să fac să meargă treaba, iar aici sunt tone de lucruri de făcut.

— Astă-seară? întrebă Vincent sceptic.

Jessie aruncă o privire disperată prin biroul gol, oprindu-și în cele din urmă ochii asupra filelor albe ale agendei de consultații. Încercă să adopte un ton ferm.

— Ei bine, da, de fapt o să fiu foarte ocupată cu punerea în ordine a dosarelor și cu elaborarea noului meu plan. Ar trebui să înțelegi. Tu n-ai lucrat în viața ta mai puțin de douăsprezece ore pe zi. De obicei paisprezece.

— Ia mai lasă-mă, Jessie! A conduce „Elementele de Fixare Benedict“ nu este același lucru cu a te ocupa de clientela unei ghicitoare.

— N-o mai face ghicitoare! Este un „medium“. Unul adevărat. Ascultă, tată, aici eu conduc o afacere! O afacere ca oricare alta.

Jessie coborî tonul până la un nivel de îndemn rugător.

— Așa că vrei să-mi faci o favoare și să-i spui lui Hatch că am o obligație și că nu pot să merg cu el diseară?

— La naiba, nu! Spune-i singură!

— Tată, te rog, tipul mă enervează! Ți-am mai spus asta.

— Te enervezi singură, Jessie! Și n-ai motiv, după câte știu. Vrei să-l refuzi pentru diseară, când contează pe tine, dă-i drumul și refuză-l! Dar nu te aștepta să-ți rezolv eu treburile neplăcute!

— Haide, tată, nu-mi faci tu un hatâr? Sunt de-a dreptul copleșită de treburi și n-am timp să-l caut!

— Nu-i nevoie să-l cauți. Tocmai a intrat în birou. De fapt, stă chiar în fața mea. Poți să-i explici exact de ce vrei să-l lași baltă, când peste două ore el are de gând să finalizeze un contract important…

— Tată, nu, așteaptă te rog…, se linguși Jessie.

Era prea târziu. Tânăra închise ochii îngrozită, auzindu-l pe tatăl ei cum pune palma pe receptor și vorbește cu cineva din birou.

— E Jessie, fornăi Vincent. Încearcă să se eschiveze de la cina de diseară cu familia Galloway. Rezolvă problema! Tu ești acum directorul general aici!

Jessie gemu când simți că telefonul a trecut în alte mâini. Chemă în minte imaginea acelor mâini. Erau elegante, frumoase și masculine. Mâini de artist sau de spadasin.

Un alt glas se auzi pe fir, întunecat, calm și infinit de profund, ca apele liniștite ale mării la miezul nopții, provocându-i un ușor fior senzual pe șira spinării.

— Care e problema, Jessie? întrebă Sam Hatchard cu un calm înspăimântător.

Tot ce făcea sau spunea Hatch era calm, rece și cu o eficiență necruțătoare. La suprafață, omul părea să aibă gheață în vine, părea că este incapabil de o emoție reală. Dar din primul moment în care îl cunoscuse, intuiția ei o avertizase că se înșela.

— Bună, Hatch.

Jessie își luă picioarele de pe birou și, fără să-și dea seama, începu să răsucească firul de telefon între degete. Înghiți în sec și se luptă să-și mențină tonul clar, neezitant.

— Îmi pare rău că-ți fac figura asta, dar a apărut ceva neprevăzut la birou…

— Cum poate să apară ceva neprevăzut la biroul unei ghicitoare?

Jessie clipi. Dacă ar fi discutat cu oricine altcineva în afară de Hatch, ar fi bănuit că glumește. Dar cu o săptămână în urmă se lămurise că tipul n-avea pic de simț al umorului. Se holbă la perete.

— N-am să te pot ajuta să-i întreții pe cei doi Galloway diseară. Șefa mea e în spital și eu îi țin locul aici. Am o groază de lucruri de făcut și trebuie într-adevăr să încep treaba. Probabil că va trebui să lucrez toată seara.

— E cam târziu pentru mine să-mi fac alte planuri, Jessie!

Jessie tuși ca să-și dreagă glasul. Degetele i se încleștară pe firul telefonului.

— Îmi cer scuze pentru asta, dar doamna Valentine se bazează pe mine!

— Afacerea Galloway implică o groază de bani.

— Da, știu, dar…

— George și Ethel Galloway de-abia așteaptă să te revadă. Nu știu cum ar interpreta absența ta. Ar putea crede că am preluat eu totul, sau că este vreo neînțelegere între mine și tatăl tău…

Fiecare cuvânt era o lovitură invizibilă, bătând în cuie portița de ieșire pe care ea sperase s-o folosească.

— Ascultă, Hatch…

— Dacă lui Galloway îi intră în cap că „Elementele de Fixare Benedict“ sunt pe cale de a trece în alte mâini sau au probleme, s-ar putea să nu mai vrea să mai încheie afacerea. Aș fi foarte dezamăgit să pierd acest contract.

Jessie începu să se simtă încolțită. De fapt, Hatch era maestru în arta hăituirii. Începu să-și plimbe ochii roată prin încăpere, ca și cum s-ar fi așteptat din clipă în clipă să fie vânată.

— Tata n-ar putea să meargă cu tine?

— Ar fi cam ciudat, nu crezi?

Rațiunea rece a cuvintelor spori nervozitatea tinerei. Nimeni pe lume n-o enerva mai tare ca Sam Hatchard. Răsuci firul telefonului și începu să bâțâie scaunul turnant dintr-o parte într-alta, cu o mișcare continuă.

— Hatch, îmi dau seama că te-am anunțat foarte târziu.

— Și nici nu era prea necesar, cred…

Acum, vocea lui Hatch era foarte calmă.

— Sunt sigur că doamna Valentine nu se așteaptă să lucrezi și nopțile

— Ei bine, de obicei nu, dar acum e un fel de urgență.

— Chiar e ceva acolo care nu poate aștepta până mâine?

Jessie privea neajutorată la suprafața de lucru imaculată a biroului. În felul ei, era o ființă cinstită. Când era încolțită, avea tendința să spună adevărul.

— Știi, ăsta nu e genul de afaceri în care poți să planifici lucrurile.

— Jessie!

Ea înghiți din nou în sec. Nu putea să sufere ca Hatch să-și concentreze întreaga atenție asupra ei. Era prea vulnerabilă.

— Da?

— De-abia așteptam să te văd în seara asta.

— Cum? se îndreptă Jessie de parcă ar fi atins o sârmă electrică. Mișcarea bruscă întinse tare firul telefonului. Aparatul se răsturnă de pe birou și ateriză pe podea cu un pocnet răsunător.

— O, la naiba! murmură ea.

— S-a auzit de parcă ai fi scăpat telefonul, Jessie! observă Hatch și așteptă răbdător ca ea să revină pe fir. Totul e în regulă?

Da, totul e în regulă, icni tânăra îndreptând firul răsucit și punând telefonul la loc pe birou cu degete tremurătoare. Era furioasă pe ea însăși.

— Ascultă, Hatch…

— Vin să te iau la șapte, îi spuse Hatch, părând din nou preocupat, ceea ce probabil că era adevărat.

Sam Hatchard făcea frecvent două lucruri deodată, ambele legate de obicei de afaceri. Situația de față era un exemplu perfect. Jessie era conștientă de faptul că ei îi făcea curte fiind în mod clar influențat de afaceri.

— Hatch, chiar că nu pot!

— La ora șapte, Jessie! Acum, te rog să mă ierți, dar trebuie să mai verific împreună cu tatăl tău niște cifre finale pentru afacerea Galloway. La revedere!

Hatch închise telefonul cu un pocnet ușor.

Jessie se cocoță pe marginea scaunului și se holbă buimăcită la receptorul din mâna ei, ascultând bâzâitul tonului. Simțindu-se înfrântă, aruncă receptorul în furcă și-și lăsă fruntea pe brațele încrucișate. Ar fi trebuit să știe că nu putea scăpa ușor de cina cu familia Galloway. Invitația nu fusese întâmplătoare. Hatch se ținea scai de ea. Nimic nu fusese încă spus, dar nu era niciun secret că Hatch avea în cap s-o ceară de nevastă.

Un lucru însă era clar: Hatch o fascina. Dar, totodată, era conștientă că n-ar fi îndrăznit să cedeze planurilor lui. Pentru Hatch, căsătoria n-ar fi fost decât consumarea unei alte tranzacții. Acest contract special i-ar fi garantat pe viață o bucată din „Elementele de Fixare Benedict“, ceea ce își dorea cu multă ardoare.

Curtea asiduă făcută lui Jessie se afla, în acel moment, în capul listei de priorități a lui Hatch. Temporar, ea era la fel de importantă ca orice manevră de afaceri în care era actualmente implicat. Asta însemna că ea se afla într-o poziție foarte delicată. Nu putea să nege atracția pe care o resimțea în fața lui, iar în ocaziile când el o copleșea cu atenții, tânăra se afla în pericol de a se prăbuși total.

Un fluture dansând în jurul flăcării.

Jessie închise ochii și chemă în minte imaginea bărbatului care devenise o obsesie în ultimele două luni. Personalitatea i se reflecta puternic în caracteristicile fizice. Era construit din linii zvelte, puternice, curios de grațioase. Mâinile alungite, de spadasin, se potriveau bine cu trăsăturile austere, ascetice.

La început, încercase să-și spună că nu exista niciun foc în spatele suprafeței reci și politicoase a bărbatului, dar știa că se mințise singură. La fel ca la războinici și la sfinți, focul din interiorul lui Hatch nu ar fi ars niciodată pentru o femeie. El ardea pentru un imperiu – regatul pe care plănuise să-l construiască pe piatra de temelie „Elemente de Fixare Benedict”.

Hatch avea tot sprijinul lui Vincent Benedict și toată familia Benedict era de partea ambițiilor sale. Fluturase o momeală irezistibilă în fața tuturor Benedicților: în schimbul unei părți din mica și prospera afacere locală care era în prezent „Elemente de Fixare Benedict”, el urma să ridice compania pe culmi nebănuite. „Elemente de Fixare Benedict“ era o companie bazată literalmente pe șuruburi și piulițe, proiectând și fabricând o largă varietate de produse folosite în construcții. Dispunea de potențialul de a se dezvolta într-un gigant industrial, un conglomerat care să domine o imensă parte a pieței. Un singur lucru îi mai lipsea companiei: un om întreprinzător și vizionar la vârf.

Toți cei din familie erau convinși că Sam Hatchard era acel om.

Singurul care trebuia într-adevăr convins era Vincent Benedict, fondatorul firmei. Iar acesta se atașase imediat de Hatch. Relația creată între cei doi bărbați era pe cât de profundă, pe atât de inevitabilă. Jessie simțise acest lucru din primul moment în care îi văzuse împreună în aceeași încăpere. Hatch era fiul pe care tatăl ei nu-l avusese niciodată. E drept, ar fi fost o excelentă alegere pentru a aduce prosperitatea „Elementelor de Fixare Benedict“ dar, pe de altă parte, n-ar fi făcut nici două parale ca soț, gândi Jessie severă.

Sam Hatchard avea treizeci și șapte de ani. Jessie trăsese concluzia că i-ar mai fi trebuit probabil încă vreo treizeci, dacă nu chiar mai mulți, ca să se îmblânzească. Iar ea n-avea de gând să-i acorde atât. Nu era chiar atât de proastă! Totuși, teribilul adevăr, greaua povară care o apăsa în prezent era conștiința că deși fugea de Hatch, nu fugea destul de repede, și știa acest lucru. Fluturele din ea era puternic tentat să se joace cu focul. Hatch îi simțise slăbiciunea și o folosea în mod deliberat. Nu era vreun mare secret. Toată lumea din familie o folosea.

Într-unul dintre ungherele mai sănătoase ale minții, Jessie era convinsă de faptul că, dacă și-ar fi permis să cadă în ghearele lui Sam Hatchard, s-ar fi autocondamnat la o căsătorie total nefericită. Ar fi repetat greșeala pe care o făcuse mama ei, măritându-se cu Vincent Benedict. S-ar fi legat de un bărbat cu un singur țel, un bărbat care niciodată n-ar fi acordat un loc aparte în viața lui unei soții și unei familii.

Rezultatul final al bălăcirii într-o asemenea mlaștină de emoții conflictuale era, natural, un haos pentru Jessie. În ultima lună, pe măsură ce subtila urmărire a lui Hatch se intensifica, se trezise dansând tot mai aproape de foc, incapabilă să reziste și totuși incapabilă să încline steagul. Era de-a dreptul caraghios. Trebuia să pună capăt acestei situații bizare.

Trebuia să învețe pur și simplu sa spună nu.

Telefonul începu să sune. Jessie tresări și se lăsă înapoi în scaun. Automat întinse o mână către receptor și apoi ezită, lăsând automatul să răspundă. Se auzi un ticăit, după care urmă un mesaj înregistrat al propriei ei voci spunând că biroul era închis, dar că îi va suna pe toți cei care au telefonat, cât de curând posibil. Apoi pe fir se auzi prietena ei Alison Kent.

De când Alison devenise agent de bursă, vocea ei căpătase cadențele unei conducătoare profesioniste de manifestații. Jessie aproape că și-o putea imagina pe vechea ei prietenă purtând o fustă scurtă și fluturând un băț cu pompon, în timp ce-și făcea anunțurile reci.

— Jessie, aici e Alison, de la Caine, Carter și Peat. Sună-mă cât poți de repede! Tocmai am descoperit o ocazie incredibilă, un produs cu ulei de gătit fără grăsimi. De data asta trebuie să ne mișcăm iute.

Când aparatul amuți, Jessie oftă. Pentru Alison, încă nouă în slujbă, orice afacere era ocazia vieții, iar Jessie reușea cu greu să păstreze distanța. Trebuia să admită că entuziasmul ei inițial fusese mare, când acceptase să devină primul client al lui Alison La Caine, Carter și Peat. Își închipuise diverse moduri în care urma să dea lovitura, și chiar se întrebase dacă n-ar putea avea aptitudini să se joace de-a piața timp de o normă întreagă. Dar o serie de pierderi recente o ajutaseră să-și facă o imagine mai realistă asupra Wall Street-ului.

Se temea să o sune din nou pe Alison, pentru că ar fi sfârșit prin a cumpăra o mulțime de acțiuni ale vreunei companii care vroia să comercializeze ulei de gătit fără grăsimi.

Telefonul sună din nou, iar de data asta Jessie auzi pe automat vocea lui Lilian Benedict. Tonul cald, cultivat al mamei ei se revărsă peste nervii ei tociți ca o smântână.

— Jessie? Aici Lilian. Am vrut doar să verific dacă ai avut timp să vorbești cu Vincent despre împrumutul pentru „Excellent Designs“. A, apropo, distrează-te în seara asta, draga mea! Să-ți pui rochița neagră decoltată în V la spate. Îți stă minunat. Transmite-le cele mai bune urări lui Hatch și familiei Galloway. Vorbim mai târziu.

Se auzi un alt țăcănit, urmat de o liniște pătrunzătoare, în timp ce Jessie analiza faptul că până și propria ei mamă încerca s-o împingă în brațele lui Sam Hatchard.

Situația scăpa de sub control. Jessie se ridică și începu să se plimbe nervoasă prin birou. De fapt, nimeni nu folosise încă vorba „căsătorie“ în prezența ei, însă nu era nevoie de calitățile de medium ale doamnei Valentine pentru a ști ce gândeau toți, inclusiv Hatch.

În urmă cu o lună, când Jessie începuse să-și dea seama ce se întâmpla, pur și simplu izbucnise în râs, fiind teribil de sigură că o să poată face față presiunii acestei situații aiurite. Numai că sosise și clipa spaimelor. Nu avea nici o îndoială că era manevrată ușor, ferm și inexorabil către o alianță care acum o sută de ani ar fi fost etichetată simplu – o căsătorie de conveniență.

Dacă nu era cu ochii-n patru, avea s-o pățească! Cei care se jucau cu focul sfârșeau adesea la urgență cu degetele fripte.

Jessie aruncă o privire la ceas și văzu cu spaimă că era aproape șase. Trebuia să se grăbească dacă vroia să ajungă acasă și să se îmbrace, înainte ca Hatch să se înființeze în prag.

Hatch nu întârzia niciodată.

Hatch împinse dosarul cu imprimate peste birou, spre Vincent Benedict.

— Aruncă o privire! Cred că o să-ți placă.

Nervos, Vincent se uită urât la dosar.

— Sigur că da. Ești un vrăjitor în privința treburilor de genul ăsta. Nimeni nu elaborează un contract mai bine ca tine.

— Mulțumesc, murmură Hatch. Știa că era foarte priceput la elaborarea proiectelor de genul celui încheiat între „Benedict Fasteners” și „Galloway Engineering“, dar îi plăcea să fie apreciat, mai ales de către Vincent Benedict.

Benedict continua să se încrunte, privind gânditor peste birou. Lui Hatch îi trecu prin minte că Jessie moștenise ochii de la tatăl ei. Erau de un straniu verde felin, foarte limpezi și foarte inteligenți. Dar în privirea lui Jessie era ceva vulnerabil, care sigur nu exista în privirea tatălui ei. Vincent se apropia de șaizeci de ani, fiind un bărbat viguros, bine făcut, ai cărui umeri solizi reprezentau o moștenire a tinereții petrecute în domeniul construcțiilor. Avea părul alb și rar. Fața i se mai îmblânzise odată cu anii, dar nasul de vultur și bărbia pătrată, puternică, mai reflectau încă imaginea unui om care reușise în viață pe calea cea grea. Un om ce-și stabilise singur majoritatea regulilor de viață, pe care însă le respectase cu sfințenie. Dacă erai cinstit cu Vincent Benedict, era și el cu tine. Dacă îl înșelai, o plăteai. Scump.

Hatch înțelesese acest cod pentru că și el trăia în conformitate cu el. Îl învățase cu mult timp înainte de a intra în lumea corporațiilor. Și-l însușise în lumea care trudea din greu și care juca dur, o lume în care munca adevărată însemna lucrul cu propriile mâini, însemna munca la fermă, în construcții, condusul camioanelor…

Acest cod i se întipărise în timpul lucrului, iar după muncă, în nopțile petrecute în tavernele pline de fum, unde învățai să bei bere în loc de vin alb și unde te familiarizai cu psihologia ascultând cuvintele muzicii „country“.

Lui Hatch îi plăcuse Benedict încă de la început. Între ei se stabilise o relație de stimă reciprocă, probabil pentru că aveau origini atât de asemănătoare. Vincent Benedict era unul dintre puținii oameni pe care Hatch îi respecta cu adevărat: era de asemenea dintre și mai puținii oameni al căror respect era dorit de Hatch.

— Ți-e frică să nu-i înghețe picioarele lui Galloway diseară? întrebă tânărul, după ce-și dădu seama că Vincent nu se uita atent la cifrele de pe imprimat.

— Nu.

Vincent bătu darabana cu degetele pe birou cu un gest agitat, ce nu-i era caracteristic, și se uită urât.

— Ai vreo întrebare? îl îmboldi Hatch, gândindu-se care o fi problema. De obicei, Vincent era mai mult decât direct în exprimare.

— Nu. Totul pare în regulă.

Hatch ridică din umeri și deschise un al doilea dosar pentru a cerceta cifrele din interior. Sesizase potențialul lui „Benedict Fasteners“ imediat ce Benedict angajase „Hatchard Consulting“ pentru o scurtă perioadă, pentru sfaturi în afacerile cu o companie japoneză. Compania deschisese recent o uzină la Washington și dorea să folosească furnizori locali. Majoritatea acestora nu puteau satisface pretențiile japonezilor privind controlul calității. Vincent Benedict fusese destul de înțelept să vadă că viitorul ar fi și mai profitabil dacă ar găsi o cale în acest sens.

Hatch îi arătase calea și, în decursul procesului, trăsese concluzia că „Benedict Fasteners“ era exact mica întreprindere „coaptă“, plină de bani, pe care o căuta el pentru a o folosi ca trambulină spre un imperiu. Vincent refuzase să vândă direct, dar întrezărise posibilitatea unui târg.

În consecință, Benedict îi oferise lui Hatch un contract de un an ca director executiv, pentru a avea timp să se studieze reciproc.

Curând devenise clar că prețul unei părți din „Benedict Fasteners“ era asigurarea rămânerii firmei în familie. Exista un singur mod de a face acest lucru, dar între timp Hatch o cunoscuse pe Jessie Benedict și hotărâse că prețul nu era prea mare. De fapt, toată tranzacția apărea foarte clară și satisfăcătoare din toate punctele de vedere.

Contractul Galloway era în buzunar, desigur. Cina de diseară era doar o întâlnire de societate, ce avea menirea de a cimenta relația respectivă, atrăgându-i totodată atenția lui Galloway că de acum înainte urma să trateze cu Sam Hatchard, noul director executiv de la „Benedict Fasteners“. Prezența lui Jessie avea să ateste faptul că transferul de putere avea binecuvântarea lui Vincent.

— Zice că o enervezi! mormăi deodată Vincent.

Hatch privi în sus, cu gândul încă la cifrele din fața lui.

— Poftim?

— Jessie zice că o enervezi.

— Da, înțeleg…

Hatch își înfundă din nou nasul în hârtii.

— La naiba, omule, nu te deranjează?

— O să-i treacă!

— Și de ce-o enervezi? întrebă Vincent.

Hatch aruncă din nou o privire în sus, amuzat.

— Asta ce mai e? Doar nu-ți mai faci și acum griji pentru fiică-ta? Are douăzeci și șapte de ani. Poate să-și poarte singură de grijă!

— Nu sunt prea sigur de asta, bombăni Vincent. Douăzeci și șapte de ani, și încă nu și-a găsit o slujbă serioasă…

Hatch zâmbi scurt.

— Din câte am auzit, și-a găsit o mulțime de slujbe. Doar că niciodată n-a făcut prea mulți purici într-un loc.

— E al naibii de deșteaptă! Privirea lui Vincent se întunecă și mai tare. Întotdeauna a fost deșteaptă. Dar de-atâtea ori și-a schimbat slujbele de când a terminat colegiul, încât le-am pierdut șirul. Nici o direcție! Nici un scop! Acum nu-mi vine să cred că s-a dus să lucreze pentru o ghicitoare. Asta e ultima picătură. Îți spun eu!

Hatch dădu din nou din umeri.

— Ia-o încet! Într-o lună-două, probabil că o să demisioneze ca să se ducă să lucreze la Grădina Zoologică.

— Aș fi fericit. Pare să ia foarte în serios noua ei slujbă la această doamnă „medium“. E acolo deja de o lună și pare mai entuziastă ca niciodată. Încă n-a reușit să fie dată afară și ăsta-i semn rău. Oamenii încep de obicei să se gândească s-o dea afară pe Jessie la câteva săptămâni de la angajare. Drace, la blestematul acela de serviciu de telegrame cântate n-a rezistat nici două săptămâni. Bănuiesc că nu le-a trebuit mult ca să-și dea seama că n-are voce.

— Dă-i o șansă!

Vincent îl privi bănuitor.

— Nu te deranjează că țopăie tot timpul de colo-colo? Nu ți se pare flușturatică?

— O să se potolească după ce se mărită.

— De unde știi? i-o întoarse Vincent. Ce știi tu despre femei și căsătorie, de pari atât de convins?

— Am fost însurat o dată.

Vincent rămase cu gura căscată.

— Ai fost? Ce s-a întâmplat? Ai divorțat?

— Soția mea a murit.

Vincent era pur și simplu uluit că Hatch, pe care ajunsese să-l considere prieten – dacă nu chiar fiul pe care nu-l avusese niciodată –, nu-i pomenise niciodată de căsătoria lui.

— Iisuse! Îmi pare rău, Hatch!

Sam întâlni ochii lui Vincent și zise:

— Asta a fost de mult.

— Mda, ei bine, cum am mai zis, îmi pare rău!

— Mulțumesc.

Hatch se întoarse la studiul hârtiilor.

— Nu-ți mai face probleme în privința fiicei tale. O să am eu grijă de ea.

— Păi asta încerc să-ți spun. Nu-mi lasă impresia că ar dori să ai tu grijă de ea, Hatch. Nu prea te încurajează, nu-i așa?

— Greșești, spuse Hatch blând. A fost foarte încurajatoare în felul ei.

Vincent îi aruncă o privire nedumerită.

— Da?

— Da.

Hatch întoarse o filă a imprimatului.

— Pe naiba, cum poți să spui asta? Ce-a făcut ca să te încurajeze?

— Devine foarte nervoasă în preajma mea, îi explică Hatch răbdător.

— Știu, la naiba, asta ți-am și spus. Pentru numele lui Dumnezeu, ce…? se întrerupse Vincent, neîncrezător. Vrei să spui că ăsta-i un semn bun?

— Un semn foarte bun.

— Ești sigur? Am avut două neveste, și nici Connie, nici Lilian n-au fost niciodată nervoase în preajma mea, zise Vincent.

— Jessie e altfel.

— Poți s-o mai spui o dată. Niciodată n-am înțeles-o pe fata asta.

— Ăsta-i un comentariu interesant, având în vedere că vrei să-i lași „Benedict Fasteners“.

— Mda, păi e singura din familie în care pot avea destulă încredere ca să i-o las. Și, orice s-ar întâmpla, Jessie va face ce e mai bine pentru firmă și pentru familie. Asta contează!

— Dar e clar că n-o interesează și că nici n-are talent pentru a conduce „Benedict Fasteners“, sublinie Hatch.

— La naiba, pentru asta te-am adus pe tine în comitetul de conducere. Tu ești soluția perfectă a problemei.

Vincent îl țintui cu o privire pătrunzătoare.

— Nu-i așa?

— Ba da.

La șapte fără cinci, Hatch parcă grijuliu noul său Mercedes gri argintiu într-un spațiu liber, în fața blocului lui Jessie de pe Capitol Hill.

Bărbatul coborî din mașină și automat privi în jos, ca să-și verifice lustrul pantofilor ascuțiți. Apoi își aranjă nodul cravatei cu dungi fine și își îndreptă sacoul gri. Satisfăcut, se îndreptă către intrare.

Hatch era foarte conștient de eleganța sobră, reținută a costumului său. Avea grijă de amănunte ca lățimea și culoarea dungilor cravatelor și de gulerele cămășilor făcute pe comandă. Nu dădea atenție acestor lucruri datorită unei înclinații înnăscute pentru modă, ci pentru că nu voia ca din întâmplare să greșească la ceva atât de fundamental. În lumea afacerilor, de multe ori omul era judecat după haine.

Hatch crescuse în cizme, blugi și cămăși de lucru. Chiar dacă evolua de câtăva vreme cu succes în mediul de afaceri, încă nu avea încredere în propriul său instinct când era vorba de haina potrivită, așa că exagera din precauție.

Soția lui, Olivia, îl învățase pe Hatch cam tot ce știa despre aspectul conservator preferat de magnații corporațiilor americane. Pentru acest sfat, o parte din ființa lui avea să-i rămână întotdeauna recunoscătoare. Doar cam pentru atât putea să-i fie recunoscător, după atâția ani.

Hatch își privi ceasul din oțel și aur, în timp ce apăsa pe soneria de la intrarea vechii clădiri de cărămidă.

Când cumpărase ceasul, își făcuse probleme pentru că era prea țipător. Avusese aceleași îndoieli și în privința Mercedesului. Dar amândouă îl atrăseseră nu numai pentru că erau splendid făcute și minunat de funcționale, dar și pentru că reprezentau foarte tangibil succesul obținut de Hatch în viață. Succesul despre care tatăl său, o epavă plângăreață și plină de amărăciune, îi prezisese că-l va ocoli.

Când Hatch era într-o dispoziție filosofică, ceea ce se întâmpla extrem de rar, se întreba dacă nu cumva se zbătuse să atingă o asemenea poziție în special ca să-i dovedească tatălui său că se înșelase.

Limbile de aur ale ceasului îi arătau că ajunsese la timp. Numai că treaba asta nu-i era de niciun folos. Jessie avea tendința să fie în întârziere ori de câte ori Hatch trebuia să treacă s-o ia în oraș. Știa din experiențele anterioare că se va fâțâi cu frenezie prin apartament, adunându-și cheile, verificând dacă a stins gazul și punând în funcțiune automatul telefonic. Orice, numai să întârzie inevitabilul, gândi Hatch strâmbându-se.

Ridică degetul de pe butonul interfonului, în timp ce vocea fără suflu a lui Jessie răspundea.

— Cine e?

— Hatch.

— Tu?

— Așteptai pe altcineva? întrebă el politicos.

— Nu. Sigur că nu. Intră.

Ușa scoase un scârțâit în timp ce se debloca singură, și Hatch intră în holul interior. O luă pe scări până la etajul doi și apoi merse de-a lungul coridorului până la apartamentul lui Jessie. Bătu ușor, iar ea îi deschise, privindu-l cu o încântare vag acuzatoare.

— Ai ajuns la fix!

Hatch ignoră reproșul din voce. Zâmbi satisfăcut, plimbându-și privirea aprobator peste rochia de seară neagră și strâmtă, care-i scotea în evidență talia și se oprea exact sub genunchi.

— Bună, Jessie! Arăți foarte bine astă seară. Ca de obicei.

Pentru el, Jessie arăta bine tot timpul. Avea ceva vibrant, feminin, misterios. Îl făcea să se gândească la vrăjitoare, pisici și regine din Egiptul antic.

Cu tot exotismul ei, fața lui Jessie oglindea atât inteligență cât și o adâncă vulnerabilitate feminină. Amândouă îl atrăgeau. Reacția lui în fața intelectului ei era lesne de înțeles. Era un bărbat care preferase întotdeauna femeile inteligente. Celălalt gen îl irita.

Dar reacția la vulnerabilitatea ei îl surprindea totuși. De multă vreme nu se mai simțise protector față de o femeie, și nu-și amintea ca senzația să fi fost tot atât de intensă în trecut, nici măcar în vremurile de început cu prima sa soție, Olivia. Nu putea să-și explice în mod satisfăcător de ce reacționa astfel fată de Jessie. Ea era, la urma urmelor, un tip de femeie total diferit față de Olivia. În multe privințe, era opusul soției sale moarte.

Jessie era vioaie și volatilă, în timp ce Olivia fusese întotdeauna calmă și încântătoare. Fiica mai mare a lui Benedict se dovedea nărăvașă și dificilă. Olivia fusese întotdeauna manierată și rafinată. Jessie era genul de femeie care punea blocuri de stâncă în calea unui bărbat, chiar dacă îl dorea. Olivia știuse instinctiv cum să-i măgulească eul masculin.

Hatch știa că Jessie îl va face să aștepte în seara asta, în primul rând fiindcă o enervau manevrele lui de a o aduce la întâlnire și fiindcă era și mai furioasă pe ea însăși pentru că nu era capabilă să scape din plasă.

Olivia l-ar fi făcut poate să aștepte doar câteva minute, în intenția de a arăta corespunzător. La urma urmelor, ea ar fi înțeles importanța obligației din această seară și i-ar fi acordat tot sprijinul. Întotdeauna îl sprijinise în carieră.

Lui Jessie nici că-i păsa de cariera lui Hatch.

Hatch oftă în sinea lui, în timp ce trecea pragul. Jessie se dădu înapoi, ținând ușa deschisă. Brusc se împiedică de calul mare de fier care servea drept opritor pentru ușă. Hatch se întinse și o prinse de braț ca s-o sprijine. Pielea ei era ca mătasea și îi putea mirosi parfumul ușor și picant.

— Fir-ar să fie! zise ea, uitându-se în jos. Uite ce s-a întâmplat. Mi s-a dus un fir de la ciorap. Trebuie să mă schimb!

— Nicio problemă!

Hatch se prefăcu că nu-i remarcă iritarea din voce, în timp ce închidea ușor ușa în urma ei.

— Am făcut astfel încât să avem câteva minute în plus la dispoziție. Nu trebuie să fim la restaurant înainte de opt fără un sfert.

Ea îi aruncă o privire aspră peste umăr, în vreme ce se îndrepta spre dormitor.

— Mi-ai spus șapte și jumătate.

— Am mințit.

Ușa dormitorului se închise cu un pocnet în urma ei, dar Hatch apucă să observe decolteul adânc, în formă de V, ce-i orna toaleta. În tăietura decolteului se vedea o porțiune mare de piele netedă, de culoarea smântânii.

Hatch zâmbi din nou și aruncă o privire prin camera mică și plăcută. Nu avusese ocazia să petreacă prea mult timp în apartamentul lui Jessie, spre marele său regret, dar de câte ori se afla aici, era foarte intrigat de decorul eclectic și colorat.

Locul acela reprezenta o oglindă vie a intereselor ei mereu schimbătoare, adesea capricioase. Mobilierul era în cea mai mare parte modern și consta dintr-o mulțime de obiecte din sticlă și metal negru, cu un design ultramodern. Pe pereți se aflau afișe înrămate, deoarece Jessie își schimba prea des părerile ca să riște să investească în tablouri costisitoare. Puteai oricând să arunci un afiș dacă te plictiseai de el, explicase ea când Hatch o întrebase despre ele. Lângă fereastra din față se afla o masă joasă de sticlă, cu o colecție de cactuși miniaturali pe ea. Plantele țepoase arătau cam nedumerite aici, în mediul umed al Pacificului de Nord-Vest. Ultima oară când Hatch fusese în apartament, pe masă se aflau ferigi.

În spatele canapelei era un perete cu cărți. Găseai acolo lucrări dintre cele mai diverse, de la studii despre magie și mituri, la volume de auto-educație, despre cum să-ți alegi o carieră creatoare, care să-ți ofere satisfacții. Printre ele nu se afla niciuna dintre cărțile la modă care se văd adesea în apartamentele femeilor, despre cum să-ți găsești și să păstrezi un bărbat, observă Hatch. Colecția de romane cuprindea cam toate genurile, de la romane de dragoste și suspans, la romane de groază și științifico-fantastice.

Singurul lucru care părea să fie constant în lumea lui Jessie era neabătuta ei loialitate față de familie. Hatch observase în ultimele două luni că ea era în multe privințe inima și sufletul clanului Benedict.

Loialitatea era un lucru pe care Hatch îl aprecia foarte mult la o femeie, probabil pentru că nu prea avusese parte de așa ceva în trecut. Devenise clar pentru el că dacă s-ar fi integrat destul de adânc în familia Benedict, s-ar fi bucurat și el de același grad de loialitate din partea lui Jessie ca și ceilalți. Întreaga strategie a curții pe care i-o făcea lui Jessie se baza pe această observație.

Telefonul de pe masa din colț țârâi exact când Hatch începuse să răsfoiască o carte intitulata „Către o nouă filosofie a ecologiei“, un cadou de ziua ei de naștere de la vărul David.

— Răspunde tu pentru mine, vrei? strigă Jessie din dormitor.

Hatch ridică receptorul.

— Da?

— Salut, zise o voce vioaie, clocotind de energie. Sunt Alison, de la Caine, Carter și Peat și vreau să vorbesc cu Jessie Benedict.

— O secundă! Hatch puse jos receptorul și străbătu holul ca să bată la ușa dormitorului.

— Cine e, Hatch?

— Pare să fie o agentă de bursă.

— Vai, Dumnezeule, Alison! La ora asta? Am evitat-o toată ziua. Jessie deschise ușa și se uită fix la Hatch cu niște ochi înspăimântați. Credeam că pot să scap de ea până mâine dimineață. Încearcă să-mi vândă acțiuni ale unei companii care fabrică ulei de gătit fără grăsimi. Știi ceva despre uleiul de gătit fără grăsimi?

— Doar că e probabil prea frumos să fie adevărat.

— De asta mi-era teamă…

— De ce nu-i spui pur și simplu „nu”?

Hatch inspiră parfumul subtil care emana din dormitor. Prin crăpătura ușii, putea să vadă doar colțul unui pat acoperit cu o pătură albă. Un portjartier alb zăcea aruncat într-o dezordine seducătoare pe covorul alb.

— Nu înțelegi? șuieră Jessie exasperată. Nu pot să-i spun nu lui Alice. E prietena mea, e nouă în domeniu și muncește din greu ca să-și alcătuiască o listă de clienți. Simt că ar trebui s-o ajut.

Hatch ridică din sprâncene, se întoarse în camera de zi și ridică receptorul.

— Pe Jessie n-o interesează niciun fel de acțiuni pentru uleiul de gătit fără grăsimi, zise el.

Nu dădu atenție izbucnirii ciripitului de protest de la celălalt capăt al firului și puse calm receptorul în furcă.

Apoi se întoarse și o văzu pe Jessie uitându-se fix la el. Pe fața ei apăruse o expresie șocată și nemulțumită. Hatch îi zâmbi amabil.

— E chiar foarte ușor să spui nu, Jessie!

— Văd. Fii sigur că o să țin minte tehnica asta! izbucni ea.