Crimele din Baltimore

Crimele din Baltimore de Arthur Conan Doyle

CAPITOLUL I

O INTRERUPERE NEASTEPTATA A UNEI CALATORII

Printre călătorii care se-ntorceau dintr-o excursie de plăcere, pe țărmurile mărețe ale Marilor Lacuri, in nord-­estul Statelor-Unite, la Baltimore, un oraș mare si frumos, al comerțului si al universitarilor, situat pe Chesapeake Bay, si care tocmai părăseau sala gării drumului de fier Ohio-Baltimore, se aflau si detectivii Sherlock Holmes si Harry Taxon, ajutorul sau credincios.

Ei aveau de gând ca, fără sa mai întârzie la Baltimore, unde stătuseră mai mult timp, înainte de a întreprinde aceasta călătorie de plăcere in regiunea lacurilor, sa se îndrepte numaidecât spre Locust-Point, portul orașului Baltimore si stația finala a vapoarelor transatlantice, de unde sa plece chiar in ziua aceea spre Londra, îmbarcându-se pe iahtul „Sniveler", ce trebuia sa treacă si pe la Liverpool.

Tocmai voiau sa se urce intr-o trăsura, când atenția le fu atrasa de o mulțime de oameni, ce se strânsese intr-un colt de strada, din apropierea gării.

După cum se încredințară numaidecât, mulțimea se oprise din pricina unui anunț, ce vestea: "3 000 de dolari recompensa celui care va putea sa predea poliției pe ucigașul sau pe ucigașii băiatului care a fost găsit măcelărit in noaptea de 26 ale lunii pe o alee singuratica din parcul Druit-Hill. Victima este in vârstă de paisprezece­-cincisprezece ani si, după cum politia a descoperit pana acum, a fost elevul uneia din școlile bune de aici. Era înalt, mare, puternic, blond, cu ochii albaștri, cu fata roșie, frumoasa, si cu un nas de grec. Era îmbrăcat intr-un costum cenușiu, vărgat. Purta o șapca școlărească si, după mărturisirea unei rude care l-a văzut ultima oara in viata, avea un ceasornic vechi, moștenire lăsata in familie din tata in fiu. Toți cei care au văzut sau au vorbit cu Charley Dauforth — acesta este numele celui omorât — in intervalul dintre 24 ale lunii, seara, la ora 9 si jumătate, când si-a părăsit locuința din Harrison Avenue si când a fost văzut ultima oara, si pana in seara de 25, când e probabil ca a fost omorât, sunt rugați sa anunțe numaidecât secția principala de politie din strada Washington".

Sherlock Holmes citi anunțul cu cea mai mare luare aminte. Părea ca voia sa-si întipărească bine in minte toate cuvintele din înștiințarea politiei. Tânărul sau asistent, Harry Taxon, observa cu mult interes expresia fetei renumitului sau maestru. El știu numaidecât ca Sherlock Holmes voia sa cerceteze cazul acesta. Si când maestrul sau se interesa de ceva, nu se oprea pana când nu descoperea totul.

Cadavrul care fusese găsit ciopârtit trebuia sa deștepte un interes cu totul neobișnuit la un om ca Sherlock Holmes, criminalist din creștet pana-n tălpi. Recompensa promisa de 3.000 de dolari nu-l interesa, desigur; deloc. EI se întoarse la Harry si zise:

— N-o sa plecam azi, băiatule. Înainte de a porni spre casa ne vom interesa de cercetările pe care le face politia de aici in privința autorilor acestei crime. Sa ne ducem imediat la secția din strada Washington, ca sa ni se dea amănunte complete. Nădăjduiesc ca domnul inspector al politiei n-o sa aibă nimic de zis împotriva ajutorului pe care vrem sa i-l dam.

Cei doi detectivi se urcară intr-o trăsura ce tocmai trecea prin fata lor si, după câteva minute, se aflau in cabinetul particular al domnului Harcourt, prefectul politiei din Baltimore. Funcționarul fu foarte vesel, făcând cunoștință cu celebrul detectiv si cu tânărul sau ajutor.

— Mă simt fericit, le-a zis el, când afla scopul vizitei lor, ca vreți sa va folosiți geniul si puterea de munca pentru cercetarea cazului Dauforth. Se pare ca aceste crime asupra băieților au ajuns o epidemie in Baltimore. Intr-un sfert de an, cinci copii au căzut victime unor ucigași necunoscuți. Populația este grozav de neliniștită din pricina acestor crime înfiorătoare si misterioase, iar presa arunca asupra autorităților polițienești tot felul de imputări, ca n-a fost încă in stare sa-l descopere pe făptuitor si alte aseme­nea. In aceste împrejurări, ajutorul dumneavoastră ne va fi de cel mai mare folos. Daca sunteți hotărât sa ne-ajutați, atunci va voi da atât dumneavoastră, cat si domnului Harry Taxon cele mai depline puteri, astfel încât sa nu întâmpinați nici o piedica in urmărirea ucigașului si sa puteți proceda oricând la arestarea lui pe baza cărților de legitimație.

— Va sunt foarte recunoscător pentru bunăvoința dv., domnule Harcou, răspunse Holmes, si va rog sa luați numaidecât masurile necesare.

— Voi însărcina îndată pe secretarul meu sa va întocmească legitimațiile de care aveți nevoie, răspunse dl Harcou si trecu intr-o odaie de alături.

— Si acum va voi povesti, urma el după ce se întoarse la vizitatorii săi, ce am aflat pana acum in cazul Dauforth. Dar ce le povesti prefectul politiei nu era, la drept vorbind, mult mai mult decât ce Sherlock Holmes si Harry Taxon citiseră pe afiș. Noi au fost numai informațiile pe care Harcourt le-a oferit, ca medicii legiști descoperiseră la victima, cu toate ca, victima fusese ciopârțită, o hernie in partea stânga, ce condusese la stabilirea identității băiatului ucis.

Cercetările făcute la spitalele din Baltimore dovediră in curând ca, intr-adevăr, cu puțin timp mai înainte, un băiat de vârsta celui ucis fusese consultat de hernie într-unul din spitalele evreiești. Se putu descoperi si infirmierul al cărui ajutor îl ceruse băiatul.

Infirmierul si doctorul Barry, de la spitalul evreiesc, recunoscură in cadavrul de la morga pe bolnavul consultat de ei.

Apoi se aduseră rudele mortului, care locuiau pe strada Washington si despre care băiatul ii vorbise doctorului; acestea o recunoscură pe ruda for Charley Dauforth.

— Cadavrele celorlalți patru copii omorați in ultimul timp au fost găsite la fel de desfigurate ca al lui Charley Dauforth? întrebă Holmes

— Tot așa, zise Harcourt; numai ca celorlalte cadavre nu le lipseau brațele, ca lui Dauforth.

— Si n-aveți nici o bănuiala despre cine ar fi ucigașii?

— Nu, domnule, suntem cu totul nelămuriți in aceasta privința; numai atât este sigur, ca toate aceste crime au fost săvârșite de una si aceeași persoana. Nu numai felul in care s-au săvârșit ne face sa credem asta, dar si faptul ca victimele n-au fost găsite niciodată in casa, ci afara, in locuri singuratice.

— Charles Dauforth era de neam bun? Părinții lui sunt oameni cu dare de mana?

— Sunt chiar bogați si fac parte dintre oamenii cei mai bine văzuți din Maryland. James Dauforth, tatăl victimei, e proprietarul unei mari fabrici de bere si locuiește in Rockville, un mic oraș, la sud-est de Baltimore. Cum acolo nu se găsește o școala buna el a fost silit sa-sitrimită unicul fiul Si moștenitor in Baltimore, unde putea sa intre in final la universitate.

— Spuneați mai adineauri, dl prefect, ca băiatul locuia la niște rude. Oare acestea aveau vreun interes ca băiatul sa moara? Le stătea el in calea vreunei moșteniri?

— Hm! Desigur ca aceasta presupunere ne-am făcut-o si noi. Dauforth, după cum am spus, era singurul fiu la părinți, si când amândoi ar fi murit, averea însemnata a Dauforthilor i-ar fi rămas lui Bill Dauforth, un mic funcționar de gara, frate cu proprietarul fabricii de bere din Rockville, căruia aceasta-i lăsase copilul in gazda.

— Dar la ceilalți copii uciși, împrejurările erau asemănătoare?

— Dimpotrivă: ceilalți aparțineau unor familii sărace.

— Atunci trebuie sa conchidem ca motivul n-a fost la toate crimele problema banilor.

— Desigur, domnule.

in acel moment intra in încăpere un polițist, anunțând ca un domn voia sa vorbească neapărat cu prefectul politiei despre cazul Dauforth.

Dl Harcourt îl primi imediat. Era un om foarte corpolent, cu o fata roșie, care după toate aparentele arata astfel din pricina băuturii. Toata înfățișarea lui arata o

puternica agitate lăuntrică, o durere adânca, iar pe obrajii lui se vedeau semne ca puțin mai înainte plânsese mult.

— Mă numesc James Dauforth, zise el, înclinându-se greoi in fata șefului poliției, sunt tatăl băiatului care a fost găsit ciopârtit in parcul Druid Hill. Imediat ce-am auzit vestea îngrozitoare, m-am grăbit de la Rockville spre Baltimore, ca sa mă duc in locuința fratelui meu, casierul gării. Vroiam sa-I întreb daca nu cumva ei sau soția lui nu puteau ști după purtarea pe care fiul meu o avusese in ultimele zile încotro se dusese la 9 si jumătate in seara de 24 si cu cine trebuia sa se întâlnească. Voiam mai ales sa mă informez cu cine se întâlnea Charley. Se putea prea bine sa fi intrat in ane știe ce anturaj periculos, căci băiatul meu era prea încrezător, din nenorocire, si-i credea pe tot oamenii care i se arătau prietenoși.

— Si ce-ați aflat, domnule Dauforth? întrebă șeful politiei.

Ca Charley nu era in relații decât cu elevi, colegi de vârsta lui si copii bine crescuți, din familii bune. El nu lipsea niciodată mult de acasă. Cumnata-mea mi-a povestit ca mai întotdeauna când ieșea era însoțit de ea sau de bărbatul ei. Dar in seara de 24 ieșise singur si spusese ca se duce la un coleg, sa se intereseze de niște lecții pe care nu le pricepea tocmai bine. Ei nu se gândiră sa-l oprească deoarece colegul acela stătea aproape, cale numai de câteva minute, si apoi pe la ora zece e încă multa lume pe strada in tot cartierul.

— Domnul si doamna Dauforth au dat aceleași declarații și primului nostru criminalist, domnul Willis Corduroy, zise Harcourt. Ei au mai adăugat ca, atunci când au văzut ca băiatul aflat in grija lor nu s-a întors nici in noaptea aceea, nici in ziua următoare, au fost cuprinși de o spaima si de o grija foarte mari. Interesându-se apoi la școlarul la care Charley spusese ca se duce si aflând ca nici nu fusese la el, ar fi înștiințat imediat politia despre dispariția băiatului, dar ei crezură ca el plecase pe ascuns cu trenul, la ora noua, la Rockville, căci in timpul din urma băiatul se plângea mereu ca-i este dor de casa si-si exprimase de mai multe ori dorința sa-si vadă părinții iubiți.

— Da, e-adevărat, suspina dl James Dautforth, căruia lacrimile ii inundau obrajii; bietul băiat ne iubea foarte mult, pe mine si pe mama lui. Ah, ea n-a vrut cu nici un preț sa-i lase sa plece la Baltimore! Ce bine ar fi fost daca ii ascultam sfatul! Dar voiam sa fac un om mare din băiatul meu, si asta nu se putea in orășelul nostru neînsemnat!... Dar, adăuga nenorocitul părinte, si ochii-i străluciră, iar glasul ii tremura de o agitație puternica, nenorocitul care mi-a răpit tot ce aveam mai scump pe lume își va ispăși pedeapsa căci n-am sa mă odihnesc si o sa-mi cheltuiesc toata averea, ca sa-l descopăr pe ucigașul fiului meu. Am sa-l duc la eșafod, chiar daca ar fi propriul frate!

Prefectul poliției tresari.

— Cuvintele dumitale mi se par foarte ciudate... Ai, poate, vreo bănuiala asupra fratelui dumitale, dl Bill Dauforth?

Zicând aceste cuvinte, el îl aținti cu privirea pe fabricantul de bere. Acesta păru a sta la îndoiala si păru ca-i era greu sa vorbească, dar își întoarse privirea ca si cum nu-i venea sa arunce o bănuiala asupra celui care era din același sânge cu el. Dar, in cele din urma, lua o hotărâre:

— Nu pot tăgădui, dl Harcourt, zise el cu o voce înăbușita, am o oarecare bănuiala asupra lui Bill. Adineauri nu l-am găsit acasă si când am întrebat-o pe nevasta-sa unde este, s-a zăpăcit așa de mult încât, fără sa vreau, mi-au venit in minte tot felul de bănuieli. Pe fata ei se zugrăvise o spaima cu greu stăpânita, glasul începuse sa-i tremure, iar când, după ce stătuse zăpăcita câteva minute, îmi răspunse, abia a putut sa îngâne ca nu știe unde este, ca afacerea asta îngrozitoare, cu fiul meu, ii tulburase probabil mintea si cine știe pe unde rătăcește acum ca sa-si mai aline durerea.

— Ei, si lucrul acesta ar fi așa de necrezut? se amesteca acum in vorba Sherlock Holmes, căci privirile prefectului îl rugau de mult sa o facă. S-ar putea crede ca legaturile dintre unchi si nepot au fost întotdeauna bune, altfel n-ați fi încredințat copilul fratelui dumneavoastră

— Aveți dreptate, răspunse fabricantul de bere; cel puțin eu am crezut întotdeauna ca Bill ținea mult la Charley.

— Si ce v-a zdruncinat încrederea așa, deodată?

— O observație ciudata, pe care am făcut-o cu puțin timp mai înainte de a părăsi casa fratelui meu, in camera lui de lucru, răspunse dl Dauforth. Din ziare am văzut ca Charley, când a plecat ultima data din casa unchiului sau, in seara de 24, mai avea ceasul sau, un obiect moștenit in familia noastră, si pe care cel mai mare copil îl primea întotdeauna de la tatăl sau, in ziua primei împărtășanii. La întrebarea mea, cumnata mi-a spus ca Charley avea ceasul când a plecat. Așadar, va închipuiți mirarea mea, sau mai bine zis groaza mea, când din întâmplare am zărit ceasul intr-unul din vasele goale de marmura ce se aflau pe șemineu. Aproape era sa mă trădez fata de doamna Dauforth, scoțând o exclamație de spaima; dar m-am stăpânit tocmai la timp, cum mi-am înfrânat pornirea ce-aveam, sa pun mana in vas si sa scot ceasul si sa-I iau cu mine. Faptul ca ceasul fusese dinadins ascuns intr-un loc unde se putea bănui ușor ca nu va fi găsit m-a făcut sa am bănuielile cele mai înfricoșătoare. Si cu cat mă silesc mai mult sa mi le scot din cap, ele câștigă mai mult teren. Tot aceste bănuieli m-au făcut sa alerg aici, domnilor, sa lămuresc si lipsa bătătoare la ochi a fratelui meu, căci aceasta, după părerea mea, este in legătura cu omorul. Trebuie sa admiteți ca găsirea ceasului in vasul de pe șemineu arunca o lumina ciudata asupra fratelui meu.

— Fiți sigur, dl Dauforth, lua atunci cuvântul prefectul poliției, ca poliția va face tot ce-i va sta in putină sa-I găsească pe criminal.

El se întoarse apoi spre biroul sau, unde secretarul ce lucra in camera de alături tocmai pusese legitimația necesara lui Sherlock Holmes, pe care prefectul trebuia s-o iscălească, iar după ce acesta o iscăli, i-o înmâna detectivului.

Acesta o baga in buzunar, mulțumind. Mai înainte insa de a pleca împreună cu Harry, când sa se despartă de dl Harcourt si de fabricantul de bere, el se mai apropie încă o data de acesta din urma, ii puse mana pe umăr si-i zise:

— Cred ca î-l vezi in culori prea negre pe fratele dumitale. Desigur, ceasul pe care la-i văzut in vasul de pe șemineu îl face suspect, dar e greu de închipuit ca un om de situația domnului Bill Dauforth sa fie vinovat si de celelalte crime care trebuie puse toate in socoteala aceluiași criminal.

— Părerea domnului este si a mea, zise prefectul politiei arătându-i pe Sherlock Holmes. Soarta apasă destul de greu asupra dumitale. Nu cred insa ca ea sa fie așa de neîndurătoare ca sa vi-I răpească si pe singurul dumneavoastră frate, căci ar fi pierdut daca bănuiala aceasta ar fi îndreptățită. Eu am insa convingerea ferma ca domnul Holmes — Si arata iar spre Sherlock Holmes — va izbuti in scurt timp sa-I dezvinovățească pe fratele dumitale si sa pună mana pe adevăratul criminal.

— Si eu nădăjduiesc ca voi ajunge in curând la un rezultat, răspunse Holmes cu o voce sigura; dar numai atunci când voi primi asigurarea dumneavoastră, domnule prefect, ca nimeni nu va căuta sa pună vreo piedica investigaților mele sau ale ajutorului meu, Harry Taxon. Plăcerea noastră e sa lucram independenți. In practica mea îndelungată, am ajuns la următoarea concluzie — copilul cu moațe multe moare sigur. De aceea te-as ruga si pe dumneata, domnule Dauforth, sa lași cu totul asupra mea rezolvarea acestui caz si sa nu te amesteci in cercetările mele sau ale asistentului meu. Singurul lucru pe care-l putem face acum e sa căutați o fotografie a fiului dumneavoastră Charley, pe care sa mi-o dați. Aceasta îmi va fi de un ajutor real in cercetările mele. Domnul prefect al poliției vă va asigura ca afacerea dumneavoastră este in mâini bune, daca o lăsați in seama mea.

— O, nici nu e nevoie de-o asemenea asigurare, zise domnul Dauforth, care de mult își bătea capul unde-I mai văzuse pe marele detectiv. Nu cred ca mă înșel, dar dumneavoastră sunteți domnul Sherlock Holmes, celebrul detectiv din Londra, al cărui chip a fost reprodus de curând de mai multe jurnale americane.

— Exact, domnule Dauforth! Numele meu este Sherlock Holmes! Sunt foarte încântat de aceasta recunoaștere, si voi căuta cat de curând sa nu mai fiu

recunoscut atât de ușor aici in Baltimore... Puteți sa-mi dați fotografia fiului dumneavoastră?

Domnul Dauforth își baga mana in buzunar:

— lata, zise el scoțând din portofel o fotografie învelita cu grija in hârtie de mătase, fotografia pe care o cereți. si adăuga cu o voce tremurătoare de emoție. Nădăjduiesc ca mi-o veți da înapoi in curând. E ultima fotografie pe care o mai am de la scumpul si sărmanul meu băiat. O, domnule, puneți-va toate puterile si descoperiți-l pe ucigașul fiului meu, pentru ca cel puțin sângele lui nevinovat sa fie răzbunat.

Holmes ii strânse mana in tăcere: apoi atât el, cat si Harry se înclinară cu politețe in fata prefectului si a domnului Dauforth si părăsiră repede cabinetul de politie din Baltimore.