Discurs asupra metodei de Descartes carti filozofie
Aa
Discurs asupra metodei de Descartes
DISCURS ASUPRA METODEI DE A NE CONDUCE
BINE RAȚIUNEA ȘI A CĂUTA ADEVĂRUL
În anul 1637, René Descartes publică „Discursul asupra metodei”, prima sa lucrare, ce avea să-i consacre renumele.
Apărută în zorii evului modern, lucrarea lui Descartes inaugurează începutul raționalismului în filosofia modernă, orientare ce s-a dezvoltat tot mai mult în secolele XVII și XVIII, în lupta cu misticismul și teologismul, pentru triumful gândirii libere, descătușate de dogmatismul medieval și scolastic.
„Discursul” lui Descartes, poate fi considerat, împreună cu ,,Novum Organum” al lui Bacon, printre operele filosofice cele mai reprezentative ale secolului XVII, care au pus bazele noii filosofii, întemeiată pe rațiune și experiență.
Operă de sinteză, redusă ca proporții, „Discursul” expune, într-o formă concisă, cele mai importante idei ale filosofiei lui Descartes, care au fost apoi completate și dezvoltate într-o serie de alte lucrări, publicate mai târziu. Din această cauză, credem că este necesar ca, atunci când vorbim despre „Discurs”, să facem unele referiri la întreaga operă a filosofului.
Filosofia carteziană marchează începutul unei noi orientări în gândirea filosofică, caracterizată, în primul rând, prin folosirea rațiunii ca criteriu de verificare a cunoștințelor și prin tendința de a găsi mijlocul cel mai eficace, cu ajutorul căruia se poate ajunge la adevăr. Prin aceasta, filosofia carteziană corespunde unei necesități a momentului istoric în care apare.
Descartes trăiește în prima jumătate a secolului XVII, epocă ce se caracterizează printr-o nouă atitudine a omului față de natură și printr-o luptă hotărâtă de emancipare a rațiunii de sub autoritatea dogmei. Omul de știință modern își îndreaptă atenția spre natură ca spre singurul obiect de cercetare științifică. Natura nu mai este privită ca o ,,res diaboli” (un „lucru al diavolului”), ca în scolastică, ci ca o „res hominis” (un „lucru al omului”), care așteaptă să fie studiată și cercetată pentru a-și dezvălui tainele. Dezvoltarea științei și a gândirii filosofice moderne era legată direct de apariția și dezvoltarea burgheziei, clasă pe atunci în ascensiune și progresistă, purtătoare a unui nou mod de producție, care avea nevoie de progresul științei și al tehnicii. Știința, legată de nevoile practice ale societății, trebuia fundamentată pe principii metodologice noi, care să servească acestui scop. Era necesară o nouă metodă, care să stea la baza științelor naturii, care să facă posibilă invenția, descoperirea. Scolastica – metodă bazată pe silogistica formală – nu putea fi folosită în actuala situație a dezvoltării științelor, ba dimpotrivă, constituia o piedică în calea acesteia. Savanții și filosofii vremii au căutat să descopere o nouă metodă, aplicabilă științelor experimentale ale naturii. Bacon, Galilei, Hobbes, Descartes și alți gânditori din această epocă s-au preocupat de problema metodei. Felul în care au rezolvat-o diferă de la unii la alții, dar ceea ce au comun e faptul că, pentru toți, noua metodă trebuia să fie un instrument eficace al științei, care să permită scrutarea naturii și descoperirea adevărului incontestabil.
Adevărul putea fi numai unul singur. El trebuia căutat în natură, nu dincolo de aceasta, într-o lume transcendentă, cum făcuseră teologii evului mediu. Omul de știință modern cercetează universul material, căutând să descopere legile după care se produc fenomenele. Matematica, fizica, astronomia și alte științe, care se dezvoltă în secolul XVII, creează o viziune nouă asupra lumii, care va sta la baza filosofiei moderne.
Dezvoltarea materialismului modern din secolul XVII se face în luptă cu scolastica medievală, care refuza cu încăpățânare să admită noile adevăruri descoperite de știință. Este epoca unei adevărate terori dezlănțuite împotriva savanților și a filosofilor care se ridicau împotriva dogmatismului și teologismului obscurantist medieval. Este epoca inchiziției, care veghia cu strășnicie ca orice operă științifică sau filosofică bazată pe principiile descoperite de știință și care contrazicea dogmele bisericii să fie trecută la index, iar autorul, condamnat. Este epoca spiritului de luptă și de sacrificiu pentru triumful științei și al gândirii libere.
Filosofia modernă este ideologia burgheziei în luptă împotriva feudalismului, care este o caracteristică generală a secolului XVII în apusul Europei. Formele pe care le-a îmbrăcat această luptă, însă, diferă în funcție de condițiile concrete și de particularitățile procesului de dezvoltare social-istorică în diferite țări. În Anglia, de exemplu, țară care se dezvoltă de timpuriu și rapid pe drumul capitalismului, burghezia este o clasă puternică, care săvârșește prima revoluție burgheză. În aceste condiții, pe plan ideologic, s-a putut dezvolta o concepție pronunțat materialistă (Bacon, Hobbes), ca armă de luptă a burgheziei engleze împotriva ideologiei scolastice, pe care se sprijinea feudalismul.
În patria lui Descartes, Franța, care se dezvoltă în alte condiții, atacul direct împotriva feudalismului a avut loc cu un secol și jumătate mai târziu decât în Anglia. Aici, dezvoltarea relațiilor capitaliste, dezvoltarea burgheziei a fost mult mai înceată decât în Anglia. Feudalismul și catolicismul reprezentau aici cele două forțe dominante, care se sprijineau reciproc. Burghezia franceză, slab dezvoltată, nu era încă destul de puternică pentru a lupta direct împotriva feudalismului. De aceea, ea este obligată să trăiască și să se dezvolte în limitele statului absolutist feudal. În consecință, ideologia burgheziei franceze nu s-a putut dezvolta, nici ea, pe linia unei concepții materialiste consecvente, bineînțeles, în limitele în care era posibil în filosofia premarxistă.
Burghezia franceză a fost nevoită să găsească, în această epocă, forme de compromis și în ideologie să facă concesii prin care se evita lupta directă împotriva feudalismului. Din aceste cauze, burghezia franceză, neputând promova un materialism consecvent, a fundamentat raționalismul.
Raționalismul a jucat, în dezvoltarea gândirii umane, un mare rol pozitiv în lupta împotriva misticismului, a obscurantismului și a dogmatismului medieval. În numele rațiunii libere, au fost atacate dogmele scolastice și formele de organizare ale societății feudale. Timp de două secole, raționalismul a cunoscut o largă răspândire, exercitând o puternică influență asupra dezvoltării gândirii moderne.
Descartes a fost primul raționalist francez. Raționalismul său marchează începutul eliberării rațiunii de sub tutela dogmatismului teologic. Filosofia carteziană reflectă, pe plan ideologic, momentul istoric al dezvoltării sociale și politice din Franța secolului XVII, ea este ideologia burgheziei franceze, care luptă pentru emancipare economică și spirituală.
* * *
René Descartes s-a născut la 31 martie 1596, în orășelul La Haye (Touraine). Urmează cursurile colegiului iezuit din La Flèche, dar este curând nemulțumit de învățământul scolastic din colegiu, care nu-i putea satisface curiozitatea nemăsurată și nici nu-i putea asigura o pregătire temeinică în științele experimentale, pentru care simțea o atracție deosebită. Părăsește colegiul, animat de dorința de a se cultiva cât mai mult, studiind în „cartea cea mare a naturii”.
După ce-și ia licența în drept la Universitatea din Poitiers, Descartes se înrolează în armată, pentru a avea ocazia să călătorească, pentru ca, în contact cu lumea, să poată găsi răspuns la întrebările ce-l frământau și să descopere ceea ce nu putuse afla în cărțile scolasticilor.
Ca militar, călătorește în diferite țări, vizitează și cunoaște pe mulți învățați ai vremii, cu care va purta corespondență toată viața. Mai târziu, Descartes se retrage în Olanda, „țara toleranței”, unde-și va elabora opera științifică și filosofică, născută în mintea sa încă cu mult înainte. Spre sfârșitul vieții (1649), el primește invitația reginei Cristina a Suediei, să vină la curtea ei, dar, având o sănătate șubredă, nu poate suporta clima rece a țării, se îmbolnăvește și moare, la 11 februarie 1650.
Opera lui Descartes cea mai importantă o constituie lucrările: „Regulae ad directionem ingenii” (Reguli pentru îndrumarea rațiunii), care pare să dateze de pe la 1628, dar a fost publicată postum, abia în anul 1701; „Discours de la méthode pour bien conduire sa raison et chercher la vérité dans les sciences” (Discurs asupra metodei de a ne conduce bine rațiunea și a căuta adevărul în științe), 1637; „Meditationes de prima philosophia” (Meditații metafizice), 1641; „Principia philosophiae” (Principiile filosofiei), 1644 și „Les passions de l’âme” (Pasiunile sufletului), 1649. La acestea, mai trebuie să adăugăm și cele șase volume de corespondență, în care Descartes își exprimă mai liber ideile filosofice.
Descartes a fost, încă din tinerețe, animat de dorința de a scrie o mare operă[1] care să cuprindă într-un sistem toate cunoștințele timpului. Această lucrare urma să fie ceva asemănător cu ceea ce încercase contemporanul său mai bătrân din Anglia, Francis Bacon, când își propusese să scrie a sa „Instauratio magna”, proiectată ca o enciclopedie a vremii. În afară de faptul că proiectul unor asemenea lucrări depășește puterile unui singur om – oricât de mari ar fi inteligența și capacitatea sa de sinteză – ele n-au putut fi duse la bun sfârșit și din alte motive. În timp ce Bacon a fost împiedicat, în parte, de ambițiile sale politice, Descartes, care și-a dedicat întreaga viață științei, nu și-a putut termina și publica tratatul, pentru că nu a avut curajul de a tipări o asemenea lucrare în condițiile de atunci.
Opera lui Descartes era întemeiată pe principiile noii științe, dezvoltată de Copernic, Galilei, Keppler și alții. Lucrarea era aproape terminată, când, în 1633, Descartes află de condamnarea lui Galilei, pentru că susținuse teoria heliocentrică. Descartes, care nu voia să intre în conflict cu autoritățile bisericești, s-a hotărât să nu-și publice tratatul. Abia mult mai târziu, în 1644, el a tipărit o altă lucrare, „Principiile filosofiei” în care a concentrat tot ce era esențial din fizica sa.
Descartes împlinea patruzeci de ani, fără să fi publicat ceva. Numele său ajunsese cunoscut în rândul savanților din Franța și de peste hotare, fie din corespondența pe care o purta cu mulți, fie prin intermediul lui Mersenne, secretarul și prietenul său.
Pentru a-și justifica renumele, Descartes se hotărăște să aleagă trei capitole din „Tratatul despre lumină” pe care să le publice. Cum cele trei capitole alese – „Dioptrica”, „Meteorii” și „Geometria” – nu constituiau o lucrare completă și unitară, Descartes se simte obligat să scrie o introducere, un discurs preliminar, în care să-și expună sumar concepția și principiile generale, fără de care construcția din cele trei capitole își pierdea orice semnificație, orice fundament. Așa a luat naștere vestitul „Discurs asupra metodei”.
„Discursul” nu este scris în latină, – cum se obișnuia pe atunci, – ci în franceză, limba poporului. Aceasta vădește tendința autorului de a se adresa marelui public și, astfel, filosofia scapă din cercul restrâns al cercetătorilor și capătă o mai largă răspândire. La baza acestui fapt stă concepția lui Descartes, care considera că „rațiunea este, în mod firesc, egală la toți oamenii” și, ca atare, toți au posibilitatea să cunoască adevărul, dacă vor ști să-și conducă bine rațiunea. Opiniile diferite pe care le au oamenii provin din faptul că ei nu folosesc același criteriu în aplicarea rațiunii. „Diversitatea vederilor noastre nu provine din aceea că unii au mai multă rațiune decât alții, ci numai din aceea că ne conducem gândurile pe căi diferite… ”; pentru a putea cunoaște adevărul, nu este deajuns să „avem mintea sănătoasă, principalul este să o folosim bine”. Pentru a pune de acord diferitele păreri ale oamenilor, trebuiau stabilite căile și regulile pe care să le urmeze rațiunea, pentru a se ajunge la aceleași concluzii. Descartes își scrie „Discursul” cu intenția – mărturisită – de a arăta și altora căile urmate de el în cunoaștere, pentru a putea ajunge la adevăr. Aceste căi sunt considerate de el îndreptare pentru rațiune, care să fie urmate de fiecare om dornic să descopere adevărul.
Adevărul nu poate fi decât unul singur, pentru că nu pot exista mai multe adevăruri asupra aceleiași chestiuni. Părerile diferite întâlnite de Descartes în cărțile citite în școală au întărit convingerea filosofului asupra caracterului îndoielnic al adevărurilor scolastice. „Luând în seamă câte păreri diferite pot fi, cu privire la o aceiași materie, – scrie el – și susținute de oameni învățați, fără să poată exista vreodată mai mult decât una singură care să fie adevărată, socoteam aproape fals tot ce nu era decât verosimil”. Făcând o serie de considerații asupra diferitelor științe din vremea sa, Descartes se oprește, în special, asupra filosofiei și, constată că, în acest domeniu, există cea mai mare diversitate de păreri. Dacă părerile filosofilor sunt atât de diferite, înseamnă că filosofia nu poate să constituie un fundament trainic pentru celelalte științe, care își împrumută principiile de la ea[2]. Nemulțumit de științele pe care le-a studiat[3] și, în particular, de filosofia scolastică, care nu-i putea da evidența „adevărurilor” pe care le susținea, Descartes ia hotărârea să caute singur adevărul, „în sine însuși” sau în „marea carte a lumii”.
Plecând de la aceste considerații asupra filosofiei vremii sale, în Descartes se naște ideea restructurării științei, dărâmând întregul edificiu, ca apoi să reclădească totul pe principii noi. Pentru aceasta, trebuia găsită metoda cea mai bună, care să-i asigure evidența adevărurilor descoperite. Această metodă Descartes a descoperit-o în matematică, știința adevărurilor clare, evidente și distincte. De aceea, el încearcă să aplice metoda matematică la întregul domeniu al cunoașterii. Încercarea de a funda o „mathesis universalis” („matematică universală”) îl va preocupa în mod deosebit de acum înainte.
Idealul cunoașterii, folosind instrumentul matematic, este caracteristic secolului XVII. În direcția aceasta, sunt îndreptate încercările lui Galilei, atunci când considera natura ca pe o mare carte scrisă în limbaj matematic, cine vrea să descifreze tainele ei trebuind să cunoască matematica. Hobbes face aceeași încercare, atunci când consideră lumea materială ca un ansamblu de corpuri, de forme și figuri geometrice. Gândirea însăși era, pentru el, doar un calcul matematic, care se reduce – în ultimă instanță – la adunarea și scăderea noțiunilor. Iar metoda pe care trebuie să o folosim în cunoaștere urma, după Hobbes, să se bazeze pe analiză și sinteză, adică să fie o metodă matematică. Mai târziu, Leibniz duce lucrurile și mai departe, încercând să aplice matematica, până și în psihologie și în morală.
Încercarea pe care o face Descartes, cât și ceilalți savanți și filosofi ai epocii, de a funda o matematică universală, suferă de neajunsurile inerente oricărei tendințe de a reduce totul la relații cantitative, rezolvabile pe calea și prin mijloacele matematicii.
Postulând necesitatea unei metode, pentru a putea cerceta adevărul, Descartes arată că el înțelege prin metodă „acele reguli certe și ușoare pe care oricine le va urma fără a se abate de la ele, nu va lua niciodată nimic fals drept adevărat și fără a risipi de prisos sforțările spiritului, ci sporind necontenit în mod treptat știința, va ajunge la cunoașterea adevărată a tuturor lucrurilor pentru care va fi capabil…”[4]
Noua metodologie carteziană a fost elaborată întâia dată în lucrarea „Reguli pentru îndrumarea rațiunii”. Descartes expune aici metoda sa, care trebuia să cuprindă 36 reguli, dar din care el nu precizează decât 21, dezvoltă 18 și enunță 3. La elaborarea „Discursului”, Descartes le reduce la patru, care i se par cele mai importante și pe care își propune să le urmeze cu strictețe.
Prima regulă a metodei carteziene exprimă clar exigența filosofului față de admiterea adevărului în conștiință: să primim ca adevărat numai ceea ce, în mod evident, ne apare ca fiind adevărat. Trebuie cercetate numai „acele lucruri pe care mintea noastră pare a le cunoaște în mod neîndoielnic”. Orice îndeletnicire cu probleme care depășesc cunoașterea noastră trebuie evitată. Prin aceasta, ' Descartes neagă legitimitatea așa-ziselor științe, ca: alchimia, astrologia, magia etc., cu care se îndeletniceau scolasticii medievali. Chiar pentru științele propriu-zise, Descartes stabilește o regulă: aceea de a pleca întotdeauna de la ideile cele mai simple, care să nu conțină nicio îndoială. „Trebuie să ne îndreptăm numai spre acele obiecte pe care mintea noastră este în stare să le cunoască în mod cert și neîndoielnic”. Din acest punct de vedere, Descartes îi condamnă pe fizicienii din vremea sa, care se ocupau cu căutarea formelor substanțiale ale realității, despre care nu putem avea nicio reprezentare clară, aprobând în același timp pe matematicieni, care lucrează întotdeauna cu idei clare și distincte. Matematica e considerată ca model, în cunoașterea carteziană, pentru că ea dă evidența adevărului. Încercând să extindă matematica la cercetarea filosofică, Descartes fundamentează metoda sa deductiv-raționalistă. Folosirea rațiunii conform principiilor metodei deductive constituie, pentru Descartes, mijlocul cel mai eficace pentru a cunoaște în chip evident, deosebind adevărul de fals.
Cunoașterea, la Descartes, se realizează în și prin rațiune, ea capătă sensul unei cunoașteri raționale, de tip matematic; dar aceasta nu exclude experiența, pe care Descartes o preconizează în cercetarea naturii, doar că nu o consideră ca fiind calea pe care putem cunoaște adevărul evident și neîndoielnic. Experiența este necesară în cunoaștere, dar prin ea nu avem certitudinea, pentru că „experiențele asupra lucrurilor sunt adesea înșelătoare”, ele ne fac să ne îndoim de adevărul pe care ni-l înfățișează; de aceea, trebuie depășite, adevărul trebuie căutat în rațiune, singura care nu ne poate înșela. Oamenii – scrie Descartes – „se pot înșela, dar niciodată dintr-o deducție rău făcută, ci numai din aceea că se pornește de la experiențe prea puțin înțelese sau se întocmesc judecăți necugetate și fără temei”[5].
Regula întâi din „Discursul asupra metodei” pare a fi cea mai importantă în filosofia lui Descartes, pentru că, prin formularea ei, se fundamentează de fapt raționalismul cartezian, care cere ca toate cunoștințele să fie trecute prin lumina clară a rațiunii și să fie primite ca adevărate numai acelea care, în mod cert și evident, ne apar ca fiind adevărate. Celelalte trei reguli, pe care le stabilește „Discursul” – anume: analiza, sinteza și enumerarea – sunt procedee metodologice, prin care se poate stabili evidența adevărului admis.
Aplicând cele patru reguli pe care „Discursul” le prescrie minții omenești, Descartes consideră că noi avem deplina posibilitate de a cunoaște. Manifestându-și optimismul și încrederea deplină în puterea omului de a cunoaște, Descartes consideră că. dacă ne vom îndrepta bine intelectul, după regulile prescrise de el, nu vor putea exista lucruri „oricât de îndepărtate, la care să nu ajungem și oricât de ascunse, pe care să nu le descoperim”.
Înainte de a trece la aplicarea regulilor metodei sale, Descartes expune, în partea a treia, principiile morale după care s-a călăuzit în activitatea sa. Cu această ocazie, se relevă clar poziția de clasă a filosofului, reprezentant al burgheziei franceze, încă slabe, care, neputând râvni deocamdată la cucerirea puterii, se mulțumește să trăiască și să se dezvolte în cadrul statului feudal absolutist. Principiile morale carteziene exprimă clar această slăbiciune. Cuvântul etic cartezian sună ca un îndemn la supunere față de legile și obiceiurile țării, respectând religia, căutând să se învingă mai degrabă pe sine decât soarta și să-și schimbe mai curând dorințele proprii decât ordinea lumii. Aceste principii constituie baza atitudinii adoptate de filosof, care trăia conform devizei „bene qui latuit, bene vixit” („cine se ascunde bine, trăiește bine”).
Partea a treia a discursului asupra metodei se încheie cu enunțarea principiului îndoielii, ca procedeu metodologic, marcând trecerea la metafizica sa. Diversitatea constatată de Descartes, atât în părerile filosofilor, cât și în obiceiurile oamenilor, l-a dus la convingerea că, pentru a avea certitudinea adevărului, pentru a putea determina clar care lucruri sunt adevărate și care false, trebuie să plecăm de la îndoială. Simțurile ne înșală uneori și, deci, putem presupune că ne înșală adesea; iar unii oameni, chiar atunci când se folosesc de rațiune, comit paralogisme. De aceea, totul trebuie supus îndoielii.
Descartes folosește îndoiala metodică, pentru ca, prin ajutorul ei, să poată ajunge la adevăr. Îndoiala sa nu este – ne spune el însuși – o îndoială în sensul scepticilor, care se îndoiau pentru a se îndoi, ci o îndoială metodică, pe care o folosește doar ca punct de plecare în cunoaștere, fără a se îndoi de capacitatea omului de a cunoaște. Descartes, plecând de la îndoială, procedează la înlăturarea din conștiință a ideilor neîntemeiate, dar aceasta o face în chip metodic, folosind regulile stabilite și făcând aplicații practice la „dificultăți ale matematicii sau chiar la altele pe care le puteam face aproape asemănătoare celor de matematici, desprinzându-le de toate principiile celorlaltor științe, pe care nu le găseam destul de sigure …”. Astfel el face observații și dobândește experiență, care-i puteau servi „la stabilirea altor idei mai sigure”.
Prin îndoiala metodică, Descartes elimină din conștiință toate cunoștințele nesigure, încercând să stabilească adevărul trainic, indubitabil, pe care îl putem afirma cu toată certitudinea. Acest adevăr îl găsește în „cogito” („gândesc”), pe care încearcă să-și fundeze întreaga metafizică.
Partea a patra a „Discursului” expune considerațiile de ordin metafizic, dezvoltate mai târziu în „Meditațiile metafizice”. Aceasta este partea cea mai vulnerabilă a filosofiei lui Descartes. Concesiile pe care le face aici filosoful idealismului și teologiei aruncă o umbră asupra întregii sale opere, din care cauză a fost mult discutat și în multe feluri interpretat.
Îndoiala metodică, ca punct de plecare în cunoașterea științifică, constituie un fapt pozitiv în filosofia carteziană, dar concluziile la care ajunge Descartes sunt idealiste. De la îndoială, Descartes ajunge la gândire, și de aici la existență. Existența este funcția de gândire. Raționamentul cartezian „dubito ergo cogito; cogito ergo sum” („mă îndoiesc, deci gândesc; gândesc, deci exist”) răstoarnă raportul real dintre gândire și existență. În loc să arate, că gândirea derivă din existență și este în funcție de aceasta, Descartes procedează invers, considerând că existența derivă din gândire și este determinată de aceasta.
„Cogito ergo sum” este considerat de Descartes ca fiind prima intuiție, primul adevăr evident, clar și distinct, de care nu ne mai putem îndoi: „…în timp ce voiam să gândesc că totul este fals, trebuia neapărat ca eu, cel care gândesc aceasta, să fiu ceva; și observând că acest adevăr gândesc, deci exist era atât de puternic și de cert, încât toate presupunerile extravagante ale scepticilor nu erau în stare să-l zdruncine, am socotit că pot să-l iau, fără nicio șovăire, drept primul principiu al filosofiei pe care o căutam”.
Întemeindu-și metafizica pe „cogito”, Descartes conchide asupra existenței unei substanțe deosebite de corp, a cărei esență constă în a gândi și care, pentru a exista, nu are nevoie de conceptul niciunui corp. Această substanță spirituală, al cărei atribut principal este gândirea, „este cu totul deosebită de trup, și chiar mai ușor de cunoscut decât acesta, și chiar dacă acesta nu ar exista, sufletul tot nu ar înceta să fie ceea ce este”.
Prin afirmarea existenței substanței „spirit”, cu atributul „gândire” („res cogitans”) („lucru care gândește”), deosebită și independentă de substanța corporală, al cărei atribut e întinderea („res extenso.”) („lucru cu întindere”), Descartes fundamentează dualismul, care-l duce la admiterea și susținerea existenței lui Dumnezeu, pe baza argumentului ontologic, folosit încă de Anselm, în secolul XIII.
Raționalistul Descartes pleacă aici de la analiza ideii de perfecțiune, care se găsește în mintea omului, pentru a conclude asupra existenței unei ființe divine perfecte. Omul este o ființă imperfectă, – încearcă să raționeze Descartes, – pentru că el nu este propria sa cauză. Dacă ar fi propria sa cauză, nimic nu l-ar împiedica să se determine pe sine ca o ființă perfectă. Dar tocmai fiindcă nu este perfect, omul trebuie să aibă o cauză în afara sa. Pe de altă parte, deși imperfect, omul posedă ideea de perfecțiune, despre care Descartes crede, că nu ne poate veni decât de la o ființă perfectă, adică de la Dumnezeu. Descartes este un partizan al teoriei ideilor înnăscute, pentru care a fost criticat, pe bună dreptate, de contemporanii săi Hobbes și Locke, iar mai târziu, de materialiștii francezi din secolul XVIII. Admițând că avem anumite idei înnăscute – deși puține la număr – Descartes consideră că, printre ele, este și ideea de Dumnezeu. Fiind o ființă perfectă, Dumnezeu există în mod necesar, pentru că perfecțiunii nu-i poate lipsi niciun atribut, deci nici existența.
Considerând existența lui Dumnezeu demonstrată, Descartes face o altă încercare: de a arăta că Dumnezeu este garanția autenticității adevărurilor stabilite de rațiune în mod clar și distinct. Aceasta e posibil, pentru că rațiunea însăși este dată de Dumnezeu, ființa perfectă: de la ea ne vine tot ceea ce este real și adevărat în noi.
Metafizica carteziană, întemeiată pe „cogito” îl atrage pe filosof tot mai mult spre idealism și teologism. Aceasta ar putea fi concluzia cititorului părții a patra din „Discursul asupra metodei” sau al .Meditațiilor metafizice”, dacă nu am ști că gândirea carteziană nu se oprește aici, ci merge mai departe, încercând să depășească aceste considerații de ordin metafizic. La o privire mai adâncă, ne putem da seama că „Meditațiile” sunt o încercare de a împăca pe teologi, asigurându-i de nevinovăția ideilor sale. Ulterior, Descartes publică lucrarea „Principiile filosofiei”, în care concentrează ideile cele mai importante din fizica sa, elaborate inițial în „Tratatul despre lumină”. În „Principiile filosofiei”, Descartes dezvoltă o teorie filosofică contrarie concepției religioase, fapt pe care teologii nu l-au observat decât după moartea autorului.
Descartes face, în „Discurs”, dese referiri la „Tratatul despre lumină”, care cuprinde un întreg sistem de cunoștințe, expuse sub un singur aspect, acela al luminii. Această expunere trebuia să realizeze ideea de sistem, pe care o urmărea Descartes și la care nu a renunțat niciodată, dovadă faptul că, mai târziu, încearcă același lucru, atunci când publică „Principiile filosofiei” și „Pasiunile sufletului”. „Principiile filosofiei” cuprind patru părți: 1) despre principiile cunoașterii omenești, 2) despre principiile lucrurilor materiale, 3) despre lumea vizibilă, 4) despre pământ, la care dacă s-ar fi adăugat o a cincea parte, care să trateze despre natura plantelor și animalelor, și lucrarea „Pasiunile sufletului”, care tratează despre om, filosoful și-ar fi realizat sistemul dorit.
În partea a cincea din „Discurs”, Descartes enunță câteva din ideile sale asupra lumii materiale.
Aici, categoria de materie capătă o importanță deosebită. Materia este o realitate obiectivă, despre care putem avea o idee tot atât de clară și inteligibilă – folosind limbajul cartezian – ca despre Dumnezeu și suflet.
Descartes își propune să golească conceptul de materie de tot ceea ce scolasticii introduseseră în chip forțat în el, denaturându-i sensul adevărat. În primul rând, trebuiau negate „formele sau calitățile despre care se discută în școli”, în al doilea rând, trebuia arătat că lumea materială se conduce după anumite legi necesare, fără de care ea nu ar putea fi concepută, deoarece chiar dacă Dumnezeu ar fi creat mai multe lumi, ele ar fi trebuit create din aceeași materie și pe baza acelorași legi care să le guverneze. Caracterul necesar al legilor capătă o importanță așa de mare, încât însuși Dumnezeu, ființa perfectă și infinită în puterea sa, nu poate să nu respecte aceste legi proprii materiei. Prin aceasta, fizica lui Descartes capătă o importanță deosebită, căci ea contrazice – în esență – metafizica sa.
Materia este o simplă „res extensa”, cu o singură însușire: „întinderea”. Ea este formată din părți mici, divizibile la infinit. Spațiul infinit este plin în întregime cu materie. Vidul este înlocuit de Descartes cu o substanță foarte fină, „eterul”, care umple toate spațiile dintre corpuri. Materia este aceeași în univers și „chiar dacă ar exista o infinitate de lumi, ele n-ar putea fi făcute decât din aceeași materie”.
O altă categorie filosofică, deosebit de importantă în fizica carteziană, este aceea de mișcare. Concepția carteziană asupra materiei și mișcării este puternic pătrunsă de mecanicism. Mișcarea de care depinde diversitatea materiei este redusă la o simplă deplasare a corpurilor în spațiu. Definind mișcarea, Descartes arată că ea este transportul unei cantități de materie din vecinătatea unor corpuri, pe care le considerăm în repaus, în vecinătatea altora. Atât mișcarea, cât și repausul sunt relative. Un corp se mișcă și nu se mișcă în același timp, dar această formulare carteziană nu este înțeleasă în sens dialectic, ci în sens mecanicist, pentru că Descartes privește mișcarea și repausul raportate la sisteme de referință diferite. Corăbierul este în repaus față de corabia sa, dar se mișcă în raport cu țărmul etc.
Pe baza categoriilor de materie, mișcare, lege, Descartes schițează o teorie cosmogonică mecanicistă, prima în istoria filosofiei moderne. Universul material s-a determinat în formele sale actuale prin acțiunea legilor sale, datorită mișcării în vârtej.
Prin acțiunea legilor care guvernează materia, e mai ușor de explicat și de înțeles – consideră Descartes – faptul că lucrurile apar treptat și nu au fost date de-a gata, dintr-odată. Cu multă precauție și subtilitate, Descartes introduce aici ideea că e mai ușor de conceput devenirea lumii decât crearea ei. ,,Dar este sigur, și este o părere acceptată îndeobște de teologi – scrie Descartes în „Discurs” – că acțiunea prin care [Dumnezeu] o [lumea] menține acum este în totul aceeași cu cea prin care a creat-o; așa încât, măcar că nu-i va fi dat la început altă formă decât a haosului, o dată ce, statornicind legile naturii, el îi dă concursul pentru a acționa așa cum obișnuiește, suntem îndreptățiți a crede, fără a scădea miracolul creațiunii, că, numai prin aceasta, toate lucrurile care sunt pur materiale ar fi putut, cu timpul, să devină așa cum le vedem astăzi; și natura acestora este mult mai ușor de conceput atunci când le vedem înfiripându-se puțin câte puțin… decât atunci când le privim de-a gata”. Înțelegerea dezvoltării treptate a lucrurilor este însă puternic influențată de mecanicism.
Caracterul mecanicist al gândirii carteziene s-a manifestat din plin și în cercetările sale de anatomie, fiziologie și psihologie. Studiile experimentale ale lui Descartes asupra corpului animalelor și al omului i-au permis să facă observații interesante asupra funcționării diferitelor organe. Descrierea funcționării inimii și procesul circulației sângelui se bazează pe viziunea mecanicistă asupra omului, privit ca o mașină, ca un mecanism care funcționează automat. Descartes face deosebirea între om și celelalte animale, care sunt simple automate. Omul nu este un automat, pentru că el acționează conștient, conform voinței sale și are gândire, adică facultate cognitivă. Intelectul și voința îl deosebesc pe om de toate celelalte automate vii. Omul are un suflet sensibil (sufletul animal) și unul rațional. Centrul tuturor funcțiilor psihice este creierul, sediul simțului comun.
În psihologie, Descartes depășește dualismul spirit-materie din metafizica sa, ridicându-se până la înțelegerea legăturii dintre corp și suflet; „…este nevoie ca el [sufletul] să fie legat și unit mai strâns de trup, pentru a avea… simțăminte și dorințe asemănătoare cu ale noastre și să alcătuiască, astfel, un om adevărat”. Sufletul este răspândit în tot corpul; totuși, Descartes și-a închipuit că există în corp o anumită parte cu un rol deosebit în această privință, anume glanda pineală[6].
În partea a cincea din „Discurs”, Descartes face o serie de reflecții interesante, dar astăzi lipsite de valoare, ca multe alte concepții științifice ale timpului său. Ceea ce constituie însă un fapt pozitiv este încercarea de a depăși dualismul, căutând să apropie cele două substanțe și să stabilească o legătură între ele. Completa independență dintre spirit și corp, proclamată anterior, este negată prin cercetările și teoriile sale în psihologie.
Contradicția dintre metafizica și psihologia carteziană este vădită, dar chiar în cadrul psihologiei sale, se poate desprinde o contradicție între teza că sufletul este legat de corp și cea că sufletul preexistă corpului și este nemuritor.
Întreaga filosofie carteziană este plină de asemenea contradicții. Este semnificativ că, în partea a cincea a „Discursului”, unde sunt expuse câteva idei dezvoltate apoi pe larg în „Principiile filosofiei”, Descartes trece ușor peste problemele de fizică, oprindu-se mai mult asupra unor probleme de anatomie, fiziologie și psihologie, dezvoltate și ele mai târziu, în „Pasiunile sufletului”. Trebuie menționat aici spiritul de observator și de experimentator meticulos, de care a dat dovadă Descartes; dar nivelul de dezvoltare al acestor științe și concepția sa mecanicistă nu i-au putut permite explicații mai exacte și de o valoare științifică mai reală.
În ultima parte a „Discursului”, Descartes ține să sublinieze din nou rolul experiențelor și al numărului lor, factori cu atât mai importanți cu cât suntem mai înaintați în cunoștințe; „… așa că, după cum voi avea de acum înainte înlesnirea de a face mai multe sau mai puține [experiențe], voi înainta mai mult sau mai puțin în cunoașterea naturii …”
Filosofia carteziană preconizează cercetarea naturii într-un scop bine determinat, acela de a face nenumărate invenții și de a deveni stăpâni ai naturii. Descartes arată că „este posibil să ajungem la cunoștințe care să fie foarte folositoare în viață și că, …cunoscând puterea și acțiunea focului, a apei, a aerului, a aștrilor, a cerurilor și a tuturor celorlalte corpuri care ne înconjoară …le-am putea da toate întrebuințările pentru care se potrivesc, devenind …stăpâni și posesori ai naturii”. Aici, Descartes exprimă idealul adevăratului om de știință, care năzuiește spre pătrunderea în adâncul tainelor naturii, descoperindu-le sensul, explicându-le și, prin aceasta, devenind stăpânul lor. Actualitatea lui Descartes, din acest punct de vedere, este incontestabilă.
În partea ultimă din „Discurs”, Descartes arată că publică rezultatele la care a ajuns în urma cercetărilor sale, pentru că acestea nu puteau fi ținute ascunse „fără a păcătui grav împotriva legilor, care ne obligă să procurăm binele general al tuturor oamenilor, atât cât ne este cu putință”.
Descartes ajunsese în urma cercetărilor sale la rezultate care i se păreau atât de evidente, încât nu mai avea nicio îndoială asupra lor. Totuși, nu s-a putut hotărî să-și publice tratatul, pentru a nu intra în conflict cu autoritățile vremii. În încheierea „Discursului”, Descartes – care făcuse de multe ori, în cursul expunerii, aluzii la „Tratatul despre lumină” — se simte obligat a scuza el însuși lipsa de curaj de care a dat dovadă prin nepublicarea acestei lucrări. Printre altele, Descartes arată că nu este o slăbiciune, ci o datorie să-și cruțe viața în scopul continuării cercetărilor sale. „Dar, – scrie el – mă cred cu atât mai obligat să-mi cruț timpul care-mi mai rămâne, cu cât am mari speranțe de a-l putea întrebuința bine; și, fără îndoială, aș avea multe prilejuri de a-l pierde, dacă aș publica fundamentele filosofiei mele”.
Teama de a nu-și pierde libertatea și, prin aceasta, posibilitatea de a-și continua cercetările, l-au determinat să nu-și publice tratatul, dar dorința de a contribui la dezvoltarea științelor l-a făcut, totuși, să ia hotărârea de a publica unele lucrări. Elaborându-și scrierile pe care voia să le publice, Descartes a fost atent întotdeauna să nu ridice pe teologi împotriva sa, recurgând adesea la compromis și la concesii.
Caracterul contradictoriu al filosofiei carteziene a făcut posibil ca ea să fie interpretată în chip diferit de diverșii istorici ai filosofiei. Fără să țină seama de condițiile istorice concrete în care a apărut și de rolul pe care l-a jucat în vremea ei, mulți dintre istoricii idealiști ai filosofiei au tras concluzii false asupra operei lui Descartes. Prima înțelegere justă asupra filosofiei carteziene a dat-o Marx, care a subliniat importanța ei istorică, arătând că, în ciuda reziduurilor idealiste, găsim la Descartes multe idei materialiste înaintate. Marx l-a considerat pe Descartes ca pe unul dintre întemeietorii materialismului modern.
Născută din străduința minții omenești de a găsi noi mijloace pentru a ajunge la adevăr, noi principii metodologice pe care să se bazeze știința, opera lui Descartes are o adâncă semnificație istorică. Cu toate contradicțiile și concesiile care-i sunt proprii, opera carteziană reprezintă o treaptă superioară în dezvoltarea gândirii înaintate din secolul XVII. Activitatea sa de savant și filosof, opera sa vastă care cuprinde diferite domenii de cercetare, este aureolată de descoperirile făcute în domeniul științei. Descartes rămâne, în istoria dezvoltării gândirii, ca un mare cercetător, ca unul dintre întemeietorii științei moderne și ca deschizător de drum în multe ramuri ale științei.
În filosofie, mai ales prin „Discursul asupra metodei”, Descartes reprezintă unul din momentele mari ale începutului de luptă împotriva dogmatismului și obscurantismului medieval, împotriva scolasticii, pentru emanciparea spiritului omenesc de sub autoritatea dogmei, pentru folosirea rațiunii libere.
Gh. Pușcașu
[1] Tratatul pe care Descartes și-a propus să-l scrie trebuia să fie intitulat „Le monde” („Lumea”), dar acest titlu părându-i-se prea pretențios, l-a schimbat în „Traité de la lumière” („Tratat despre lumină”).
[2] În vremea lui Descartes, filosofia mai era considerată ca o știință de bază, care le cuprinde pe toate celelalte. Descartes însuși, făcând o clasificare a științelor, le aseamănă cu un arbore, a cărui rădăcină o constituie metafizica, trunchiul – fizica, iar ramurile – celelalte științe.
[3] Trebuie să specificăm că, în „Discursul asupra metodei”, Descartes se referă la o perioadă din viața sa – pe când era în școală – când încă nu descoperise în matematică modelul cunoașterii certe și evidente.
[4] Colecția „Texte filozofice”, Descartes, Editura de stat pentru literatură științifică, 1952, pag. 39.
[5] Colecția „Texte filozofice” Descartes, pag. 36.
[6] Vezi Colecția „Texte filozofice”. Descartes, pag. 187.
