Corabia sălbăticiunilor

Corabia sălbăticiunilor

Trăia odată în Deltă, într-un ostrov înverzit, o femeie bătrână. Nici o fiară nu-și putea aminti s-o fi văzut când neîncovoiată și cu părul de aur ; nici un pui nu făcea ochi și nici un boboc nu ieșea din ou fără să primească de îndată de la părinți întâia învățătură :

— La trei pași de buturuga trăsnită, fiule, e o mlaștină, dar la doi pași de scaunul babușcăi e apă dulce...

Din zori și până-n asfințit veneau sălbăticiunile să bea din apa dulce, și bătrâna le urmărea cu ochii ei încețoșați, spunându-le vorbe blajine.

Da, era tare bătrână. Vai, vai, cât era de bătrână ! Dacă vidra nu i-ar fi adus din timp în timp vreun peștișor, dacă iepurele nu i-ar fi cules ierburi fragede, dacă veverița nu i-ar fi lăsat în poală castane de baltă, cu ce și-ar fi dus ea zilele ? Moș Breb, neobositul dulgher din ostrov, se înspăimânta la gândul ăsta. De aceea, când și când se apuca să bată toaca, și toate sălbăticiunile se adunau la sfat, cu puii lor, pe neamuri și seminții.

— Are de toate babușca ? întreba moș Breb, maimarele sfatului.

— Babușca are, are tot ce-i poftește inima, scâncea atunci vulpea. Sunt alte biete bătrâne care se chinuie cum numai ele știu, și nimeni nu le duce câte un boboc mai gras...

Abia izbutea moș Breb să curme larma zburătoarelor, care cârâiau pe întrecute :

—Rușine !

— Boboc, hai ? Boboc gras, da ?

—Pofta-n cui !

Când sfada se potolea și vulpea ofta, jeluindu-se că a fost rău înțeleasă ca de-obicei, moș Breb se ducea la coliba babușcăi de mai proptea ici un stâlp, mai întărea colo o împletitură. Dar le făcea pe toate cu atâta mânie, că bătrâna îl întreba întotdeauna :

— Ce ai, meștere Breb ? Ce supărare a dat peste tine ?

Moșul mai izbea o dată cu coada într-un lemn, apoi, netezindu-și mustățile, mormăia înfundat:

— Nu se mai poate. Așa nu se mai poate ! Matale, babușca, sănu te superi, dar în ultima vreme mi s-a părut căbag de seamă... da, da, cred că... Of, ai îmbătrânit oleacă, asta-i!

— Crezi, moș Breb ? zâmbea bătrâna.

— Nu te supăra, babușca, rostea încurcat meșterul. Așa mi se pare mie... Oleacă ! Ce-i drept, nu mult, dar de îmbătrânit toți se întâmplă să îmbătrânim. Și noi avem nevoie de un conducător în putere, care să pună bună rânduială în viața de pe ostrov.

— De unde să-l luăm, moș Brebule ?

— Hei, dac-ai fi avut matale un fecior...

La vorba asta se amăra bătrâna și prindea să ofteze.

— Ce-i, babușca ? se auzea îndată glasul unei broscuțe speriate.

Și într-o clipă stârcul alb își scutura moțul de pene scumpe și zbura neliniștit de colo-colo, dând de veste :

— Oftează babușca ! Sălbăticiuni, babușca oftează !

Ca din pământ se strângeau lângă scaunul bătrânei

Iepuri și arici,

Șerpi și pitulici,

Lebede și șobolani,

Broaște, vidre, vulpi, bâtlani,

Rațe, lupi și cerbi semeți,

Și șoimi vineți și sticleți,

Întrebând cu teamă mare:

— Ce te doare ? Ce te doare ?

Plângea bătrâna văzând dragostea tuturor, plângea moș Breb și, din una-alta, se luau cu vorba. Dar azi așa, mâine tot așa, a înțeles bătrâna că trebuie să născocească ceva.

L-a chemat atunci pe meșterul Breb și i-a dat poruncă să înjghebe o corabie strașnică, o corabie în stare să înfrunte mările și furtunile. Moșul s-a scărpinat la ceafă, s-a sucit, a chibzuit, apoi s-a dus cu mare grabă la cetatea brebilor, unde a lămurit porunca babușcăi.

Și s-au pus brebii pe treabă și cu dinții au ros de la rădăcină copacii trebuincioși, au socotit, au meșterit, iar într-o lună se ridicase în cetatea brebilor o mândrețe de corabie cum nici țarul n-avea printre corăbiile lui.

Bun! A pornit moșul de i-a dus babușcăi vestea. Atunci a adunat ea toate păsările meștere la întărit cuiburi și le-a poruncit să împletească frânghii pentru corabie, iar păianjenilor cu multe brațe le-a cerut să-i țeasă pânzele. Și dacă babușca a dat poruncă, nu s-a dat în lături nimeni de la muncă. A mai trecut o lună, și corabia era gata, cu pânze și frânghii, ba și cu-o flamură care fâlfâia la catargul cel mare.

— Dragii mei, a cuvântat bătrâna la soborul din ostrov, unde toaca lui moș Breb adunase toate jivinele cu două, cu patru, cu opt picioare, ba și pe târâtoare, care — se știe — nu prea au picioare, dragii mei, ascultați vorba mea : cei mai iscusiți dintre voi să urce pe corabie și să pornească în lume. Vă dau o oglindă minunată. Dacă ajungeți în fața celui pe care-l socotiți vrednic să împartă dreptatea aici, în ostrov, priviți în oglindă. Neagră ca noaptea se va face dacă alegerea voastră nu va fi bună și în întunecimea oglinzii veți vedea meteahna ascunsă a alesului. Iar dacă se va face albastră ca cerul senin, veți avea semn că ați chibzuit bine. Faceți cum v-am spus, și n-o să vă căiți !

Îndemnul bătrânei a fost primit cu bucurie. Și pe dată i s-a încredințat Vidrei conducerea corăbiei, ca una ce era pricepută la călătoriile pe apă, în timp ce moș Breb a primit sarcina de cârmaci, la care-l îndreptățea coada lată și groasă.

Și corabia sălbăticiunilor a prins să lunece pe unde. Ce să lunece, că zbura, și mai multe nu ! Ca să vezi dumneata ce meșteri erau brebii de demult, fără a mai vorbi de păianjeni ! Dimineața, când soarele privea în bobițele de rouă prinse de urzeala lor minunată scânteiau pânzele corăbiei ca niște pânze de sticlă...

Așa trecea ca gândul corabia pe ape și curând la curtea țarului se adunară căpitani vestiți, clătinându-și bărbile.

— Ce-i, căpitani vestiți, de ce vă clătinați bărbile ? a întrebat țarul..

— Cum să nu le clătinam, măria ta, a răspuns cel mai bătrân dintre ei, când pe mare s-a ivit o corabie fermecată, condusă de o vidră, iar pe scările de frânghie suie și coboară marinari cum nu s-au mai văzut ?

— Cum ?

— Da, măria ta, l-a încredințat bătrânul căpitan pe țar. Sunt veverițe, șobolani și câte altele, iar corabia are pânze strălucitoare și gonește mai ceva ca vântul...

Parcă nu știi dumneata ce inimă au țarii ? Pe dată lăcomia s-a trezit în inima țarului și a poruncit să i se aducă lui corabia fermecată, iar căpitanul cel bătrân, ca mai iscusit, a primit porunca. S-au făcut pregătiri mari, ce crezi ? Glumă e să lupți cu cine știe câte jigănii ? Iar pregătirile odată isprăvite, corabia țarului a purces la drum.

În vremea asta, Vidra cerceta zările. Vezi că de săptămâni de zile tot rătăceau pe mare, așa că li se făcuse lehamite sălbăticiunilor de pustietatea apelor negre și tare ar fi poftit să mai zburde printre ierburi și sa tragă pe nări mirosul reavăn de pământ. Pricepi acum de ce-a fost mare bucuria Vidrei zărind în depărtare ceva, ca o musculiță.

— Pământ ! Pământ! chițăiră șobolanii, începând să se dea peste cap de plăcere.

— Nu-i pământ, îi potoli însăVidra, pricepând cea dintâi căse-nșelaseră.

Într-adevăr, nu trecu mult și putură să-și dea seama cu toții că musculița se prefăcuse într-o corabie mare, care se apropia de ei.

— Cine sunteți ? strigă Vidra către cei de pe corabie.

— Oamenii țarului, răspunse căpitanul bărbos. Dați-vă robi !

Când au auzit sălbăticiunile una ca asta, au văzut negru înaintea ochilor, că dragă le era libertatea. Apoi s-au mirat.

— Dar cine-i și țarul ăsta ? a mai întrebat Vidra.

— E maimarele nostru, i-a dat răspuns căpitanul. La glasul lui tremură munții!

Vidra s-a gândit ce s-a gândit, și-a privit tovarășii, apoi a strigat cu mirare :

— Ce tot spuneți voi, cei de pe corabie ? Nu pricep nimic... Maimarea noastrăe babușca, dar noi o iubim și nimeni nu tremurăcând îi aude glasul...

A urmat o clipă de tăcere, și în clipa asta căpitanul bărbos a stat și a cugetat.

— Prindeți cu căngile corabia jivinelor ! a poruncit apoi, vădind cam de ce soi îi era cugetarea, iar luptătorii țarului s-au apropiat și și-au înfipt căngile în corabie și-au năvălit pe punte, cu săbiile trase.

Când i-au văzut atât de înspăimântători, veverițele. — ce-i drept — s-au repezit taman în vârful catargelor, dar Vidra a dat porunci și nouă mistreți tineri au sărit asupra oștenilor. Năpraznic le luceau colții albi și crunt le străluceau privirile. Până să înțeleagă oștenii ce li se întâmplă, s-au trezit cu toții zvârliți în mare, iar cei nouă mistreți au năvălit pe corabia țarului unde au început să facă prăpăd. Zburau oameni și scuturi care încotro, se auzeau strigăte de spaimă și durere, iar căpitanul bărbos zadarnic își smulgea barba, cu mare mânie.

— Izbiți cu sulițele ! răcnea când și când. Străpungeți! Zdrobiți !

Ce să facă sulițele, zvârlite cu brațe tremurătoare, în fața celor nouă mistreți cât niște viței ? Până la urmă și-a dat seama și căpitanul că degeaba strigă. Cât ai bate din palme, se făcuse gol în jurul lui. Corabia țarului fusese cucerită.

— Duceți-mă la căpitanul vostru, ceru atunci căpitanul țarului, și pe dată îl împresurară cei nouă mistreți și-l petrecură, mișcându-și pe-ntrecute codițele.

Iar odată ajunși în fața Vidrei, bărbosul se închină și, scoțându-și sabia, i-o înmână.

— Și-acum, întrebă el, ce-aveți de gând ?

— Ce-aveam de gând și până a vă întâlni, răspunse Vidra, povestindu-i pricina pentru oare plecaseră din ostrovul înverzit și pentru care cutreierau mările.

Numai despre oglinda fermecată nu-i spuse nimic.

— Așa ? strigă bucuros căpitanul bărbos. Păi bine, cinstită Vidră, ce conducător mai vrednic puteți găsi în lumea asta decât pe luminatul meu stăpân, preaputernicul țar ?

— Cel la glasul căruia tremură munții ? se-ncruntă moș Breb, care era de față.

— Ei, tremură... Asta a fost așa, o vorbă... Cum să tremure ? prinse să vorbească repezit căpitanul.

Mă rog, ce s-o mai lungim ! Atâta a stăruit căpitanul țarului, atâta s-a bătut cu pumnii în piept și s-a jurat că stăpân mai bun nu cunoaște, încât sălbăticiunile au început să-l asculte. Auzindu-l, ai fi zis că țarul e blajin ca o clătită rumenă și că se sfârșește de dor să-i fie babușcăi sprijin la bătrânețe. Bietele sălbăticiuni, care nu-și scoseseră vreodată nasul din ostrov, se înduplecară să-l cerceteze și pe țar, măcar că moș Breb își clătina mustățile cu mare îndoială.

Așa s-a făcut că Vidra a dat poruncă să se înalțe pânzele și, trăgând după ea corabia bărbosului, corabia durată în cetatea brebilor s-a îndreptat spre orașul țarului. Și tot așa s-a făcut că orășenii au putut vedea curând pe ulițele lor un preaciudat alai. În frunte pășea țanțoșă Vidra, urmată de căpitanul bărbos împresurat de cei nouă mistreți, iar după ei veneau la rând moș Breb

Iepuri și arici.

Șerpi și pitulici,

Lebede și șobolani,

Broaște, vidre, vulpi, bâtlani,

Rațe, lupi și cerbi semeți,

Și șoimi vineți și sticleți,

fără a mai vorbi de câte alte lighioane ale ostrovului înverzit.

Când au văzut străjerii palatului alaiul care se apropia, s-au uitat unii la alții schimbând fețe-fețe. Dar țarul, care privea pe fereastră, a început să strige :

— Deschideți porțile ! Deschideți porțile !

S-au deschis porțile în fața sălbăticiunilor, de parc-ar fi fost niscai trimiși ai altor țari cu strașnică putere. Într-o clipă s-a umplut palatul de scheunături, de grohăituri, de cârâieli și clămpăneli, de-ai fi zis că e sfârșitul lumii.

— Ai biruit ? l-a întrebat țarul pe căpitanul lui bărbos, atunci când alaiul a pătruns în încăperea cea mare, în mijlocul căreia se ridica scaunul lui de abanos.

— Să vezi, luminate... a dat să bâiguie căpitanul și i se mișca barba mai abitir ca o flamură pe catarg.

— Ai biruit ?

— Nu, măria ta. Preacinstita Vidră, aici de față, m-a biruit ea pe mine...

Și-a răsfrânt țarul buzele de necaz și nasul i s-a înroșit :

— Așa ?

— De, măria ta...

Țarul se întoarse către un boier care gemea de căldură din pricina mulțimii blănurilor pe oare le purta și porunci scurt :

— Căpitanul... în țeapă !

— În țeapă, măria ta, gemu boierul. Am priceput.

Dar, când să îndeplinească porunca țarului și să se apropie de căpitanul bărbos, pentru a-l aduce la locul de pedeapsă, boierul se dădu cu un pas îndărăt: cei nouă mistreți îl împresuraseră din nou pe căpitan, și colții le luceau amenințător. Vezi că mistreții, cât erau de mistreți, tot aveau mai multă inimă decât țarul și nu puteau suferi să-l vadă pe bărbos în țeapă.

— Măria ta... începu boierul.

Țarul plesnea de necaz.

— Ce-i, purcelușilor ? Ce-i, drăgălașilor ? întrebă el cu glasul pițigăiat de mânie. V-a supărat careva, porumbeilor ?

Cel mai mare mistreț răspunse cu vocea lui groasă, care-i băgă în răcori până și pe străjeri :

— Ce purcei?... Ce porumbei?... Lasă-l în pace pe căpitan!

Țarul își mușcă buzele, își apucă bărbuța rară, o mușcă și pe ea, se făcu vânăt la fața, apoi verde și, când grăi, parcă scârțâirăniște uși neunse :

— Căpitanul ?... I-auzi, boierule, cinstiții oaspeți te întreabă ce ai cu căpitanul... Dar ce, ți-a făcut ceva, de-ți veni să-l ameninți cu țeapa ?

— Măria ta, gemu deznădăjduit boierul, eu...

— Las-o pe măria mea deoparte ! strigă țarul, regăsindu-și măreția. Și așa, lung și slab cum era, se ridică de pe scaun și, despuindu-l pe boier de blănuri, le așeză pe toate în spinarea căpitanului, care le primi buimăcit și îndată începu să geamă de căldură. Să-nsemne grămăticii cum știe țarul să împartă dreptatea ! mai spuse stăpânul. Apoi, întorcându-se către mistrețul cel mare, șopti mieros : Ei, porumbe... asta, falnice mistreț, e bună judecata țarului ?

Mistrețul grohăi înveselit și-l întrebă pe căpitanul bărbos, care nădușea sub povara blănurilor :

— E bună judecata ?

— Trăiască țarul! gemu căpitanul. Cum ar fi, judecata lui tot bună-i, până la urmă...

Atunci păși înainte Vidra.

— Ascultă, țarule, începu ea. Noi avem nevoie de un conducător în ostrovul înverzit. Ai pe cineva care ar face treaba ?

— Am, am, cum să nu, răspunse de îndată țarul. Vi-l dau pe Țarevici... Ei, căpitane, aleargă la Țarevici și poftește-l degrabă !

Veni Țareviciul. Era un prostălău mic și gras, care de cum păși în încăpere se împiedică și căzu drept în ghimpii ariciului, bucătar pe corabia sălbăticiunilor. Ariciul nu păți nimic, firește, dar prostălăul începu să schiaune ca din gură de șarpe.

— Da’mai taci odată! spuse plictisit ariciul.

Cu chiu, cu vai, se potoli Prostovan-Țarevici.

— Iată-văconducătorul, grăi atunci țarul. Mai bun n-o săgăsiți în lumea-ntreagă...

Vidra schimbă o privire cu moș Breb, și amândoi se înțeleseră de minune: cu prostălăul țarului nici nu făcea să mai încerce oglinda ! Când colo, ariciul prinse să vorbească :

— Ești viteaz ? îl întrebă pe Țarevici.

— Tare viteaz, răspunse țarul în locul prostălăului, care-și holba ochii și se trăgea înapoi din fața ariciului.

— Și deștept ?'

— Mai ales deștept, se grăbi tot țarul să încredințeze.

Ariciul se apropie de Prostovan-Țarevici, care începu să fugă de-a-ndaratelea. Calcă un bâtlan pe picior, se agăță de colții unui mistreț, nimeri între labele lui moș Breb și căzu printre șopârlele uimite. Râdeau sălbăticiunile cum nu mai râseseră de mult, iar țarul tremura de mânie, și mai multe nu!

— Dă-l afară pe Țarevici, strigă în cele din urmă văzând că, și fără să vorbească, prostul tot se dăduse pe față ; iar căpitanul bărbos se grăbi să-l scoată din încăpere pe Prostovan-Țarevici.

Acu, nici vorbă să-l mai ia Vidra pe Țarevici în ostrov. Dac-a văzut așa, s-a gândit țarul să le facă de petrecanie dihăniilor. Le-a poftit să mâie peste noapte într-o clădire mare, și pe dată a împărțit strașnice porunci. Au pregătit slujbașii munți de vreascuri și lemne uscate, apoi, așezându-le în jurul clădirii, le-au dat foc. A privit țarul limbile roșii ale flăcărilor, a privit cât a privit și s-a dus la culcare.

Dar bietele jivine ce-mi făceau ? Cum au simțit căldura și mirosul fumului, au schimbat între ele priviri nedumerite. Numai cârtița și-a păstrat firea și degrabă s-a apucat să sape sub dușumele. Sapă, scobește — a săpat pân-a făcut drum de trecere sub pământ. Jivinele, după ea, că le goneau flăcările din urmă. Și uite cum s-au potrivit lucrurile, că drumul de sub pământ al cârtiței taman în iatacul lui Prostovan-Țarevici a nimerit.

Sforăia prostul, în patul lui, de se zgâlțâiau pereții auriți. Una câte una, sălbăticiunile s-au adunat în încăpere. Au stat acolo liniștite o vreme, apoi Vidra a făcut semn, doi mistreți l-au apucat pe Prostovan-Țarevici, l-au purtat cu băgare de seamă și, luând drumul de sub pământ pe care veniseră, l-au așezat peste cenușa răcită de pe locul unde se înălțase casa aprinsă din porunca țarului. Prostălăul dormea ca dușii de pe lume, iar sălbăticiunile s-au ghemuit cum au putut pe patul Țareviciului, pe mese și pe scaune, ba și pe jos s-au ghemuit, și au mai și tras un pui de somn până la ziuă.

Acu, de dimineață, prima grijă a țarului a fost să dea o fugă acolo unde nădăjduia să găsească oasele arse ale sălbăticiunilor. De ars, clădirea arsese. Dar pe așternutul de cenușă sforăia Prostovan-Țarevici, mai dihai decât dacă s-ar fi aflat în iatacul lui.

A stat țarul și a privit, scărmănându-și cu degetele bărbuța rară, a stat, a văzut și nimic n-a priceput. A dat atunci o fugă până la iatacul lui Prostovan-Țarevici, și acolo, cum a intrat, cum l-au întâmpinat sălbăticiunile :

— Bună dimineața, țarule !

— Cum ai dormit ?

— Așa grijă pentru oaspeți mai zic și eu ! Să ne dai chiar iatacul lui Țarevici... 

Le-a răbdat țarul batjocurile și a tăcut mâlc, ce era să spună ? Țar, țar, dar de înțeles a înțeles și el că nu-i a bine să stârnească jivinele.

Ba dimpotrivă !

Mânios, a ieșit din iatacul lui Prostovan-Țarevici și a adunat îndată sfatul boierilor, care au venit gâfâind de pe la casele lor, că strașnic îi zoriseră vătășeii țarului. Iar dacă i-a văzut strânși în jurul scaunului său de abanos, a izbucnit luminăția sa :

— Slugi ticăloase, așa mă slujiți, hai ? Mă lăsați să ajung de râsul fiarelor ?

Oftau boierii și gemeau, simțind că-i ia cu frig în ciuda blănurilor groase de pe ei.

— Iartă-ne, mărite Țar !... îndură-te de noi, păcătoșii...

— Ascultați porunca mea, grăi atunci țarul, cumva îmbunat. Nu se va întâmpla să-și râdă vecinii de mine ! Pregătiți în noaptea asta toate ostile țării și așezați-le pe câmpul de la marginea orașului. Eu am să îndrept într-acolo blestematele dihănii, și toată oastea să se năpustească și să le măcelărească... Dacă duceți treaba cu bine la capăt, vă împart moșii la toți!

O larmă bucuroasă se ridică din mijlocul boierilor, care începură să pupe mâinile țarului, ba câțiva, mai zeloși, îi pupară și picioarele.

Rău ar fi fost de sălbăticiunile din ostrov, dacă un cariu nu și-ar fi sfredelit de ani de zile căsuța în lemnul scaunului pe care ședea țarul.

Era un gândăcel înțelept și bun la inimă. Auzind cuvintele țarului, ieși în grabă din borta lui și, lăsându-i pe boieri să-și pupe țarul și să se pupe între ei, alergă într-un suflet până în iatacul lui Prostovan-Țarevici.

— Prăpăd ! Primejdie! strigă gândăcelul cu glas subțire, regăsindu-și cu greu răsuflarea.

Apoi, întrebat de Vidră, povesti ce auzise.

— Ești un gândac de treabă, îi spuse Vidra, mulțumindu-i în numele tuturor. Știi ceva ? O vietate cumsecade n-are ce căuta în palatul țarului. Vino cu noi în ostrov și o să-ți dăm un trunchi uscat în care să-ți faci casa...

Se ținu apoi sfat și sălbăticiunile luară hotărâri de luptă. A doua zi dimineața, țarul veni devreme, și era tot numai lapte și miere.

— Scumpii mei oaspeți, dragii mei, astăzi vom face o plimbare minunată...

Dar cel mai mare mistreț nu-și putu stăpâni disprețul față de viclenia țarului.

— O să-ți arătăm noi plimbare, mormăi supărat.

— Poftim ? Ai spus ceva, drăguțule ?

— Spune că abia așteptăm să mergem la plimbare, strigă repede Vidra, iar țarul își frecă mâinile.

Încet, încet, ajunseră la marginea orașului. Se întindea acolo un câmp mare, pe care se înălța acum o pădure de corturi : tabăra oastei țarului.

— Porniți, vitejilor! răcni țarul fluturând o năframă, și în clipa aceea se auziră trâmbițe, și ostașii se buluciră din corturi.

O parte se aruncă pe cai. Dar cum încălecau, cum se prăvăleau din șei, iar caii speriați începeau să-i izbească și să-i frământe sub copite.

Pedestrașii alergară și ei la locurile unde-și aveau îngrămădite armele și se întrecură să le apuce mai degrabă. Când colo, coardele arcurilor erau retezate și lemnul sulițelor frânt.

— Încotro vor s-o pornească vitejii ? întrebă cu nevinovăție Vidra.

După hotărârea luată în sfatul sălbăticiunilor, în timp ce ostile dormeau, iepurii, șobolanii și brebii se strecuraseră în tabără și roseseră chingile și frâiele cailor, coardele arcurilor și lemnul sulițelor.

Înspăimântat, țarul își smulgea bărbuța rară, neîndrăznind să-și dea pe față mânia. Toată oastea lui se făcuse de râs !

A priceput atunci că nu-i de glumit cu sălbăticiunile și că mai cuminte ar fi să le dea drumul, să plece cât mai curând. Pe dată a întors foaia și s-a grăbit să le ia cu binele.

Așa s-a făcut că s-a întins masă mare în palatul țarului și, pentru întâia dată de când simt țari pe lume, la masă au fost poftiți :

Iepuri și arici,

Șerpi și pitulici,

Lebede și șobolani,

Broaște, vidre, vulpi, bâtlani,

Rațe, brebi și porci mistreți,

Și șopârle și sticleți,

care cum s-au strâns laolaltă, cum s-au pus să mănânce din farfuriile de aur ale țarului. Ședea țarul în capul mesei, cu Vidra în dreapta și moș Breb în stânga, iar Prostovan-Țarevici făcea fețe-fețe, că avea în stânga un arici și în dreapta doi raci mici. Țarul înghițea noduri văzând cum șopârlele, broaștele și celelalte dihănii mărunte se plimbau pe masă ca la ele-acasă, în timp ce păsările zburau în voie și ciuguleau de ici o firmitură și de colo o-mbucătură. Dar mai putea spune ceva ? Tăcea, răbda și se ruga la toți sfinții să-l scape de belea !

Ei, și-atunci s-a sculat Vidra și a prins să grăiască :

— Ascultă, țarule !

A tresărit tarul si si-a ridicat nasul din farfurie.

— Ascultă, țarule, a spus Vidra din nou. Până acum, ce-i drept, nu ne-am putut plânge de nimic. Tare bine ne-ai primit și nădăjduiesc că la buna ta primire am răspuns cum se cuvenea. (Aici a început țarul să tușească fără pricină și l-a ținut tusea o bucată bună de vreme...) Numai că noi am venit cu o treabă, a urmat Vidra când tusea țarului s-a potolit. E vorba de conducătorul nostru...

O lucire rea trecu prin ochii țarului, care răspunse cu mare grabă :

— Scumpi oaspeți, nici să nu vă doară capul. O să vă puteți alege în toată voia conducătorul și numai mulțumiri îmi veți aduce. Bizuiți-vă pe mine.

De bizuit, știau acum sălbăticiunile cum se puteau bizui pe cuvântul țarului. Dar cum voiau să vadă ce era în stare să mai născocească, l-au lăsat să facă ce-o ști.

Și cum ș-a sfârșit masa, cum și-a trimis din nou țarul vătășeii, de i-a strâns din nou pe boieri la sfat:

— Ascultați, boieri, și destupați-vă urechile. Jivinele vor să-și aleagă un conducător, și eu m-am gândit la voi...

Uite, rău îmi pare că n-ai putut vedea și dumneata, cu ochii dumitale, spaima boierimii când a auzit cuvintele țarului.

— Vai și vai, măria ta ! De ce tocmai noi ?

— Nu ne da pradă fiarelor, măria ta, îndură-te.

— Avem case, moșii, acareturi... Fie-ți milă !

I-a ascultat țarul și, pe măsură ce-i asculta, strașnic se posomora.

— Tăceți, proștilor! a răcnit cu glas năprasnic, nemaiputându-le răbda vaietele. Știți voi că ostrovul înverzit, în care locuiesc jivinele, e cea mai frumoasă parte a lumii ? N-aș da ostrovul ăsta nici pe zece moșii de-ale voastre !

Dac-au auzit așa, au tăcut boierii, ca la un semn. S-au privit cu coada ochilor unii pe alții, și-odată s-au pus pe strigat:

— Măria ta, mie mi se cuvine... Nu uita că ți-am dăruit un lanț de aur !

— Ce ? Ție ? s-a amestecat în vorbă un altul. Mie, mărite țar, mie mi se cuvine ostrovul! Feciorul meu l-a învățat pe Țarevici să prindă sticleți...

Mă rog dumitale, a fost în încăperea de sfat o gălăgie atât de cumplită, încât slujitorii palatului, care auziseră și văzuseră destule, au căzut pe gânduri, întrebându-se dacă nu cumva boierii îl ucid pe țar.

— Ei și ? a zis un slujitor. Mare brânză... Mâine răsare altul, nu te teme !

În vremea asta, văzând zelul boierilor, țarul se înseninase de-a binelea. Se trăgeau boierii de păr, își sfâșiau hainele, se băteau ca orbii, numai și numai să poată pune mâna pe ostrovul minunat. 

— Gata, boieri ! strigă de la o vreme țarul. Degeaba vă certați, că de ales au să aleagă chiar jivinele !

La vorba asta, boierii tresăriră.

— Aoleu, măria ta, jivinele... Că bine zici! Ostrovul ca ostrovul, dar ce facem cu jivinele ? Păi astea, mărite țar, ce știu ele ? Sunt în stare să sfâșie ditamai boierul, întocmai ca pe un mujic de rând...

A râs țarul în bărbuța lui rară și a catadicsit să-i lămurească :

— Mi se pare mie, cinstiți boieri, că ați uitat de răzbunarea mea. Păi de ce vreau să-l pun pe unul dintre voi mai mare peste ostrov ?... Împânzim ostrovul cu capcane, ucidem sălbăticiunile pe nesimțite, azi una, mâine alta, și în scurtă vreme curățim ostrovul. Nu vedeți, sunt tari numai când se află laolaltă...

S-au bucurat boierii, au chibzuit ce au chibzuit și s-au împrăștiat pe la casele lor, să se pregătească pentru alegerea vidrei. Că vestise țarul prin trâmbițași și oamenii de credință că sălbăticiunile aveau să-și aleagă a doua zi un conducător, și poftise tot ce era viță de boier să se adune în fața palatului. Ca să vezi dumneata ce putere căpătaseră dihăniile în vremea aceea, și cum făcea acum țarul pentru ele tot ce făcuse și cu ani în urmă, când își măritase fata după un alt țar. Da, zău !

A doua zi toate sălbăticiunile luară loc în cerdacul cel mare al palatului. Se cam înghesuiau ele, că oricât de încăpător părea cerdacul, tot mic era pentru mulțimea lor. Pe sub colții mistreților își scoseseră capetele iepurii, pe ciocurile bâtlanilor se așezaseră, sticleții și licuricii — era acolo o învălmășeală de trupuri și gâturi, de cozi și de ciocuri, de blăni și de boturi, cum nu-ți poți închipui. Uite, de-asta și zic că-mi pare rău : tare păcat că n-ai fost și dumneata acolo, să vezi și să nu crezi !

Că stătea în mijlocul dihăniilor Vidra cea făloasă și-n laba dreaptă ținea o pietricică, pe care trebuia s-o zvârle în cel pe care l-ar fi ales. Mă rog, întocmai ca o fată de țar, ochindu-și mirele în mulțimea pețitorilor.

Apoi și când au început să treacă pe sub cerdac boierii îmblăniți și încotoșmănați, încinși cu lanțuri și lănțujele de aur, sau feciorii de boieri strânși în zale lucitoare și cu pene roșii deasupra coifurilor, n-ai mai fi știut ce să crezi. Că aruncau cu toții priviri galeșe spre vidra din cerdac și se fuduleau și mi se strâmbau, de-ai fi zis că-i acolo frumoasa pământului, nu o sălbăticiune cu blană, și încă una dintre cele pe care mulți o purtau în chip de guler sau de căciuliță.

Și au trecut așa toți boierii din oraș, cu fii, cu nepoți și strănepoți, au trecut moșnegi sprijiniți subsuori, de nu mai ieșiseră cu anii din casă, și tineri, de încă nu le dăduseră tuleiele și, care cum trecea, trecea fără să știe și prin fața oglinzii babușcăi, pe oare Vidra o așezase cu meșteșug pe cerdac, la loc ferit. Și neagră ca bezna cea mai neagră s-a făcut oglinda în tot timpul perindării boierilor și s-au răsfrânt în ea toate păcatele lor ascunse. Câți se buluciseră prin fața oglinzii erau lacomi, cruzi, desfrânați, zgârciți, hoți, leneși, cum numai boierii pot fi. Că, vezi dumneata, lacomi, zgârciți sau leneși se întâmplă să găsești și printre oameni, dar să te ferească sfântul de păcatele boierilor ! Nici leac n-au și nici cu ale noastre nu seamănă.

Acum, trecuse prin piața din fața palatului și ultimul picior de boier.

— Măi, a zis Vidra, afurisit neam de oameni!... Și, cum vorbea așa, numai ce vede că oglinda se face albastră, aidoma cerului în nopțile de vâră din ostrovul înverzit.

A rămas Vidra fără grai și, dacă și-a aruncat privirile în piață, ce să vadă ? Un biet fecior de pescar nimerise și el acolo, când locul se golise de boieri. El, vezi tu, habar n-ave a de cele ce se petreceau, pentru că, om nevoiaș, nu-l vestise nimeni de nimic. Prinsese și el niște pești dis-de-dimineață și se grăbea să-i dea la bucătăria țarului, nădăjduind să capete niscai copeici cu care să-și mai împlinească din nevoi. Și uite că, pășind în dreptul cerdacului, se pomenește izbit de-o pietricică.

— Ian ascultă ! strigă pescarul supărat, întorcându-se să vadă cine-și bate joc de el.

Ți-ai găsit să vadă ceva! Piața era goală. A ridicat atunci fruntea și a dat de soborul dihăniilor bulucite-n cerdac, care-i făceau semne și-l chemau care mai de care :

— Suie, pescarule, suie degrabă !

Un bâtlan își desfăcu aripile și se lăsă ușurel lângă pescarul buimăcit. Se închină cuviincios arcuindu-și gâtul lung și subțire, apoi îl îndemnă să-l urmeze.

Scatiii, sticleții, pitulicile și toate celelalte zburătoare își dădură și ele drumul de sus și începură să zboare în jurul pescarului, bucurându-se și ciripind.

„Ia te uită, frate, își spunea bietul om, mi-am găsit beleaua cu păsările astea ! Dar și țarul, dacă stai să te gândești, ce le-o fi adunat acolo, ca la pomană ? Acu, numai să nu se supere și să se răzbune pe scrumbiile mele...”

Dac-ar fi fost vorba numai de scrumbii! Nu știa bietul ce-l paște. Că numai ce înțelese țarul că nici unul dintre boierii lui n-a fost pe placul Vidrei și că dihăniile se opriseră la un om de rând, că și-a și văzut planurile risipite ca fumu-n vânt. Și asta l-a făcut să dea din mâini și să strige :

— Cu ce-i pescarul ăsta zdrențăros mai bun decât boierii mei cu blănuri ?

— Asta, țarule, ne privește pe noi, au răspuns într-un glas cei nouă mistreți, și pe dată țarul și-a înghițit potopul de vorbe rele care se băteau să-i țâșneascădin gură.

În vremea asta, petrecut cu alai de păsările care se țineau de el scai, pescarul ajunse în încăperea unde sălbăticiunile se ciorovăiau cu țarul. Cum îl văzură

Iepuri și arici,

Șerpi și pitulici,

Lebede și șobolani,

Broaște, vidre, vulpi, bâtlani,

Rațe, brebi și porci mistreți,

Și șopârle și sticleți

preasmerit i se-nchinară, la mulți ani toți îi urară și-l poftiră-nsuflețit în ostrovul înverzit.

Dacă înțelese pescarul ce vor de la el sălbăticiunile, nu șovăi nici o clipă. Dragi îi erau feluritele vietăți ale apei, ale cerului și ale pământului.

— Dar repede te mai hotărăști! rânji cu răutate țarul. Al cui ești tu ?

— Al căpitanului măriei tale, tresări pescarul, privind cu durere în ochii Vidrei.

— Și pe boier l-ai întrebat dacă te slobozește și-ți îngăduie să pleci așa, teleleu prin lume ? mai întrebă țarul.

— Pe boier o să-l întrebăm chiar noi, răspunse mânioasă Vidra. Să fie chemat pe dată la palat!

Plecă într-un suflet un sticlete să-l aducă pe căpitanul bărbos, care se încuiase în casă și, de supărare că nu fusese ales să stăpânească ostrovul înverzit, se pusese pe băut de unul singur. Când îl vesti sticletele că e chemat de Vidră, deșertase tocmai al zecelea stacan.

— Vin îndată, strigă căpitanul bărbos, crezând că sălbăticiunile se răzgândiseră și că până la urmă se opriseră la el. Vezi bine, vorbi împleticit către sticlete, și-au dat seama că om ca mine nu mai află !

Apoi, clătinându-se, se urni din loc și, tot clătinându-se, își făcu intrarea în încăperea în care toți îl așteptau.

— Ascultă, căpitane, spuse Vidra, noi te-am scăpat de la grea primejdie. Iată, îți cerem în schimb să-l slobozești pe pescarul ăsta, cu care avem noi o treabă.

— Tu... ești al meu ? întrebă fălos căpitanul, abia ținându-se pe picioare.

— Da, boierule...

— Ei, dracu să te ia. Te slobozesc, na !

Mult s-au bucurat atunci sălbăticiunile și, împresurându-l pe pescar, au început să joace și să țopăie. Dar țarul s-a apropiat de căpitanul bărbos și i-a șoptit cu mânie :

— Prostule, ai stricat tot! Acum au să-l ia pe pescar în ostrov.

—Ce ? Pe pescar ?... Cum așa ? a bâiguit căpitanul. Eu credeam căm-au ales pe mine...

Și atâta supărare l-a cuprins, că pe dată i s-au risipit aburii vinului și a început să strige cât îl țineau puterile :

— Stați, stați! N-am știut... îmi iau cuvântul înapoi... Pescarule, nu te mai slobozesc ! Nu, cum să fac una ca asta ? Mai degrabă te pun în lanțuri...

Cât ai clipi, s-a oprit jocul sălbăticiunilor.

— Boierule, a strigat pescarul, cine a fost slobod măcar o clipănu se mai întoarce în robie... câtu-i lumea !

Și, cum a strigat, cum s-a apropiat de căpitan, cu pumnul ridicat.

Iar, în urma lui, cei nouă mistreți au prins a-și zbârli perii. Atunci țarul și căpitanul au început să tremure de le sunau măselele în gură, în timp ce Vidra și moș Breb schimbau priviri pline de mândrie. Iacă, alesul lor se dovedea a fi așa cum trebuie, nu se lăsa călcat pe coadă.

— Să mergem, a poruncit cu glas tunător pescarul și sălbăticiunile îl urmară îndată, lăsându-i încremeniți pe țar și pe boieri.

Au străbătut încăperile palatului în care nimeni n-a îndrăznit să-i oprească și au ieșit în piață.

— Opriți ! Opriți-i! a strigat într-un târziu țarul, scoțându-și bărbuța pe fereastră.

S-au frământat străjile și, la porunca maimarelui lor, au dat năvală.

Dar s-a întors pescarul și, repezindu-se asupra maimarelui, i-a smuls sabia. Și când a început s-o rotească, au prins străjerii a răcni între ei, ca besmetici :

— Da’ ce-avem noi cu el ? Ia lăsați-l să plece...

Așa au ajuns sălbăticiunile la țărmul mării, unde corabia li se legăna pe valuri. Și vânturile au umflat pânzele păianjenilor și corabia a început să gonească pe mare, și a gonit, a tot gonit, până ce în dreptul ostrovului s-a oprit.

L-au dus sălbăticiunile pe pescar la coliba babușcăi, și-n fața bătrânei pescarul s-a sfiit și și-a înclinat fruntea.

— Da, a grăit cu blândețe babușca, bine ați ales...

Și au trecut zile după zile și ani după ani, iar când babușca s-a culcat ca să nu se mai scoale, pescarul i-a luat locul și a cârmuit cu vrednicie peste sălbăticiuni. Și dacă ai s-ajungi dumneata în ostrovul înverzit, să știi c-ai să-l găsești tot acolo, oleacă îmbătrânit, dar în putere. Și du-i un butoiașcu miere. Iar dacă ți-i teamă că nu-l vei găsi, dă-mi mie butoiul — și gata !