Bestia umana

Bestia umana de Emile Zola

I

Intrând în odaie, Roubaud puse pe masă pâinea de o livră, pateul și sticla cu vin alb. Dimineața, înainte ca el să fi plecat după treburi, bătrâna Victoria acoperise probabil focul din sobă cu un strat de cenușă, astfel că acum căldura era înăbușitoare. Subșeful de gară deschise una dintre ferestre și rămase sprijinit în coate în cadrul ei.

Era în fundătura Amsterdamului, în ultima clădire de pe dreapta, o clădire înaltă în care Compania de Vest adăpostea pe unii dintre slujbașii săi. Fereastra de la al cincilea, din unghiul acoperișului rotund, dădea spre gară, spre tranșeea aceea largă ce străpungea cartierul Europei, – o desfășurare bruscă a orizontului, sporită și mai mult, parcă, în după amiaza zilei, de cerul plumburiu al acelei zile de mijloc de februarie, un cenușiu umed, călduț, străpuns de soare.

În față, sub colbuiala razelor, casele din strada Romei se înecau, se ștergeau. La stânga, șoproanele halelor acoperite scoteau în evidență tindele mari, cu geamlâc afumat – cel din față imens, despărțit prin clădirea poștei și a cazangeriei de celelalte mai mici, din Argenteuil, Versailles și Ceinture; pe când podul Europei, la dreapta, străpungea cu steaua-i de fier tranșeea pe care o vedeai apărând și dispărând iarăși până-n dreptul tunelului din Batignolles. Iar aici, sub fereastră, ocupând întinsul câmp, trei linii duble care ieșeau de sub pod, se ramificau, se îndreptau ca un evantai ale cărei părți de metal, înmulțite, nenumărate, se pierd sub șoproane. Cele trei posturi de acar, de dinaintea arcurilor, vădeau grădinițele veștede. În negura confuză a vagoanelor și mașinilor de pe linii, un semnal mare, roșu, puncta lumina palidă a zilei.

O clipă, Roubaud urmări priveliștea, comparând-o cu gara sa din Havre, gândindu-se la Havre. Ori de câte ori petrecea la Paris o zi și se întorcea la bătrâna Victoria, gândul la profesiunea sa îl stăpânea din nou. Sub șopronul cu linii mari, sosirea unui tren din Mantes însuflețise persoanele. Urmări din ochi mașina de manevră, o mașină-tender, micuță, cu trei roți scunde, împerecheate. Mașina desfăcea trenul, în harnică fierbere, luând și împingând vagoanele pe liniile moarte. O altă mașină, aceasta puternică, mașină de expres, cu două roți enorme, staționa singură, lăsa în drumu-i un fum gros, negru, ce urca drept și agale în atmosfera calmă. Dar luarea aminte a slujbașului fu atrasă în întregime de trenul de la trei și douăzeci și cinci, pentru Caen, plin de călători, ce-și aștepta mașina. Omul nu o zărea, – dincolo de podul Europei, o auzea numai cum cere drum liber prin șuierături înăbușite, asemeni unei ființe cuprinse de nerăbdare. Cineva strigă un ordin, și ea răspunse printr-un semnal scurt că a înțeles; pe urmă, înainte de a porni, tăcu o clipă, supapele se deschiseră, aburii țâșniră în lături cu un șuier asurzitor. Roubaud văzu revărsându-se în jurul podului albeața aceea care se învârtejea, neastâmpărată. asemeni unei volburi de zăpadă, prin schelăria de fier. Un crâmpei din spațiu era înălbit, pe când fumăraia îngroșată a celeilalte mașini își întindea zăbranicul tot mai mult. În urmă se auzeau, înăbușit, sunete prelungi de goarnă, strigăte de comandă, învârtituri de manivelă. Se produse un zgomot distinct: văzu mai departe, un tren de Versailles care se încrucișa cu un tren de Auteuil, unul urcând, celălalt coborând.

Roubaud se pregătea să plece de la fereastră. Un glas îi rosti numele. Se plecă și zări jos, pe terasa de la al patrulea, pe un tânăr de vreo treizeci de ani, pe Henri Dauvergne, conductor-șef. Locuia tot aici, cu tatăl său, subșef la liniile mari, și cu surorile lui, Clara și Sofia, două blonde între optsprezece și douăzeci de ani, adorabile, trăind din cei șase mii de franci câștigați de ambii bărbați, și ducând-o într-o permanentă bună dispoziție. O auzeai pe cea mare cum râdea, pe când cea micuță cânta, și în timp ce păsărelele din colivie se luau la întrecere cu trilurile lor.

— Hei, domnule Roubaud, sunteți la Paris, vasăzică?… A, da, afacerea cu subprefectul!

Sprijinindu-se iar în coate, subșeful de gară lămuri că fusese nevoit să plece din Havre chiar în dimineața aceea, cu expresul de șase și patruzeci. Un ordin al șefului exploatării îl chemase la Paris; primise observații. Era bucuros însă că nu și-a pierdut locul.

— Dar doamna? întrebă Henri.

Doamna a ținut și ea să vină, pentru cumpărături. Soțul o aștepta aici, în camera a cărei cheie le-o dădea bătrâna Victoria, de câte ori veneau, și unde le plăcea să mănânce, liniștiți, singuri, în timp ce harnica femeie stătea jos la postul ei de curățenie. În ziua aceea mâncaseră ceva la repezeală în Mantes, voind să-și termine în primul rând treburile. Dar acum bătu ceasurile trei, și bărbatul era lihnit de foame.

Ca să fie politicos, Henri mai puse o întrebare:

— Și dormiți la Paris?

Nu, nu! Se vor întoarce împreună la Havre, astă seară, cu expresul de șase și treizeci. Ei, da, vacanță! Nu te clintești din loc decât pentru a-ți face treburile, – și repede, la cuib!…

Slujbașii se priviră un moment, dând din cap. Nu se mai auzeau însă; un pian îndrăcit izbucnise în note sonore. Desigur că surorile cântau împreună, râzând cu hohote și întărâtând păsărelele. Tânărul, care se amuza și el, salută și se depărtă: subșeful rămase o clipă, singur, cu ochii, spre terasa de unde pornea toată izbucnirea aceea tinerească. Apoi, ridicându-și privirile, zări mașina care-și închisese supapele și pe care acarul o îndrepta spre trenul de Caen. Ultimele învălătuciri de aburi alburii se pierdeau printre norii de fum negru care pătau cerul. Se întoarse și el în cameră.

Dinaintea cucului, care arăta orele trei și douăzeci, Roubaud nu-și putu stăpâni o mișcare de deznădejde. Pentru ce dracu’ o fi întârziat Severina atât? Când intra într-un magazin, nu se mai clintea de acolo. Ca să-și înșele foamea ce-i chinuia stomacul, se gândi să stea la masă. Încăperea spațioasă, cu două ferestre, servind totodată de dormitor, de sufragerie și bucătărie, cu mobila-i de nuc, cu patul acoperit de un macat roșu, cu bufetul cu polițe, cu masa rotundă și cu dulapul normand, îi era cunoscută. Scoase din bufet șervete, farfurii, furculițe, cuțite, două pahare. Totul era de o curățenie exemplară, și se amuza cu treburile astea ale menajului, de parcă s-ar fi jucat de-a prânzul, – încântat de albeața lenjeriei, îndrăgostit de nevastă-sa, râzând el însuși de râsul zburdalnic pe care ea se va porni când va deschide ușa. Dar după ce puse într-o farfurie pateul și după ce așeză alături sticla cu vin alb, el se îngrijoră și căută ceva din ochi. Pe urmă, repede, scoase din buzunare două pachete uitate, o cutioară cu sardele și o bucată de șvaițer.

Sunară orele trei și jumătate. Roubaud umbla în lung și-n lat, trăgând cu urechea spre scară la cel mai neînsemnat zgomot, în așteptarea-i plicticoasă, trecu pe dinaintea oglinzii; se opri, se privi. Nu îmbătrânea deloc; se apropia de patruzeci de ani fără ca păru-i creț și roșcovan să-și schimbe culoarea. Barba, pe care o purta mare, era și ea stufoasă și aurie. Mijlociu de statură, dar neobișnuit de vânjos, el era mulțumit de sine, de capu-i întrucâtva turtit, de fruntea joasă, de ceafa groasă, de chipu-i dolofan și roșcovan, luminat de ochii mari și vioi. Sprâncenele i se îmbinau întunecându-i fruntea. Iar pentru că se însurase cu o femeie mai tânără cu cincisprezece ani decât el, privirile acestea în oglindă îl linișteau.

Se auzi un zgomot de pași. Roubaud întredeschise, repede, ușa. Era însă o vânzătoare de gazete, din gară, care se întorcea acasă. Bărbatul plecă de la ușă și se uită la o cutie de scoici, de pe bufet. Cunoștea foarte bine cutia asta, – un dar al Severinei către bătrâna Victoria, doica ei. Iar lucrușorul acesta fu de-ajuns: toată povestea căsniciei lui Roubaud începu să se depene. Trei ani, aproape. Născut în Midi, Plassans, dintr-un tată căruțaș, liberat din armată cu galoanele de sergent-major, vreme îndelungată factor-mixt la gara din Mantes, el trecuse ca factor șef la aceea din Barentin; aici își cunoscuse nevestica, atunci când ea venise din Doinville să ia trenul, însoțită de domnișoara Bertha, fiica prezidentului Grandmorin. Severina Aubry nu era decât odrasla unui grădinar mort în serviciul Grandmorinilor; prezidentul, nașul și tutorele ei, o răsfăța în așa fel, făcând-o tovarășa fiicei lui, trimițându-le pe amândouă la un pension din Rouen, și era înzestrată ea însăși cu o astfel de distincție înnăscută, încât multă vreme Roubaud se mărginise să o dorească de departe, cu patima unui lucrător mai răsărit pentru o bijuterie delicată pe care o socotea de preț. Acesta era singurul roman al existenței sale. Ar fi luat-o de nevastă, fără ca ea să aibă un gologan, din plăcerea de a o avea, și când se hazardă, în sfârșit, întruchiparea visului depăși toate așteptările: în afară de Severina și de o zestre de zece mii de franci, – președintele, acum în retragere, membru în Consiliul de administrație al Companiei de Vest, îl luă sub protecția sa. De a doua zi după nuntă, era transferat ca subșef la gara din Havre. Avea, nu-i vorbă, în sprijinul său notele de bun funcționar, solid la post, punctual, cinstit, mărginit dar dintr-o bucată, – însușiri excelente care puteau să explice satisfacerea promptă a cererii sale și repeziciunea înaintării. Prefera, cu toate astea, să creadă că datorează totul nevestei sale. O adora.

După ce deschise cutia cu sardele, Roubaud își pierdu definitiv răbdarea. Întâlnirea fusese fixată pentru orele trei. Unde o fi? Doar n-o să-i spună că pentru a cumpăra o pereche de ghete și șase cămăși a avut nevoie de o zi. Și cum trecea din nou pe dinaintea oglinzii, el zări sprâncenele zbârlite și fruntea brăzdată de o linie aspră. Niciodată nu o bănuia pe Severina la Havre. La Paris îi treceau prin minte tot felul de primejdii, de greșeli. Un val de sânge i se urca la creieri, pumnii de fost om de echipă i se strângeau ca pe vremea când împingea vagoane. Redevenea bruta inconștientă de forța sa, și ar fi zdrobit-o într-o pornire de furie nebună.

Severina deschise ușa; se ivi, fragedă, veselă.

— Iată-mă… Vei fi crezut că poate m-am pierdut…

În strălucirea celor douăzeci și cinci de ani ai ei, părea înaltă, subțirică și zveltă; grăsuță, totuși, cu oase mici. La prima ochire, nu era nicidecum frumoasă; avea chipul prelung, gura puternică, luminată de dinți superbi. Dar, privită mai atent, ea cucerea prin farmecul, prin ciudățenia ochilor ei mari, albaștri, care străluceau sub părul des și negru.

Deoarece bărbatul, fără a-i răspunde, continua s-o examineze cu privirea tulbure, clipitoare, pe care i-o cunoștea îndeajuns, femeia adăugă:

— Oh, și am alergat… Închipuiește-ți, cu neputință să ai un omnibus. Dar pentru că nu vream să cheltuiesc, am venit pe jos… Ia uite ce cald mi-e..

— Haide, zise el violent, n-o să mă faci să cred că vii de la Bon Marché…

Dar, degrabă, cu drăgălășenii de copil, ea îi sări de gât, acoperindu-i gura cu mânuța ei durdulie.

— Răule, răule, taci!… Știi bine că te iubesc.

O atare sinceritate se desprindea din făptura ei toată, el o simțea tot așa de curată, de dreaptă, încât o strânse cu înflăcărare în brațe. Bănuielile lui sfârșeau totdeauna la fel. Ea se lăsa molatică, plăcându-i să fie dezmierdată. Bărbatul o acoperea cu sărutări pe care femeia nu le înapoia; și într-aceasta sălășluia temerea lui ascunsă: în femeiușca pasivă nu se trezea niciodată amanta.

— Așadar, ai golit Bon-Marché-ul?

— O, da! Să-ți povestesc… Dar. În primul rând, să mâncam. Mi-e așa foame!… Stai, am un cadou micuț. Micul meu dar.

Ea îi râdea foarte aproape, în față. Băgase mâna dreaptă în poșetă, unde avea un obiect pe care nu-l scotea.

— Spune repede: Micul meu dar.

El râdea, de asemeni, cu bunătate. Se hotărî:

— Micul meu dar…

Îi cumpărase un cuțitaș, în locul altuia pe care el îl pierduse și după care se tânguia de cincisprezece zile. Se minuna acum, găsea că-i superb cuțitul nou-nouț, cu mâner de fildeș și lamă strălucitoare. Voia să-l încerce. Ea se bucura de bucuria lui; și tot glumind, ceru un gologan, pentru ca prietenia dintre ei să nu se strice.

— Să mâncăm, să mâncăm, repetă femeia. Nu, nu, te rog, nu închide încă! Mi-e așa cald!…

Se duse după el la fereastră, și râmase acolo câteva clipe, rezemată de umărul lui, privind larga perspectivă a gării. Deocamdată, fumăraia se risipise, discul de aramă al soarelui cobora înnegurat pe după casele din strada Romei. Jos, o mașina de manevră ducea trenul de Mantes care avea să plece la orele patru și douăzeci și cinci. Îl împinse de-a lungul peronului, sub șopron, unde fu desperecheat. În fund, în hangarul Centurei, ciocniri de tampoane anunțau împerecherea altor vagoane. Și singură, pe linii, cu mecanicul și focarul negru de praf de cărbune, o mașină greoaie stătea țeapănă, obosită și asudată parcă, fără alt abur decât o dâră subțire ieșind dintr-o supapă. Aștepta să i se deschidă calea pentru a se reîntoarce la depoul din Batignolles. Un semnal roșu se ivi și se șterse. Porni.

— Sunt nostime Dauvergnele astea! spuse Roubaud plecând de la fereastră. Le-auzi cum ciocănesc la pian?… Adineauri l-am văzut pe Henri, care ți-a trimis complimente.

— La masă, la masă! exclamă Severina.

Și se năpusti asupra sardelelor, devorându-le. Oh, pâinișoara de la Mantes era departe! Parisul o amețea. Vibra de fericirea de a fi cutreierat trotuarele, cumpărăturile de la Bon Marché o încălzeau. Dintr-o singură dată, în fiecare primăvară, își cheltuia toate economiile făcute în timpul iernii, preferind să cumpere orice, spunând că realiza astfel foloase. De aceea nu se astâmpăra. Confuză oarecum, rușinată întru-câtva, mărturisi că a cheltuit mai mult de trei sute de franci.

— Pe naiba, spuse Roubaud, surprins, ești cam risipitoare pentru nevasta unui subșef!… Dar n-aveai de luat altceva decât șase cămăși și o pereche de ghete!…

— Oh, dragul meu, ocazii cu care nu te mai întâlnești!… O mătase cu dungi, delicioasă! Pălărie de un gust, – un vis! Jupoane gata, cu volane brodate! Și toate astea pe lucru de nimic; la Havre aș fi plătit încă o dată atât… O să mi le trimită, și ai să vezi.!…

Râdea și el, căci era nostimă în bucuria și zăpăceala ei. Și apoi era așa de plăcut prânzul ăsta în doi, improvizat în odaia unde se aflau numai ei, mult mai bine ca la restaurant Ea, care de obicei bea apă, se lăsa antrenată și golea în neștire paharul cu vin alb. Cutia cu sardele era sfârșită; atacară pateul cu frumosul cuțit nou-nouț. Fu o mare plăcere, căci tăia strașnic.

— Dar tu ce-ai făcut? întrebă ea. Mă pui să flecăresc și nu-mi spui cum s-a terminat afacerea cu subprefectul.

El îi povesti în amănunte felul în care îl primise șeful exploatării. Oh, o scărmăneală în lege! El se apărase, rostise adevărul adevărat, arătase cum calicul de subprefect se încăpățânase să se urce cu câinele într-un vagon de-a-ntâia pe câtă vreme era unul de-a doua rezervă pentru vânători și pentru animalele lor, și cearta care urmase și cuvintele care s-au schimbat. În definitiv, șeful îi dădea dreptate că ținuse să impună respectarea regulamentului. Dar ceea ce era greu era că îl amenințase pe subprefect. „N-o să fiți voi totdeauna stăpâni!” Îl bănuia lumea că e republican. Discuțiile rostite la deschiderea sesiunii din 1869 și teama de viitoarele alegeri generale făceau situația guvernului critică. De aceea, Roubaud ar fi fost cu siguranță mutat, dacă nu avea protecția prezidentului Grandmorin. Așa, și totuși fusese nevoit să semneze o scrisoare de scuze, în urma povețelor acestuia.

Severina îl întrerupse exclamând:

— Hei, n-am avut dreptate să-i scriu și să-l vizităm astăzi de dimineață înainte de a te duce să-ți primești scărmăneala? Eram sigură că el o să ne scoată din încurcătură,

— Da, ține mult la tine, grăi Roubaud, și se bucură de mare trecere la Companie… Vezi ce înseamnă să fii un bun slujbaș? Nu mi-a precupețit elogiile: nu prea multă inițiativă, dar purtare, supunere, curaj, în sfârșit totul! Hei, draga mea, dacă nu mi-ai fi fost nevastă și dacă Grandmorin nu m-ar fi apărat, eram pierdut: mă înfundau, ca să mă pedepsească, în cine știe ce stație păcătoasă.

Ea privea fix în gol; murmură, parcă și-ar fi vorbit sieși:

— Da, nici vorbă, e om cu trecere.

Urmă o pauză; ea rămase cu ochii mari, deschiși, pierduți departe. Nu mai mâncă. Retrăia, desigur, zilele copilăriei ei, acolo, în castelul din Doinville, la patru leghe de Rouen.

Nu își cunoscuse niciodată mama. Când tatăl său, grădinarul Aubry, muri, fata mergea pe al treisprezecelea an; prezidentul, care era văduv, o ținu lângă fiică-sa, Bertha, sub îngrijirea surorii lui, doamna Bonnehon, soția unui fabricant, de asemeni văduvă. Castelul era astăzi al ei. Bertha, mai mare decât Severina cu doi ani, măritată la șase luni după ea. Îl luase pe domnul de Lachesnaye, consilier la Curtea din Rouen, un omuleț uscat și galben. Anul trecut, prezidentul era tot în fruntea acestei Curți. Pe urmă se retrase, după o carieră splendidă. Născut în 1804, substituit la Digne în 1830, apoi la Fontainebleau; pe urmă la Paris, pe urmă procuror ia Troyes, avocat general la Rennes, și după aceea prim-prezident la Rouen. Multimilionar, făcea parte de la 1855 din Consiliul general și fusese numit comandor al Legiunii de onoare în ziua retragerii. Și, oricât se pierdea cu mintea în trecut, Severina îl revedea, așa cum era și acum, îndesat și solid, cu părul stufos, cu barba tăiată scurt, cu mustățile rase, cu chipul pătrat. Ochii albaștri și nasul mare dădeau chipului lui o notă aspră. Se purta sever și-i făcea pe toți să tremure în juru-i.

Roubaud fu nevoit să ridice tonul, repetând pentru a doua oară:

— Hei, la ce te gândești?

Ea tresări, se scutură, puțin surprinsă parcă și înfricoșată.

— A, la nimic.

— Nu mai mănânci, nu mai îți este foame?

— Ba da… Poftim.

Severina goli paharul cu vin alb și dădu gata felia de pateu din farfurie. Dar se întâmplă un accident: isprăviseră pâinea și nu mai aveau niciun dumicat pentru brânză. Urcară strigăte, râsete, – când, răscolind odaia, descoperiseră în bufetul mamei Victoria o bucată de pâine uscată. Cu toate că fereastra era deschisă, în odaie continua să fie cald, iar tânăra femeie, așezată cu spatele la sobă, nu se răcorea deloc, – tot mai îmbujorată și mai înfierbântată de neprevăzutul dejunului voios din camera aceasta. Roubaud obținuse de la Grandmorin încă un avantaj pentru mama Victoria. Fată sedusă, cu un prunc mort, doică a Severinei și mai târziu nevasta unui fochist din serviciul Companiei, o ducea ca vai de lume la Paris, trăind de pe urma cusutului, cu bărbatul ei care mânca totul, – când întâlnirea cu fiica ei de lapte reînnodă legăturile vechi făcând ca și ea să fie ocrotită de prezident; astăzi i se oferea un post de closetieră la cabinetele de lux pentru dame, ceea ce era mai bine. Compania nu-i dădea decât o sută de franci pe an, dar ea câștiga aproape o mie patru sute cu bacșișurile, fără a mai socoti adăpostul, camera asta, plus încălzitul. În sfârșit, o situație cât se poate de bună. Iar Roubaud calcula că dacă Pecqueux, soțul, câștigă două mii opt sute de franci pe an, ca fochist, socotind primele și salariul de bază, căsnicia ar fi înglobat mai mult de patru mii de franci, adică încă o dată cât avea el ca subșef de gară la Havre.

— Nu-i vorbă, încheie Roubaud, nu orice femeie ar vrea să fie la closete. Dar nu e rușine să muncești.

Între timp, foamea li se potolise; nu mai mâncau decât agale, tăind brânza în bucăți mici, pentru a se desfăta cât mai mult. Lâncezeau și cuvintele lor.

— A da, exclamă el, am uitat să te întreb… De ce nu l-ai ascultat pe prezident, să te duci pentru două-trei zile la Doinville?

Mintea lui, bine dispusă prin digestie, reînjgheba vizita făcută de dimineață, lângă gară, la palatul din strada du Rocher: se revăzu în cabinetul sever și larg, îl auzea parcă pe prezident spunându-le că va pleca mâine la Doinville. Apoi, ca și cum ar fi fost fulgerat de un gând, prezidentul făcu propunerea să plece chiar astă seară, cu ei, cu expresul de șase și treizeci, și s-o ducă apoi pe protejata lui acolo, la surioara care o dorea de vreme îndelungată. Dar femeia invocă tot felul de motive care o împiedicau, spunea ea.

— Știi că eu, continuă Roubaud, nu vedeam nimic rău, îmi purtam eu de grijă… Nu-i așa? în situația de acum avem nevoie de sprijinul lor. Nu e tocmai nimerit să-i refuzi când ei vor să fie amabili; cu atât mai mult cu cât se pare că refuzul tău l-a costat… De aceea te-am tot îndemnat să primești, până când tu m-ai tras de haină. Atunci am zis ca tine, dar fără să pricep… Ei? Pentru ce n-ai vrut?

Severina clipi din pleoape și schiță un gest de enervare.

— Pot oare să te las singur?

— Nu-i un motiv… De când ne-am luat, în trei ani, te-ai dus de două ori la Doinville și ai stat acolo câte o săptămână. Nimic nu te împiedica să mai te duci odată.

Stinghereala femeii sporea: întoarse capul.

— La urma-urmei, nu-mi convenea. N-o să mă silești la lucruri care nu-mi fac plăcere.

Roubaud deschise brațele ca pentru a declara că el nu o silește la nimic. Reluă totuși:

— Stai, tu îmi ascunzi ceva… Te-o fi primit rău, ultima oară, doamna Bonnehon…

O, nu, doamna Bonnehon o primise totdeauna cât se poate de bine. Era așa de plăcută doamna asta înaltă, viguroasă, cu părul blond, splendid, frumoasă încă, în ciuda celor cincizeci și cinci de ani ai ei! De când era văduvă, și chiar de pe vremea când îi trăia bărbatul, se spunea că inima îi fusese deseori ocupată. Era adorată la Doinville, căci făcuse din castel un loc de plăceri unde își dădea întâlnire toată societatea din Rouen, și în special magistratura. Doamna Bonnehon avusese numeroși prieteni în magistratură.

— Atunci, ia spune, te-or fi primit rece Lachesnaye-i.

Nici vorba, de la căsătoria cu domnul de Lachesnaye, Bertha încetase de a fi pentru ea ceea ce fusese odată. Nu era nicidecum bună sărmana Bertha, așa de neînsemnată, cu nasu-i roșcovan. La Rouen, doamnele îi lăudau foarte mult distincția. De aceea, un soț ca al ei, urât, aspru, avar, părea mai de grabă făcut să influențeze asupra nevestei sale și s-o facă rea. Dar nu, Bertha se arătase cum trebuia față de fosta ei tovarășă: nu i se putea aduce nicio dojană.

— Poate că prezidentul nu-ți e pe plac?

Severina, care până atunci răspundea agale, cu voce potolită, fu cuprinsă de ciudă.

— El? Ce idee!

Și continuă, enervată, în crâmpeie de fraze.

Abia îl vedea acolo. El își rezervase, în parc, un pavilion a cărui ușă răspundea într-o uliță dosnică. Ieșea, intra, fără să-l știe nimeni. La drept vorbind, sora lui nu știa niciodată când vine. El lua o trăsură la Barentin, sosea în timpul nopții la Doinville, trăia zile de-a rândul în pavilion, fără să-l știe nimeni. Oh, el nu te stânjenea acolo nicidecum!

— Îți spun asta fiindcă tu mi-ai povestit de douăzeci de ori că pe când erai copilă el îți inspira teamă.

— Ei, teamă! Exagerezi, ca de obicei. Desigur, nu râdea niciodată, îl privea pe om fix, cu ochii lui bulbucați, încât omul lăsa repede capul în jos. Am văzut oameni care se încurcau, care nu puteau să-i spună un cuvânt, într-atât le impunea faima lui de asprime și înțelepciune… Dar pe mine nu m-a certat niciodată, am simțit totdeauna că avea o slăbiciune pentru mine…

Din nou glasul ei se încetinea, ochii i se pierdeau în gol.

— Mi-aduc aminte… Când eram fetiță și mă jucam cu prietene pe alei, dacă el se ivea fugeau cu toatele, fugea până și copila lui, Bertha, care se temea totdeauna să nu facă ceva rău. Eu, însă, îl așteptam liniștită. El trecea și, văzându-mă acolo, zâmbitoare, cu bețișorul în vânt, mă ciupea de obraji.. Mai târziu, la șaptesprezece ani, când Bertha voia să capete de la el ceva, mă trimitea pe mine întotdeauna. Vorbeam, nu plecam jos privirile și simțeam că ale lui mă înțeapă sub piele ca niște ace. Dar îmi băteam joc de ele; eram așa de sigură că o să-mi facă voia! Oh, da, mi-aduc aminte! Nu e stufiș în parc, nu e gang, nu e cameră din castel pe care să nu le pot vedea și cu ochii închiși.

Tăcu; pleoapele-i erau închise; iar pe chipu-i încălzit și plinuț părea că trece fiorul întâmplărilor de altădată, al întâmplărilor pe care nu le spunea. Stătu astfel o clipă, frământându-și ușor buzele ca într-un tic involuntar ce-i schimonosea dureros un colț al gurii.

— El a fost, firește, foarte cumsecade cu tine, reluă Roubaud aprinzându-și pipa. Nu numai că te-a crescut ca pe o domnișoară, dar a administrat cu multă chibzuință bruma ta de avere, și, când ne-am luat, a rotunjit considerabil suma… Unde mai pui c-o să-ți lase ceva; a spus ceva în fața mea.

— Da, murmură Severina, casa de la Croix-de-Maufras, proprietatea ceea pe care drumul de fier a tăiat-o. Familia petrecea uneori și opt zile acolo… Nu pun însă bază pe ea; Lachesnaye-i s-or fi făcut luntre și punte să nu-mi lase nimic. Și, apoi, sunt mai mulțumită să n-am nimic, nimic!…

Ea rostise cuvintele din urmă cu atâta însuflețire, încât el se mira, scoase pipa din gură și-o privi cu ochi mari.