Acul și foarfeca

Acul și foarfeca

Am să-ți spun că a fost odată un croitor și că era bătrân, tare bătrân. De bătrân ce era nici ața în ac nu mai vedea s-o vâre, și rar dacă avea ce să mănânce în fiecare zi. Avea bătrânul trei băieți. Dar, dacă avea trei băieți, crezi că asta îl ajuta la ceva ?

Băiatul mai mare lucra la un bogătaș, și nu degeaba se zice că, decât slugă la bogat, mai bine mort și-ngropat. Al doilea era dascăl la heider[1] și, dacă ai văzut vreodată un dascăl sătul, să mi-l arăți și mie ! Al treilea îl ajuta pe bătrân, dar dacă nu era de lucru, te rog să-mi spui cum putea să-l ajute ? Vrednicia lui se prăpădea de pomană.

A înțeles bătrânul că destul a făcut umbră pământului. Într-o seară s-a culcat și și-a strâns feciorii lângă pat.

— Eu, băieții mei, a rostit cu amărăciune, am trăit nouăzeci de ani și-mi ajunge. Am hotărât să mă culc și să nu mă mai scol. Dar, înainte de a închide ochii pentru totdeauna, vreau să vă las câte ceva, să mă pomeniți cu drag când n-oi mai fi.

Degeaba au strigat feciorii, degeaba au plâns. Bătrânul i-a ascultat liniștit, apoi a spus :

— Ție, fiul meu cel mare, îți las toate lucrurile din casă. Multe nu sunt, bune nu sunt, dar, decât nimic, tot mai bine cu ele ! Dacăte însori, ai săte ajuți și tu cu ce-ai săpoți.

I-a sărutat mâna fiul cel mare, i-a mulțumit și s-a dat cu un pas îndărăt.

— Ție, fiul meu mijlociu, îți las ce brumă de țoale mi-au rămas. Multe nu sunt, întregi nu sunt, dar poate tot alegi ceva din ele...

I-a sărutat mâna și mijlociul, i-a mulțumit și s-a dat cu un pas îndărăt.

—Ție, fiul meu cel mic, a început pentru a treia oară bătrânul... dar s-a oprit îndată. Ce putea să-i mai lase băiatului, când tot ce avusese împărțise celor mai mari ?

—Nu-i nimic, tată, a rostit plângând mezinul, dacă i-a înțeles încurcătura, să fi fost matale sănătos...

S-a gândit bătrânul, s-a tot gândit... Nu-i venea să-și lase băiatul fără partea lui de avere, mult-puțină, câtă va fi fost, mai cu seamă că era feciorul cel mai vrednic și cel mai drag. Deodată s-a luminat la față.

— Am găsit! Ție, fiul meu cel mic, îți las acul și foarfeca. Să le păzești cum și eu le-am păzit și să știi că, în mâna unui om harnic, darul ăsta e mai de preț decât tot ce-au primit frații tăi.

I-a sărutat mezinul mâna și i-a mulțumit plângând, dar n-a mai apucat să se dea îndărăt. Bătrânul a închis ochii și și-a dat sufletul.

L-au plâns ce-au plâns feciorii, l-au îngropat cu cinste, și-a luat fiecare partea lui de moștenire, iar fratele cel mare a vorbit astfel:

— Frații mei, la un loc o să ne vină tare greu să ne descurcăm. Uite, eu am să mă mut la bogătașul meu, tu să te duci la heider, iar tu, cel mai mic dintre noi...

— Nu vă îngrijiți de mine, mă descurc eu...

— Ei, dacă te descurci, cu atât mai bine !

Au plecat frații cu câte o bocceluță în spinare, și mezinul a rămas singur în casă. S-a uitat la pereții goi, s-a uitat pe-afară... Ce să facă în cocioaba pustie ? Și-a înfipt acul în cămașă, a vârât foarfecă în buzunar si, haida-hai, a pornit la drum. Merge o zi, merge două, merge nouăzeci și nouă. Într-a suta zi ajunge la un palat împărătesc. A început să se plimbe pe sub ferești, răcnind cât îl ținea gura :

— Meșter croitor ! Meșter croitor !

În ziua aceea împăratul se sculase tare supărat. O bruftuluise pe împărăteasă, țipase la sfetnici și-acuma ședea încruntat pe scaunul lui de aur, întrebându-se pe cine să-și verse mânia ca să se răcorească de-a binelea. Și, cum se întreba el așa, numai bine aude strigătele croitorului.

— Strigă ? Cine cutează să strige sub ferestrele mele ?

— Un croitor, măria-ta.

Din verde cum era de obicei, într-o clipă s-a făcut roșu împăratul și, când a țipat o dată, au zăngănit decorațiile pe piepturile sfetnicilor.

— Ce ? Un croitor ? Și de ce strigă? Cu ce-i el mai breaz decât cei douăsute de croitori ai mei care lucrează în tăcere ?

— Nu știm, măria ta...

— Cine l-a pus să strige ? Vai de zilele noastre ! se jeluiau curtenii.

Dar împăratul nu și-a plecat înalta lui ureche la șoaptele speriate ale sfetnicilor și a poruncit cu glas tunător :

— Aduceți-l aici, viu sau mort! Am să-l învăț eu minte...

Strigăte, înghesuială, zăngănit de fiare... Ai fi crezut că se pregătește o oaste pentru cine știe ce bătălie împotriva vreunui Gog-Magog[2]. Dar toate erau numai pentru bietul croitor care, nebănuind ce-l paște, striga mai departe pe sub ferestre :

— Meșter croitor ! Cine are ceva de cusut, de cârpit, de prefăcut sau de întors pe dos ?

S-au deschis porțile palatului și slujitori turnați în oțel s-au repezit buluc, îndemnându-se între ei cu mare mulțime de strigăte :

— Prinde-l !

— Pune mâna pe croitor !

— Sănu ne scape !

„Pe cine-or fi căutând ?“ se întrebă croitorul privind mirat în jur.

Într-o clipă fu împresurat, legat burduf, dus pe sus cu falnic-alai și zvârlit pe lespezile de piatră din încăperea de Scaun a împăratului. Totul sa petrecuse atât de repede, că n-avusese vreme să înțeleagă nimic.

— De ce strigi, ticălosule ? îl întrebă împăratul. Te lauzi că ești meșter mare ? Ei bine, te voi pune la-ncercare ! Până mâine dimineață să-mi faci un veșmânt de oțel, prin care săgeata să nu treacă și pe care sulița să nu-l străpungă. Și să nu te pună dracul să-l faci din zale sau din mai știu eu ce... Vreau un veșmânt de oțel tot, croit aidoma acestui veșmânt pe care-l port. Dacă-l faci, îți dau voie să te numești croitor al luminăției mele. Dacă nu, îi dau voie călăului să te scurteze cu un cap. Am zis !

Încă buimăcit, croitorul se simți apucat, ridicat și purtat către ieșire.

— Și să nu uiți buzunarele, mai strigă împăratul în urma lui. Am nevoie de cât mai multe buzunare !

Îmbrâncit, înghesuit, croitorul s-a trezit într-o încăpere plină cu foi mari din tablă de oțel. Slujbașii l-au încuiat înăuntru și au plecat, iar croitorul a rămas să se perpelească, încercând zadarnic să caute o ieșire din buclucul în care nimerise.

„Ce mi-a venit să strig tocmai pe sub ferestrele nebunului ? se întreba el. Parcă dacă strigam în piață nu era bine ?... Așa, cu ce m-am ales ?“

Uite-așa se certa și se perpelea, în timp ce orele treceau ca să nu se mai întoarcă. În încăperea cu table de oțel se tot întuneca și, obosit, flămând, croitorul adormi.

Atunci foarfecă sări din buzunarul lui și începu să taie foile de tablă cum ai tăia dumneata dintr-un postav. Și bag seamă că nu le tăia oricum, ci în așa fel încât să alcătuiască mâneci, un spate și o față de surtuc, pantaloni, tot ce se cerea pentru întregirea veșmântului cerut de împărat.

A muncit foarfecă în tăcere cât a muncit și, isprăvind treaba, s-a întors cuminte în buzunarul croitorului, care dormea dus. Atunci a sărit acul de la locul lui și a început să coasă bucățile de tablă. Alerga prin aer; de nu-l puteai urmări cu privirea și, cât te-ai șterge la ochi, veșmântul, împăratului era încheiat. Și nu țeapăn, cum ai putea crede, ci moale ca o haină de postav, măcar că era de oțel și, fiind lucrat cu chibzuială, avea tot soiul de buzunare : și mari, și potrivite, și mici de tot.

În zori s-au auzit bocăneli înaintea ușii și, însoțiți de călău, slujbașii au venit să-l ducă pe croitor la împărat. Dar în fața veșmântului de oțel au rămas fără grai, că asemenea haină nici nu se văzuse, nici nu se pomenise. Iar croitorul dormea într-un colț, fără habar.

— Meștere, scoală, spuse într-un târziu un slujitor.

Croitorul deschise întâi un ochi, apoi al doilea, apoi pe amândoi dintr-o dată, și primul chip pe care-l zări fu al călăului care-l privea mânios la gândul că nu-i va mai tăia capul. Dar croitorul n-avea cum să știe asta. Supărat, îi strigă în față :

— Păcătoasă slujbă, ți-ai ales, călăule !

— Așa ? îți bați joc de mine ? strigă călăul. A doua oară nu-mi mai scapi, nu te teme...

Mirat, croitorul se uită la ceilalți și, cum își rotea privirile prin încăpere, văzu haina de oțel. Era întocmai cum o ceruse împăratul. Copleșit de o nouă mirare, deschise gura, voi să întrebe ceva, dar nu izbuti să găsească nici un cuvânt și rămase cu gura căscată.

— Poftește la împărat, cinstite meșter, grăi un slujbaș.

Fără să înțeleagă nimic, croitorul se ridică și, îndreptat de ceilalți, o porni spre încăperea de sfat a împăratului. În frunte, pășea un slujbaș care purta haina de oțel, iar în urmă venea călăul rumegând planuri de răzbunare.

Când dădu cu ochii de veșmântul cerut, împăratul îl pipăi, apoi îl încercă. Hainele de oțel i se potriveau, ca turnate.

— Mda, mârâi împăratul, ai făcut treaba. Îți dau voie să te numești croitorul luminăției mele.

„Mulțumesc și pentru atât, își spuse croitorul. Mai bine al luminăției lui, decât al călăului...”

De atunci dregătorii începură să vină la el să-și coasă haine, și veniră cu nevestele, ba și cu copiii. Avea de lucru croitorul până peste cap, dar cine se plânge de lucru ?

Călăul, însă, zi și noapte se gândea cum să-l piardă. De aceea se aruncă într-o zi la picioarele împăratului, strigând din adâncul rărunchilor : 

— Măria ta, îngăduie-mi să vorbesc. Într-adevăr, din dragoste pentru tine nu mai pot să tac !

— Vorbește, dar pe scurt, îi îngădui împăratul.

— Măria ta, croitorului i s-a suit cinstea la cap. Dacă a făcut haina de oțel, acu se laudă peste tot că ar ști să facă o haină și mai și, o haină de aur,

— O haină de aur? strigă împăratul și ochii prinseră să-i lucească.

— Cu totul și cu totul de aur, măria ta. Iar nasturii i-ar face din pietre scumpe...

— Să vină croitorul, răcni împăratul. Ce, își bate joc de bunătatea mea ?

Într-un suflet a alergat călăul și l-a înfățișat pe croitor.

— Te-ai lăudat că ai ști să faci o haină de aur? întrebă împăratul.

— Nu m-am lăudat în nici un fel, răspunse croitorul, speriat.

— Taci. Îți bați joc de bunătatea mea ? Până mâine dimineață haina să fie gata. Și nasturii să fie de nestemate ! Altminteri, călăul te învață minte... Am zis !

A plecat amărât croitorul și s-a închis în casă, blestemând clipa în care sosise în orașul împăratului. Dar ce folos că o blestema ? Călăul abia aștepta să-i zboare capul...

Cum sta el așa, cu durerea în suflet, odată aude un glas subțire, mai subțire ca firul de ață :

— Ce-i, croitorașule ? De ce ești trist ?

Se uită croitorul în dreapta, în stânga, se uită în sus și în jos. Cine vorbise ?

— Nu căuta atât de departe, râse glăsciorul, Croitorașule, caută mai aproape.

Ai ghicit! Vorbea acul. Și foarfecă a râs și ea și a vorbit cu glas gros :

— Mai aproape, croitorașule, caută mai aproape !

— Spune-ne ce te doare, l-a îndemnat acul, și croitorul le povesti toată întâmplarea.

— Asta-i tot ? Păi dacăam cusut noi o hainăde oțel, o s-o coasem si pe a de aur, nu te teme. De ce crezi că ne-a lăsat tatăl tău să-ți purtăm de grijă ? Du-te la împărat și cere-i aurul, că de ce urmează ne îngrijim noi singuri.

Vai, cât s-a bucurat croitorul! Și cum le-a mulțumit prietenilor buni, moșteniți de la bătrânul lui tată ! Îndată a alergat la palat, de unde a adus tot ce era de trebuință.

—Așa. Acum culcă-te, și lasă-ne pe noi săfacem treaba.

Fericit, croitorul n-a stat să lungească vorba și, ca omul fără griji, cum, a pus capul jos, cum a adormit. Dar vezi că afurisitul de călău nu putea să doarmă, de teamă să nu-i scape din nou capul croitorului. A venit tiptil, tiptil, s-a apropiat de fereastra casei în care trăia meșterul luminăției sale și s-a uitat pe geam. Acolo,, minune mare !

Lucrau acul și foarfecă așa cum nu s-ar fi priceput să lucreze douăzeci de meșteri la un loc, iar croitorul dormea dus, cu mâinile după ceafă.

— Ăsta mi-ai fost ? s-a bucurat călăul. Meștere, te am în buzunar.

A doua zi dimineață și-a îmbrăcat împăratul haina de aur cu nasturi de pietre scumpe și, de mulțumit ce era, a binevoit să-l plătească pe croitor cu un zâmbet. Dar abia plecase croitorul, că în încăperea de sfat s-a și înfățișat călăul. S-a aruncat la picioarele împăratului și a răcnit ca scos din minți :

— Măria ta, îngăduie-mi săvorbesc. Într-adevăr, din dragoste pentru tine nu mai pot sătac !

— Vorbește, i-a răspuns împăratul netezind cu palma haina de aur care sclipea de parcăsoarele însuși coborâse de pe cer și intrase în încăperea împărătească.

— Măria ta, am aflat taina croitorului. Hoțomanul are un ac și o foarfecă, amândouă descântate în așa fel, încât lucrează singure...

— Singure ? s-a mirat împăratul.

— Singure, măria ta. Dacă le-ai avea în stăpânire, ai putea să le pui să-ți coasă sute de haine de aur și de argint și ai fi cel mai bogat împărat de pe fața pământului.

— Să vină croitorul! a răcnit împăratul. Nu cumva își bate joc de mine ? Îndrăznește să ascundă asemenea scule nemaivăzute ?

A alergat călăul repede de i s-a tăiat răsuflarea și într-o clipă l-a adus pe croitor la palat.

— Unde-i acul ? Unde-i foarfecele ? a strigat împăratul.

Croitorul s-a îngălbenit de supărare. Cum să-i dea împăratului acul și foarfecă moștenite de la tatăl lui ?

— Măria ta, îți fac câte haine poftești, îi fac și împărătesei, și cui poruncești, dar acul și foarfecă nu le dau !

— Nu le dai ?

— Nu le dau !

S-a învinețit de furie împăratul. Ca un cocoș sărea în scaun, și un timp nici n-a putut vorbi de supărare. Apoi a poruncit cu strașnică mânie :

— Călăule, ia-i capul!

— Îndată, măria ta ! a strigat ticălosul și, ridicând spada, s-a năpustit asupra croitorului.

Cum să se mai împotrivească bietul om ? Dragi îi erau sculele moștenite, dar și mai dragă viața...

— Bine, împărate, a spus croitorul. Dacă așa ți-i vorba, poftim... 

A scos acul și foarfecă și le-a pus înaintea măriei sale, în timp ce călăul fierbea și spumega : capul croitorului îi scăpase din nou.

A poruncit împăratul să se aducă mătăsuri și catifele, purpură, atlaz și blănuri de hermină, iar dacă toate au fost adunate înaintea lui a strigat cu glas de tunet :

— Tu, ac, și tu, foarfecă, puneți-vă pe treabă !

Nici acul, nici foarfecă nu s-au speriat de tunetele lui. Ca și cum n-ar fi auzit nimic, stăteau la locul lor, de-ai fi zis că-s niște scule proaste și lipsite de preț.

— N-auziți ? Vreau să-mi faceți cele mai frumoase haine din lume ! a mai strigat împăratul.

Dar acul și foarfecă nu voiau să muncească pentru el, așa că nu se clinteau. S-a înciudat atunci împăratul și, cât era el de împărat, a pus mâna pe ac, pasămite să-l îndemne la treabă. Numai că acul odată s-a smucit și, cât ai zice pește, a cusut buzele împăratului, de n-a mai putut deschide gura și scoate o vorbă. Iar foarfecă s-a năpustit asupra călăului și hârști ! i-a tăiat capul. Acul și foarfecă s-au întors apoi în buzunarul croitorului, care a ajuns liniștit în piață, fără ca nimeni să cuteze a-l opri. Repede, repede, s-a depărtat de palat, a ieșit din orașul împărătesc și a pornit pe câmp, înainte, cale lungă să-i ajungă.

Pe seară zărește niște focuri și, în jurul lor, un pâlc de oameni fugari. Stăteau amărâți lângă bocceluțele lor și tăceau.

— Ce-i cu voi, oameni buni ?

— Vai și vai, răspunse o femeie. Pacoste și blestem au căzut pe capetele noastre, silindu-ne să fugim din țara în care trăim din moși-strămoși...

S-a dat croitorul mai aproape, și femeia i-a povestit:

— În țara noastră a năvălit Omul-de-Fier. Izbește cu pumnul, și pereții se năruie de parcă ar fi de cocă. Strivește pruncii în picioare. Ucide, pradă și sfarmă. A intrat în cel mai depărtat sat de la hotare și l-a pustiit. Apoi a trecut la al doilea, de acolo la o cetate, la alta... Au plecat oștile să lupte cu el, dar Omul-de-Fier își râde de paloș și de săgeată. Necruțător, pășește înainte și lasă în urmă moarte și paragină. Noi am fugit cum am putut din calea lui, dar cine știe dacă nu ne-a și zobit casele, făcându-le una cu pământul...

Plângea femeia, ascultându-i povestea începură să plângă și ceilalți fugari, iar cu ei plângea și croitorul. I-a îmbărbătat cât a putut, dar ce să le spună ? Amărât, și-a luat rămas bun și a pornit mai departe.

A mers până a dat de o pădure. Dar credeți că era o pădure ca toate pădurile ? În pădurea asta copacii creșteau atât de apropiați, că nici o pasăre n-avea loc să zboare printre ei. S-a oprit croitorul și a stat la sfat cu tovarășii lui.

— De, spuse acul, aici nu prea știu cum te-aș putea ajuta...

— Dar eu unde sunt ? a strigat foarfecă. Pe mine nu mă puneți la socoteală ?

Și într-o clipă s-a repezit și, țac ! țac ! a început să taie copacii uriași, de parcă ar fi avut în față snopi de paie.

A muncit bine foarfeca și a deschis potecă prin pădure, de a putut înainta croitorul până în inima codrului, unde a găsit o colibă. Acolo locuia un țadic[3] .

— Croitorule, știam că ai să ajungi la mine, în ciuda copacilor, a grăit țadicul. Dar tu, foarfecă, n-ai obosit ?

— Aș mai tăia încă două păduri ca astea!

Țadicul și-a mângâiat barba albă, a zâmbit și și-a clătinat fruntea :

— Buni tovarăși ți-a lăsat tatăl tău, croitorule ! Cu ei ai să ajungi acolo unde picior de om n-a ajuns și-ai să-i poți ajuta pe fugarii cu care te-ai întâlnit.

S-a mirat croitorul auzind vorbele țadicului. De unde știa el că un biet croitor avea să nimerească în codrul lui, și de unde știa cu cine se întâlnise pe drum ? Dar țadicul vorbea mai departe, așa că-și ciuli urechile.

Află, croitorule, spuse țadicul, că deasupra capului nostru, acolo sus, e poarta cea mare a cerului. Ai să te sui la cer, iar Soarele te va ajuta să-i vii de hac Omului-de-Fier !

S-a cam speriat croitorul nostru auzindu-i vorbele ! Toate ca toate, dar să se cațere până-n cer și să mai stea și cu Soarele de vorbă, asta i s-a părut prea din cale-afară ! S-a uitat cu mirare la foarfecă, și foarfecă a grăit, șovăind :

— De, croitorașule, aici nu prea știu cum te-aș putea ajuta...

— Dar eu unde sunt ? a strigat acul. Pe mine nu măpuneți la socoteală?

Și într-o clipă, țâști ! a început să sară prin aer. Și a băgat atunci de seamă croitorul că acul lucrează o scară minunată, o scară cum nu s-a mai văzut, o scară de mătasă. Și scara suia drept, drept sus.

— Ihi-hii, stingă acul cu glăsciorul lui subțire. După mine, croitorașule ! Ihi-hii!

— Du-te, fiule, și nu te teme, a vorbit țadicul. Tu nu ceri nimic pentru tine...

A răsuflat adânc croitorul și s-a apucat de scara de mătasă, a mai răsuflat o dată și a început să suie. Acul striga mereu deasupra capului lui, și scara sporea crescând în înălțime. A urcat croitorul nițel și, când a privit în jos, se și afla deasupra coroanelor verzi ale copacilor.

— Mai sus, croitorule, mai sus ! i-a strigat un șoim avântându-se în văzduhul fără hotar.

Și croitorul urca, urca mereu. Când obosea, se oprea și privea în jos. Pământul rămăsese departe și se făcea mic, tot mai mic. Nici șoimul nu mai cuteza să zboare în jurul croitorului, ci se mulțumea să descrie cercuri largi, plutind în hăul albastru.

Se înfiora croitorul de singurătatea prin care trecea, agățat de scara de mătasă. Îl cuprinse un dor fierbinte de oameni, de râsul copiilor.

„Și dacă se rupe scara ?“ îi trecu prin minte, și sângele îi îngheță în vine.

Dar în clipa aceea auzi glasul subțirel al acului :.

— Ihi-hii ! Mai sus, croitorașule, mai sus !

Îmbărbătat, sui mai departe. Cine știe cât a suit ? Unii spun un an, alții șapte. Până la urmă, ridicând fruntea, a văzut zidul alb al norilor și, în mijlocul zidului, o poartă mare, deschisă. S-a apucat cu amândouă mâinile de toartele cerului și, hop ! a sărit înăuntru.

Mai întâi a închis ochii, orbit de strălucirea din cer. Luceau stelele mai ceva ca nasturii de diamant ai împăratului și o horă de stele tinere juca și cânta. Când s-a mai obișnuit cu lumina fără seamăn, a început să calce pe podeaua de nori. Parcă mergea pe arcuri! Apoi a dat peste un loc unde încetau norii și începea o întindere nesfârșită, așternută cu praf de stele. Atâta a mers prin praful scăpărător, că tălpile lui l-au butucit și au croit un drum oare se mai vede și azi. A trecut pe lângă butoaie cu ploaie și grindină, a văzut mormane de zăpadă pregătite pentru iarnă și, într-un hambar mare, a dat de fulgerele care-și ascuțeau dinții. A văzut lăzile cu tunete și peștera furtunilor, peste intrarea căreia era prăvălită o lespede grea, a văzut visteria curcubeielor și magazia cu purpură pentru vopsit amurguri. Peste tot stăteau de pazăstele care-l priveau cu mirare, dar care nu scoteau o vorbă: ca și cele de pe pământ, străjile din cer n-au voie să se întindă la taifas !

Tot mergând așa, ajunse la un palat cu pereții de aur. În jurul palatului, mare forfotă de stele. Toate se înghesuiau, iar niște stele-polițai le împingeau pe cele care ieșeau prea în față.

— Ce s-a întâmplat ? întrebă croitorul.

— Iese Soarele ! Iese Soarele ! răspunseră în același timp vreo patru stele, înghesuindu-se să vadă mai bine.

Porțile se deschiseră într-adevăr, și Soarele ieși din palat. Era un tânăr de aur, frumos cum croitorul nici în vis nu visase. Pletele de aur îi fluturau pe umeri, ochii-i aruncau sclipiri de peruzea. De îndată ce ieși din palat, se făcu și mai multă lumină, iar câteva stele prinseră să vopsească norii cu purpură de la magazie. Croitorul înțelese că, pe pământ, toate astea se numeau răsărit.

Soarele trecea încet printre șirurile de stele.

ÎI iubesc, îl iubesc, șopti o steluță cu cârlionți la urechea altei stele, prietena ei. Ieri s-a uitat la mine și am fost atât de fericită...

— Taci, prostuțo, o certă prietena. Parcă n-ai ști că n-are ochi decât pentru Luna, cu care nu se poate întâlni...

Iar Soarele trecu încet, fără să bage de seamă privirile steluței care se înroșise de parcă s-ar fi atins de purpura norilor. Vezi că și acolo, în cer, sunt dureri, ca și pe pământ...

Privirile Soarelui căzură însă asupra croitorului, încremenit de toate câte vedea.

— Un om ? Și de când se plimbă oamenii prin cer ? întrebă Soarele.

Croitorului i se încleștaseră fălcile și nu putea rosti o vorbă.

— Vorbește, șopti din buzunar foarfecă. Doar n-ai venit să taci !

— Mărite... Mărite... bâigui croitorul, pierit.

— Apropie-te, omule, grăi Soarele. Dacă ai ajuns pân-aici, nu te mai poate tulbura nimic. Vrei să te ajut cu ceva ?

— Nu pe mine, slăvite Soare, îngăimă, în sfârșit, croitorul. Nu pentru mine te rog, ci pentru oamenii năpăstuiți de Omul-de-Fier...

— Care Om-de-Fier ? Vorbește lămurit...

Îi povesti croitorul fărădelegile Omului-de-Fier și ochii Soarelui zvârliră tăișe albastre. Apoi se îndreptă spre o fereastră și privi lung spre Pământ.

— Îl văd, rosti Soarele. Trece pe strada mare a unei cetăți pustii.

— El a pustiit-o ! strigă croitorul.

Se apropie la rândul lui de o fereastră, încercând să vadă cetatea. Dar cum să vezi ? Pământul se zărea de acolo cât o mărgică și trebuia să ai ochii Soarelui ca să poți desluși câte ceva.

— Ei, strigă Soarele, dar ce are de gând... ? A găsit, printre, dărâmături, doi copii. Acum l-a ridicat pe unul. Poate că vrea să-l sărute ?... Vai! L-a dat de pământ, l-a zdrobit ! Și vrea să-l apuce și pe al doilea... Ei bine, asta n-o să se întâmple !

Două spade de foc albastru țâșniră din ochii Soarelui, se năpustiră spre pământ și, străbătând cât ai bate din palme văzduhul, îl izbiră, pe Omul-de-Fier. Năprasnică trebuie să le fi fost căldura ! Omul-de-Fier n-apucă să crâcnească : se topi într-o clipă.

— Așa, spuse Soarele. Răii să nu mai apuce să-mi vadă lumina !

Tii, mare bucurie a fost atunci în cer ! Croitorul plângea de fericire, gândindu-se la fugarii care se puteau întoarce acasă, stelele cântau, iar steluța cu cârlionți se zvârli de gâtul Soarelui să-l sărute, strigând cât o ținea gura :

— Uite, de-asta te iubesc ! Că ești bun, bun, bun...

Apoi alergă să se ascundă tocmai în visteria curcubeielor, care-i dăruiră o diademă țesută în șapte culori, rugând-o să se arate cu ea pe cer, ca să se știe că era zi de sărbătoare.

Dar Soarele fu primul care-și dădu seama că răsăritul întârziase din pricina Omului-de-Fier. Grăbind să urce în carul lui de foc, își îndemnă armăsarii la drum și porni să cutreiere nesfârșitele câmpii albastra ale cerului. Numai că sunt lucruri pe care nici Soarele, cât e el de Soare, nu le poate face. În ziua aceea s-a întârziat cu răsăritul, și nimeni până astăzi n-a aflat de ce. Iaca, vă dau dezlegare să lămuriți pe cine v-o-ntreba !

Cât despre croitor, s-a întors frumușel pe calea bătucită de tălpile lui prin câmpul cu praf de stele și a ajuns la poarta cerului. Acul se înfipsese în pervazul porții, și aștepta acolo cuminte, cu scara după el.

— Ai izbutit ?

— Izbutit, acule, izbutit, strigă croitorul, începând să coboare scara de mătasă.

Și a tot coborât, preț de un an sau de trei, sigur nu știu. Ce știu e că n-a avut nevoie de mai mult, pentru că la coborâre i-a trebuit mai puțină vreme decât la suit. Și pe măsură ce cobora, strica și acul scara de mătasă, așa că atunci când croitorul s-a pomenit în fața colibei țadicului din pădure, acul i s-a înfipt în cămașă, la locul lui.

N-a rămas multă vreme croitorul în coliba din pădure, ci s-a grăbit să-i ajungă din urmă pe fugari. Când au auzit vestea cea bună, n-au mai știut cum să se bucure și cum să-i mulțumească. Până la urmă, l-au poftit în țara lor.

Și s-a dus croitorul cu ei, și acul și foarfeca au început să facă haine de toate culorile și de toate mărimile, așa că oamenii din țara aceea purtau întotdeauna veșminte nou-nouțe, ca scoase din cutie. Numai că de la o vreme l-a răzbit dorul de casă, și nici o rugăminte de a mai zăbovi nu l-a putut îndupleca.

— Rămâneți cu bine, a spus, măduc la ai mei.

Iar acul și foarfecă au strigat și ele într-un glas :

— Acasă ! Ne ducem acasă !

Așa a plecat croitorul și a început să lucreze pentru cei din orașul în care se născuse. Se spune că cele mai frumoase haine din lume se fac și azi acolo, dar eu n-am văzut cu ochii mei, așa că nu vă pot lămuri. Cine vrea, să se ducă să vadă ! Și, dacă se duce, să-mi aducă și mie o haină, chiar mai puțin frumoasă, ca răsplată pentru povestea pe care v-am spus-o.