Iani palicarul

Iani palicarul

A fost odată — scoală-n picioare și ascultă cuminte — a fost odată un palicar[1] — stai jos și destupă-ți urechile !

Povestea are fir bogat,

Cu ață roșie-i legat Și pe un fus înfășurat.

Repede-te și-un brânci îi scapă,

C-atunci povestea o să-nceapă !

Seară bună vă poftesc tuturor câți vreți să petreceți o oră plăcută ! Și-acu, puneți-vă pe ascultat, că-i dau drumul:

A fost odată pe lumea asta un vestit palicar, ale cărui isprăvi au umplut popoarele de mirare. Cu cine nu s-a luptat palicarul ? Cu toți răii pământului s-a luptat! Și numai după nenumărate fapte fără seamăn s-a hotărât și el să pună capul jos și să adoarmă pentru totdeauna și a fost îngropat la picioarele unui stejar, pe o înălțime.

Acu, palicarul avea doi feciori și nu-i semănau feciorii între ei, cum nu seamănă un sâmbure de măslină cu măslina întreagă, de soi bun. Sâmburele era Iorgu, feciorul cel mare, un cărpănos posac și rău la suflet. Măslina de soi era Iani, feciorul cel mic.

Și dacă a murit palicarul bătrân, l-a plâns Iani cu lacrimi amare, în vreme ce Iorgu nu dovedi nici un fel de părere de rău. Ba dimpotrivă !

— Ei, frate, a grăit intr-o seară Iani, la puțină vreme de la moartea bătrânului, greu ne e fără tata... Cum zici dumneata să facem ? Ne împărțim averea părintească, ori rămânem să gospodărim laolaltă ?

— Laolaltă? a strigat Iorgu. Și de ce, mărog, laolaltă ? Să-și ia fiecare ce are-n seamă și să nu-l stânjenească pe celălalt cu nimic...

— Bine, frate, a răspuns împăciuitor Iani, cum ți-o fi voia...

A rămas Iorgu pe gânduri și s-a tot tras de mustață, apoi a vorbit:

— Mie, ca frate mai mare, mi se cuvine casa.

— Așa săfie, cum zici dumneata, a încuviințat Iani.

— Apoi, pe bună dreptate, mi se cuvin pământurile cele bune de lângă gârlă...

— Pământurile ? Bine...

— Ca săle pot munci, vezi bine, mi se cuvin boii și plugul...

— Văd...

— Și aș mai avea nevoie și de oi, că fără ele...

— Da.

—Atunci, ce mai vrei ? a spus Iorgu. Iaca, s-a făcut împărțeala !

Iani și-a ridicat fruntea și l-a privit drept în față. Sub privirea lui limpede s-a tulburat până și Iorgu.

— Hm!... Da, da, înțeleg, a mormăit el. Vrei să-ntrebi de partea ta... Dar ce să-ți mai dau, când singur ai văzut că toate mi se cuvin, pe bună dreptate ?

— Într-adevăr, pe bună dreptate, a rostit cu amărăciune Iani.

Atunci Iorgu s-a plesnit peste frunte și a vorbit înseninat:

— Cum de-am putut uita?... Știi ce! Am uitat de sfoara de pământ de lângă Râpa-Harapului. Acu, dacă stai și socoti pe bună dreptate, îndată vezi că mi s-ar cuveni mie, dar de hatârul tău, uite, ți-o dăruiesc. Ei, te poți plânge de fratele tău ?

A mai încercat Iani să schimbe împărțeala, dar cât s-a străduit, cât s-a târguit, n-a fost chip să moaie inima lui Iorgu. Atunci, amărât, a adunat și el ce a putut — un topor, o sapă, un cuțit, vechi și ruginite ca vai de ele, și-a pornit într-o bună dimineață să-și ia în stăpânire sfoara de pământ.

Și era în dimineața aceea tare cald și tare lung era drumul. A mers Iani, a mers și, din ce mergea, dintr-atât se întrista. Când a ajuns la sfoara lui de pământ era mai trist decât se poate spune. Și cum să nu fi fost ?

Că nu era numai mic pământul, dar era și plin de pietre și mărăcini, și sălbatic, întocmai ca Râpa-Harapului, în care se oprea. Iar râpa era adâncă și neagră, tăcută și înfricoșătoare.

—— Vai și amar ! a oftat Iani, văzând pustietatea aceea. Of, of, săracul de mine!

Dar bine n-a apucat să sfârșească vorba, că odată s-a pomenit cu un harap bătrân, care s-a închinat în fața lui, spunând :

— Ard de dor să fac o treabă, dă-mi porunca mai degrabă !

Înspăimântat, Iani s-a tras înapoi și și-a rotit privirile în jur, căutând scăpare. Dar ce scăpare putea aștepta în singurătățile în care se afla ?

— Ard de dor să fac o treabă, dă-mi porunca mai degrabă, a spus din nou harapul.

Atunci, mai mult mort decât viu, Iani a șoptit :

— Scoate pietrele și mărăcinii...

— Doar atâta-mi ceri ? Privește, că porunca se-mplinește !

Și Iani a văzut cu uimire ceva ca un nor coborând peste sfoara de pământ. Într-o clipă s-a întunecat strașnic, și peste altă clipă norul se făcu nevăzut. Dar —și Iani se frecă la ochi și se ciupi de mină ea să se încredințeze că nu visează — dar cu el pierise și harapul, și pieriseră și bolovanii, și spinii, iar locul era acum neted ca-n palmă, numai bun de arat.

— Bre, își spuse Iani, asta-i încă una !

Începu să măsoare pământul în lung și-n lat, cercetă cu luare-aminte, dar, cât se strădui, nu izbuti să găsească un singur bolovan. Cât despre ciulini, parcă nici n-ar fi fost!

A căpătat atunci flăcăul oleacă de inimă și a cutezat să șoptească, mai mult ca pentru el, decât cu glas tare :

— Harapule !...

Ți-ai găsit ! Nu s-a ivit nici un fel de harap, nici picior, de harap, nimic care să semene măcar cu umbra unui picior de harap.

Și-a întărit Iani cugetul și unde n-a răcnit o dată, ea un leu flămând :

— Harapule !

Aș ! Harapul pierise și pace bună.

Ce era să facă Iani ?

A apucat sapa ruginită, că plug n-avea, și a început să-și sape bucata de pământ.

De cald, cald. Curgeau apele pe bietul Iani și, cât se muncea, vezi bine că spor n-avea. A, să fi avut un plug și doi boi buni... Chiar proști să-i fi avut, și tot isprăvea curând. Dar cu sapa...

— Tare mi-e dat sămămai chinuiesc, a oftat Iani. Of, of, săracul de mine !

Dar n-a isprăvit de oftat, că îndată s-a și pomenit lingă el harapul!

— Ard de dor să fac o treabă, dă-mi porunca mai degrabă !

— De ce nu ziseși de la-nceput, frate ? se bucură Iani. Ia ară matale ce-i de arat...

— Doar atâta-mi ceri ? Privește, că porunca se-mplinește ! strigă harapul și, cât ai zice pește, norul cel întunecat coborî din nou asupra ogorului.

Iar când se destrămă, nu se mai văzu nici mama harapului, în schimb pământul era arat, cum nu se poate mai bine.

— Bre, taina asta trebuie s-o pătrund, că altminteri nu știu ce fac, își spuse Iani. Și atunci, hotărându-se, oftă din rărunchi : Of, of, săracul de mine !

— Ard de dor să fac o treabă, dă-mi porunca mai degrabă! ceru îndată harapul, ivit lângă el fără veste și, de unde, numai el știa.

Iani își luă inima în dinți.

— Ascultă, harapule, vorbi el, de mulțumit îți mulțumesc, dar tare aș vrea să știu de ce vii tocmai când oftez și de ce mă ajuți tocmai pe mine...

Harapul zâmbi cu mare mirare : ’

— Se poate sănu știi ? Mult bine mi-a făcut mie tatăl tău, palicarul. Și i-am făgăduit atunci că, ori de câte ori el sau urmașii lui vor veni întristați și vor ofta aici, lângă râpa care-mi poartă numele, chiar și la capătul celălalt al lumii de-aș fi, tot am să vin să dau o mână de-ajutor. Cere-mi deci ce-ți poftește inima, nu te sfii !

— Bunule harap, răspunse Iani, o casă mi-ai putea înălța pe locul ăsta ? Nu prea mare, dar trainică și frumoasă, și pe dinăuntru orânduită cum știi mai bine...

— Doar atâta-mi ceri ! Privește, că porunca se-mplinește! zâmbi harapul.

Norul se grăbi să coboare și, când se risipi, Iani se trezi în fața unei case cum nici Iorgu n-avea.

Se pricepea harapul să facă treaba ! În jurul casei ciuguleau orătănii, iar înăuntru...

Când văzu Iani masa întinsă care-l aștepta, când văzu mâncărurile din care suiau aburi înmiresmați, îl cuprinse o bucurie și o recunoștință atât de puternică, încât începu să sară și să joace ca un copil, strigând cât îl ținea gura :

— Dragul meu harap, dragul meu harap, fericirea mi-a suit la cap !

Și a țopăit Iani cât a țopăit, iar când a obosit s-a așezat la masă. Apoi s-a întins pe pat și a tras un pui de somn. Apoi a ieșit să trebăluiască pe lângă casă. Apoi s-a dus pe câmp. Apoi... au trecut zile după zile și Iani le-a uitat șirul. Nici o clipă nu i-a dat prin minte să-i ceară harapului bogății, averi sau alte asemenea. Era mulțumit cu cât avea, muncea slobod cât voia și, când nu voia, cânta.

Dar de la o vreme singurătatea începu să-l apese. La Iorgu nu se ducea, că pricepuse ce fel de om era, iar Iorgu nu venea la el, de teamă să nu-i ceară fratele ceva. Ce era de făcut ?

Se duse Iani pe câmp și oftă, cum știa că se cuvine.

— Ard de dor să fac o treabă, dă-mi porunca mai degrabă ! spuse îndată harapul, ivit lingă el cât ai clipi.

— Dragă harapule, i se plânse Iani, ce ai făcut tu pentru mine nici nu se poate spune în cuvinte. Dar dacă te mai rog ceva, te superi ?

— Ard de dor să fac o treabă, dă-mi porunca mai degrabă ! se repezi harapul.

Dacă-l văzu atât de nerăbdător, prinse Iani să-și spună păsul. Cum să pună capăt singurătății ? Oare nu crede harapul că ar trebui să se însoare ? Ei, și nu știe el vreo fată potrivită ?

—Doar atâta-mi ceri ? Privește căporunca se-mplinește !

Și pe dată norul negru îl cuprinse pe Iani în îmbrățișarea lui, apoi îl ridică de la pământ. Cu nor cu tot zbură cu iuțeala vântului, apoi norul coborî binișor, binișor, lăsându-l pe Iani într-o încăpere scăldată în beznă. Trecând prin fereastră, lumina lunii scotea din întuneric chipul unei fete care dormea și, văzând-o, Iani înțelese că harapul nu se înșelase. Într-adevăr, altă soție nu și-ar fi dorit.

— E Marica, cea mai bună și mai frumoasă fată din țară, îi șopti harapul.

— Și ce facem acum ? întrebă Iani, tot în șoaptă.

— Dacă-ți place, mergem s-o pețim. Dacă nu, plecăm să vedem altă fată.

— Nu, aproape că strigă Iani, nu-i nevoie ! Mă duc s-o pețesc.

Cu greu îl hotărî harapul să amâne pețitul până la ziuă. De grăbit ce era, Iani l-ar fi deșteptat pe tatăl fetei chiar atunci, în, puterea nopții. Până la urmă se-nvoi să aștepte, și harapul îl scoase din încăpere.

Abia se lumină însă de-a binelea, că Iani bătu la ușa casei și ceru să-i vorbească stăpânului. Îl primi cu bunăvoință un bărbat gros, care întâi își bătu palmele cu strașnică mirare aflând de pricina venirii lui, apoi începu să-l cerceteze. Îl descusu cât îl descusu — Iani, se vede treaba, îi fu pe plac. Iar dacă află că flăcăul era fiul vestitului palicar, nici prin minte nu-i dădu să se împotrivească.

— Numai că, dragul meu, spuse el într-un târziu, eu pe fiica mea n-o silesc la nimic. Câștigă-i dragostea și vă dau și eu binecuvântarea...

Cine era mai fericit decât Iani ? Cu ajutorul harapului luă înfățișarea unui negustor de nimicuri femeiești, gândind că așa va pătrunde mai lesne la Marica, și începu să se plimbe pe uliță, lăudându-și marfa.

În încăperea ei, fata țesea. Auzind strigătele negustorului, scoase capul pe fereastră și, văzând-o, Iani nu mai fu în stare să strige felul acelor și-al panglicelor pe oare le avea de vânzare.

— Hei, negustorule, îl chemă Marica.

Apoi, făcându-i semn să aștepte, ieși în poartă și începu să aleagă nimicurile de care avea nevoie. Iani o sorbea din ochi.

Mirată că nu-l aude turuind întruna, după obiceiul negustorilor, fata îl privi și ea, iar dragostea pentru flăcăul sprâncenat îi năvăli dintr-o dată în inimă. Așa, tăcând, stăteau unul în fața celuilalt și gătelile fură date uitării.

— De unde vii, străine ? întrebă Marica.

— De tare departe... Mă cheamă Iani...

Pe nesimțite trecură să-și spună vorbe de dragoste. Dar Marica era înțeleaptă și nu voia să-și dea inima decât unui om vrednic.

— Ce păcat căești negustor ! oftăde la o vreme, și Iani blestemă în minte gândul prost care-l făcuse săi se înfățișeze în chip de vânzător de panglici și nasturi.

— De ce, Marica ?... Poate că nici nu sunt negustor...

— Vezi tu, vorbi mai departe fata, negustorii nu se prea îndeamnă la fapte mari, li-e gândul tot la bani: și tot la marfă... Alesul meu ar trebui să dovedească vitejie, să pot fi mândră de el, să-l prețuiesc...

Inima lui Iani bătea ca un clopot.

— Marica, draga mea, cere-mi ce vrei, poruncește... sunt gata să plec si în împărăția ghețurilor veșnice... Pune-mă la încercare !

Dac-ați ști cum a zâmbit atunci Marica ! Nici soarele nu zâmbește, așa, nu, nimeni. Cu glas de strună dulce a grăit, privind la Iani lung, lung :

— Mama bolește de ani de zile și nici un vraci n-a fost în stare să-i afle boala. Acum, ascultă !... La capătul lumii, așa mi-a spus o bătrână care știe multe, la capătul lumii se înalță un turn falnic. Și turnul are, în vârf o terasă, și pe terasa din vârful turnului crește un măr care face numai un singur măr pe an. Dar mărul e de aur. Cine-l miroase nu se mai îmbolnăvește, câtu-i lumea...

— Măduc ! a strigat Iani simțind căse trezește în el sângele fierbinte al părintelui său, palicarul.

— Ia năframa asta, a mai șoptit Marica. Leagă-te cu ea și, când ți-o fi greu, amintește-ți că te aștept...

Și-a întocmit Iani niște încălțări de fier, a luat o desagă cu merinde, a luat un cuțit mare și a pornit la drum. Și a tot mers bine de tot, cale de vreo nouă luni de zile, până a ajuns intr-un codru întunecat. Abia făcuse câțiva pași, când zări o biată vrabie care sărea anevoie printre frunzele căzute la pământ.

Iani o prinse, o cercetă și văzu că are un picioruș frânt. Își rupse o fâșie din cămașă, legă piciorușul vrabiei și o puse în desagă, să se vindece. Apoi o porni din nou la drum, și mergi, mergi — de la o vreme a simțit că nu mai poate de picioare. Vezi că încălțările de fier or fi fost ele trainice, dar ușor nu era să le porți!

„Bre, tare-i negru codrul ăsta“, își spuse flăcăul, că se lăsase un întuneric ca-n miez de noapte.

Dac-a văzut așa, s-a oprit sub un copac mare și s-a culcat. Și numai ce-a adormit că s-au adunat în jurul copacului patruzeci de balauri, toți frați de la un tată și de la o mamă.

— Cine-i acolo, sub copac? a întrebat cel mai în vârstă, că de bezna din codru, nu deslușea mare lucru nici la doi pași.

— Știu și eu ? a răspuns un altul. Stai să văd...

Și, aplecându-se, a prins să pipăie, cu laba, căutând să-și dea seama. Acu, norocul lui Iani, balaurul a dat peste încălțările de fier.

—E o bucatăde fier, a spus balaurul. O fi pierdut-o careva...

Balaurul zicea că pipăise numai, dar Iani se trezise înspăimântat, că pentru un om atingerea balaurului face cât o izbitură zdravănă.

— Care ești acolo? a strigat prin beznă, cu inima strânsă.

Dacă i-au auzit glasul, au început balaurii să tremure și să se strângă unii într-alții ca oile speriate de lup.

— Ce bucată de fier ? a șoptit balaurul mai în vârstă. E un om de fier, fraților ! Să vedem pe unde scoatem cămașa...

— Bre, n-auzi ? a mai strigat Iani. Care ești acolo ?

— Nu te supăra, omule de fier, noi suntem... patruzeci de frați balauri, care ne rugăm de iertare, dacă te-am stânjenit...

Când a auzit așa, a cam sfeclit-o Iani. Patruzeci de balauri ! Cum să iasă el cu fața curată din asemenea întâlnire ?

— Și-ncotro mergeți voi, patruzeci de balauri ? a întrebat.

— Dacă n-ai nimic împotrivă, i-a răspuns sfios balaurul cel vârstnic, noi toți patruzeci ne ducem să furăm mărul de aur de pe tumul de la capătul pământului...

„Hait ! și-a spus Iani. Uite ce-mi lipsea !“ Dar văzând că balaurii așteaptă un cuvânt de la el, s-a prefăcut supărat și a strigat:

— Tot acolo măduc și eu. Dacăsunteți vrednici, vin să vă ajut, că singuri tot nu faceți nici o ispravă !... Deocamdată lăsați-mă să dorm și mâine-om sta de vorbă pe-ndelete.

— Numai să nu te superi, să nu te superi, i-a răspuns supus balaurul. Somn ușor !

Ți-ai găsit! N-a închis ochii Iani toată noaptea, pândind să nu-i sară balaurii în spinare și frământându-se cum să dezlege lucrurile.

Să se ducă la turn cu balaurii ? N-ar fi rău, mai ales dacă acolo l-ar fi așteptat primejdii. Dar cum să se întovărășească un om cu patruzeci de balauri! Și-apoi, la împărțeala mărului ce s-ar fi făcut ? S-a sucit, s-a perpelit, dar răspuns tot. n-a găsit. Atunci și-a amintit de năframa Maricăi, a pipăit-o și s-a simțit îmbărbătat.

„Ce-o fi, să fie!“

Acu, dacă s-a mai luminat, l-au putut vedea balaurii pe flăcău.

— Măi, parcă-ar fi om ca toți oamenii, s-a mirat cel în vârstă. O stârpitură, acolo...

— Dacă-ți spun că l-am simțit de fier !

Auzindu-i șușotind între ei, Iani se făcu și el că se trezește.

— Ce mormăiți acolo, patruzeci de balauri ? întrebăel încruntat, de parcă ar fi fost cine știe cine, măcar că, văzându-i pe toți în lumină, simțise că-l trec fiori reci pe spinare.

— Vorbim și noi așa, îndrăzni unul dintre ei. Adevărat să fie că ești de fier ?

— De fier ? pufni Iani disprețuitor. De oțel sunt, măi, așa să știți !

„Lasă-i să creadă ! își spuse în gând. S-or mai teme și ei oleacă, ce, numai eu să mă tem ?“Dar balaurul vârstnic prinse săvorbeascăbănuitor :

— Uite ce-i, omule de fier sau de oțel. Ca să știm dacă spui drept, noi te-om pune la încercare. Te prinzi ?

— Mă prind, firește. Numai să nu vă pară rău...

S-a aplecat atunci balaurul și a luat de jos o piatră. Când a strâns o dată laba, s-a făcut piatra fărâme și un colb subțire a prins a-i curge printre gheare.

— Vezi tu ? Asta-i puterea noastră, a grăit balaurul. S-o vedem și pe-a ta.

Iani a înghițit de două ori, apoi s-a pus pe râs.

— Bre, patruzeci de balauri, slabi mai sunteți ! Eu am să strâng o piatră până-oi face să curgă apă din ea...

Și s-a răsucit și, cum a știut, a scos din desagă o bucată de brânză. A strâns-o între degete și ce să vadă balaurii ? Din piatra omului de oțel curgea apă...

— Ești tare, a zis balaurul. Săte vedem la încercarea a doua !

A apucat el atunci o altă piatră și, opintindu-se, a zvîrlit-o spre cer.

— Ai văzut când am zvârlit-o ? Abia peste jumătate de ceas ai să auzi că se-ntoarce !

Au stat toți acolo așteptând și, după jumătate de ceas, nici mai mult, nici mai puțin, s-a auzit un vâjâit și piatra a căzut pe pământ. Atât de departe o zvârlise balaurul!

— Asta-i tot ? a râs Iani. Bre, patruzeci de balauri, când am să arunc eu piatra, n-o să mai vină niciodată înapoi...

Și iar s-a răsucit flăcăul și a scos vrabia din desagă, A azvârlit-o în sus și pasărea s-a mistuit în văzduh.

Bar balaurii, încăpățânați, au stat să aștepte o jumătate de zi, o zi, două, trei. Dac-au văzut că piatra nu se-ntoarce nici după trei zile, au schimbat între ei priviri înspăimântate.

— Ești tare, a mărturisit din nou balaurul. Dacă învingi și la a treia încercare, te socotim conducătorul nostru și, sub porunca ta, plecam să furăm mărul de aur.

Se întreba Iani ce au să mai născocească balaurii. Când colo, dihania cea mai mare îi arătă ceva în depărtare :

— Vezi copacul care abia se zărește ?

— Îl văd, răspunse Iani.

Odată își umflă balaurul bucile obrajilor și, când suflă, ai fi zis că se stârnește o vijelie care o să mute pământul din loc. Cât ai clipi, copacul fu răsturnat.

—Bre, balaure, grăi atunci Iani, treaba asta o face și un copil. Ia să-mi spui tu mie : turnul pe care crește mărul de aur e mai departe decât copacul tău ?

—Este, răspunse balaurul.

— Mult mai departe ?

— Mult, bineînțeles, de vreme ce-i taman la capătul lumii.

— Așa. Și cu toate astea eu am să suflu de aici, am să-l dobor șl praful o să se aleagă de el...

Auzind una ca asta, o băgară balaurii pe mânecă.

— Păi are să se strice și mărul, strigă careva.

— Se strică, nu se strică, n-am ce-i face, grăi Iani. Dați-vă la o parte, să suflu...

Au început balaurii să-l roage să cruțe turnul. S-au rugat de el de dimineață până seara și abia pe seară s-a înduplecat flăcăul să nu-i mai năruie.

— Dar, pentru că sunt drept, le spuse el, am să suflu ușor, cu mare grijă. În loc să dărâm turnul, am să-i desprind doar o piatră din vârf. E bine ? Ca să vă dovedesc că v-am rămas și a treia oară...

Cu destulă teamă s-au învoit balaurii și l-au rugat să ia bine seama, nu care cumva să sufle prea tare. I-a liniștit Iani și a suflat ușurel, cum ai sufla peste un puf de păpădie.

— Da, s-au bucurat toți patruzeci de balauri, așa-i bine. Dintr-atât, mărul nu pățește inimic...

— De, le răspunse Iani clătinând din cap, m-am stăpânit cât am putut, dar știu și eu...

Rămaseră balaurii încredințați că Iani e vrednic să-i conducă. Nu mai pierdură vremea, deci, și porniră la drum. Ieșiră din codru, trecură munți, străbătură ape, toate câte se cer la un drum voinicesc. Iar rânduiala mersului lor era că îl purtau balaurii pe Iani cu rândul, până ajungeau la un loc de popas. Acolo alergau după vânat, făceau focul, frigeau vânatul și-i întindeau lui Iani bucățile mai gustoase. Intrase spaima în cele patruzeci de dihănii, ce crezi !

Dar nici spaima asta n-a ținut cât lumea. Numai ce se apropiaseră de turnul de la capătul lumii, că Iani i-a și auzit intr-o noapte ținând sfat.

— Ian ascultați, fraților, grăia balaurul cel vârstnic, vă place cum ne poruncește omul de oțel ?

— Nu ne place, au răspuns într-un glas cei treizeci și nouă de frați.

— Apoi, dacă vouă nu vă place, aflați că nici mie nu-mi place defel. Mult o să-l răbdăm ?

— Păi dacă-i de oțel! a oftat cel mai mic. Ce să-i facem ?

— Ascultați vorba mea, a vorbit iarăși balaurul cel vârstnic. Nu-i oțel cât de tare să ne stea împotrivă când ne-om repezi odată, toți patruzeci. Să luăm numai mărul de aur, că apoi...

— Apoi ?

— Nici fărâme nu mai lăsăm din omul de oțel !

Iani se făcea că doarme mai la o parte și, când colo, asculta tot.

„Dintr-ăștia-mi sunteți, puișorilor ? și-a spus el. Ei, las’ că vă bagă Iani mințile-n căpățâni !“

A doua zi s-a făcut că nu știe nimic și cu toții și-au urmat drumul. Și iată, cam pe la prânz, ajung ei la turnul cel mare. Nimeriseră tocmai la capătul lumii !

În jurul turnului zăceau fel de fel de pietre, mai mari și mai mici, care cum căzuseră din zidăria veche.

— Ai văzut ? s-au mirat cei patruzeci de balauri. O singură piatră zicea că dărâmă și, când colo, ia te uită ce prăpăd... Nu s-a putut stăpâni și a suflat mai tare decât făgăduise !

Vezi bine, pietrele căzuseră de vechime, și așa și socotise Iani, dar la ce să te aștepți din partea unor tigve seci, de balauri ?

Acum, trebuiau să pătrundă în turn. Poarta grea și groasă, cu totul și cu totul de fier, era încuiată. Cum să-i vină de hac ? I-a așezat Iani pe cei patruzeci de balauri în șir. Balaurii s-au dat îndărăt să-și ia vânt și, când s-au izbit apoi de poartă toți ca unul, au străpuns-o și au căzut claie peste grămadă. Mare le-a fost bucuria, și gata erau să năvălească pe scară, când Iani odată s-a încruntat și le-a poruncit :

— Stați, patruzeci de balauri ! Întâi intru eu.

Au mârâit balaurii și s-au întărit în hotărârea de a scăpa de flăcău, dar, până una alta, n-aveau ce face. Întâi să culeagă mărul, apoi s-or pricepe să-i închidă gura... Numai că nici Iani nu era prost. A suit val-vârtej scara de piatră și a ajuns sus, pe terasă. Oameni buni, dar și când a văzut mărul!

Era un pom falnic și rotat, și chiar în vârful lui strălucea ca soarele singurul măr care i se ținea de crengi, mărul de aur. Într-o clipă s-a suit Iani în pom și l-a cules. L-a mirosit și o undă de putere i-a înviorat inima.

— Hei, omule de oțel, ai luat mărul ? strigară de jos cei patruzeci de balauri.

— Veniți sus cu mare băgare de seamă, le răspunse Iani vârând mărul în desagă. Unul câte unul...

Nu trecu mult și primul balaur își vârî botul prin spărtura ușii. Iani apucă zdravăn cuțitul în mână și, nici una, nici două, hop ! îi reteză căpățâna. Apoi se opinti și zvârli leșul în spatele turnului, unde se căsca o râpă. Dar se grăbi, că pașii celui de al doilea balaur se și auzeau pe treptele de piatră.

Oameni buni, ce s-o mai lungim fără folos ? I-a căsăpit Iani pe toți patruzeci de balauri și, când a coborât din turn, le-a tăiat limbile și le-a pus și pe ele în desagă. Iar cine ar putea ști câte noroade au scăpat atunci de asuprirea dihăniilor cu care, până la el, sute și sute de voinici luptaseră zadarnic !

Apoi a început Iani drumul spre casă, și din nou a străbătut ape, a trecut munți și a umblat prin codri, iar după atâta trudă a ajuns pe seară la casa Maricăi. Încălțările de fier se făcuseră găuri-găuri, ca niște site.

A bătut în poartă, și i-a deschis fata. Când l-a văzut, o dată a strigat :

— Iani! și pe loc s-a îmbujorat toată.

A scos atunci flăcăul mărul de aur din desagă și i l-a arătat, iar Marica i-a dus mamei ei, care, cum l-a mirosit, cum s-a ridicat din pat, vindecată, de nu mai știa fata la ce să se uite mai întâi : la Iani, care i se întorsese viu și nevătămat, la mărul minunat, care strălucea de-ți lua privirile, sau la mama, veselă și plină de putere ? Până la urmă, tot la Iani s-a uitat. Și, când au mai văzut oamenii și cele patruzeci de limbi de balaur, s-au minunat și mai tare, și altfel decât Iani palicarul nu i-a mai spus nimeni flăcăului. Și așa i-a rămas numele !

Iar făcându-se nunta lui Iani cu Marica, au băut toți cât au băut, au jucat cât au jucat și s-au veselit cât s-au veselit. Până la urmă, Iani și-a luat aleasa și s-au mutat amândoi în casa harapului.

Acolo trăiau cumpătat și erau fericiți. Iar într-o zi, amintindu-și Iani că toate întâmplările lui minunate și toată fericirea i se trăgeau de la tovarășul tatălui său, s-a dus la câmp și a oftat, după cum ceru obiceiul.

— Ard de dor să fac o treabă, dă-mi porunca mai degrabă ! a strigat îndată harapul, cel bătrân.

— Dragul meu harap, i-a spus Iani, nu vreau să-ți cer nimic. Am vrut doar să-ți mulțumesc pentru toate câte le-ai făcut pentru mine...

S-a bucurat harapul dacă l-a auzit rostind vorbe plăcute, l-a îmbrățișat și a spus :

— Fiul meu, să știi că asta a fost cea din urmă oară când ne vedem. Am îmbătrânit și am inima slabă, iar ca să ajung până la tine mă istovesc din cale-afară. Am să-ți fac un ultim dar și, dacă vei fi chibzuit, să știi că de altceva nici nu vei avea nevoie cât timp vei trăi pe pământ. Când vei ajunge acasă, vei găsi darul acolo...

I-a mulțumit Iani cu lacrimi în ochi, s-au îmbrățișat încă o dată, și harapul a pierit la fel de repede cum obișnuia să se ivească.

— Iani, ai cumpărat tu un chiup ? l-a întrebat Marica atunci când da să intre în casă.

— Un chiup ? Ce chiup ?

— Uite-l colo, dupăușă...

S-a dus Iani și a văzut, într-adevăr, după ușă, un chiup din cele mari în care se păstrează untdelemnul. Chiupul era gol. Și, deși a bănuit că acesta era cel din urmă dar al harapului, n-a priceput defel, cum avea să-l scutească de orice grijă, până la sfârșitul vieții.

„De, își spuse Iani zâmbind, a îmbătrânit într-adevăr harapul, nu mai știe nici el ce vorbește...“ Și, fără să se mai îngrijească de darul lui, și-a văzut de treabă.

A trecut așa o bucată de vreme, iar chiupul cel mare s-a acoperit cu pânze de păianjen. Dar Marica a așezat într-o zi pe o policioară, chiar deasupra oalei harapului, o pâine rumenă, taman scoasă din cuptor. Pisica a simțit mirosul și, cum a făcut, cum a izbutit, drept pe policioara de lemn a sărit și a aruncat pâinea în chiupul de dedesubt.

Auzind zgomot, a intrat Marica în încăpere și a priceput ce se întâmplase. S-a aplecat de a scos pâinea din oală. Dar i s-a părut că mai era ceva acolo, și atunci s-a mai aplecat o dată și, cu mare mirare, a mai scos o pâine, la fel de caldă, la fel de rumenă ca pâinea pe care-o copsese.

„Asta ce-o mai fi ?“

S-a uitat în fundul chiupului — să încremenească, și mai multe nu : în oala harapului a mai văzut o pâine, a treia.

Și, uite-așa, a început Marica să scoată din chiup o pâine după alta, una după alta, până s-a înspăimântat și ea. Ce să facă, frate, cu atâtea pâini?... Că se adunaseră lângă ea vreo douăzeci.

S-a mulțumit cu cât scosese și a așteptat să-i vină Iani de la câmp. Cum a venit, cum i-a povestit întâmplarea.

„Ehei, știa harapul, săracul, ce face !“ și-a spus bărbatul înțelegând abia atunci că chiupul era fermecat.

S-a uitat în el : pe fund aștepta o pâine.

„Dar oare numai pâinea s-o poată înmulți ?”

A aruncat Iani în chiup un dinar de argint și, când s-a aplecat să-l scoată, a mai găsit un dinar. Pâinea pierise.

„Acu i-am dat de rost! “ s-a bucurat Marica.

A curățat frumos chiupul și de astă dată l-a așezat la loc de cinste, în mijlocul odăii. Și s-a pus Iani pe trai cu Marica lui, fără să se lăcomească, fără să ceară chiupului mai mult decât le trebuia, și n-au avut pricină să se plângă și au dus-o bine în căsuța harapului, zile și zile la rând.

Acu, nu știu dacă vă mai amintiți de hapsânul de Iorgu, că de mult n-a mai fost vorba de el. Dar să știți că, dacă s-a văzut stăpân pe toată averea tătâne-su, a intrat în el ceva, ca un soi de nebunie. Amarnic fusese și înainte, nu-i vorbă, dar acu se făcuse de speriat. Jupuia pielea de pe om, își chinuia argații și abia le dădea să mănânce, împrumuta bani cu camătă... câte și mai câte, numai din lăcomia de a-și spori averile, ca să aibă mai mult, mereu mai mult. Și dacă a fost să se însoare, l-a căutat pe omul cel mai afurisit din ținut și i-a pețit fata.

Era acela un moșneguț cârcotașși lacom și avea o fată croită pe măsura lui : rea, cicălitoare și zgârcită. Cum a văzut-o Iorgu, a înțeles că așa nevastă îi trebuie și, după nuntă, fata s-a mutat la el și l-a adus și pe moșneguț în casă.

Ei, și-atunci a început pentru Iorgu chinul cel mare. Că nu mai era de trăit din pricina moșneguțului cârcotaș, nemulțumit de dimineață până seara. Întruna voia câte ceva și, când i se aducea tot ce poftise, voia altceva. Din zori se trezea flămând și până noaptea târziu mânca întruna, rămânând la fel de pipernicit și de prizărit. În toate cele își vâra nasul și dădea porunci peste porunci, de înnebunea slugile și-l înnebunea și pe Iorgu, care nu mai știa unde-i e capul. Uite-așa viață duceau și certurile se țineau în casa lor lanț !

Dar într-o zi, ce-i vine lui Iorgu ? O cheamă pe femeia lui și-i zice :

— Nevastă, am avut eu un frate, un neisprăvit despre care nu mai știu nimic de ani de zile. Eu n-aș vrea să mă vadă, că de, te pomenești că se apucă și-mi cere te miri ce... Du-te tu, că nu te cunoaște, și află ce-i pe la el. Dac-oi vedea și-oi vedea că prea o duce greu, m-oi milostivi, poate, să-l iau argat la noi, așa, de hatârul tatii.

— Argat ? a strigat femeia. De ce să-l iei argat ? Sau crezi cădacă ți-e frate, gata, ai să-l acoperi cu aur...

A potolit-o Iorgu lămurindu-i că asta fusese, așa, o vorbă aruncată și că, la drept vorbind, nici argat n-ar fi cu cale să-l ia pe frate-su, pentru că te pomenești că lumea ar începe să-l vorbească de rău. Lasă-l așa, s-o ducă și el cum o ști...

S-a îmblânzit femeia atunci și, dacă a aflat pe unde să-l caute, s-a dus către Râpa-Harapului. Și nu proastă i-a fost mirarea când a văzut acolo o căsuță frumoasă și curată, cu orătănii în bătătură, un câmp mic, dar pe care se legănau spice mari, măslini, tot ce alcătuia gospodăria lui Iani.

S-a dat ea mai lângă ferestre și-a privit înăuntru. Marica tocmai grăia :

— Vai, Iani dragă, mi-a mai rămas un singur bățpentru foc...

— Nu-i nimic, vâră-l în chiup și scoate câte poftești !

Și a văzut femeia lui Iorgu cum din chiupul acela a ieșit o grămadă de lemne, numai bune de pus pe foc.

— Ai sfârșit ? a întrebat atunci Iani. Că aș vrea să-mi umplu punga cu tutun...

Și s-a ridicat Iani, a turnat în chiup rămășița de tutun pe care-o avea, și a tot scos și scos la tutun, de și-a umplut-ochi punga cea mare, care atârna de un cui, pe perete.

Vânătă de mânie a ajuns acasă femeia lui Iorgu și a început să-și copleșească omul sub un potop de cuvinte :

— Neghiobule, nepricopsitule, ziceai că frate-tu moare de foame ? Du-te să vezi ce gospodărie are, du-te să vezi cum stă... Plesnea fierea în mine văzând cât de bine-s rânduite toate ! Și să știi tu că belșugul i se trage de la un chiup fermecat, din care poți scoate la nesfârșit tot ce-ți poftește inima...

I-a povestit ce văzuse și, de lăcomie, Iorgu pe dată s-a aprins tot.

— Așa ? Păi dac-am vârî în chiup niște pungi cu aur, am face grămezi cum n-are nimeni și pe toți i-am ține din scurt!

— Și l-a cuprins pe Iorgu ura împotriva lui Iani, și îndată s-a gătit de drum. S-a îmbrăcat în straie ponosite și, prefăcându-se calic, s-a dus de-a bătut la ușa fratelui.

— Cine-i?

— Eu, Iorgu, vai de zilele mele...

A sărit Iani să-i deschidă și, dacă l-a văzut atât de zdrențăros, n-a mai știut ce să creadă :

— Păi știam că o duci bine, că ești bogat...

— Vai și vai, a gemut Iorgu, trăsnetul a căzut peste casă, nu mai am nimic...

— Dar pământurile !

— Le-au pustiit lăcustele...

— Și vitele ?

— A dat o molimă și le-a ucis pe-un cap...

Ce era să mai spună Iani ? Să-i amintească de împărțeala averii părintești ? Să-l întrebe de ce nu-l căutase, cât fusese bogat ? Iani avea inimă bună. L-a așezat la masă, l-a ospătat și l-a întrebat cum socoate că l-ar putea ajuta.

— Îngăduie să mâi la tine peste noapte, sunt frânt de oboseală. Mâine, dacă vrei, om sta și-om chibzui.

L-a culcat Iani în patul lui, iar el cu Marica și-au înjghebat culcușul în altă încăpere. Dar numai ce-a socotit Iorgu că adormiseră, c-a și înșfăcat chiupul și, cu el în brațe, a ieșit binișor din casă. La anume depărtare vorbise el să-l aștepte femeia, cu o căruță. Au pus chiupul în căruță și, dând bice cailor, au ajuns acasă.

Degrabă au dus chiupul în încăperea mare și au aruncat în el o pungă cu bani. Bucuria lor când au scos două, trei, patru... zornăia bănetul și strălucea aurul, de le lua ochii ! Au umplut încăperea cu pungi, și atunci, frânți de oboseală, s-au culcat cu gândul să ia a doua zi treaba de la capăt.

De unde să știe că moșneguțul cârcotașîi pândise printr-o crăpătură a ușii ? Îl mânca nasul să priceapă cum de scot ei atâtea pungi din chiup. Tropăia pe loc și se fâțâia de nerăbdare, iar dacă Iorgu și femeia s-au culcat, a deschis ușa binișor și a pășit în încăpere.

Iorgu suflase lumânarea. Moșneguțul a mers încet, pâșa-pâșa, iar ajungând la chiup, s-a plecat și și-a vârât nasul înăuntru. Dar, cum era micuț, nu-ș’ cum s-a răsucit și s-a opintit că, până să zică ceva, a căzut în chiup.

De spaimă, a prins a răcni, iar Iorgu și femeia au sărit ca arși :

— Ce-i ? Ce s-a-ntâmplat ?

Răcnetele nu mai conteneau. A aprins Iorgu feștila. Răcnetele veneau din chiup. S-a repezit atunci și, vârându-și mâna, l-a tras afară pe moșneguț, care tuna și fulgera.

Dar, să vezi mirare, răcnetele nu conteneau. Și-a mai vârât Iorgu mâna în chiup, și a mai scos de acolo un moșneguț, aidoma cu celălalt, tot cârcotaș, tot nemulțumit, și tot tunând și fulgerând. Apoi altul, și altul, și altul — nouă moșnegi care semănau ca nouă picături de apă și care țipau, se certau între ei, dădeau porunci, în timp ce din chiup se auzeau răcnetele unui al zecelea, pe care Iorgu nu cutezase să-l mai scoată la lumină.

Totul se petrecuse atât de repede, că nici nu-și dăduse seama ce face. Acum, înfricoșat, își privea femeia, căreia-i clănțăneau dinții în gură. Nici unul nu știa ce să înceapă, nici unul nu-și amintea în zăpăceala aceea cum poate fi oprită oala să nască mereu moșnegei cârcotași, ca cei nouă care tunau și fulgerau și ca al zecelea, care răcnea în chiup, de credeai că-i sfârșitul pământului.

— Mi-e foame ! țipa un moșneag.

— Mi-e sete ! vestea altul.

— Vreau să dorm ! cerea al treilea.

— Săvie lăutarii ! poruncea al patrulea — și băteau din picior toți nouă, certându-se între ei, în timp ce Iorgu alerga de la unul la altul, iar al zecelea moșneag, rămas în chiup, urla de mama focului, cerând săfie scos și dus la plimbare.

Vai de noaptea aceea, că o s-o povestească Iorgu și la morți ! Noroc că de dimineață a venit Iani, care pricepuse că numai hainul de frate-su putea fi atât de câinos să-i fure chiupul, înșelîndu-l cu prefăcuta lui calicie.

— Zi așa, frate, a strigat Iani din prag, ai sărăcit tare, da?

Altădată, cine știe ce ar fi făcut Iorgu, dar acu i-a căzut lui Iani în genunchi:

— Frate, bate-mă, omoară-mă, dar oprește chiupul să mai fete moșnegi !

Când a priceput Iani cum stă treaba, să moară de râs. Cei nouă moșnegi păreau toți dintr-o mamă și dintr-un tată, aveau același glas pițigăiat, la fel erau îmbrăcați, numai de vrut vroiau fiecare altceva. Iar al zecelea răcnea în oală.

A scos Iani un dinar din buzunar, l-a aruncat în oală, și pe loc a pierit moșneguțul și au rămas în oală doi dinari. Și-a luat el atunci darul harapului și, fără a-l învrednici cu vreo privire pe Iorgu, care se zbătea cu femeia lui între cei nouă diavoli bătrâni, a plecat fluierând.

Oameni buni, mai mare pedeapsă nu i se putea da hapsânului de Iorgu! Cei nouă moșnegi i-au spulberat toată averea, l-au înnebunit de cap, și atâta l-au chinuit, că omul și-a luat într-o bună zi câmpii și până azi nimeni n-a mai auzit de numele lui. Iar asta numai din lăcomie și lipsă de omenie i s-a tras !

Dar Iani a trăit până la adânci bătrâneți, cu Marica lui și s-a bucurat și de copii, și de nepoți, și de strănepoți, iar dacă n-a murit cumva, de bună seamă că mai trăiește și azi. Numai de chiupul harapului mă tem că zile multe n-a avut, că l-or fi spart dracii de copii. Atâta rău ! Unde-s vrednicie și voie bună, vin bucuriile cârd și se-adună.