Intoarcerea lui Sherlock Holmes

Intoarcerea lui Sherlock Holmes de Arthur Conan Doyle

I. Aventurile din casa goală

În primăvara anului 1894, întreaga Londră era interesată, iar lumea de seamă înspăimântată de uciderea onorabilului Ronald Adair în cele mai neobișnuite și inexplicabile circumstanțe. Publicul aflase deja detaliile despre crimă, care reieșiseră în urma investigației efectuate de poliție; dar, tot cu această ocazie, o bună parte a poveștii a fost ascunsă întrucât argumentele în favoarea acuzării au fost atât de puternice încât nu era necesar să se facă publice toate detaliile. Abia acum, după aproape zece ani, îmi este permis să fac cunoscute detaliile absente care întregesc acest remarcabil proces. Crima în sine prezenta interes, dar nici nu se compară cu urmările uluitoare care mi-au oferit cel mai mare șoc și cea mai mare surpriză din toate evenimentele petrecute în aventuroasa mea viață. Chiar și acum, după atâta timp, mă gândesc cu emoție și simt din nou acea mare bucurie, uimire și scepticism care mi-au invadat mintea. Permiteți-mi să mă adresez acelui public care a arătat un oarecare interes pentru sclipirile de moment, gânduri și acțiuni ale unui om remarcabil, pe care le-am oferit ocazional și să nu mă învinovățească pentru că nu mi-am împărtășit cunoștințele cu el, lucru pe care l-aș fi considerat cea dintâi datorie a mea dacă nu aș fi fost oprit de interdicția venită chiar de pe buzele sale, interdicție care a fost ridicată pe data de trei luna trecută.

Puteți să vă imaginați că, datorită relației mele apropiate cu Sherlock Holmes, eram foarte interesat de crime și că după dispariția lui nu am încetat să citesc cu atenție despre diversele probleme prezentate în mod public și chiar am încercat, de mai multe ori, pentru propria satisfacție, să aplic metodele sale pentru soluționarea acestora, deși fără succes. Și totuși, nici una nu mă atrăgea într-atât ca tragedia lui Ronald Adair. Pe măsură ce citeam dovezile anchetei care conduceau către verdictul de crimă cu premeditare împotriva unei persoane sau unor persoane necunoscute, mi-am dat seama, mai clar ca oricând, de pierderea suferită de comunitate prin moartea lui Sherlock Holmes. Existau unele aspecte ale acestei afaceri ciudate care sunt sigur că i-ar fi atras atenția, iar eforturile poliției ar fi fost suplimentate, sau mai de grabă anticipate, de fina observație și gândirea alertă a celui mai mare agent criminalist din Europa.

Toată ziua cât am condus ca să-mi fac rondul, am întors cazul pe toate părțile și nu am găsit nici o explicație care să mi se pară potrivită. Cu riscul de a vă spune pentru a doua oară aceeași poveste, voi recapitula evenimentele, așa cum erau cunoscute ele de toată lumea, la sfârșitul anchetei.

Onorabilul Ronald Adair era cel de-al doilea fiu al contelui de Maynooth, la acea dată guvernator al unei colonii australiene. Mama lui Adair se întorsese din Australia pentru a se opera de cataractă și locuia împreună cu fiul ei Ronald și fiica ei Hilda pe Park Lane la numărul 427. Tânărul se învârtea în cercurile cele mai selecte ale societății și nu avea, sau cel puțin nu se știa să aibă, dușmani sau vreun viciu. Fusese logodit cu domnișoara Edith Woodley din Carstairs, dar logodna fusese ruptă cu acordul ambelor părți cu câteva luni înainte și nu era nici un semn că ar fi lăsat în urmă sentimente extrem de profunde. În rest, viața acestui om se limita la un cerc restrâns și convențional, întrucât avea obiceiuri liniștite și era, de felul lui, destul de rece. Cu toate acestea, moartea s-a abătut asupra acestui tânăr aristocrat liniștit, sub forma cea mai stranie și neașteptată, în noaptea de 30 martie 1894, între orele zece și unsprezece și douăzeci de minute.

Ronald Adair era pasionat de jocul de cărți și juca des, dar niciodată pe mize care ar fi putut să-i dăuneze. Era membru al cluburilor Baldwin, Cavendish și Bagatelle. S-a arătat că la acesta din urmă a jucat o partidă de whist după cină, în ziua decesului său. Tot acolo jucase și în după-amiaza aceleiași zile. Mărturiile celor ce jucaseră cu el – domnul Murray, Sir John Hardy și colonelul Moran – au dovedit că jucaseră whist și că mâinile fuseseră luate aproape în mod egal. E posibil ca Adair să fi pierdut cinci lire, dar nu mai mult. Era destul de norocos și o astfel de pierdere nu l-ar fi putut afecta în nici un fel. Juca aproape zilnic la un club sau altul, era un jucător atent și, de obicei, câștiga. La anchetă a reieșit că, jucând în pereche cu colonelul Moran, a câștigat chiar patru sute douăzeci de lire de la Godfrey Milner și lordul Balmoral, la o partidă, în urmă cu câteva săptămâni. Cam atât despre evenimentele recente, după cum a reieșit în urma anchetei.

În seara crimei, Adair s-a întors de la club la ora zece fix. Mama și sora lui își petreceau seara în oraș cu o rudă. Servitoarea a depus mărturie că l-a auzit intrând în prima cameră de la etajul al doilea, folosită de obicei ca sufragerie. Aprinsese focul acolo și, pentru că era fum, a deschis fereastra. Nu s-a auzit nici un sunet din cameră până la unsprezece și douăzeci de minute, când s-au întors doamna Maynooth și fiica ei. Dorind să-i spună noapte bună, mama a încercat să intre în camera fiului ei. Ușa era încuiată pe dinăuntru și nu au primit nici un răspuns când au bătut la ușă și l-au strigat. Ușa a fost forțată după ce au primit ajutor. Nefericitul tânăr a fost găsit zăcând lângă masă. Capul îi fusese mutilat, în cel mai groaznic mod, de glonțul unui revolver, dar în cameră nu a fost găsită nici o armă. Pe masă se aflau două bancnote de zece lire fiecare și încă șaptesprezece lire, din care zece erau monezi de aur și argint, banii fiind aranjați în grămezi de diferite valori. Pe o foaie de hârtie erau scrise niște numere lângă numele unor prieteni de-ai lui de la club, lucru care ne face să credem că, înainte de a muri, încerca să facă o socoteală a pierderilor și a câștigurilor de la jocul de cărți.

O examinare superficială a circumstanțelor nu putea decât să facă acest caz și mai dificil. În primul rând, nu ar fi existat nici un motiv pentru ca tânărul să încuie ușa pe dinăuntru. Există posibilitatea ca asasinul să-l fi omorât și apoi să fi fugit pe fereastră. Dar înălțimea era de cel puțin șapte metri, iar sub fereastră era un strat de brândușe înflorite. Nici pământul și nici florile nu arătau semne că ar fi fost deranjate și nici nu era vreo urmă pe fâșia îngustă de iarbă care separa casa de stradă. Prin urmare, aparent, tânărul Adair era cel care încuiase ușa. Dar cum a murit? Nimeni nu ar fi putut să se urce până la fereastră fără să lase urme. Să presupunem că cineva ar fi tras prin fereastră. Atunci ar fi fost într-adevăr un țintaș remarcabil dacă ar fi provocat astfel o rană mortală, folosind un revolver. Pe de altă parte, Park Lane e o stradă foarte circulată, iar la câteva sute de metri de casă se află o stație de birje. Nimeni nu auzise împușcătura. Și totuși, exista un om mort, exista glonțul de la revolver care se deformase, așa cum se întâmplă cu toate gloanțele cu cap moale, și era rana care trebuie să fi cauzat moartea instantanee. Acestea erau împrejurările misterului din Park Lane care, în continuare, au fost complicate de absența totală a mobilului, din moment ce, așa cum am mai spus, tânărul Adair nu avea dușmani și nu se încercare sustragerea banilor sau a lucrurilor de valoare din cameră.

Toată ziua m-am gândit la acele lucruri încercând să găsesc o teorie care să le reunească pe toate și acea linie de minimă rezistență despre care sărmanul meu amic spunea că este începutul fiecărei investigații. Mărturisesc că nu am prea făcut progrese. Seara mă plimbam de-a lungul străzii Park Lane și, pe la ora șase, m-am trezit la capătul ei care dădea în strada Oxford. Un grup de pierde-vară așezați pe caldarâm, care se uitau cu toții la o anumită fereastră, m-a îndrumat spre casa pe care venisem s-o văd. Un bărbat înalt, slab, cu ochelari colorați, pe care eu îl bănuiam a fi un detectiv, își expunea o teorie în timp ce ceilalți se adunaseră în jurul său să asculte ce avea de spus. M-am apropiat de el cât am putut de mult, dar observațiile sale mi s-au părut a fi absurde, așa încât m-am retras oarecum dezgustat. În timp ce făceam acest lucru m-am lovit de un bărbat diform care era în spatele meu și i-am răsturnat o parte din cărțile pe care le căra. Îmi amintesc că atunci când le-am ridicat, am observat titlul uneia dintre ele: „Originea venerării copacilor” și m-am gândit că individul trebuie să fie vreun bibliofil care colecționa volume ori ca hobby, ori pentru comercializare. Am încercat să-mi cer scuze pentru accident, dar era evident că acele cărți pe care le maltratasem erau foarte prețioase în ochii deținătorului lor. Bombănind cu dispreț, acesta s-a întors și i-am văzut favoriții cărunți dispărând în mulțime.

Observațiile mele asupra casei de la numărul 427 de pe Park Lane nu m-au ajutat la clarificarea problemei care mă interesa. Casa era separată de stradă printr-un zid mic și un gard care, per ansamblu, nu era mai înalt de doi metri și jumătate. Așa că era foarte ușor pentru oricine să intre în grădină, dar fereastra era complet inaccesibilă din moment ce nu era nici o țeavă de apă sau orice altceva pe care chiar și cel mai atletic om să se poată urca. Mai nedumerit ca niciodată, am făcut cale întoarsă la Kensington. Nu mă adâncisem în studiul meu de nici cinci minute când a intrat servitoarea să-mi spună că venise cineva să mă vadă. Spre uimirea mea nu era altcineva decât ciudatul bătrânel colecționar de cărți, cu fața aspră și zbârcită ivindu-se dintr-un cadru de păr alb și cu prețioasele-i volume, cel puțin o duzină, sub brațul drept.

— Sunteți surprins să mă vedeți, domnule, spuse el cu o voce stranie, croncănită.

Am recunoscut că eram.

— Ei bine, am o conștiință, domnule, și când am băgat de seamă că intrați în această casă, cum veneam eu după dumneavoastră șchiopătând, mi-am zis: „O să intru și o să-l văd pe domnul acela drăguț și o să-i spun că, dacă am fost cam nepoliticos, nu am vrut să fac vreun rău și că îi sunt îndatorat pentru că mi-a ridicat cărțile de pe jos.”

— Exagerați pentru un fleac, am spus eu, pot să vă întreb cum ați știut cine sunt?

— Ei bine, domnule, dacă nu-mi permit prea multe, sunt un vecin de-al dumneavoastră, am o mică librărie pe colțul străzii Church și, cu siguranță, mă bucur să vă văd. Poate colecționați și dumneavoastră, domnule, am aici „Păsări britanice”, „Catullus” și „Războiul Sfânt”, un chilipir fiecare dintre ele. Cu cinci volume ați putea să ocupați acel spațiu de pe al doilea raft. Arată dezordonat nu-i așa, domnule?

Mi-am întors capul să mă uit la dulapul din spatele meu. Când m-am întors, Sherlock Holmes îmi zâmbea de cealaltă parte a măsuței de studiu. M-am ridicat în picioare, l-am fixat pentru câteva secunde într-o uimire totală, iar apoi se pare că am leșinat pentru prima și ultima oară în viața mea. Desigur, o ceață cenușie se înfățișa înaintea ochilor mei, iar când s-a limpezit m-am trezit cu gulerul desfăcut și cu gustul înțepător al coniacului pe buze. Holmes era aplecat pe scaunul meu cu butelca în mână.

— Dragul meu Watson, rosti bine cunoscuta voce, îți datorez mii de scuze. Nu mi-am închipuit că vei fi atât de afectat.

L-am apucat de braț.

— Holmes, am strigat, chiar tu ești? Chiar ești viu? Se poate să fi reușit să ieși din acel groaznic abis?

— Așteaptă un moment, spuse el. Crezi că ești în stare să discutăm despre aceste lucruri? Ți-am pricinuit un șoc serios prin dramatica și inutila mea reapariție.

— Sunt bine, dar, ce-i drept, Holmes, nu-mi pot crede ochilor. Doamne-Dumnezeule, să mă gândesc că tu, tu din toți oamenii, te vei afla din nou în biroul meu!

L-am apucat din nou de mânecă și am simțit mâna subțire și vânjoasă de dedesubt.

— Ei bine, oricum nu ești fantomă, am spus. Dragul meu, sunt nespus de fericit să te văd. Ia loc și spune-mi, povestește-mi cum ai scăpat cu viață din acea prăpastie îngrozitoare?

S-a așezat în fața mea și și-a aprins o țigară în cunoscuta sa manieră nonșalantă. Era îmbrăcat în anteriul ponosit de comerciant de cărți, dar, în rest, tot ce mai rămăsese din acel individ era claia de păr alb și cărțile vechi de pe masă. Holmes arăta mai degrabă slab și puternic decât bătrân, dar pe fața lui acvilină se distingea o umbră palidă care-mi spunea că viața lui în ultimul timp nu fusese prea sănătoasă.

— Mă bucur că pot să mă întind, Watson, spuse el. Nu e de glumă când un bărbat înalt trebuie să-și scurteze din înălțime câteva ore la rând. Acum, dragul meu amic, în privința acestor explicații, dacă ți-aș cere cooperarea, ne-ar aștepta o noapte grea și periculoasă. Poate că ar fi mai bine dacă ți-aș povesti toată situația când îmi voi termina treaba.

— Sunt foarte curios. Aș prefera, mai degrabă, să aud acum.

— Vei veni cu mine la noapte?

— Când dorești și unde dorești.

— Este într-adevăr ca pe vremuri. Avem timp să cinăm înainte să fim nevoiți să plecăm. Ei bine, acum, în legătură cu prăpastia. N-am întâmpinat nici o dificultate la ieșire pentru simplul motiv că nu am fost niciodată în prăpastie.

— Nu ai fost niciodată?

— Nu, Watson, nu am fost niciodată. Scrisoarea mea pentru tine este autentică. Nici urmă de îndoială, nu eram la sfârșitul carierei mele când, deodată, am observat silueta oarecum sinistră a profesorului Moriarty pe poteca îngustă care ducea spre un loc sigur. Am citit în ochii lui un scop bine definit și de nezdruncinat. Am schimbat câteva cuvinte și astfel am obținut politicos permisiunea de a-ți scrie un bilet pe care l-ai primit ulterior. L-am lăsat alături de port-țigaretul și bastonul meu și am pornit pe potecă, cu Moriarty pe urmele mele. Când am ajuns la capătul potecii, eram deja în mare pericol. Nu a scos nici o armă, dar s-a repezit la mine și și-a aruncat brațele lungi în jurul meu. Știa că nu mai are ce să facă și nu mai voia decât să se răzbune pe mine. Ne-am clătinat pe marginea prăpastiei. Desigur am ceva cunoștințe de baritsu sau sistemul japonez de luptă, care în mai multe ocazii mi-au fost de folos. Am scăpat din strânsoarea lui, iar el, urlând groaznic, s-a zbătut nebunește pentru câteva secunde și a încercat în gol să se agațe cu mâinile. Dar cu tot efortul, nu a reușit să-și mențină echilibrul și a căzut. M-am aplecat peste marginea prăpastiei și l-am văzut căzând. Apoi s-a lovit de o stâncă, a sărit și a ajuns în apă.

Am ascultat uimit explicația dată de Holmes prin fumul de la țigară.

— Dar urmele? am zis, am văzut cu ochii mei cele două urme coborând pe potecă și nici una coborând înapoi.

— S-a întâmplat cam așa. În momentul când profesorul a dispărut, mi-am dat seama de extraordinara oportunitate pe care mi-o oferise destinul. Știam că Moriarty nu era singurul care jurase să mă ucidă. Mai erau cel puțin alți trei a căror dorință de răzbunare ar fi crescut după moartea liderului lor. Toți erau oameni foarte periculoși. Unul sau altul cu siguranță m-ar fi prins. Pe de altă parte, dacă toată lumea era convinsă că sunt mort, atunci ei și-ar fi permis anumite lucruri și aș fi putut să-i distrug. Atunci ar fi fost timpul să anunț că încă mă aflu printre cei vii. Atât de repede gândește creierul încât cred că m-am gândit la toate aceste lucruri înainte ca profesorul Moriarty să fi ajuns în fundul prăpastiei Reichenbach.

M-am ridicat și am examinat zidul de piatră din spatele meu. În relatarea expresivă pe care ai dat-o faptelor și pe care am citit-o cu mult interes câteva luni mai târziu, afirmi că zidul stâncos este subțire. Nu este chiar adevărat. Am văzut câteva locuri mici de pus piciorul și erau lucruri care indicau existența unui tăpșan. Stânca este atât de înaltă încât ar fi fost evident imposibil să o urc în întregime și la fel de imposibil ar fi fost să plec pe cărarea umedă fără să las urme. Ce-i drept, aș fi putut să întorc ghetele cum am mai făcut cu alte ocazii, dar trei seturi de urme în aceeași direcție cu siguranță ar fi sugerat o înscenare. Atunci, în concluzie, cel mai bine ar fi fost să risc și să urc. Nu a fost un lucru plăcut, Watson. Prăpastia se căsca sub mine. Nu sunt o persoană cu o imagina-ție bogată, dar ai cuvântul meu că mi se părea că aud vocea lui Moriarty țipând la mine din abis. Orice greșeală ar fi fost fatală. Nu o singură dată, când atingeam cu mâna smocuri de iarbă sau piciorul aluneca pe crestăturile ude ale stâncii, credeam că mă duc. Dar m-am zbătut și, în final, am ajuns la un tăpșan lung de câțiva metri, acoperit de mușchi moale și verde, unde puteam să stau perfect confortabil și fără să fiu văzut. Eu eram acolo, întins, când tu și oamenii tăi, dragul meu Watson, investigați, în maniera cea mai plină de compătimire și ineficiență, împrejurările morții mele.

În fine, după ce ați ajuns la niște concluzii inevitabile și total eronate, ați plecat spre hotel, iar eu am rămas singur. Mi-aș fi închipuit că aventurile mele au luat sfârșit, dar, o întâmplare neașteptată mi-a demonstrat că încă mă mai așteptau surprize. O piatră uriașă, căzând de sus, a trecut pe lângă mine, a căzut pe potecă și s-a rostogolit în prăpastie. Pe moment, am crezut că a fost o întâmplare, dar, în secunda următoare, uitându-mă în sus, am zărit capul unui bărbat pe fundalul unui cer întunecat și o altă piatră a căzut chiar pe tăpșanul pe care eram eu lungit, aproape de capul meu. Desigur, scopul era evident. Moriarty nu fusese singurul. Un aliat – și chiar cu acea unică privire mi-am dat seama ce periculos era acel aliat – fusese de pază când profesorul m-a atacat. De la distanță, nevăzut de mine, fusese martor al morții amicului său și al fugii mele. A așteptat și apoi, urcându-se până în vârful stâncii, a încercat să ducă la bun sfârșit misiunea în care eșuase martorul său.

N-am avut timp să mă gândesc prea mult, Watson. Am văzut din nou chipul acela sinistru aplecat deasupra stâncii și mi-am dat seama că urmează altă piatră. M-am târât în jos până la potecă. Nu cred că aș fi reușit s-o fac cu sânge rece. A fost de o sută de ori mai greu decât urcușul. Dar am avut timp să mă gândesc la pericol pentru că altă piatră a zburat pe lângă mine când mă aflam agățat cu mâinile de marginea tăpșanului. Pe la jumătatea drumului am alunecat dar, slavă Domnului, am aterizat pe potecă zgâriat și plin de sânge. M-am ridicat în picioare, am mers cincisprezece kilometri prin munți pe întuneric și, o săptămână mai târziu, m-am trezit în Florence cu certitudinea că nici o persoană de pe fața pământului nu știa ce se întâmplase cu mine.

Am avut un singur confident – fratele meu Mycroft. Îți datorez multe scuze, dragul meu Watson, dar era foarte important pentru mine să se creadă că sunt mort și sunt convins că nu ai fi putut scrie o relatare atât de convingătoare a nefericitului final dacă nu ai fi crezut chiar tu că este adevărat. De mai multe ori în ultimii trei ani am încercat să-ți scriu, dar de fiecare dată m-am temut că afecțiunea ta pentru mine te-ar conduce la vreo indiscreție care ar putea să-mi trădeze secretul. Din acest motiv am plecat de lângă tine în seara asta când mi-ai deranjat cărțile, pentru că în acel moment mă aflam în pericol și orice semn de surpriză și emoție din partea ta ar fi atras atenția asupra identității mele și ar fi condus la cele mai deplorabile și ireparabile rezultate. Cât despre Mycroft, am fost nevoit să am încredere în el ca să obțin banii de care aveam nevoie. În Londra, lucrurile nu s-au derulat atât de bine pe cât mă așteptam întrucât în urma procesului găștii lui Moriarty, doi dintre cei mai periculoși membri, cei mai răzbunători dușmani ai mei, au rămas în libertate. Prin urmare, am călătorit doi ani prin Tibet și m-am distrat vizitând Lhassa și petrecând câteva zile în compania marelui Lama. Poate ai citit despre remarcabilele explorări ale unui norvegian pe nume Sigerson, dar sunt sigur că nici nu te-ai gândit că primești vești de la amicul tău. Apoi am trecut prin Persia, am vizitat Mecca și am făcut o scurtă, dar interesantă vizită califului din Khartoum, rezultatele acesteia comunicându-le Biroului de Externe. Întorcându-mă în Franța, am petrecut câteva luni cercetând derivatele gudronului de huilă într-un laborator din Montpellier în sudul Franței. Spre satisfacția mea, la finalizarea acestuia și la aflarea veștii că doar unul dintre dușmanii mei mai rămăsese în Londra, mă pregăteam să revin, când acțiunile mele au fost grăbite de primirea veștii acestui remarcabil mister din Park Lane, care m-a atras nu doar pentru ceea ce reprezintă, ci și pentru că părea să-mi ofere cele mai stranii oportunități personale. Am venit îndată la Londra, am făcut o vizită pe strada Baker, am adus-o pe doamna Hudson în pragul isteriei și am descoperit că Mycroft îmi păstrase camerele și hârtiile exact așa cum fuseseră întotdeauna. Așa se face, dragul meu Watson, că astăzi la ora două mă găseam în vechiul meu fotoliu din vechea mea odaie, singura mea dorință fiind să-l pot vedea pe vechiul meu amic Watson așezat pe celălalt scaun, pe care de atâtea ori a stat.

Aceasta este remarcabila istorie pe care am ascultat-o în acea seară de aprilie – istorie care mi s-ar fi părut perfect incredibilă dacă nu ar fi fost confirmată de prezența siluetei înalte și subțiri, a chipului ager și nerăbdător pe care nu credeam să le mai văd vreodată. Aflase cumva de marea mea nenorocire și și-a arătat compasiunea mai degrabă prin comportament decât prin vorbe.

— Munca este cel mai bun antidot pentru supărare, dragul meu Watson, spuse el, și în seara asta am ceva de lucru pentru amândoi, iar, dacă ajungem la un final victorios, asta va influența viața unui om pe această planetă.

Degeaba l-am rugat să-mi spună mai mult.

— Vei auzi și vei vedea destul până dimineață, răspunse el. Avem de discutat despre trei ani din trecut. Hai să ne rezumăm la asta până la ora nouă și jumătate când vom porni în memorabila aventură a casei goale.

Într-adevăr, la acea oră era ca în vremurile de demult, mă aflam așezat în birjă lângă el, cu revolverul în buzunar și emoția aventurii în inimă. Holmes era rece, sever și tăcut. Cum licărea lumina lampadarelor pe trăsăturile lui aspre, am remarcat că avea sprâncenele încruntate de gânduri și ținea strânse buzele subțiri. Nu știam ce bestie sălbatică aveam să hăituim prin jungla întunecată a Londrei criminale, dar puteam fi sigur după purtarea acestui mare vânător că aventura urma să fie una dintre cele mai palpitante, în timp ce zâmbetul sarcastic care-i trecea când și când peste tristețea ascetică nu vestea lucruri bune pentru obiectul căutării noastre.

Credeam că ne îndreptăm spre strada Baker, dar Holmes a oprit birja la colțul Pieței Cavendish. Am remarcat că după ce a ieșit din birjă s-a uitat cercetând în stânga și-n dreapta și la fiecare colț de stradă se străduia din răsputeri să se asigure că nu este urmărit. Ruta noastră era mai mult ca sigur una specială. Cunoștințele lui Holmes despre străzile lăturalnice din Londra erau extraordinare, iar în situația de față mergea repede, cu pași siguri, printr-un labirint de garaje și grajduri, despre care n-am știut vreodată că existau. În final, am ajuns pe o stradă mică, cu case vechi și întunecate de-o parte și de alta prin care am ajuns în strada Manchester și, mai departe, în strada Blandford. Aici Holmes intră iute într-un pasaj strâmt, apoi într-o curte părăsită printr-o poartă de lemn și deschise cu o cheie ușa din spate a unei case. Am intrat împreună, iar el închise ușa în spatele nostru.

Era întuneric beznă, dar era evident că ne aflam într-o casă goală. Dușumeaua scârțâia și trosnea sub pașii noștri, iar eu, cu mâna întinsă, am atins un perete pe care tapetul atârna în fâșii. Degetele subțiri și reci ale lui Holmes mă apucară de încheietura mâinii și mă conduseră pe un hol lung până am întrezărit o fereastră întunecată în formă de evantai, deasupra ușii. Aici Holmes se întoarse brusc la dreapta și ne-am trezit într-o cameră goală, mare, pătrată, cu colțurile foarte întunecate, dar ușor luminată în centru de felinarele de vizavi. Nu era nici o lampă prin apropiere, iar fereastra era acoperită cu un strat gros de praf, astfel că de-abia ne puteam distinge trăsăturile. Tovarășul meu puse mâna pe umărul meu și-și apropie buzele de urechea mea.

— Știi unde ne aflăm? îmi șopti el.

— Pe strada Baker, desigur, am răspuns, uitându-mă prin fereastră.

— Exact. Ne aflăm în Camden House, chiar vizavi de fostul tău apartament.

— Dar de ce ne aflăm aici?

— Pentru că ne oferă o vedere excelentă asupra acelui pitoresc ansamblu arhitectonic. Pot să te rog, dragul meu Watson, să te apropii de fereastră, având grijă să nu fi văzut, și să te uiți la vechile noastre odăi, punctul de plecare al atâtora dintre aventurile noastre? Vom vedea dacă cei trei ani de absență mi-au diminuat în întregime capacitatea de a te surprinde.

M-am apropiat încet și m-am uitat la cunoscuta fereastră. Când mi-a căzut privirea asupra acesteia, mi s-a tăiat răsuflarea și am scos un sunet de uimire. Storurile erau trase și în cameră era o lumină puternică. Înăuntru se vedea umbra unui bărbat așezat pe scaun și lăsat mult pe spate, un contur întunecat pe fundalul luminos al ferestrei. Nu era nici o îndoială: postura capului, umerii lați, trăsăturile ascuțite... Chipul era întors pe jumătate, efectul fiind cel dat de siluetele întunecate pe care bunicii noștri le înrămau. Era o reproducere perfectă a lui Holmes. Am fost atât de uimit încât am întins mâinile să mă asigur că el se află tot lângă mine. Corpul îi tresălta râzând încet.

— Ei bine? mă întrebă.

— Dumnezeule! am strigat, este minunat.

— Sper că nici vârsta și nici apucăturile nu mi-au ruginit infinita îndemânare, spuse el, și am recunoscut în vocea lui bucuria și mândria unui artist în fața creației sale. Chiar seamănă cu mine, nu-i așa?

— Aș fi gata să jur că tu ești.

— Meritul operei îi revine domnului Oscar Meunier din Grenoble, care a petrecut câteva zile făcând acest mulaj. Este un bust din ceară. Restul l-am aranjat chiar eu, în această după-amiază, în timpul vizitei în strada Baker.

— Dar de ce?

— Deoarece, dragul meu Watson, am avut cel mai bun motiv să conving anumiți oameni că sunt acolo când eu de fapt sunt în altă parte.

— Și credeai că îți sunt supravegheate camerele?

— Știam că sunt supravegheate.

— De cine?

— De vechii mei inamici, Watson. De încântătoarea societate al cărei lider zace pe fundul prăpastiei Reichenbach. Ți-aduci aminte că ei și doar ei știau că sunt încă în viață. Mai devreme sau mai târziu aveau să creadă că mă voi întoarce în apartamentul meu. Au urmărit încontinuu și în dimineața aceasta m-au văzut sosind.

— De unde știi?

— Pentru că le-am recunoscut santinela când m-am uitat pe fereastră. E un tip destul de inofensiv, pe nume Parker, un hoț care obișnuia să-și stranguleze victimele și un remarcabil interpret de cântece evreiești din harfă. Nu aveam nimic cu el. Dar aveam ceva de împărțit cu persoana mult mai importantă din umbra acestuia, prietenul intim al lui Moriarty. Cel care a aruncat cu pietre de pe stâncă, cel mai viclean și periculos criminal din Londra. El este cel care se află pe urmele mele în seara asta, Watson, și tot el este cel care nu are nici cea mai mică idee că noi îl urmărim la rândul nostru.

Ușor, ușor, planurile prietenului meu ieșeau la iveală. Din acest adăpost avantajos, spionii erau spionați, iar urmăritorii – urmăriți. Umbra colțuroasă de sus era momeala, iar noi eram vânătorii. Tăcuți, stăteam împreună în întuneric și priveam siluetele grăbite care treceau încontinuu prin fața noastră. Holmes era tăcut și încremenit, dar mi-am dat seama că era extrem de atent și că ochii lui erau fixați la trecători. Era o noapte rece și furtunoasă și vântul pătrunzător șuiera pe strada lungă. Mulți oameni se mișcau încolo și-ncoace, majoritatea înfofoliți în haine. O dată sau de două ori mi s-a părut că am mai văzut aceeași persoană înainte și am remarcat în mod special doi bărbați care păreau să se adăpostească de vânt la intrarea unei case mai sus pe stradă. Am încercat să atrag atenția tovarășului meu, dar el arătă o ușoară manifestare de nerăbdare și continuă să se uite în stradă. Nu o dată a bătut nervos din picioare și rapid cu degetele pe perete. Îmi era evident că devenea neliniștit și că planurile nu îi ieșeau cum sperase. În final, pe măsură ce se apropia miezul nopții și strada se golea, începu să meargă încolo și-ncoace prin cameră, într-o agitație de necontrolat. Tocmai voiam să-i spun ceva când mi-am ridicat privirea spre fereastra luminată și, din nou, am avut o surpriză aproape la fel de mare ca prima oară. L-am apucat pe Holmes de braț și am arătat în sus.

— Umbra s-a mișcat! am spus.

Într-adevăr, nu mai era profilul, ci spatele, întors acum spre noi. Cu siguranță, trecerea celor trei ani nu-i domoliseră temperamentul sau nerăbdarea dându-i o inteligență mai puțin vioaie.

— Desigur că s-a mișcat, spuse el, crezi că o dădeam în bară chiar atât de prostește, Watson, încât să plasez pur și simplu un manechin ușor de observat și să mă aștept ca unii dintre cei mai ageri oameni din Europa să fie păcăliți? Ne aflăm în această cameră de două ore, așa că doamna Hudson a făcut câteva schimbări la manechin, de opt ori sau, mai exact, o dată la un sfert de oră. Îl manevrează din față, astfel încât umbra ei să nu fie văzută. Ah!

Inspiră adânc, pătrunzător, plin de emoție. În lumina palidă i-am văzut capul aplecat în față, întreaga sa ființă încremenită de atenție. Afară strada era complet goală. Poate că cei doi bărbați încă mai erau înghesuiți la ușa de la intrare, dar nu-i mai puteam vedea. Totul era nemișcat și întunecat în afară de acel paravan puternic luminat în galben din fața noastră cu silueta neagră conturată în centru. Din nou, în liniștea completă, am auzit acel sunet vag, șuierător care trăda o emoție intensă suprimată. În secunda următoare mă trase în cel mai întunecat colț al odăii și i-am simțit mâna pe buze, avertizându-mă. Degetele care mă țineau tremurau. Nicicând nu-mi mai văzusem amicul atât de mișcat și totuși strada întunecată încă se întindea solitară în fața noastră.

Dar deodată mi-am dat seama de ceea ce simțurile sale ascuțite deja distinseseră. Am auzit un sunet slab, tainic, dar nu dinspre strada Baker, ci chiar din spatele casei în care ne ascundeam. O ușă s-a deschis și s-a închis. O secundă mai târziu se auzeau pași prin hol – pași care voiau să fie silențioși, dar al căror sunet reverbera puternic în casa goală. Holmes s-a ghemuit lângă perete și eu am făcut la fel, mâna apropiindu-se de mânerul revolverului. Uitându-mă prin întuneric, am văzut slab conturul unui bărbat, cu o nuanță mai închisă de negru decât întunericul din ușa deschisă. A stat o secundă și apoi s-a furișat amenințător mai departe în cameră, ghemuindu-se. Era la câțiva pași de noi, sinistru, și mă hotărâsem să-l înfrunt când am realizat că nu știa de prezența noastră acolo. A trecut pe lângă noi, s-a strecurat până la fereastră, foarte ușor și fără zgomot, și a ridicat o jumătate de picior. Se lăsă la acel nivel și atunci, lumina de afară, care nu mai era palidă din cauza prafului, îi căzu pe față. Omul părea că-și iese din piele de emoție. Ochii îi străluceau puternic și trăsăturile îi tremurau spasmodic. Era un om în vârstă, cu un nas subțire proeminent, frunte înaltă, chel și cu o mustață uriașă încărunțită. Jobenul era tras pe ceafă și sub pardesiul deschis se vedea pieptarul de la o ținută de seară. Avea un chip slab, dar oacheș, marcat de riduri adânci, sălbatice. În mână avea ceva care semăna cu un baston, dar când l-a pus pe podea, a scos un sunet metalic. Apoi, din buzunarul pardesiului scoase un obiect greoi și se adânci într-o îndeletnicire la finalul căreia se auzi o pocnitură ascuțită, tare, asemănătoare zgomotului scos de un arc sau un zăvor care se închide. Fiind în continuare îngenuncheat pe podea, se aplecă în față și își puse toată forța și greutatea pe o pârghie, rezultatul fiind un sunet șuierător, amețitor care s-a sfârșit, încă o dată, cu o pocnitură puternică. Apoi s-a îndreptat și am văzut că în mână avea un fel de pușcă cu patul ușor deformat. Trase închizătorul, puse ceva înăuntru și puse piedica. Apoi ghemuindu-se, sprijinii capătul țevii de pervazul ferestrei deschise și i-am văzut mustața atârnând peste patul puștii și ochii lucindu-i pe măsură ce cerceta împrejurimile. Când a sprijinit patul puștii de umăr am auzit un geamăt de satisfacție și am văzut uimitoarea țintă, conturul negru de pe fundalul galben înfățișându-se clar în fața ochilor lui. Timp de o secundă rămase nemișcat. Apoi degetul i se încleștă pe trăgaci. Se auzi un șuierat straniu, puternic și zăngănitul prelung al geamului spart. În acel moment Holmes se repezi ca un tigru în spatele țintașului și-l dărâmă cu fața în jos. Acesta se ridică într-o secundă și cu o forță convulsivă îl apucă pe Holmes de gât, dar l-am lovit eu cu patul revolverului și căzu din nou pe podea. Am căzut peste el și, în timp ce-l țineam, Holmes fluieră. Se auzi tropăitul pașilor alergând pe ciment și doi polițiști în uniformă și un detectiv în haine civile intrară în grabă pe intrarea principală și apoi în cameră.

— Tu ești, Lestrade? întrebă Holmes.

— Da, domnule Holmes, am preluat chiar eu sarcina. Mă bucur să vă văd înapoi în Londra, domnule.

— Cred că ai nevoie de puțin ajutor, neoficial. Trei crime nerezolvate într-un an nu prea merge, Lestrade. Dar în cazul misterului Molesey te-ai descurcat, nu ca de obicei, adică să spunem că te-ai descurcat binișor.

Ne ridicarăm toți în picioare, prizonierul respirând greu, de fiecare parte a sa fiind câte un ofițer de poliție robust. În stradă deja începuseră să se adune câțiva gură-cască. Holmes se duse la fereastră, o închise și trase jaluzelele. Lestrade făcuse rost de două lumânări și polițiștii își scoaseră lanternele. În final, puteam să văd prizonierul.

Fața care se întoarse spre noi era extrem de virilă și totuși sinistră. Cu o frunte de filosof și un maxilar senzual, bărbatul trebuie să fi avut predispoziție atât pentru bine, cât și pentru rău. Dar nimeni nu se putea uita în ochii săi albaștri și cruzi, cu pleoape căzute batjocoritor, sau la nasul agresiv și la fruntea brăzdată și amenințătoare fără să vadă cele mai clare semne ale firii periculoase. Nu ne băga în seamă pe nici unul, dar ochii îi erau fixați pe chipul lui Holmes cu o expresie plină de ură și uimire, în egală măsură.

— Ticălosule! mormăia întruna. Isteț, isteț ticălos!

— Ah, colonele! exclamă Holmes aranjându-și gulerul șifonat. „Călătoriile sfârșesc cu întâlnirea îndrăgostiților”, spune o veche piesă. Nu cred că am avut plăcerea să vă văd de când m-ați gratulat cu acele mici atenții pe când mă aflam pe tăpșanul de deasupra prăpastiei Reichenbach.

Colonelul se uita în continuare la chipul amicului meu, ca un om în transă.

— Ticălos șiret ce ești! era tot ce putea spune.

— Încă nu te-am prezentat, spuse Holmes. Domnilor, vi-l prezint pe domnul colonel Sebastian Moran, fost membru în armata indiană a Maiestății Sale și cel mai bun vânător de pradă mare pe care l-au dat vreodată Indiile. Cred că nu mă înșel, colonele, când afirm că a rămas neegalată colecția dumneavoastră de tigri.

Bătrânul fioros nu spuse nimic, dar continua să se uite urât la tovarășul meu cu acei ochi sălbatici și mustața țepoasă, el însuși semănând foarte mult cu un tigru.

— Mă mir că stratagema mea simplă a înșelat un vânător bătrân ca dumneata, spuse Holmes. Cred că îți este foarte cunoscută. Nu ai priponit niciodată un ied de un copac, nu te-ai ascuns în copac deasupra cu pușca în mână, nu ai așteptat ca momeala să atragă tigrul? Casa goală este copacul meu, iar dumneata ești tigrul meu. Probabil că ai avut alte arme de rezervă în cazul în care apăreau mai mulți tigri sau presupunând prin absurd că nu mai nimereai ținta. Acestea, și arătă de jur-împrejur, sunt celelalte arme ale mele. Comparația este perfectă.

Colonelul Moran sări în față cu un mârâit de furie, dar polițiștii îl traseră înapoi. Furia de pe chipul lui era evidentă.

— Mărturisesc că mi-ai făcut o surpriză, spuse Holmes. Nu m-am gândit că tocmai dumneata vei folosi această casă goală și această convenabilă fereastră. Mi te închipuisem operând din stradă, unde te așteptau amicul meu Lestrade și oamenii lui. Cu această excepție, totul a decurs cum mă așteptam.

Colonelul Moran se întoarse către Lestrade.

— Poate că ai sau poate că nu ai un motiv bun ca să mă arestezi, spuse el, dar nu este nici un motiv pentru care ar trebui să suport ironiile acestui om. Dacă mă aflu în mâna legii, atunci lucrurile să fie făcute legal.

— Bine, cred că-i destul de rezonabil, a fost de acord Lestrade. Domnule Holmes, mai ai ceva de zis înainte să plecăm?

Holmes ridicase puternica armă pneumatică de pe podea și îi examina mecanismul.

— O armă admirabilă și unică, spune el, silențioasă și cu bătaie extraordinară. L-am cunoscut pe Von Herder, mecanicul german orb care a construit-o în urma comenzii primite de la defunctul profesor Moriarty. De câțiva ani știu de existența ei, dar până acum nu am avut șansa s-o încerc. Vreau să-ți atrag atenția la ea în mod special, Lestrade, și la gloanțele potrivite.

— Poți să ai încredere că o vom cerceta, domnule Holmes, spuse Lestrade în timp ce toți se îndreptau către ușă. Mai e ceva?

— Vreau doar să te întreb, ce acuzație preferi?

— Ce acuzație, domnule? Bineînțeles că tentativa de omor asupra domnului Sherlock Holmes.

— Nu Lestrade. Nu am de gând să particip la această problemă. Dumitale și numai dumitale îți revine meritul de a fi efectuat această remarcabilă arestare. Da, Lestrade, te felicit! Cu obișnuitul tău amestec fericit de viclenie și îndrăzneală, l-ai prins.

— L-am prins! Pe cine, domnule Holmes?

— Pe cel pe care întreaga poliție l-a căutat fără nici un rezultat, pe colonelul Sebastian Moran, care l-a împușcat pe onorabilul Ronald Adair, cu un glonte expandabil, dintr-o pușcă pneumatică, prin fereastra deschisă de la etajul al doilea al casei din Park Lane, numărul 427, pe data de 30 luna trecută. Aceasta-i acuzația, Lestrade. Iar acum, Watson, dacă poți suporta curentul de la fereastra spartă, cred că o jumătate de oră în biroul meu la un trabuc îți va aduce o porție bună de amuzament.

Vechile noastre camere rămăseseră neschimbate sub supravegherea lui Mycroft și prompta îngrijire a doamnei Hudson. Adevărat, când am intrat am remarcat o ordine perfectă, iar vechile repere erau toate la locul lor. Erau și colțul cu substanțe chimice, și masa cu furnir din scândură de brad. Pe un raft, era un rând cu albume cu tăieturi din ziare și cărți de referință pe care mulți compatrioți de-ai noștri ar fi fost fericiți să le vadă arse. Diagramele, cutia de la vioară și suportul pipei – chiar și papucul persan care conținea tutunul – pe toate le-am văzut uitându-mă în jurul meu. Erau doi ocupanți în cameră – unul, doamna Hudson, care ne-a zâmbit amândurora când am intrat; celălalt, manechinul ciudat care a jucat un rol atât de important în aventurile din acea seară. Era un model colorat, din ceară, al prietenului meu, atât de perfect executat încât era un duplicat perfect. Era așezat pe o masă cu piedestal, cu un halat vechi de-al lui Holmes astfel înfășurat în jurul lui, încât, din stradă, iluzia era perfectă.

— Sper că ai luat toate măsurile de precauție, doamnă Hudson, spuse Holmes.

— Am mers în genunchi domnule, exact cum mi-ați spus.

— Evident. Ai îndeplinit sarcina foarte bine. Ai observat unde s-a dus glonțul?

— Da, domnule. Mă tem că v-a stricat frumosul bust întrucât a trecut chiar prin cap și s-a turtit de perete. L-am luat eu de pe covor. Iată-l!

Holmes mi-l arătă.

— Un glonte cu vârf moale de revolver, după cum îți dai seama, Watson. E un lucru genial aici pentru că cine s-ar fi așteptat să găsească așa ceva tras dintr-o pușcă cu arc? Bine, doamnă Hudson, îți sunt îndatorat pentru ajutorul dumitale. Iar acum, Watson, așază-te încă o dată în vechiul tău scaun, pentru că sunt câteva lucruri pe care aș vrea să le discut cu tine.

Își aruncase halatul ponosit, iar acum era vechiul Holmes, îmbrăcat în halatul grișoarece pe care l-a luat din cuier.

— Siguranța bătrânului vânător nu și-a pierdut fermitatea și nici ochii acuratețea, spuse el râzând, pe măsură ce inspecta fruntea zdrobită a bustului.

— Exact prin centrul părții din spate a capului și fix prin creier. Era cel mai bun țintaș din India și cred că mai sunt câțiva mai buni în Londra. N-ai auzit de el?

— Nu, n-am auzit.

— Of, of, așa-i celebritatea! Dar, dacă-mi amintesc bine, nu auziseși nici de profesorul James Moriarty, posesorul uneia din cele mai grozave minți ale secolului. Dă-mi indexul de biografii de pe raft.

Dădu paginile leneș, trântit în scaunul său și pufăind nori de fum din trabuc.

— Colecția mea, la litera „M”, este grozavă, spuse el. Doar Moriarty este îndeajuns pentru a face orice literă măreață și iată-i pe Morgan „Otrăvitorul”, și Merriden, a cărui amintire e abominabilă, și Matheus, care mi-a scos caninul stâng în camera de așteptare de la Charing Cross, și, în sfârșit, iată-l pe prietenul nostru din seara asta.

Mi-a dat cartea și am citit: „Moran, Sebastian, colonel, șomer. Fost prim-pionier în Bengalore. Născut: Londra, 1840. Fiu al domnului Augustus Moran, C.B., fost ministru britanic în Persia. Educat la Eton și Oxford. A luptat în campaniile din Jowaki, Afganistan, Clearasiab (urgențe), Sherpur și Kabul. Autor al lucrărilor: Vânatul mare din vestul Himalayei, 1881; Trei luni în junglă, 1884; adresa: str. Condnit. Cluburi frecventate: The Anglo-Indian Tankerville, Bagatelle Card Club”.

Pe margine se putea citi scrisul migălos al lui Holmes: „Al doilea cel mai periculos om din Londra”.

— E uimitor, spusei înmânându-i volumul. Acest om are cariera unui soldat onorabil.

— Adevărat, răspunse Holmes. S-a descurcat bine, până la un punct. A fost întotdeauna un om cu nervi de oțel, iar în India încă se mai povestește despre cum s-a târât printr-un canal de scurgere după un tigru ucigaș de oameni. Știi, Watson, sunt unii copaci care cresc până la o anumită înălțime, iar apoi dezvoltă o dorință dizgrațioasă de a ieși din comun. O s-o remarci adeseori și la oameni. Eu am o teorie conform căreia individul reprezintă în dezvoltarea sa întreaga linie a strămoșilor lui și o astfel de turnură către bine sau rău se datorează unei puternice influențe survenite în arborele genealogic. Astfel, omul a devenit esența istoriei propriei familii.

— Desigur, este ușor fantezistă.

— Ei bine, nu mai insist asupra ei. Indiferent de cauză, colonelul Moran a luat-o pe căi greșite. Fără să fi fost vreun scandal public, India nu l-a mai suportat. S-a retras, a venit la Londra și, din nou, a căpătat un renume prost. Pe atunci a fost căutat de profesorul Moriarty pentru care a lucrat un timp ca șef de personal. Moriarty îi furniza bani din plin și l-a folosit doar la două-trei lovituri de clasă pe care un criminal de rând nu le-ar fi putut îndeplini. Sigur îți aduci aminte de moartea doamnei Stewart, din Lander, în 1887. Nu? Ei bine, sunt sigur că Moran a făcut-o; dar nu s-a putut dovedi nimic. Atât de bine ascuns era colonelul, încât nici chiar când banda i-a fost dezbinată nu l-am putut incrimina. Mai ții minte că atunci când te-am vizitat la apartament am tras obloanele de teama unei puști pneumatice? Desigur ai crezut că mă port bizar. Știam exact ce fac, deoarece știam de existența acestei uimitoare puști și, de asemenea, știam că unul din cei mai buni țintași din lume se afla în spatele ei. Când ne aflam în Elveția, ne-a urmărit împreună cu Moriarty și nu am nici o îndoială că el este cel care mi-a oferit cele cinci minute de iad pe tăpșanul de la Reichenbach. Îți închipui că am citit foarte atent ziarele, în timpul șederii mele în Franța, așteptând prima ocazie să-l prind. Atâta timp cât el era liber în Londra, viața mea nu avea sens. Zi și noapte umbra lui m-ar fi bântuit și ocazia ar fi venit mai devreme sau mai târziu. Ce puteam face? Nu puteam să-l împușc pur și simplu, că intram în boxa acuzaților. N-ar fi folosit la nimic dacă apelam la un magistrat. N-ar fi putut interveni doar în baza unei suspiciuni. Astfel că nu puteam face nimic. Dar am urmărit veștile despre ultimele crime, pentru că știam că, mai devreme sau mai târziu, tot l-aș fi prins. Apoi a survenit moartea lui Ronald Adair. În sfârșit, mi se ivise ocazia! Știind ce a făcut, nu era logic că autorul fusese colonelul Moran? A jucat cărți împreună cu tânărul; l-a urmărit acasă de la club; l-a împușcat prin fereastra deschisă. Nu era nici o îndoială. Doar gloanțele sunt de ajuns ca să-i pună lațul de gât. Am venit aici de îndată. Am fost văzut de santinelă și știam că aceasta îi va atrage atenția colonelului. Își va fi dat seama curând că întoarcerea mea avea legătură cu crima și se va fi alarmat teribil. Eram sigur că va încerca DE ÎNDATĂ să mă elimine și, în acest scop, va aduce arma crimei. I-am lăsat o țintă excelentă la fereastră și, după ce am anunțat poliția că ar putea fi nevoie de ei – apropo, Watson, le-ai remarcat prezența în pragul ușii cu o acuratețe infailibilă – , am ocupat un loc de observare care mi s-a părut prudent și nici prin gând nu mi-a trecut că el va alege același loc pentru atac. Acum, dragul meu Watson, mai e ceva care trebuie să-ți explic?

— Da, spusei. Nu-mi este clar care au fost motivele colonelului Moran pentru asasinarea onorabilului Ronald Adair.

— Ah! Dragul meu Watson, aici intrăm în domeniul ipotezelor, unde cea mai logică minte poate greși. Fiecare poate crea propriile supoziții pe baza dovezilor prezente, iar ale tale pot fi la fel de corecte ca ale mele.

— Înseamnă că deja ți-ai format o ipoteză?

— Cred că evenimentele nu sunt prea greu de explicat. A reieșit că tânărul Adair și colonelul Moran câștigaseră împreună o sumă considerabilă de bani. Acum fără îndoială că Moran trișase – asta o știam de mult. Cred că în ziua crimei, Adair a descoperit că Moran trișa. E foarte probabil ca, într-un cadru intim, să fi vorbit cu el și să-l fi amenințat că-l demască dacă nu renunță la apartenența la club și promite că niciodată nu va mai juca cărți. E puțin probabil ca un tânăr ca Adair să iște un scandal monstruos prin demascarea unui bărbat bine cunoscut și mult mai în vârstă decât el. Probabil că a acționat așa cum am sugerat. Excluderea din club ar fi însemnat ruina pentru Moran, care trăia de pe urma câștigurilor ilicite de la jocul de cărți. Prin urmare, l-a ucis pe Adair care, în acel moment, încerca să-și dea seama câți bani trebuia să returneze el, întrucât nu putea profita de pe urma jocului necinstit al partenerului său. A încuiat ușa pentru cazul în care doamnele l-ar putea surprinde și insistă să afle ce făcea cu acele nume și monede. Crezi că merge?

— N-am nici o urmă de îndoială că ai descoperit adevărul.

— Se va confirma sau infirma la proces. Între timp, fie ce-o fi, colonelul Moran nu ne va mai deranja, celebra pușcă pneumatică a lui Von Herder va împodobi Muzeul Scotland Yard-ului, iar domnul Sherlock Holmes va fi încă o dată liber să-și dedice viața examinării acelor mici probleme interesante pe care viața complexă a Londrei ni le oferă din plin.