Basmele omului (1958) Sânger vânătorul

Sânger vânătorul

Puhoaie de vreme s-au scurs de-atunci, dar oamenii încă mai țin minte... Nimeni n-a uitat de Sânger, vânătorul mlădios ca trestia și aspru ca piatra, căci multe fiare-a stârpit, multe blănuri a adunat și nu s-a găsit în lumea-ntreagă un altul să-i poată sta alături. Când răsărea din tufișuri o frunză sau o floare roșie, i se prindea de fiece dată în plete; când ieșea din lac, o iarbă roșie întotdeauna i se înfășura în jurul pieptului.

Cât era ziua de lungă, vânătorul bătea potecile codrului ucigând toate sălbăticiunile-ntâlnite. Patima vânatului îl stăpânea în asemenea măsură, că ajunsese să ucidă de dragul sângelui, bucurându-se ori de câte ori aburii calzi suiau din trupul vietăților străpunse de neiertătoarele-i săgeți. Noaptea se culca pe unde nimerea și nu rareori lipsea de acasă cu săptămânile.

— Prea mult ucizi, fătul meu. Înțeleg să lipsești o zi, înțeleg să lipsești două... lipsește și trei, dar nu pieri cu săptămânile, că greu îmi duc singură bătrânețile și tare mă tem că odată și odată ai să pleci și n-ai să mi te mai întorci – îl ruga biata maică-sa.

Dar Sânger râdea.

— De ce nu m-aș întoarce? Nu-ți face spaimă de florile mărului, că nu s-a născut încă fiara care să-mi vină de hac!

Ofta atunci bătrâna și prindea a povesti întâmplări cumplite, petrecute cu ani în urmă. Vânători vestiți se mistuiseră ca fumul și trei nopți râseseră după aceea râșii...

— Când le ies eu în cale – se-ncrunta Sânger – râșii plâng.

— Zimbrii, fătul meu, aveau coarnele mânjite cu sânge și ochii lupilor erau roșii, ca niște flori de foc...

— Din coarnele zimbrilor beau vin îndulcit și pe blănile lupilor îmi odihnesc tălpile!

— Nimic nu te oprește, fătul meu – ofta bătrâna și, privind cu spaimă la maldărul de blănuri din colibă, adăuga în șoaptă: Nu-i cășunați vreun rău, fiare ale pădurii! E tânăr și nu știe multe...

Și-apoi, într-o bună dimineață plecă Sânger și se afundă în codru și nu trecu mult că un râs îi tăie calea.

„Vii numai bine“, își spuse vânătorul.

Înstrună săgeata, încordă arcul dar, când să slobozească săgeata, râsul se făcu nevăzut. Înciudat, îi luă urma și-ndată-l află cocoțat într-un copac. Din nou îl luă la ochi, din nou pieri sălbăticiunea și peste o clipă din nou îi tăie drumul.

Iaca-așa-l necăji în ziua aceea râsul, acu pierzându-se-n copaci, acu sărind pe potecă, acu afundându-se-n câte-un tufiș. Și se ținu Sânger de urma lui și râsul îl purtă după el, până ce vânătorul rătăci drumul și se pomeni într-o parte a codrului prin care nu mai umblase nicicând.

Acolo toți copacii erau uscați și nu se zărea fir de iarbă sau lujer de floare. Crengile negre încremeniseră ca sub puterea unei spaime. Din loc în loc, un colț de stâncă răsărea prin covorul frunzelor căzute și frunzele nu se sfărâmau sub tălpi; uscate, zbârcite și negre, frunzele erau tari ca niște gheare sau ca niște copite.

— Cum de n-am ajuns eu niciodată până aici? se-ntrebă Sânger, fără să piardă din ochi râsul, care cum se ivea, cum intra parcă-n pământ.

Și vânătorul nu-și dădu seama cât de mult îl purtase râsul, decât atunci când umbrele serii prinseră a se aduna tot mai dese. În amurgul roșiatic copacii uscați păreau și mai cumpliți, iar cucuvăile începură a se tângui. Fără veste se lăsă un întuneric greu. Și-n clipa când se întreba unde avea să-și petreacă noaptea, Sânger se izbi de un perete de piatră. Pipăi cu amândouă mâinile și-ndată dădu peste o deschizătură și-nțelese că norocul îi scosese în cale o peșteră.

Adună degrabă un mănunchi de vreascuri, le cără în peșteră și, scăpărând amnarul, aprinse focul.

„Al naibii râs, își spuse. dacă-l mai puteam vedea o clipă măcar, îl doboram, de bună seamă...“.

Atunci limbile focului cuprinseră vreascurile, bezna fu alungată-n unghere tăinuite și Sânger înțelese că se afla într-o peșteră nemăsurat de mare. Bolta întunecată se sprijinea pe stâlpi de piatră, iar pereții erau de jur împrejur zugrăviți în culori tari. Cât vedea cu ochii, vânătorul deslușea doar chipuri de zimbri, de urși, de râși și de lupi și-n trupurile tuturor zări înfipte săgeți. Din pricina pâlpâirilor focului i se păru că toate sălbăticiunile acelea zugrăvite se mișcă și-l ațintesc cu priviri sângerii. De undeva, din fundul pământului, parcă se auziră mugete înăbușite.

— Începe judecata zimbrilor! tună un glas aspru și-ndată pieriră de pe pereți celelalte fiare, și rămaseră acolo doar zimbrii, care-și răsuciră trupurile mari și-și întoarseră coarnele către vânătorul uluit.

„Visez, își spuse acela. Am adormit, de bună seamă, și visez...“.

În clipa aceea sări din foc o scânteie și-l arse pe braț și Sânger înțelese că nici nu doarme, nici nu visează. Un zimbru uriaș se desprinse din zid, apropiindu-se de el.

— Mă cunoști, vânătorule? întrebă zimbrul și Sânger cunoscu pe săgețile înfipte în trupul fiarei crestătura pe care doar el o făcea și care era semnul lui de vânat.

Privind mai bine, zări același semn pe toate săgețile ce mușcaseră-n carnea zimbrilor și pricepu că are-n față doar namilele pe care le vânase cu mâna lui, de când începuse a vâna prin codru.

— Mă cunoști, vânătorule? întrebă zimbrul din nou.

— Te cunosc! Te-am răpus în Poiana Izvorului, zimbrule.

— U-u, nelegiuitul! mugiră ceilalți zimbri, aplecându-și amenințători coarnele, iar zimbrul uriaș răcni de se cutremură bolta de piatră:

— Ucigașul nu tăgăduiește. Frați zimbri, răzbunare!

— Răzbunare! mugiră toate namilele și, cât ai clipi, alcătuiră cu trupurile lor cu cerc, prinzându-l pe vânător la mijloc.

Zimbrul uriaș intră și el în cerc. Ori încotro se-ntorcea, Sânger dădea doar peste coarnele înroșite de pâlpâirile focului. Zimbrii se urneau în tăcere și nu li se auzea răsuflarea grea, nu sfărâmau o piatră sub copite. Din ce în ce strângeau cercul și cumplită era liniștea în care se mișcau toți odată, înaintând pas cu pas. Părea că nici o putere din lume nu-i în stare să-i oprească și Sânger înțelese că toate coarnele acelea-nroșite de sclipirile focului aveau să se înfigă în trupul lui.

Atunci scoase din tolbă săgeată după săgeată și săgeată după săgeată trimise din arc. Toate săgețile nimereau la țintă, dar zimbrii-naintau tot atât de tăcuți, uriași și greoi. Nu se sinchiseau de săgețile lui și vânătorul simți cum sângele-i îngheață în vene, la gândul că săgețile-i erau neputincioase. Într-adevăr, zimbrii care-l strângeau în cercul acela cumplit erau morți – și nu-i putea ucide pentru a doua oară.

Zbârnâia lemnul săgeților, în vreme ce vârfurile lor ascuțite se-nfigeau în carnea namilelor păroase și zbârnâitul, aducând cu zumzetul unor cărăbuși, era singura larmă din peșteră. Iar zimbrii înaintau încet, pas cu pas, ca la un semn.

Și Sânger îi lăsă să se apropie până ce coarnele lor se aflară la o palmă de pieptul și spatele lui. Atunci se ghemui la pământ și, luându-și vânt, sări fără veste peste spinarea zimbrului uriaș și pe gura peșterii se năpusti afară, în noapte, pe când mugetele zimbrilor se ridicau în urmă-i ca mugetele unei mări în furtună.

— Prindeți-l! Fiare cu colți și fiare cu gheare, prindeți ucigașul scăpat de pedeapsă!

Și urșii, lupii și râșii zugrăviți pe pereți, toate fiarele ce pieriseră-n vremea judecății zimbrilor, toate năvăliră pe gura peșterii și se-avântară pe urmele fugarului. Gonea vânătorul printre copacii uscați, gonea ca vântul și larma sălbăticiunilor îi dădea aripi, căci nu se-ndoia de sfârșitul pe care i-l pregăteau. Și-alergă așa, urmărit de fiarele codrului, alergă cu sufletul la gură până ce simți că pășește în gol. Și se prăbuși, rostogolindu-se de pe buza unei prăpăstii, se prăbuși simțind că mintea i se întunecă... și nu mai știu de nimic.

Iar dacă a zăcut acolo multă sau puțină vreme, Sânger n-avea să afle niciodată! Destul că atunci când deschise ochii se trezi culcat pe-o blană de urs și nu auzi nici țârâit de gâză, nici cântec de pasăre. Liniștea părea lăsată de veacuri și el se miră văzând așternute în tot locul blănuri de râși, de lupi și de urși; iar blănurile se-ntindeau, una lângă alta, cât de departe putea privi în zare.

Fundul râpei era neted ca-n palmă și nici un copac nu se înălța, nici un tufiș, nici un fir de iarbă. Doar ici și colo, capetele fiarelor se deosebeau pe covorul blănurilor, ca niște flori ciudate, și-o lumină verzuie, strecurată prin frunzare nevăzute, scălda priveliștea.

Ridicându-se încet, Sânger privi îngândurat înălțimea de la care se prăbușise: buza râpei se-nălța atât de sus, că n-ar fi putut-o ajunge nici cu săgeata. Și căzând de la asemenea înălțime nu-și vătămase totuși nimic, nu-l durea nimic și nu zări pe pielea netedă nici urma unei zgârieturi.

Atunci încercă să dezlege ciudatele întâmplări prin care trecuse, dar fu nevoit să-și schimbe gândul, nepricepând nimic. Și, buimac, se îndreptă încotro îl duceau pașii, hotărât să facă ce-o ști și ce n-o ști, numai să se întoarcă acasă.

Și-așa merse peste blănurile așternute ca pentru primirea unui împărat, merse și nu peste multă vreme băgă de seamă că unele blănuri de culoare mai deschisă erau așezate cap la cap, închipuind un soi de cărare. Iar dacă urmă cărarea de blană se pomeni, într-un târziu, în fața unei colibe.

Ciudată colibă! La intrare, în chip de scară, un râs, un lup și-un urs se aflau așezați de-a latul, unul după altul, astfel că spinările le alcătuiau trei trepte. Fiarele aveau capetele întoarse către cel ce venea spre colibă și-și rânjeau colții, amenințător. În locul ochilor, trei perechi de pietre scumpe sclipeau mai tăios decât sclipiseră vreodată ochii oricărei fiare întâlnite de vânător în codrii prin care umblase.

Tocul porții era făcut din coarne de zimbri meșteșugit îmbinate și drept poartă slujea o blană cum Sânger nu mai văzuse nicicând, o blană de aur, mițoasă și grea. Iar întreaga colibă, învelită în blănuri scumpe, aducea mai degrabă a palat.

În clipa când vânătorul se apropie, fiarele prinseră a mârâi. Blana de aur se dădu în lături și-o fată oacheșă se ivi în pragul porții.

— Amuțiți, paznicilor! porunci ea. E cel dintâi vânător care a scăpat de judecata zimbrilor... Apoi, privind drept în ochii lui Sânger, spuse: Află că după ea urma judecata urșilor, apoi judecata lupilor și-n ultimul rând judecata râșilor.

— Cine ești? întrebă Sânger.

— Sunt fiica celui mai cumplit dușman al tău. Dar nu te teme, tata-i plecat de acasă și tu ești atât de frumos...

— Cine-i tatăl tău? mai întrebă vânătorul.

— N-ai auzit de stăpânul fiarelor de pe pământ?... De mult te dușmănește tata și-i negru de supărare că ai scăpat din peștera judecății. Nimeni nu știe unde te-ai ascuns și tata s-a dus să dea porunci. În clipa asta te caută toate fiarele codrilor, dar nici uneia nu i-a dat încă prin minte c-ai putut ajunge până aici.

Sânger zvârli priviri piezișe către cele trei fiare care-l pironeau cu ură, nepierzându-l din ochii lor de nestemate.

— Ajută-mă să scap – o rugă el pe fată. Vreau să mă-ntorc acasă.

— Cât ești de aspru! oftă aceea. Nu mi-ai spus o singură vorbă bună, vânătorule, și totuși eu am păstrat scânteia vieții în trupul tău... Sau crezi că fără mine-ai fi rămas teafăr după prăbușirea ta din lumea oamenilor?

Atunci, pentru întâia oară, Sânger se uită cu alți ochi la fata din coliba acoperită cu blănuri și-i văzu chipul oacheș, mai frumos decât chipurile fetelor de pe pământ.

— Iartă-mă – rosti el cu blândețe. Te-ai arătat bună cu mine și cutez de aceea să te rog să fii mărinimoasă până la capăt. Vino cu mine sus, în lumea mea...

O bucurie nespusă înfrumuseță parcă și mai mult trăsăturile fetei, când îi răspunse:

— Așa doream să-mi grăiești, vânătorule! Am să vin cu tine și n-are să-ți pară rău... Un singur lucru-ți cer: să-mi făgăduiești că de azi înainte nu vei mai ucide nici una dintre făpturile codrului.

— Dar bine, fată frumoasă, cum am putea trăi fără vânat? întrebă mirat

— Nu duce grija asta – zâmbi fata. Vei avea din belșug tot ce ți-ai putea dori!

Dacă auzi așa, se învoi Sânger, iar fata desprinse atunci blana de aur ce slujea drept poartă colibei și-nfășurându-se în blana de aur coborî spinările celor trei fiare, ca pe trei trepte.

— Vino, lupule – porunci apoi.

— Stăpână, stăpână, rău te-ai gândit – spuse lupul.

— Taci! Ne vei scoate pe amândoi sus, în lumea oamenilor.

Lupul scheună încetișor, dar fata și Sânger i se suiră în spinare și lupul o porni în silă, privind întruna către râsul și ursul care-și clătinau capetele a mustrare.

— Mai repede! porunci fata.

Atunci lupul începu să alerge în salturi mari și nu trecu mult că ajunse la peretele râpei.

— Stăpână, stăpână, mai gândește-te o dată! o rugă lupul, oprindu-se pentru o clipă.

— M-am gândit la toate – răspunse fata. Hai, sus!

Și lupul sări și vânătorului i se păru că fiarei îi crescuseră aripi, atât de lesne se înălțase, oprindu-se pe buza prăpastiei, chiar acolo de unde el se prăbușise în noaptea când toate sălbăticiunile îl fugăriseră prin codru. Și nu se depărtă cu mult de buza prăpastiei, că un râs le tăie calea și voi să sară asupra lui Sânger.

— Oprește-te, râsule! porunci fata, și fiara se făcu mică și, apropiindu-se târâș, îi linse picioarele.

Lupul gonea în salturi, dar de nenumărate ori sălbăticiuni se apropiară, gata să se năpustească, și de tot atâtea ori fata le porunci să nu se atingă de vânător. Și lupul trecu prin pădurea uscată, străbătu codri și lăsă în urmă dealuri și văi, pentru a se opri în fața colibei lui Sânger.

— Rămâi cu bune, stăpână!

— Cu bine, lupule!

Fiara se făcu nevăzută și vânătorul pofti fata în colibă. Și mult se bucură bătrâna lui mamă dacă-l văzu întorcându-se, și plânse și râse printre lacrimi, căci trei luni încheiate-i lipsise feciorul și nu nădăjduise să-l mai vadă. Iar când dădu cu ochii și de nora pe care acela i-o adusese, nu-și mai încăpea în piele de fericire și nu știu ce să le mai pună înainte.

— Așa arată locuința ta, va să zică, spuse fata, privind cu ochi mari coliba și tot ce se afla într-ânsa.

Își lepădă apoi blana de aur. Și-n clipa aceea răsună un strigăt ciudat și lui Sânger i se păru că-n același timp mugește un zimbru, mormăie un urs, urlă un lup și râde un râs. Fără să vrea, întinse mâna să apuce o săgeată din tolbă, dar fata-l opri.

— Nu uita ce mi-ai făgăduit – spuse ea. E glasul tatei, care mă cheamă. Îndată mă-ntorc.

Și ieși din colibă, în vreme ce vânătorul se apropie de ușă și, printr-o crăpătură, privi afară. Văzu un bărbat neobișnuit de înalt și de spătos, cu trupul acoperit de-o blană albă ca laptele, cu fruntea încinsă de-o coroană alcătuită din coarne de zimbri. Nenumărate fiare se aflau în jurul lui, tăcute și nemișcate, ca cioplite în piatră.

— Copilă nechibzuită – spuse stăpânul fiarelor – de ce-ai plecat din palatul nostru?

— Am plecat cu cel ce mi-e drag, tată...

— Nu știi că l-am osândit la moarte?

— Știu – răspunse fata. Dar nu va mai vâna niciodată... Bărbatul cel înalt se încruntă și glasul îi sună aspru când rosti:

— Nu l-am osândit pentru ceea ce ar putea să facă în viitor. E vinovat de sângele pe care l-a răspândit până azi! Să se-mplinească osânda! și le-arătă fiarelor ușa colibei.

Dar fata nu se-nspăimântă.

— Așteaptă, rogu-te, numai o clipă, tată – spuse ea și, intrând în colibă, așeză blana de aur pe umerii lui Sânger.

Ieși apoi cu el și-l înfățișă bărbatului încununat cu coarne de zimbri, în vreme ce fiarele se traseră îndărăt, neliniștite.

— I-ai dăruit blana de aur – șopti tulburat stăpânul fiarelor.

— De azi înainte nimeni nu se mai poate atinge de iubitul meu — strigă fata, iar bărbatul înalt și spătos se simți dintr-o dată copleșit de tristețe.

— Ce-ai făcut, copilă nechibzuită? grăi el cu amărăciune. Ai vrut să rupi în urmă toate punțile și te-ai aruncat orbește într-o lume necunoscută ție... S-ar cuveni să te blestem, dar inimii mele i-e milă. Când vei voi, întoarce-te la noi. Și grăind astfel, se depărtă încet, cu pași grei, întovărășit de alaiul fiarelor din codru.

Iar fata rămase din ziua aceea în coliba lui Sânger. Întinse blana de aur peste ușa de nuiele și, la adăpostul blănii de aur, bătrâna o deprinse cu toate câte se cer știute în lumea oamenilor. Și fata învăță să țeasă și să spele, învăță să semene și-și învinse sila față de dobitoacele de pe lângă casă și se obișnui să crească păsări care nu zboară, să mângâie pisica și câinele. La început îi veni greu să se împace cu vietățile îmblânzite, ei, care crescuse cu fiarele sălbatice, dar într-un rând îl întrebă pe câine:

— Oare ție nu ți-e niciodată dor de codru?

— Vezi, îl iubesc pe vânător – răspunse câinele și fata se gândi că și ea îl iubește pe Sânger, și că de aceea, poate, nu-i era nici ei dor de codrul verde.

Și tare se minuna bătrâna că-n oalele ei fierbea întotdeauna o bucată de carne, măcar că feciorul ei nu mai vâna defel.

— Cine-mi aduce carnea? Cine-o pune în oală?

— Nu știu – răspundea Sânger și ieșea din colibă și pornea spre codru. Acolo bătea cărările știute și, din obicei, lua urma fiarelor, dar niciodată nu punea mâna pe arc. Dacă întâlnea vreuna dintre sălbăticiunile pe care odinioară le vâna, se mulțumea s-o petreacă multă vreme cu privirile, iar sălbăticiunea nu se ferea de el. Atunci când umbla însă prin codru cu fata din palatul de blănuri, fiarele se adunau îndată în jurul lor, lingând picioarele fetei.

— Cum o mai duce tata? le întreba ea.

Fiarele scânceau ușurel și fata ofta, întorcându-se degrabă în coliba apărată de blana de aur...

Dar zilele în care se-mbăta de mirosul sângelui începură a-i lipsi lui Sânger tot mai mult. De fiarele codrului nu cuteza să se atingă, căci nu uitase primejdia din peștera judecății... Cutreiera mohorât prin codru și, tocmai când răbdarea îi era pusă la mai grea încercare, se întâlni cu un vânător din alt neam.

— Mâine pornim la război – îl vesti acela.

Sânger se lumină la față și pe loc făgădui să vină să dea o mână de ajutor. Și-a doua zi luptă alături de vânătorul întâlnit în codru și nu se sinchisi dacă neamul aceluia are sau nu dreptate. Vărsă bucuros sângele unor oameni despre care nu știa nimic și care nu-i făcuseră vreun rău și ieși din luptă istovit, dar fericit cum de mult nu mai fusese.

Și din ziua aceea luă parte la toate încăierările neamurilor de pe meleagurile lui și-n coliba de la marginea codrului nimeni nu bănui cum își trecea vremea; obișnuia să lipsească zile-ntregi și nimeni nu-l întreba nimic. Iar înainte de-a se întoarce acasă, Sânger se oprea întotdeauna la malul lacului de se spăla de sânge și doar o iarbă roșie i se încolăcea atunci în jurul pieptului, doar o floare roșie i se oprea atunci în plete...

Și trecură astfel zile după zile, și-n coliba de la marginea codrului mama vânătorului adormi pe vecie, iar soția îi născu un prunc. Și, pentru că era nepotul stăpânului fiarelor, fiarele se strângeau când îl vedeau, lupoaicele îl alăptau, și nu o dată, când băiatul crescu și când se rătăci prin codru, un urs îl aduse pe seară acasă. Și pentru că era fiul lui Sânger învăță să tragă la semn. Toți copacii din jurul colibei părintești purtau urmele săgeților lui, dar niciodată nu-i trecuse prin minte să ia la ochi vreo fiară.

— De ce-l lași să tragă cu arcul? întreba uneori mama, și Sânger zâmbea, răspunzând:

— Un bărbat trebuie să știe de toate. Arcul nu-i făcut numai pentru fiare...

Și băiatul se jucă într-o bună zi, în apropierea colibei, cu doi pui de râs. Dacă se hârjoniră și se fugăriră, aci alergând, aci cățărându-se în copaci, osteniră și se lungiră-n iarbă, băiatul la mijloc și râșii de-o parte și de alta.

— Stați așa – strigă deodată băiatul. Am să trimit o săgeată drept între voi!

Și, ridicându-se, alergă până sub coroana unui stejar, se întoarse cu fața către cei doi râși, care-l priveau încrezători în dibăcia lui de arcaș, și-nstrună o săgeată. În clipa când săgeata porni, o ghindă se desprinse însă de pe una dintre crengile stejarului și atinse în cădere săgeata, abătând-o din zbor. Săgeata șuieră și se-nfipse-n trupul unui pui de râs. Sângele țâșni. Speriat, râsul care nu fusese atins se mistui în codru.

Zadarnic se-nspăimântă băiatul, zadarnic își mângâie prietenul rănit – râsul se stinse-n brațele lui, privindu-l cu-o dureroasă mustrare. Și plânse băiatul și cu trupul râsului în brațe se-ndreptă spre coliba părintească.

Soția lui Sânger îl zări de departe și se bucură că feciorul i se-ntoarce cu una dintre sălbăticiunile codrului. Dar, dacă se apropie, îi văzu mâinile pătate de sânge.

— Ce-ai pe mâini? strigă ea, simțind că-i tremură picioarele. Plângând, băiatul așeză binișor la pământ trupul puiului de râs.

— Nu sunt de vină, crede-mă...

Dar mama nu-l ascultă. Se plecă peste trupul râsului și, dacă se-ncredință că viața-i fugise prin rana pricinuită de săgeată, își ascunse fața în palme. Și rămase multă vreme așa, plecată peste trupul puiului de râs, dar când se ridică fața-i era împietrită și aspră. Cu pași rari se apropie de ușa colibei și smulse blana de aur, înfășurându-se în ea, apoi, cu capul dat pe spate, scoase un strigăt, ca o chemare. Și-asemenea vânătorului, în urmă cu ani, băiatului i se păru că-n același timp mugește un zimbru, mormăie un urs, urlă un lup și râde un râs. Și lupul cu ochii de nestemate, lupul care-o adusese în lumea oamenilor se ivi ca din pământ și soția lui Sânger i se urcă în spinare. Dar, în clipa în care lupul se pregăti să pornească, inima mamei se strânse.

— N-am să pot așa, lupule...

Atunci lupul privi cu ochii lui de nestemate în ochii mamei și-nțelese. Mârâi, dar se apropie de feciorul lui Sânger și cu limba lui aspră îi linse mâinile, spălându-le de sânge.

— Îți mulțumesc, lupule — șopti mama, iar lupul strigă:

— Hai, încalecă și tu, pui de stăpân!

Și băiatul încălecă și lupul o porni în salturi mari, pierzându-se pentru totdeauna din lumea oamenilor...

Dar Sânger, vezi tu, lipsea de-acasă. Dacă se-ntoarse noaptea la colibă se-mpiedică de trupul râsului și, cercetându-l, află săgeata pe care citi semnul feciorului. Gânduri negre-l năpădiră și când deschise ușa colibei își găsi coliba pustie. Blana de aur pierise. Și-atunci înțelese că soția i se întorsese în palatul de blănuri, din care fugise ca să-l urmeze pe pământ și hotărî că trebuie s-o caute.

Îmbrățișă cu privirea coliba în care atât amar de vreme trăiseră-mpreună, apoi se năpusti afară, în noapte. Și numai ce pătrunse în codru că stăpânul fiarelor i se ivi înainte, urmat de alaiul de zimbri și urși, de lupi și de râși. Blana stăpânului, strălucitor de albă, împrăștia o lumină lăptoasă, iar coroana alcătuită din coarne de zimbri împungea parcă dușmani nevăzuți.

Înalt și spătos, stăpânul fiarelor își mișcă brațul, arătându-l pe vânător cu degetul. Și zimbrii-și înfipseră coarnele în trupul lui Sânger, urșii-l călcară-n picioare, lupii-l mușcară și râșii-l sfâșiară, în vreme ce, tăcut și încruntat, stăpânul fiarelor își încrucișase brațele pe piept.

Iar dacă fiarele se dădură-n lături, din sângele vânătorului crescu sub ochii lor un copăcel cu ramuri roșii ca sângele.

— Sânger să te numești în vecii vecilor, spuse stăpânul fiarelor. Iar dacă-n viață ți-a plăcut să verși sânge, acu să curmi țâșnirea de sânge ori de câte ori ai fi pus pe-o rană!

Și fiarele se răspândiră care-ncotro, iar stăpânul se întoarse în palatul lui de blănuri, unde soția lui Sânger aștepta, cu inima strânsă.

— S-a făcut dreptate – răspunse tatăl la-ntrebarea mută a ochilor ei.

Două lacrimi grele căzură din ochii celei ce-l iubise pe vânător. Cu degetul arătător își șterse însă lacrimile și le zvârli departe, iar lacrimile zburară, zburară și se opriră tocmai pe copăcelul cu ramuri sângerii, prefăcându-se-n două flori albe, ca o durere tânără. Și peste ani și ani, feciorul lui Sânger ajunse stăpân al fiarelor și purtă coroana alcătuită din coarne de zimbri. Pădurarii zic că-n nopțile de vară, un tânăr, având pe umeri o blană albă ca laptele, pășește prin codri, urmat de sumedenie de fiare. În fața sângerului se oprește-o clipă, apoi își scutură pletele și trece înainte. Puhoaie de vreme s-au scurs de-atunci, dar oamenii încă mai țin minte...