Nenorocirea secolului

Nenorocirea secolului de Alain Besancon

INTRODUCERE

Eseul de față ridică două întrebări conexe cărora nu pretinde să le dea un răspuns exhaustiv. Prima se referă la conștiința istorică, ce mi se pare astăzi extraordinar de lipsită de unitate. Dezacordul privește tocmai ceea ce a avut mai caracteristic secolul nostru în raport cu toate celelalte: remarcabila amploare a masacrării oamenilor de către alți oameni, care a fost posibilă doar prin preluarea puterii de către comunismul de tip leninist și de către nazismul de tip hitlerist. Acești „gemeni heterozigoți“ (Pierre Chaunu), deși sunt dușmani și au o istorie diferită, prezintă mai multe trăsături comune. Își propun să ajungă la o societate perfectă înlăturând obstacolul malign care le stă în cale. Se pretind filantropi pentru că urmăresc, unul binele întregii umanități, celălalt binele poporului german, și pentru că acest ideal a dezlănțuit forme entuziaste de devotament și acte eroice. Dar ce îi apropie mai mult e faptul că ambii și-au arogat dreptul – sau au considerat că au datoria – de a ucide, folosind în acest scop metode asemănătoare, la o scară nemaiîntâlnită în istorie.

Or, astăzi memoria istorică nu tratează cele două fenomene în mod egal. Nazismul, deși a dispărut complet de mai bine de o jumătate de secol, stârnește, pe drept cuvânt, o repulsie pe care timpul nu o atenuează câtuși de puțin. Dimpotrivă, considerațiile oripilate pe marginea acestui subiect par să câștige pe an ce trece în profunzime și întindere. Comunismul, în schimb, cu toate că s-a prăbușit foarte recent, beneficiază de o amnezie și o amnistie ce întrunesc consimțământul aproape unanim nu doar al partizanilor săi – căci încă mai are partizani –, ci și pe acela al dușmanilor săi celor mai înverșunați, ba chiar al victimelor sale. Nici unii, nici alții nu găsesc de cuviință să-l readucă în actualitate. Uneori, coșciugul lui Dracula se întredeschide. Așa se face că, la sfârșitul anului 1997, a apărut o lucrare (Cartea neagră a comunismului[1]) care a îndrăznit să facă totalul morților ce îi pot fi atribuiți. Ea propunea o cifră situată între 85 de milioane și 100 de milioane de victime. Scandalul declanșat a fost de scurtă durată și coșciugul se închide deja, fără ca aceste cifre să fi fost de altminteri serios contestate.

Am avut prilejul să abordez de curând acest contrast între amnezia comunismului și hipermnezia nazismului. L-am tratat succint sub unghiul destul de îngust al condițiilor istorice și politice cărora uitarea comunismului le putea fi imputată.[2] Subiectul necesita o analiză mai amplă și din alte puncte de vedere. Este tocmai ceea ce-și propune prima parte a acestui eseu.

A doua chestiune are legătură cu Șoah-ul. În ce măsură poate fi el singularizat în imensul măcel al secolului? Poate fi așezat ca un mormânt printre alte morminte în cimitirul comun? Și dacă nu, din ce cauză?

Este un fapt mai ușor de constatat decât de explicat: problema Șoah-ului bântuie nu numai conștiința istorică a secolului în general, ci în mod specific relația sau comparația dintre memoria comunismului și cea a nazismului. Eu însumi simțisem cu putere acest lucru, subliniind în discursul meu motivul pentru care poporul evreu își asumase memoria Șoah-ului: dintr-o obligație morală care se înscria în lunga memorie a persecuțiilor; dintr-o obligație religioasă legată de preamărirea sau interogarea pasionată – de felul celei practicate de Iov – a Domnului care a făgăduit să-și apere poporul și care pedepsește nedreptatea și crima. Umanitatea trebuie să-i mulțumească memoriei evreiești pentru că a conservat cu sfințenie arhivele Șoah-ului. Enigma privește popoarele care au uitat.

Dificultatea provine din faptul că, pentru a răspunde la a doua întrebare, trebuie schimbată perspectiva. Într-adevăr, putem compara comunismul și nazismul ca fiind două specii ale aceluiași gen, genul ideologic. Forma lor de seducție, natura și maniera puterii lor, tipul lor de crimă au legătură cu forma mentală de care depind în întregime: ideologia. Înțeleg prin acest termen o doctrină care promite, prin intermediul convertirii, o mântuire temporală, care se consideră conformă cu o ordine cosmică descifrată științific în evoluția sa, care impune o practică politică vizând transformarea radicală a societății. Putem împinge foarte departe comparația dintre comunism și nazism, remarcând diferențele și similitudinile, fără a ieși din cadrul analizei istorice și politice.

În schimb, în cazul Șoah-ului ieșim imediat din acest cadru. Deși politicienii, îndeosebi în Franța, încearcă să introducă Șoah-ul în eterna luptă dintre „dreapta“ și „stânga“, această catastrofă se situează în cu totul altă parte, ca un nucleu la fel de grav și arzător care-și trăiește propria viață, departe de luptele din arenă. Conștiința Șoah-ului nu e în largul ei în analiza pur politică; ea încearcă un soi de jenă în fața studiului comparațiv, neutru, „științific“. Păstrează într-un fel inexprimabil sentimentul unui eveniment unic în acest secol sau în oricare altul, pretinzând altceva decât un simplu studiu obiectiv: o reverență specială, o tăcere sacră. Nu ne mai aflăm în istoria ideologiei, ci în istoria religiei – ba chiar în religia însăși, iudaică, mai întâi, apoi creștină.

Nu e mai puțin adevărat că cele două chestiuni – conștiința istorică comparată a celor două ideologii ucigașe și conștiința Șoah-ului – întrețin un raport complice. Fenomenul unic al Șoah-ului a apărut lent din memoria confuză a nazismului și are legătură cu tratamentul diferit care a fost rezervat comunismului.

Este periculos să urmărim două serii de evenimente care nu au aceeași natură, nu se situează în același spațiu sau în același timp, și pe care totuși istoria le-a asociat într-o manieră obscură. Pentru a limpezi puțin lucrurile, atât cât îmi stă în puteri, am să schițez pe scurt genealogia acestei probleme. Voi compara apoi pas cu pas comunismul și nazismul din perspectiva distrugerilor pe care le-au antrenat în ordine fizică, morală, politică. Mărturisesc că, având în vedere că am tratat deja pe larg acest subiect, speram să nu mai revin la el – atât e de complicat. Împrejurările m-au silit însă s-o fac. Pe urmă, mă voi aventura în domeniul teologiei, pentru a încerca să stabilesc unde se situează exact unicitatea Șoah-ului. Vorbesc despre unicitate, dar mă îndoiesc că, multă vreme de-aici încolo, se va putea cădea de acord asupra sensului acestei unicități.

* * *

Chestiunea unicității Șoah-ului, pe care cred că victimele au intuit-o imediat, nu a apărut în conștiința publică în toată amploarea sa decât la câțiva ani după eveniment.

Mărturia lui Primo Levi, Se questo e un uomo, unanim recunoscută astăzi drept una dintre cele mai emoționante relatări despre Auschwitz, a fost redactată imediat după întoarcerea autorului în Italia. A fost respinsă de mai mulți editori importanți, fiind publicată totuși în 1947, într-un tiraj de 2 500 de exemplare, de către o mică editură care a dat faliment la scurt timp după aceea, și cartea s-a scufundat în uitare. Reeditată de Einaudi în 1958, a cunoscut o glorie atât de meritată încât anonimatul anterior ne introduce într-un aspect al enigmei.

„În perioada grea de după război, explică Levi, oamenii nu prea doreau să retrăiască anii dureroși care tocmai se încheiaseră.“ Explicația este adevărată, dar vagă și insuficientă. Este drept că imediat după război toate lagărele de deportare erau percepute cu aceeași oroare și că nu se făcea net diferența între lagărele de muncă (de pildă, Buchenwald) și lagărele de exterminare (de pildă, Treblinka). Toate victimele erau deopotrivă plânse și nimeni nu se gândea să distingă categoriile. La procesul de la Nürnberg, nu se evocase decât „persecutarea“ evreilor. Citindu-l pe Primo Levi, constatăm că în lagărul și în comandoul său evreii ocupau ultimul cerc al infernului, dar existau și alte cercuri, iar calitatea de ființă umană era negată deopotrivă nonevreilor — foarte numeroși la Auschwitz – și oricărui deținut, inclusiv celui mai criminal Kapo. În aceasta constă fondul metafizic al cărții, anunțat încă din titlu. Ca orice eveniment care depășește imaginația, deportarea a traversat o fază de amnezie, sau un amestec de amnezie și de afazie, care nu cruța deportații și, printre ei, pe evreii care au scăpat cu viață. Nu e ușor de exprimat indicibilul. Timpul a permis acomodarea vederii cu acest obiect care nu poate fi privit fix.

Dar pentru ca tema unei specificități a Șoah-ului, a unicității sale, sa atingă conștiința istorică comună, trebuise să aibă loc un eveniment însemnat. Mai apoi a fost nevoie de un al doilea eveniment pentru ca tema comparației între nazism și comunism să o atingă la rândul său.

Primul eveniment constă într-o creștere considerabilă a „vizibilității“ poporului evreu. Emancipați în cursul secolului al XIX-lea, evreii reușiseră să obțină recunoașterea drepturilor lor religioase, a libertății „cultului israelit“, la fel ca și celelalte culte, dar nu și a drepturilor civice particulare. Or, din timpurile biblice, iudaismul s-a autoperceput întotdeauna indisociabil ca religie și popor. Cea de-a doua jumătate a identității evreiești trebuise să fie când abandonată, ba chiar uitată, în democrațiile occidentale, când suportată ca o povară în țările în care noțiunea de „caracter etnic“ nu fusese eclipsată de noțiunea modernă de cetățenie. Nazismul înlocuise conceptul de popor cu conceptul de rasă și exclusese acea „rasă“ din cadrul umanității comune. În Europa postbelică, noțiunea de „popor evreu“ nu mai avea nici un temei. Pentru occidentali nu existau decât cetățeni, englezi, francezi, italieni etc. de „origine“ sau de confesiune iudaică. Pentru comuniști, iudaitatea evreilor era în principiu sortită dispariției și, între timp, nu era permis să faci caz de ea.

Exista și un al treilea element în conștiința evreiască: pământul. Or, iată că în 1948 poporul evreu își făcea simțită existența în univers sub forma modernă a unui stat național, în bună parte laic, bucurându-se de independența totală pe care o pierduse cu prilejul cuceririi asiriene, apoi babiloniene, și de o prezență teritorială aproape spulberată în timpul războaielor evreiești ale lui Titus și Hadrian. În virtutea Legii întoarcerii, statul evreu se instituia de drept ca patrie a tuturor evreilor din lume.

Statele aflate sub dominație comunistă au recunoscut statul Israel din rațiuni politice fluctuante. Țările democratice l-au recunoscut într-o manieră mai stabilă fiindcă, pe lângă motivele politice, existau motive pe care le putem numi religioase. Sentimentul de culpabilitate al lumii creștine tocmai se năștea și era menit să devină și mai apăsător. Conștiința religioasă a fenomenului evreiesc, pe care orientarea adoptată de interpretarea Scripturilor și de învățătura Părinților Bisericii o obnubilase vreme de secole, ieșea din nou la iveală și frământa lumea catolică. Acesta a fost punctul de plecare al unui vast reviriment din care conciliul Vatican II nu a reprezentat decât o etapă, și care nu s-a încheiat încă.

Lumea occidentală a acceptat deci, în general fără nici o dificultate, noua imagine pe care au căpătat-o evreii prin fondarea Israelului. A acceptat îndeosebi ca evreii, care nutreau dintotdeauna un mare patriotism față de diversele lor patrii diasporice, să dezvolte un al doilea patriotism, îndreptat spre Israel, fără să fie vorba, de altminteri, de același sentiment și nici de același tip de loialitate. Aș fi înclinat să compar acest drept la un dublu patriotism, pe care opinia publică nu l-ar fi admis la o altă minoritate, cu privilegiul, la fel de excepțional și precar, de astă dată de natură pur religioasă, obținut de evrei în perioada domniei lui Irod cel Mare, de a fi dispensați de cultul imperial și de religia civică.

Această nouă conștiință a identității evreiești s-a afirmat printr-o mișcare spontană și progresivă. Trebuie totuși menționată o dată importantă, anul 1960. Până atunci, sentimentele patriotice ale Israelului se hrăneau din amintirile rezistenței armate în fața nazismului. Insurecția ghetoului din Varșovia era mai curând invocată decât genocidul îndurat pasiv. Procesul Eichmann, dorit public și răsunător de către autoritățile israeliene; a marcat o schimbare. Șoah-ul a devenit un eveniment central, și în unele privințe fondator, bază a legitimității. El a constituit punctul de plecare al unei discuții juridice, morale, filozofice, teologice în care s-au angajat spirite ilustre din întreaga lume – Hannah Arendt, Raymond Aron, Gershom Scholem – și care nu se va încheia prea curând.

Al doilea eveniment, raportul Hrușciov, în 1956, a făcut inevitabilă comparația. Comunismul bolșevic a fost cunoscut ca sistem criminal încă din 1917. Dar din cauza forței de iradiere a ideii, din cauza capacității de dezinformare și minciună a organelor mișcării, această cunoaștere nu era autentificată. Era negată cu bună-credință de o mulțime de oameni cinstiți.

Secretul nazist privind distrugerea evreilor din Europa este un secret „simplu“, obținut prin mijloace clasice: izolarea centrelor de exterminare, uciderea periodică a executanților aleși dintre victime, jurământul care-i lega pe exterminatori, efectivul lor relativ restrâns. Secretul bolșevic e mai complex. Cuprindea și el o parte simplă, clasică, de natură militară și polițienească. Dar acest nucleu era protejat de o ceață ideologică extrem de deasă care făcea ca, până și atunci când secretul referitor la operațiuni de distrugere era deconspirat, scurgerea de informație să fie acoperită de o voință de incredulitate generală, iar zidul etanș să se reconstituie ceva mai încolo. Au existat momente, de exemplu, între războiul din Spania și victoria asupra nazismului, în care comunismul nu mai era cunoscut, dincolo de granițele sale, decât de câțiva indivizi, în general foști comuniști care aveau o percepție intimă a sa, foști stângiști dezamăgiți și revoltați, majoritatea incapabili să transmită ceea ce știau și adeseori incapabili să înțeleagă lucrurile până la capăt.

Până în 1956, seria discontinuă de mărturii, deși documentate și incontestabile, a rămas închistată și lipsită de autoritate în fața autorităților academice, păstrătoare ale spiritului critic, și în fața oamenilor politici, fie ei chiar străini și ostili ideii comuniste. Dacă și-ar fi dat girul în acest sens, ar fi fost obligați să-și modifice radical concepțiile despre lume, fiindcă aceste mărturii (la fel s-a întâmplat și cu cele care priveau nazismul) îi introduceau într-un univers incredibil, ascultând de o raționalitate derutantă, în care ar fi trebuit să facă un uriaș efort ca să-și găsească reperele. În plus, nu se simțeau amenințați. Ca să luăm un exemplu, problema lagărelor sovietice ridicată de David Rousset cu puțin înainte de 1950 a fost considerată scandaloasă. Sartre a demonstrat cu ușurință că ele nu puteau exista, deoarece conceptul de lagăr era contradictoriu, din punct de vedere filozofic, cu acela de socialism. În 1948, cu prilejul procesului Kravcenko, Margarete Buber-Neumann a stârnit reacții revoltate când a afirmat că în lagărul de muncă german subzistau urme ale dreptului inexistente în lagărul sovietic în care fusese deținută înainte ca Stalin să o predea lui Hitler.

Raportul Hrușciov nu exprimă nici cea mai mică remușcare pentru victimele necomuniste ale comunismului. Singura crimă adevărată a sistemului stalinist, care l-a umplut de indignare pe Hrușciov, a fost condamnarea la moarte pe scară largă a comuniștilor fideli cauzei. Totuși, această mărturisire extrem de incompletă a introdus o impuritate în metalul dur al ideologiei și a provocat o fisură în zidul care înconjura secretul. Crimele împotriva comuniștilor nu erau cu adevărat condamnabile, potrivit secretarului general, decât în măsura în care dezavantajau proiectul și slăbeau puterea comunistă. Însă, după raport, lumea a început să-și pună întrebări în legătură cu crimele comise de comuniști. Sistemul a devenit obiectul unei interogații generale, al unei anchete pline de o suspiciune legitimă, imposibil de camuflat. Ancheta a căpătat amploare, deși lent și cu intermitențe, pentru că puterea comunistă a rămas în vigoare încă vreo treizeci de ani, perioadă aproape la fel de lungă ca și cea care o separa de nașterea sa. În acest timp, a continuat să nege totul cu înverșunare, dezafectând însă treptat sistemul lagărelor. Arhipelagul Gulag (1974) a avut efectul unui berbec împotriva porții citadelei minciunii. Dar nu era decât un simplu text: îi lipsea ceea ce romanele polițiste englezești numesc the evidence of the corpse, proba cadavrului. Pe toată suprafața pământului, nimeni nu văzuse și nici nu atinsese lagărele comuniste, în afara celor câtorva supraviețuitori. Osuarele cambodgiene au fost o excepție. În ciuda tuturor, putem spune că în clipa căderii secretul era cunoscut — deși „negaționismul“ în ceea ce privește comunismul rămâne mult mai puternic decât cel care protejează nazismul.

* * *

Astfel, pe la mijlocul anilor ’60, ororile secolului, nazismul și comunismul, erau amândouă inculpate. Sub aceleași capete de acuzare? Este tocmai subiectul discuției care urmează.

Am împărțit întrebarea în mai multe segmente, lucru care prezintă unele inconveniente, pentru că fragmentarea poate face să se piardă din vedere unitatea obiectului. Îl voi examina din unghiul distrugerii. Într-adevăr, din nazism și comunism nu mai rămâne decât ceea ce le-a rezistat, cum ar fi literatura „disidentă“. Restul e un câmp de ruine care trebuie degajat și curățat. Distrugerea este materială: oameni vii au fost transformați în cadavre. Morală: suflete cinstite și raționale au devenit criminale, nebune, stupide. Politică: societatea a fost smulsă din forma ei, remodelată conform proiectului ideologic. Apoi, lăsând deoparte analiza istorică, va trebui să reluăm aceeași investigație din punctul de vedere al filozofiei și teologiei. În sfârșit, voi reveni asupra subiectului discursului meu la Academie și voi descrie lucrarea memoriei. Voi vorbi în final despre unicitatea Șoah-ului.

I

Distrugerea fizică

1. 473. nume

Înaintea oricărei apropieri între experiența comunistă și experiența nazistă, trebuie rostite șase nume: Auschwitz, Belzec, Chelmno, Majdanek, Sobibor, Treblinka. Sunt cele șase centre de exterminare pe scară industrială a evreilor. Secvență-tip: transport; triere la coborârea din tren; tatuare; camera de gazare sau groapa comună imediată pentru femei, copii, indivizii inapți de muncă. După câte știu, această secvență nu se regăsește în lumea comunistă. Nu putem pronunța aceste șase nume fără să ne revină în memorie documentele, mărturiile, studiile, reflecțiile, poemele, cântecele, rugăciunde care au încercat să comunice incomunicabilul. Numai pornind de la acest absolut, și, dacă-mi este îngăduit să mă exprim metaforic, de la acest zero absolut luat ca terminus a quo al oricărei măsuri ulterioare, putem încerca să evaluăm distrugerea fizică înfăptuită de regimul comunist.

Raul Hilberg este autorul unui compendiu extraordinar de documentat, scrupulos și controlat: The Destruction of the European Jews.[3] I-a venit la fel de greu ca și lui Primo Levi să-și găsească un editor, și nu și-a publicat cartea decât în 1985. Nu există în prezent, și nici nu va putea exista multă vreme de-aici încolo o lucrare atât de sigură și de detaliată privitoare la distrugerile comuniste. Am să-i împrumut planul.

Distrugerea evreilor din Europa, potrivit lui Hilberg, a avut loc în cinci etape:

— exproprierea;

— concentrarea;

— „operațiunile mobile de ucidere“;

— deportarea;

— centrele de exterminare.

Conform aceluiași scenariu, constatăm că distrugerea comunistă cunoaște primele patru mijloace, deși intervin diferite variante care țin de natura sa și de proiectul său. Ea a omis al cincilea mijloc. A adăugat în schimb altele două, de care nazismul nu a avut nevoie: execuția judiciară și foametea.

Exproprierea este prima măsură a puterii comuniste. Însăși definiția comunismului presupune că răul social își are rădăcinile în proprietatea privată. Exproprierea „mijloacelor de producție“ este deci imediată. Dar, cum e necesar să i se smulgă poporului ideea de proprietate, determinându-l să se supună complet noii puteri, urmează logic exproprierea locuințelor, a conturilor din bancă, a pământului, vitelor. Oamenii nu și-au putut păstra decât hainele de pe ei și ceva mobile.

În țările comuniste au existat întotdeauna bogătași, fără să se poată afirma despre ei că ar fi proprietari. Erau când posesori „ilegali“ de bunuri rare, când privilegiați care, drept răsplată pentru fidelitatea lor politică și în virtutea poziției lor în sistem, dispuneau de avantaje. Fiind legat de proprietate, dreptul dispare dintr-o singură lovitură: nu mai există decât transpuneri „juridice“ ale deciziilor partidului. În Germania nazistă, exproprierea și scoaterea în afara legii nu i-au vizat la început decât pe evrei. Dreptul și proprietatea continuau să existe pentru „arieni“, dar comprimate, reziduale și menite să dispară în logica sistemului.

Filtrajul și reperajul n-au funcționat în regimul comunist ca în regimul nazist. Nazismul îi socotea pe evrei, din punct de vedere fizic, ca pe un soi de focare individuale de infecție. Trebuiau deci căutați, ca într-o operație de deratizare sau de dezinsecție, până în cele mai secrete unghere unde s-ar fi putut ascunde, și regimul a consacrat acestui scop bani, personal și meticulozitate. Comunismul trebuia să se dedice unei sarcini mai vaste, pentru că era mai vagă și indefinită. Trebuia să distrugă „dușmanul socialismului“, „dușmanul poporului“. Trebuia mai întâi să anihileze dușmanul desemnat dinainte, dușmanul instituțional: bogătașul, nobilul, burghezul, capitalistul, țăranul înstărit etc. Veneau apoi la rând cei care puteau nutri sentimente ostile, neconforme cu linia partidului, sau pur și simplu indiferente. Puteau fi reperați în rândurile „proletariatului“, țărănimii „mijlocii“, „săracilor“, intelighenției „progresiste“. Unele exemplare au fost găsite însă și în partid, armată, poliție.

Dușmanii ascunși nu au caracteristici vizibile, mărci fizice cum e circumcizia, nu aparțin unei comunități bine circumscrise, unui neam. Trebuie recunoscuți, constrânși să-și mărturisească gândurile ascunse, planurile de sabotaj; trebuie „eliminați“. E o muncă permanentă și istovitoare. Iată de ce organele de poliție și de represiune din regimul comunist sunt mai numeroase decât organele menite doar să-i repereze pe evrei și să-i aducă în locurile de concentrare. Gestapoului îi ajungeau câteva mii de polițiști, în vreme ce KGB-ul avea nevoie de aproape cinci sute de mii. Dacă ne gândim numai la Republica Democrată Germană, Stasi folosea mai multă lume decât Gestapoul în întreaga Germanie.

După Raul Hilberg, au fost suficienți doi ani (1941 și 1942) ca „soluția finală“ să fie dusă la îndeplinire pentru aproximativ trei cincimi din totalul evreilor. În cazul „organelor“ sovietice, sarcina nu s-a încheiat niciodată. Din noiembrie 1917 până în cea din urmă zi, au trebuit să trieze, să recenzeze, să țină dosare, să filtreze și să refiltreze întreaga populație.

1. 1. mobile de ucidere

În opinia lui Raul Hilberg, aproximativ un sfert dintre evreii asasinați, poate și mai mult, au fost uciși de unități speciale: Einsatzgruppen și Kommandos care avansau în spatele trupelor regulate și treceau la execuții pe loc, cel mai adesea prin mitraliere. Unități ale Wehrmachtului au procedat uneori la fel.

Aceste „operațiuni mobile de ucidere“ au fost practicate din plin de către regimurile comuniste. Uciderea în aer liber a însoțit recucerirea de către Armata Roșie a Ucrainei, Caucazului, Siberiei, Asiei Centrale. Ea a fost masivă și sistematică în perioada războiului țărănesc care începuse în 1919 și a durat până la Noua Politică Economică (NEP) din 1921. Împotriva țăranilor expropriați și înfometați, împotriva cazacilor (care au fost aproape exterminați ca popor), Armata Roșie a folosit mijloacele extreme, tancurile și gazele asfixiante. O carte a lui Vladimir Zazubrin, scrisă în 1923, descrie operațiunile unei ceka locale.[4] Sunt înfățișate camioanele care-i duc pe oameni la moarte, executarea în serie, impersonală, cu un glonte în ceafă, într-o peșteră imensă, evacuarea cadavrelor și șirul neîntrerupt al mașinilor care le transportă. Împușcarea în aer liber a fost reluată în timpul colectivizării și, în vremea marii epurări, au fost utilizate camioanele cu instalații de gazare. În China, execuțiile sub cerul liber au făcut ravagii în mai multe rânduri, în primii doi ani după preluarea puterii, în epoca „Marelui Salt înainte“, apoi în vremea revoluției culturale. La fel au stat lucrurile în Coreea, Vietnam, Etiopia.

În Cambodgia ele au fost cele mai masive. În absența unui echipament modern, asasinatele erau înfăptuite cu cuțitul, ciocanul, maceta, ciomagul. Adeseori, călăii, care începeau să se priceapă și la tortură, erau copiii educați de Angkar. Astăzi, osuarele sunt în curs de excavare.

Deportarea în lagăre de muncă a fost inventată și sistematizată de regimul sovietic. Nazismul nu a făcut decât să îl imite. Cuvântul Lager este comun în rusă și în germană. Primele lagăre au fost deschise în Rusia în iunie 1918, la aproximativ șase luni după preluarea puterii de către Lenin și partidul său.

Deportarea sovietică a fost un fenomen mai amplu și mai complex decât deportarea nazistă. În Germania, existau diferențe informale între lagărele cu mortalitate relativ scăzută (Dachau) și lagărele cu mortalitate atât de ridicată (Dora), încât se apropia de exterminare. În Uniunea Sovietică, gama este mai extinsă, iar categoriile mai net separate. Putem distinge trei asemenea categorii.

Prima este deportarea unor popoare întregi – tătarii, cecenii, nemții de pe Volga… — sau a unor categorii „sociale“ întregi: zece milioane de „culaci“. Rata cea mai înaltă de mortalitate se înregistra în timpul transportului, efectuat cam în aceleași condiții ca și cele din trenurile naziste de deportare, dar pe distanțe mult mai lungi, apoi, în timpul primului an, când deportații erau lăsați într-o stepă din Asia Centrală, într-o taiga sau o tundră siberiană, fără haine călduroase, fără unelte agricole, fără semințe. Au existat cazuri în care murea toată lumea – deținuții, paznicii și câinii. Acestui tip de deportare i se atribuie în general o rată a mortalității de 50%. Deportarea popoarelor este o practică rusească absentă din alte zone ale comunismului, din lipsă de spațiu sau fiindcă heterogenitatea etnică nu complica proiectul comunist. O putem compara cu deplasarea brutală și devastatoare a germanilor în afara granițelor Poloniei sau Cehoslovaciei imediat după începerea războiului.

A doua categorie: deportarea în lagăre de muncă. Gulagul a devenit o vastă construcție administrativă care și-a găsit forma clasică în anii ’30. Ea a fost capabilă să administreze o parte considerabilă (s-a vorbit de 11%) a forței de muncă a țării. Literatura, destul de bogată, oferă o descriere asemănătoare celei a lagărului de muncă nazist. Deșteptarea, apelul, comandoul de muncă, „norma“ și rația alimentară proporțională cu „norma“, foamea, bătăile, torturile, execuțiile; ziua lui Șalamov la Kolîma seamănă întocmai cu ziua lui Primo Levi la Auschwitz. Detaliile concrete sunt aceleași: furtul generalizat, fiecare pentru sine, epuizarea fizică, degradarea morală lentă sau rapidă, același sistem de barăci, aceeași extenuare, același somn, aceleași vise. Deținutul aflat la capătul puterilor, care nu mai e în stare să se apere și va muri, e numit în lagărul nazist musulman, iar în lagărul sovietic, dokhodiaga.

Câteva variante țin de gradul de organizare și de climat. La Auschwitz, deșteptarea e dată de un clopot, la Kolîma se bate într-o bucată de șină de cale ferată. Morții nu sunt incinerați într-un crematoriu, ci sunt înghesuiți, iarna, în șiruri înghețate, cu o etichetă agățată de degetul cel mare de la picior, așteptându-se momentul prielnic ca să se sape gropi. În vastul arhipelag al lagărelor care ocupă partea de nord-est a Siberiei, frigul cumplit, peisajul dezolant, distanța nesfârșită până la primul cătun locuit de oameni adaugă o notă de disperare. În unele lagăre, mortalitatea ajunge până la 30-40% pe an, ceea ce, ținând cont de durata pedepselor și de longevitatea regimului sovietic, se apropie de exterminare – dar fără să putem vorbi de exterminarea imediată care nu lasă nicio „șansă“, gen Treblinka.

A treia categorie: în jurul Gulagului propriu-zis se întinde o zonă de muncă forțată și de domiciliu supravegheat. Mâna de lucru e folosită pe marile șantiere, la construcția barajelor, canalelor, arsenalelor militare secrete. Contururile sunt imprecise: la urma urmei, în regimul comunist nimeni nu se bucură de libertate. Iată de ce, la întrebarea: „Câți prizonieri sunt în Uniunea Sovietică?“, Bukovski a putut răspunde sub forma unei butade: „270 de milioane“.

Lagărul a existat de-a lungul întregii dominații comuniste. În România, de pildă, șantierul canalului Dunăre-Marea Neagră a antrenat moartea a 200 000 de oameni, servind drept mormânt vechilor elite. Despre lagărul vietnamez, despre lagărul chinez (Laogai) avem doar frânturi de informații. Un fost zek sovietic mi-a relatat următoarele: un deținut din Laogai, care evadase spre Siberia, simțise că a ajuns în Paradis când a fost aruncat în lagărul martorului meu! Într-adevăr, în Gulag primise o pedeapsă bine definită, în vreme ce în China detenția sa nu avea un termen precis, depinzând de „progresul său moral“ (lagărul este considerat ca o „școală“). Seara, era adus înapoi la barăci, în timp ce în China era înlănțuit la locul de muncă. Puținul pe care-l cunoaștem despre lagărele din Coreea de Nord ne face să ne înfiorăm de groază. Ele funcționează și astăzi din plin.

1. 1. judiciară

Comunismul folosește în general două forme de condamnare la moarte, utilizate doar în mod accesoriu de nazism. Prima este execuția judiciară.

Nazismul nu a practicat-o împotriva evreilor, de vreme ce, în ochii săi, ei nu aparțineau speciei umane și nu depindeau deci de nici o „justiție“. A utilizat-o împotriva opozanților, membrilor Rezistenței, partizanilor, după o examinare mai mult sau mai puțin sumară – dar realistă – a faptelor.

În comunism, execuția (împușcare, glonte în cap, spânzurare) trebuie în principiu să urmeze unui examen judiciar, pentru ca „poporul“ sau reprezentantul său (un organ al partidului) să recunoască și să condamne dușmanul declarat sau ascuns. Execuțiile, sumare la început, au căpătat deci treptat o formă judiciară pe măsură ce aparatul (prokuratura) se perfecționa. În așa-numita epocă a „marii terori“, care a început în 1934, mărturisirea era căutată, obținută prin diverse mijloace, dintre care cel mai simplu și mai răspândit era tortura.

Particularitatea acestei perioade a fost că majoritatea persoanelor arestate – adeseori pentru a completa cota de arestări hotărâtă dinainte – erau total străine de capetele de acuzare: fie că erau pasive și incapabile să se opună în vreun fel, fie că erau sincer devotate comunismului, nutrind pentru Stalin toată dragostea și venerația ce li se pretindeau. De unde teama chinuitoare care copleșea întreaga populație. De unde și sentimentul de coșmar și de nebunie, pentru că aceasta nu reușea să înțeleagă raționalitatea imensei mașini de zdrobit și ucis. Oamenii se așteptau să fie arestați pentru că vedeau cum le dispar vecinii în tăcere, unul câte unul, iar noaptea, având pregătită sub pat bocceaua de deținut, ciuleau urechea la pașii de pe scară. Majoritatea țărilor comuniste, democrații populare din Europa și mai ales din Asia, au traversat perioade de acest gen. Avem motive să credem că Hitler a inspirat ideea „marii terori“.„Noaptea cuțitelor lungi“ (1934), această epurare-fulger a partidului nazist, a făcut poate opt sute de victime. Stalin a mărit această cifră de mai bine de o mie de ori.

Foametea, spre deosebire de penurie, care este constantă, e un spectru recurent ce însoțește istoria regimurilor comuniste. Poate fi observată în URSS, China, Etiopia, Coreea.

În cea mai mare parte a timpului, foametea este o consecință a politicii comuniste. O caracteristică esențială a acestei politici este de a-și extinde controlul asupra totalității subiecților. Nu e admisibil ca țăranii să fie lăsați să se organizeze spontan departe de controlul puterii. Prin expropriere și obligarea lor de a intra în cadrele artificiale ale colhozului, ale comunei populare, se creează automat o criză de subzistență. Nu se poate spune totuși că puterea urmărește foametea ca atare, dar e prețul pe care acceptă să-l plătească pentru a-și atinge obiectivele politice și ideologice. În Kazahstan, populația a scăzut la jumătate.

Cu toate acestea, au existat cazuri în care foametea a fost dorită și organizată într-un scop precis: exterminarea. Așa s-a întâmplat în Ucraina, în perioada 1932-1933. Se urmărea nu doar înfrângerea unei oarecare rezistențe a țărănimii – colectivizarea o zdrobise deja –, ci anihilarea existenței naționale a poporului ucrainean. S-a vorbit în acest sens, și pe bună dreptate, de genocid.

Consimțită ca mijloc sau urmărită ca scop, foametea a fost procedeul cel mai ucigaș al distrugerii comuniste a oamenilor. Ea a antrenat moartea a mai bine de jumătate din morții imputabili sistemului în URSS și poate trei sferturi din victimele comunismului din China.

1. 163811315. și anonimatul

Cunoaștem, cu o precizie mereu sporită de cercetare și de pietatea evreiască, numărul evreilor exterminați de nazism. Dispunem de anuare care indică efectivul fiecărui tren, data plecării sale. Numele sunt înregistrate și păstrate cu grijă. Evaluarea numărului de persoane exterminate de comunism este incertă, cu o marjă de eroare de câteva zeci de milioane. Cifra admisă de Cartea neagră se situează între 85 și peste 100 de milioane.

Această diferență enormă, care face ca unii, exterminați ca animalele, să fie onorați ca oamenii, iar ceilalți, condamnați la moarte poate într-o manieră mai umană (în măsura în care li se atribuia cel puțin statutul de „dușman“), sunt uitați ca niște animale, nu ține doar de pietatea sau de impietatea memoriei. Ea ține și de faptul că anchetele sunt imposibile sau interzise aproape pe întreg teritoriul care s-a aflat sau se mai află și astăzi sub dominație comunistă; de voința generală de amnezie a comunismului și de hipermnezie a nazismului. În fine, ea ține de natura acestora. Nazismul acționează prin categorii determinate, delimitabile din punct de vedere administrativ, succesive (handicapații de dinaintea izbucnirii războiului, evreii, țiganii…), comunismul – prin decimări vagi, simultane, aleatorii, putând afecta ansamblul populației supuse.

* * *

Maniera de ucidere nu este un criteriu de evaluare. Trebuie să rezistăm tentației de a considera o moarte mai atroce în sine decât alta; nici una nu poate fi privită de aproape. Nimeni nu poate ști ce simțea un copil care inhala gazul Zyklon B sau care murea de foame într-o izbă ucraineană. Câtă vreme oamenii erau uciși în absența oricărei justiții, trebuie să admitem că au pierit cu toții într-un mod oribil, atât unii cât și alții, fiindcă erau nevinovați. Numai când intervine justiția ne putem imagina că anumite execuții sunt mai onorabile – sabia, de pildă, față de funia spânzurătorii, însă cum exterminările secolului au fost străine ideii de onoare, este imposibil și indecent să clasificăm supliciile.