Basmele omului (1958) Deșteptăciunea proștilor
Aa
Deșteptăciunea proștilor
Doi proști s-au întâlnit cândva la o cruce de drumuri. Pe cel dintâi îl goniseră oamenii din satul lui, că prea era din cale-afară de prost și le făcea satul de râs. Celălalt se suise într-o căruță, în care se mai înghesuiseră nouăzeci și nouă de proști. Căruța cu proști se rupsese de greul prostiei și proștii se împrăștiară care-ncotro, umplând lumea până-n ziua de azi...
— Bună vremea, om cu minte – spuse primul prost, văzând că se întâlnise cu unul care, deși soarele ardea, purta două căciuli și trei cojoace.
— Mulțumesc dumitale, om cu scaun la cap – răspunse al doilea, băgând de seamă că drumețul ce-i dăduse binețe purta pe cap un scaun cu fundul spart.
Auzind fiecare vorbele celuilalt, pricepură proștii că se întâlniseră doi oameni de nădejde și hotărâră să-și urmeze calea împreună, iar dacă merseră ce merseră, li se făcu sete.
— Bună ar fi acu niște apă – spuse cel dintâi.
— Phii! Tare bună, încuviință al doilea. Of! bună de tot...
Și, ca un făcut, dădură îndată peste două fântâni așezate, cine știe de ce, una lângă alta.
— Vezi? Eu am să beau dintr-asta – spuse prostul cu două căciuli și trei cojoace, oprindu-se lângă una dintre cele două fântâni.
— Oare a două fântână n-o fi având apa mai bună? întrebă cel cu scaun la cap.
Prostul cuminte căzu pe gânduri. Privi fântânile cu îndoială și, izbindu-se cu palma peste frunte, grăi:
— Știi că ai dreptate dumneata! Păi, atunci, din care să bem?
— He-he – râse cel cu scaun la cap – am să te-nvăț eu. Ai zis că a doua are apă mai bună? Iaca, bem dintr-a doua fântână!
Dar prostul cuminte, cu două căciuli și trei cojoace, căzu parcă și mai tare pe gânduri.
— Așa, pare lesne de zis – răspunse el după o vreme. Dar dacă tot apa din prima fântână e mai bună, a?
Prostul cu scaun la cap căscă atunci o gură mare, mare, și n-o închise decât pentru a striga:
— Vai de mine! Și ce-i de făcut?
— Iaca, măcar că sunt cuminte și umblu iarna-vara cu două căciuli și trei cojoace, tot nu mă pricep ce să spun – vorbi încurcat al doilea prost. Ce ne facem?
Și amândoi, uscându-se de sete, rămaseră să cugete adânc. Oftau și cugetau. Cugetau și trăgeau cu coada ochiului când la o fântână, când la alta, neputându-se hotărî din care să bea.
— Frate-meu, auzi?... Mor de sete! izbucni deodată cu glas plângător prostul cuminte.
— Dară eu! îi ținu isonul cel cu scaun la cap. Mă tem c-am și murit de-a binelea... Dar cum să bei așa, ca proștii! Nu-i rușine?
— Drept! Așa-i. Ca proștii nu poți bea – spuse al doilea prost și izbucni în hohote de plâns.
— Nu mai plânge, că-mi sfâșii inima – rosti atunci cel dintâi, plângând cu lacrimi cât bobul de strugure.
— Ce păcat că nu suntem mai proști! strigă deznădăjduit prostul cuminte. Am bea și noi ca proștii și gata...
Prostul cu scaun la cap căzu sfârșit lângă ghizdurile uneia dintre cele două fântâni.
— Numai ca să ne răpună cu zile au săpat te miri ce ticăloși două fântâni taman aici! Două... Una nu le-ajungea?
Prostul cuminte se prăbuși lângă ghizdurile celeilalte și prinse a răcni ca din gură de șarpe:
— Ajutor! Săriți, oameni buni!... Murim de sete!
Dar, cum se aflau departe de sat, nimeni nu-l auzi. Prostul își luă atunci rămas bun de la viață și închizând ochii, își propti capul în țărână. Când colo, nasul i se opri într-un ochi de apă stătută, cursă din găleata cine știe cui.
— Bogdaproste! își spuse ușurat și, lipăind încetișor, încetișor, să nu-l simtă tovarășul, bău toată apa aceea verzuie.
Și să vezi comedie, tot așa făcu și prostul cu scaun la cap, care găsi și el lângă fântâna lui un ochi de apă încropită de soare.
— Hai, frate-miu, să mergem! rosti atunci prostul cuminte. Dă-le-ncolo de fântâni păcătoase!
— Că bine zici, frățioare! răspunse la fel de înviorat prostul cu scaun la cap. Lasă-le naibii de fântâni...
Și, încântați că nu băuseră ca proștii, cei doi înțelepți își urmară drumul, cărând două căciuli, trei cojoace și un scaun cu fundul spart.
Cel ce nu i-a întâlnit
Rog să-mi scrie negreșit!