Basmele omului (1958) Cerbul de sticlă

Cerbul de sticlă

Acu, povestea asta nu-i atât de nouă cum ai socoti poate dumneata; e mult mai veche, încă de pe vremea calicilor, cam de pe când au fost atârnate stelele de aur întâiași dată pe cer, cu câțiva ani înainte de a se fi născocit drumul de fier. Și-apăi, iaca, ce mai tura-vura, trăia cică pe la noi un boier lat în șale de-atâta stat pe sofale, care moștenise de la boierii dinaintea lui un beci mare cât o casă din cele mari, și beciul era tot-tot bucșit cu galbeni, de nu le știau seama nici vătafii, nici boierul că, vorba aceea, dacă am, să fie și nici dracu’ să nu știe!

Iaca, bun. Numai că boierul, dacă tot ședea și bea cafele, murea de urât și se gândea la câte cele: măi, că n-are și el ceva de făcut în toată ziulica mare; că să-și numere galbenii n-are răbdare; că de altceva nu-i în stare; că ce viață amărâtă are – mă rog, ședea boierul pe sofa și, azi așa, mâine așa, plângea în, ceașca de cafea!

Și-ntr-o bună zi, cum plângea el și-și înghițea lacrimile, mirându-se că-i pare sărată cafeaua, odată vine un slujitor și-l vestește că un neguțător de peste mări a sosit cu mărfuri alese și roagă să i se îngăduie să le arate pe dată cinstitului boier.

— Cum de nu? Să vie – strigă boierul, prea mulțumit că are cu ce-și trece vremea.

Și cât te-ai șterge, să zicem, la un ochi, păși neguțătorul în încăpere. Era un om lung și slab, cu barbă ascuțită și căutătură vicleană. Purta o mantie de culoarea vișinei putrede, era încins cu brâu albastru de mătase și-n brâu avea înfipt un hanger.

— Fii binevenit, neguțătorule – rosti boierul, săltându-se oleacă pe sofa. Ce minunății ne-aduci de peste mări?

Neguțătorul se înclină tăcut și, drept răspuns, bătu de trei ori din palme. Atunci ușile se deschiseră și șapte slujitori muți și surzi așezară la picioarele boierului pocale și tipsii, cupe și garafe, oglinzi și podoabe, toate făcute din cleștar limpede și curat ca apa de izvor. Soarele juca pe cleștarul cel limpede, care strălucea în culorile curcubeului, și boierul se săltă din nou pe sofa.

— Aferim! strigă el. Ți le cumpăr pe toate!

Neguțătorul se înclină și făcu un semn, cei șapte slujitori ieșiră ducând toate minunile acelea de cleștar, iar boierul așteptă, nădăjduind să vadă și altele. Dar neguțătorul nu se clintea.

— Ei, ce-mi arăți acu? întrebă cu nerăbdare boierul.

Atunci fața neguțătorului se posomorî și, pentru întâia oară de când intrase în încăpere, buzele i se mișcară.

— Mă doare inima, boierule, dar altceva nu-ți mai pot arăta.

— Chiar nimic? Nimic de tot? întrebă dezamăgit boierul.

— Nimic – oftă neguțătorul. Am fost silit să-mi închid sticlăria și ceea ce ai văzut e tot ce mi-a rămas. Nu mai am bani...

— N-ai bani? se minună boierul.

— Nu...

Un gând se născu atunci în creierii toropiți ai boierului. Îl întoarse pe-o față și pe alta, chibzui și în cele din urmă zise:

— Ian ascultă, neguțătorule... Ce-ar fi să-ți deschizi o sticlărie aici, pe moșia mea? Bani, vorba aceea, am berechet. Faci sticlă și-mpărțim câștigul.

O flacără se-aprinse-n privirile viclene ale neguțătorului. Și, măcar că toate mergeau după pofta inimii lui, se prefăcu a chibzui și el, se lăsă greu și nu se-nvoi decât după trei ceasuri de târguială, spre bucuria boierului, care nădăjduia că sticlăria-i va alunga urâtul și-l va face să-și treacă vremea mai plăcut.

Iac-așa se deschise pe meleagurile noastre sticlăria străinului. Nimeni n-avea îngăduința să arunce o privire înăuntru, acolo unde nu pătrundea decât neguțătorul cu slujbașii lui cei muți și surzi, care se dovediră a fi șapte meșteri mari, calfe de sticlari. Boierul se arătă de câteva ori și apoi se mulțumi să privească doar pocalele, sculele și podoabele de cleștar, căci în sticlărie era fum și cald, și tot mai bine se simțea pe sofa, lângă ceașca de cafea.

Și-a mers așa treaba ani și ani, a mers ca pe roate, și din sticlărie ieșeau lucrușoare de cleștar care se-mprăștiau în lume, aducându-le neguțătorului și boierului galbeni buni și lucitori. Se speriase boierul de mulțimea galbenilor și se tot frământa la gândul că n-aveau să mai încapă-n beciul cel mare, când neguțătorul i se înfățișă într-o bună zi, posomorât și încruntat ca altă aia.

— Află, boierule – spuse el – află că azi-noapte mi-a murit un meșter. Am nevoie de-un ucenic care să-nvețe meșteșugul și să fie în stare să-mi înlocuiască meșterul, că nu pot lucra decât dacă am în cap șapte meșteri mari, calfe de sticlari.

— Și pentru atâta lucru te frămânți? râse boierul. N-am eu destui țărani din care să-ți alegi nu unul, ci o mie de ucenici?

Neguțătorul își plecă fruntea și coborî glasul:

— Meșterii mei, cum vei fi băgat de seamă, sunt cu toții muți și surzi. I-am ales așa ca să nu-mi trădeze meșteșugul și n-am poftă să mă dau acu pe mâna unui ucenic în stare să vorbească prea mult și s-audă ce nu se cuvine. Eu, boierule, am nevoie de un ucenic mut ca peștele și surd ca un buștean...

— Pricep – încuviință boierul. Am să-mi chem vătaful și-am să-i poruncesc să caute printre țărani un flăcău mut și surd.

— Iar dacă nu se va afla nici unul?

Boierul se uită la neguțător cu milă, așa cum te-ai uita la un prunc neștiutor, și spuse moale:

— Dacă nu se va afla nici unul, om face noi unul cum se cere. I-om smulge limba și i-om străpunge urechile!

Auzind una ca asta se bucură neguțătorul, că el tot așa gândise, dar nu era încredințat că boierul i-ar îngădui să schilodească un om; și, bucurându-se, plecă la treaba lui, în vreme ce boierul își chemă vătaful și-i porunci cam așa:

— Ascultă, vătafule, să faci ce-i ști, dar fără-un flăcău mut și surd să nu-mi vii...

Și-apoi începu vătaful să cutreiere bordei după bordei și, dacă găsi un mut, află că mutul aude, iar dacă dădu peste surzi, aceia erau moșnegi și, de grăit, grăiau ca tot omul. Tii! la mare strâmtoare încăpuse vătaful! Umbla tot cu nasul în jos de teama boierului și, tot umblând așa, se ciocni odată piept în piept c-un nepot de soră. Era acela un flăcău sprinten, de nu ședea locului cum nu șade apa, și calic, de n-aveau nici câinii ce trage dintr-ânsul.

— Ce-i, nene? Ce umbli tot trist și tot parcă-ți ninge-ntruna?

— Fugi din drumul meu, pacoste!

— Zău, nene, spune-mi și mie ce-ai pe inimă... Cine știe de unde sare iepurele? Poate că te alegi c-un sfat bun tocmai de la unul ca mine...

— Piei din ochii mei, n-auzi?

Dar flăcăul nu și nu, atâta se ținu de capul vătafului, până ce i-a spus omul porunca boierului; nu de alta, dar ca să scape de el.

— Atâta tot? râse însă flăcăul. Păi ia-mă cu dumneata! Zici că-s mut și surd din născare și, încolo, las’ pe mine!

N-a vrut vătaful nici s-audă la-nceput, dar dacă a văzut și a văzut că nu găsește un mut și-un surd adevărat în toate satele boierului, ce și-a zis: „Ia să-l duc eu pe Radu (că așa-i zicea flăcăului, Radu). Dacă m-o vedea venind cu mâna goală, odată te pomenești că mă scoate boierul din slujbă...“.

Și iac-așa se potrivi că vătaful se-nfățișă la curte cu Radu. Neguțătorul era și el de față.

— Da-i mut și surd? întrebă el.

— Vai de mine! Mai mut și mai surd nici că se poate...

— Ești mut, băiete? întrebă și boierul, dar Radu, vezi bine, holba ochii cât cepele și-și ținea buzele cusute ca un mut și-un surd ce se afla.

— Bine, vedem noi – zise neguțătorul și, nici una, nici două, îl duce pe Radu-n sticlărie, scoate un fier înroșit în foc și i-l lipește de braț.

A sărit Radu de durere, s-a tăvălit pe jos, dar nici un sunet n-a scos.

— E mut – își spuse neguțătorul și, liniștit dinspre partea asta, începu să-i arate ce are de făcut.

Iac-așa a rămas Radu în sticlărie și-a privit lucrul meșterilor și s-a minunat văzându-i cum moaie un capăt de țeavă în sticlă topită și suflă apoi în țeava aceea, închipuind garafe și pocale de toată mâna – și mici, și mari, și subțiri, și pântecoase. A privit el o vreme, cum îți spusei, și unde nu-l vede neguțătorul că odată pune mâna pe-o țeavă din cele de suflat, îi moaie un capăt în sticla topită și-apăi suflă pe celălalt capăt. Iar mărgica de sticlă moale odată se umflă, crește, crește, se face o mândrețe de pom, cu trunchi de sticlă, crăci de sticlă, flori de sticlă și frunze de sticlă. Iar trunchiul era sur, frunzele verzi și florile de cleștar, iar frunzele tremurau pe codițele lor și, tremurând așa, cântau ușurel...

Se strânseră meșterii în jurul lui Radu și priviră prostiți minunea aceea de pom, iar neguțătorul se-ncruntă și prinse a răsfoi prin ceasloavele lui, unde stătea scris cum se fac toate podoabele de sticlă. Răsfoi ceasloavele și citi bucoavele, dar nicăieri nu găsi însemnare despre felul cum se pot sufla pomi de sticlă de mai multe culori și încă în stare să cânte. De când viețuiau meșteri sticlari pe lume, asemenea lucru nu se pomenise!

Tot încruntat, neguțătorul îi făcu semn flăcăului și-i porunci să mai sufle-un pom, va să vadă și el cum vine treaba. Radu se gândi ce se gândi, apoi luă țeava, scoase din cazan o boabă de sticlă topită și-ncepu a sufla. Îl privea neguțătorul cu sufletul la gură și cu sufletul la gură priveau și cei șase meșteri mari, calfe de sticlari, iar Radu suflă, suflă, și la capătul țevii se ivi deodată un om de sticlă. Și-și holbară meșterii ochii, și nu le veni să creadă ce văd, și se trase neguțătorul de barbă, căci omul de sticlă era lung și slab, avea o barbă ascuțită și privirile viclene, purta o mantie de culoarea vișinei putrede, era încins cu un brâu de mătase albastră și-n brâu purta înfipt un hanger.

Chiar așa. Flăcăul plăsmuise din sticlă, aidoma, chipul neguțătorului! Și fața-i avea culoarea trandafirie a feței omenești și ochii erau verzi, părul negru, iar straiele cum îți spusei...

Dac-o văzu și pe asta, chibzui neguțătorul și din nou răsfoi prin ceasloave și-și purică de-a mărunțelu’ strâmbele bucoave și foarte se miră neaflând nicăieri însemnare despre felul cum se pot sufla oameni de sticlă după chipul și asemănarea oamenilor vii. Dar mirarea îl copleși cu totul când pricepu că Radu nu-i în stare să facă același lucru de două ori. Pomul de sticlă pe care-l sufla el nu semăna niciodată cu cel pe care-l mai suflase și făcea chiar chipul neguțătorului altminteri de fiece dată. Era chipul aceluia, îl cunoșteai, dar chipurile nu semănau între ele. Ceilalți șase meșteri mari, calfe de sticlari, în schimb, dacă învățară să sufle pomi de sticlă, îi suflau aceiași la nesfârșit, semănând ca două picături de apă. Radu născocea însă mereu chipuri noi și noi alcătuiri și-i învăța și pe ei meșteșugul, iar neguțătorul trimitea podoabele de sticlă-n lumea largă, unde începură împărații să se bată pentru minunile flăcăului, de numele căruia nimeni n-auzise.

Și-adunară boierul și neguțătorul galbeni cu carul și săpară beciuri încăpătoare, șapte beciuri fiecare, să aibă unde-și ține comorile. Cât despre Radu, rămăsese tot calic, de n-aveau nici câinii ce trage dintr-ânsul...

Acu, sosi într-un rând un vătășel la curtea boierului, sosi cu strașnică poruncă-mpărătească:

„Află, boierule – suna porunca – află că eu, luminatul și prea puternicul Verde Împărat, am de gând să-mi mărit fata cu feciorul luminatului și prea puternicului Negru Împărat. Și-n zestrea fetei voi să fie un lucru nemaivăzut și nemaipomenit, ca să se mire neamurile și să-mi cunoască puterea. Și-ți poruncesc așadar ție, credinciosul meu boier, să grăbești să faci ce-i ști și cum îi ști, dar până-n trei zile să-mi trimiți o podoabă de sticlă cum n-a mai fost, nu este și nu va mai fi! Și să fie moartă și vie, zăcând și umblând, și nimeni să nu priceapă cum a fost lucrată. Și dacă-mi vei împlini porunca, vei primi trei care cu galbeni, iar dacă n-o vei împlini, îți va sta capul unde-ți stau picioarele. Am zis!“.

Dacă află boierul porunca-mpărătească îi scăpă din mână ceașca de cafea și-și pătă mândrețe de sofa. Apoi, tremurând tot, îl găzdui pe vătășel și trimise după neguțător.

— Nu te teme, boierule – spuse neguțătorul. Păi Radu ce păzește?

Și-l chemară pe flăcău și boierul strigă, încă tremurând de spaimă:

— Până azi ai huzurit, Radule, dar acu, iacă, îți poruncesc să grăbești să faci ce-i ști și cum îi ști, dar până-n trei zile să-mi aduci o podoabă de sticlă cum n-a mai fost, nu este și nu va mai fi! Și să fie moartă și vie, zăcând și umblând, și nimeni să nu priceapă cum a fost lucrată. Și dacă-mi vei împlini porunca vei primi trei galbeni, iar dacă n-o vei împlini îți va sta capul unde-ți stau picioarele. Ai priceput?

— Ce să priceapă, boierule? Nu știi că-i surd? zise neguțătorul și, cum-necum, îi tălmăci prin semne flăcăului porunca.

Radu zâmbi, se închină și plecă. Și se-ncuie în sticlărie și nu ieși două zile și două nopți din încăperea plină de fum și-ncinsă peste măsură, nu mâncă, nu dormi, iar în zorii celei de-a treia zi, pe când boierul se da de ceasul morții pe sofaua lui, iacă se deschise poarta fabricii și Radu ieși, galben la față ca lămâia, clătinându-se pe picioare, dar purtând pe brațe ceva, acoperit cu un ștergar alb ca laptele. Și, clătinându-se, urcă treptele de piatră și se-nfățișă boierului, care bea cafea după cafea și i se tânguia neguțătorului:

— Ce mă fac? Ce mă fac?... Au să mă lase fără cap!

Și intră Radu și-așeză la picioarele boierului ceea ce lucrase, și trase ștergarul. Și țipă de bucurie boierul și strigă de mirare neguțătorul, că flăcăul suflase o minge de cleștar, mare cât un cap de om, și-n mingea aceea alerga un cerb de sticlă aurie. Și mingea era moartă și cerbul era viu, mingea zăcea și cerbul umbla și nimeni nu putea pricepe cum fusese lucrată minunea aceea de sticlă.

— Iacă cei trei galbeni – spuse boierul, dacă se mai potoli întrucâtva. Și, ca să vezi cât sunt de bun, ține, îți mai dau un galben pe deasupra, așa, de la mine... și sughiță de plăcere la gândul celor trei care cu galbeni făgăduite de împărat.

Radu luă galbenii și gata era să iasă pe ușă, când se repezi-n încăpere vătășelul împărătesc.

— Azi e a treia zi, boierule! strigă vătășelul. Nu ți-e milă de prea cinstitul dumitale cap?

— Ba mi-e milă, cum de nu? răspunse boierul. Drept aceea am și împlinit porunca luminăției sale...

Ș-apăi, dacă văzu vătășelul ce lucru de cerb viu într-o minge moartă îi arăta boierul, întâi nu-și crezu ochilor. Apoi se lumină la față și rămase prostit, ca de-obicei.

— Doamne, boierule, pe legea mea că cele trei care cu galbeni pe care le vei primi sunt o nimica toată față de astă minune! zise el, adunând ce mai putu din mințile oricum rătăcite. Dar care-i meșterul cu mâini de aur de-a lucrat asemenea podoabă?

— Acest cinstit neguțător și meșter sticlar, căruia demult i s-a dus buhul – zise boierul, arătând către neguțătorul care se-nchină smerit.

Iar Radu, săracu’, vedea și-auzea. Nu zise nimic dacă pricepu că primise patru galbeni pentru munca lui, în vreme ce boierul avea să capete trei care cu galbeni pentru că șezuse pe sofa și-și băuse cu vrednicie ceștile de cafea. Dar să se mândrească altul cu munca lui, asta nu răbdă!

— Cinstite dregător împărătesc – spuse el de aceea – eu am lucrat cerbul de sticlă.

Tii, măiculiță maică! Să fi văzut ce mutre făcură boierul de pe sofa și neguțătorul care tocmai se-nchina... dacă pământul ar fi scuipat acolo, în fața lor, un balaur cu șapte capete sau dacă o pasăre cu cap de măgar ar fă căzut din cer și ar fi-nceput să ragă acolo, în încăpere, n-ar fi căscat boierul ochi mai mari și n-ar fi albit neguțătorul mai tare la chip.

— Nu-i mut! gemu boierul.

— Nici surd! scrâșni neguțătorul.

— Ne-ai înșelat, ticălosule!... Slujbași, dați-mi cafea! răcni boierul și se răsturnă pe sofa.

— Am să storc și ultima licărire de viață din tine – spuse neguțătorul, care din alb se făcuse verde la față.

Atunci grăi vătășelul împărătesc și toți îl priviră cu luare-aminte și-și ciuliră urechile.

— Îmi vine să râd – spuse vătășelul, pufnind într-adevăr și înecându-se de râs.

— Nu-l crede, boierule – se repezi neguțătorul. Mă știe o lume-ntreagă ca meșter iscusit...

— De-aceea-mi și vine să râd – îi întoarse vorba trimisul împărătesc, pufnind din nou și prinzând a behăi ca o capră. Un flenduros și-un coate-goale ca acesta să fi putut lucra o podoabă cum nu s-a mai văzut sub soare?... Haida-de! Mă credeți neghiob?

— Înțelepciunea lucește în privirile măriei tale – susură neguțătorul, închinându-se iar, în vreme ce boierul răsuflă ușurat.

Dar Radu strigă atunci, de se zguduiră pereții:

— Așa?... Apăi faceți-vă voi podoabele! Și cum strigă, cum se repezi, încercând să sfarme mingea de sticlă.

Numai că neguțătorul îi puse piedică, și boierul, cât era de lat în șale, sări de pe sofa și se lăsă pe spinarea flăcăului. Slujitorii năvăliră și-l apucară pe Radu, care-n van se zbătu. Dărâmă unul dărâmă trei, dărâmă nouă, dar al zecelea tot izbuti să-l lege.

— Zvârliți-l în hrubă – răcni boierul. Și, așezându-se pe sofa, porunci bucuros: Și-acu să-mi faceți o cafea!

Iac-așa se pomeni Radu într-o hrubă umedă, unde ținu tovărășie șerpilor, în vreme ce vătășelul plecă împreună cu neguțătorul să ducă mingea de sticlă la cetatea împărătească. Șerpii i se cuibăriseră-n sân și flăcăul așteptă o zi și-o noapte, doar-doar și-o aminti careva de el și i-o aduce o coajă de mămăligă. Dar nimeni nu se arătă. În hrubă era liniște și numai apa murmura, curgând pe pereții de piatră. Când își simțea gura uscată flăcăul se ridica ușurel, să nu tulbure șerpii aciuiați în sân, și lipăia apa aceea. Barba-i crescuse și șerpii i se jucau printre firele bărbii.

— Au să mă uite-aici, în hruba asta, își spuse Radu. Și tare dragă mi-a fost mie sticla! Câte lucrușoare-aș mai fi suflat eu, să se bucure oamenii, văzându-le... Și cerbul meu, închis în mingea de cleștar, ce-o fi fă-când el în palatul împărătesc printre boieri și dregători? M-o fi uitat, oare?

— Cum să te uit, Radule? spuse în clipa aceea cerbul de sticlă, și Radu se frecă la ochi și nu-i veni a crede ce vede.

Dar cerbul lui, cerbul de sticlă aurie, îi stătea în față.

— Cum ai ajuns aici? întrebă flăcăul, mai-mai să-i plesnească inima de bucurie.

— Am simțit că te gândești la mine – răspunse cerbul. Am izbit cu coarnele, am spart mingea de cleștar și-am venit într-un suflet...

— Prin ziduri? se minună Radu.

— Prin ziduri. Hai, suie-n spinarea mea!

Și-și scoase flăcăul cu grijă șerpii din sân și din barbă și sări în spinarea cerbului de sticlă, care crescuse mare și falnic cât un armăsar. Cerbul dădu cu fruntea de zid, și zidul se căscă, îmbinându-se iar după ce trecură.

— Dar unde mă duci? mai întrebă Radu.

— În lumea din care m-ai chemat...

Afară era noapte. Și văzu flăcăul că cerbul se-ndreaptă spre sticlărie, pătrunde prin perete și se oprește lângă cazanul cu sticlă topită, sub care focul ardea zi și noapte. Meșterul de rând să păzească focul ațipise cu fruntea pe genunchi.

— Nu te teme – spuse cerbul și, avântându-se, sări cu Radu în cazanul cu sticlă topită.

I se păru flăcăului că cerbul trece printr-o pânză de apă, iar dacă străbătu pânza aceea se minună, aflând o lume de sticlă. Pajiști de sticlă se întindeau până-n zarea străjuită de munți de sticlă, iar prin pajiști șerpuiau râulețe de sticlă și-nfloreau flori de sticlă și pășteau mioare de sticlă, lângă care ciobani de sticlă se sprijineau în bâte de sticlă.

Uluit, flăcăul nu se sătura să privească, dar cerbul de sticlă goni prin codrii de sticlă și nu se opri decât într-o peșteră de sticlă, în inima munților de sticlă. Era adâncită peștera aceea în sticlă de toate soiurile, de toate culorile, sticlă lucie și sticlă cu vene, iar Radu netezea cu degetele pereții de sticlă, bucurându-se și minunându-se de câte vedea.

— Bine-ai venit, Radule – spuse atunci cineva în spatele flăcăului, și flăcăul se răsuci și se pomeni în fața unui bătrân de sticlă.

Era mic de stat, barba albă-i curgea până-n dreptul genunchilor și pletele albe îi băteau călcâiele. Desculț, bătrânul avea în față un șorț de piele ca orice meșter, și-n mână ținea o țeavă de suflat, o țeavă ca aceea în care Radu suflase de atâtea ori, deșteptând din mărgeaua de sticlă topită câte o plăsmuire nemaivăzută. Părea bătrânul un meșter din vremi trecute, doar că făptura și straiele-i erau de sticlă și străluceau în bătaia soarelui.

— Sunt Duhul-Sticlei – spuse bătrânul. Te cunosc, Radule, și știu de ce ești în stare... Îngăduie, fiule, să te-mbrățișez!

Și bătrânul își deschise brațele de sticlă și flăcăul se aruncă la pieptul lui de sticlă, simțind cu mirare că trupul bătrânului era cald, ca cel al unui om viu. Duhul-Sticlei îl sărută pe frunte și Radu se făcu deodată frumos, cum nici un pământean n-a fost, iar zdrențele de pe el se schimbară în straie bogate, țesute cu fir.

— Nu sunt vrednic – vorbi cu spaimă flăcăul. De ce tocmai eu?... Sunt meșteri cu faimă pe lume...

— Meșteri cu faimă or fi, Radule, dar tu nu ești numai meșter – grăi Duhul-Sticlei. Tu iubești sticla și-nțelegi la ce năzuiește...

Căzu atunci Radu la picioarele bătrânului și-i sărută mâna de sticlă.

— Ce trebuie să fac? întrebă el.

— Cât mai multe și cât mai frumoase plăsmuiri din sticlă, fiule – răspunse bătrânul, ridicându-l. Ia și țeava asta. Așa... Iar tu, cerbule – se-ntoarse Duhul-Sticlei către cerbul care se ținuse toată vremea deoparte – slujește-ți stăpânul cu vrednicie. Rămâneți cu bine!

Și, grăind astfel, se topi bătrânul în pereții de sticlă ai peșterii, iar Radu încălecă pe cerbul de sticlă.

Dar uite cum mă luai cu vorba și uitai să-ți spui de încă una – uita-ne-ar să ne uite relele și zilele negre! Păi da, că-n vremea cât flăcăul nostru întâmpinase toate câte le aflași, se stârnise mare zarvă prin împărăție. Se măritase adică domnița lui Verde Împărat cu feciorul lui Negru Împărat și se bucurase se mingea de cleștar, în care alerga cerbul de sticlă, iar neguțătorul se-ntoarse acasă cu cele trei care de galbeni. Și-apoi nu trecuse cine știe cât, că-ntr-o bună seară, pe când împărătița cea tânără se afla la ea în iatac și privea la cerbul care alerga în mingea-i de cleștar, odată o auziră slugile țipând. Și năvălind slugile-n iatac găsiră pe podele cioburile de cleștar ale mingii și-ntr-un jilț o aflară pe împărătiță, care răcnea:

— Prindeți-l! Prindeți-l!... Mi-a fugit cerbul de sticlă!

Aș! Prinde umbra dacă poți, că mai lesne ai fi prins o umbră decât să te poți ține după cerbul de sticlă, care parcă intrase în pământ. De inimă rea a căzut la pat împărătița și, măcar că fură chemați s-o vindece doftori și babe și vraci, se-aleseră din leacurile lor doar draci uscați. Că împărătița bolea și bolea și tot după cerbul de sticlă plângea.

A trimis atunci Verde Împărat vătășei pe cai iuți, cu strașnică poruncă să-l afle pe neguțătorul și meșterul sticlar care lucrase mingea de cleștar. Să facă ce-o ști și cum o ști, dar să se înfățișeze cu altă minge în care să alerge alt cerb de sticlă, că de nu, capul i-o sta la picioare și trupul la soare, ospăț pentru zburătoare.

Iar dacă au sosit vătășeii împărătești cu porunca, s-a-ncuiat neguțătorul în sticlărie și s-a pus cu gârbaciul pe cei șase meșteri mari, calfe de sticlari, ca să-i sufle mingea de cleștar cu cerbul de sticlă. Și și-a citit el ceasloavele și le-a cercetat bucoavele și-au nădușit meșterii și s-au subțiat ca niște ațe, dar de isprăvit, nimic n-au isprăvit. Își lăsase până și boierul cafeaua, își părăsise sofaua și, cât era ziulica de lungă, trăgea pe nas fum de sticlă și dădea din mâini, jeluindu-se și smulgându-și părul din cap, dar cu toate astea cerbul de sticlă nu alerga în mingea de cleștar și nici nu dădea semn că ar putea vreodată alerga.

Ei, și dac-a văzut și-a văzut că truda-i în van, s-a dus boierul la hruba cea umedă, gândind să-l scoată pe Radu la lumină. Când colo, flăcăul pierise! A căzut boierul din picioare și, de spaimă, n-a mai rostit o vorbă, de-au trebuit să-l care pe sofa, să-i toarne-n gură cafea după cafea, până să-l audă gemând:

— Radu... Cerbul... Săriți!

Se dădea boierul de ceasul morții, se perpelea neguțătorul, nădușeau cei șase meșteri mari și cu toții-ncepeau să se deprindă cu gândul descăpățânării, când un alai ciudat poposi la curte. În frunte, pe un cerb uriaș și strălucind ca aurul, călărea un străin frumos, cum nici un pământean n-a fost; straiele bogate îi erau țesute cu fir, iar străinul purta înfipt în brâu, în loc de hanger, o țeavă de suflat sticla. După cerbul acela veneau încă opt, mai mici, ducând în spinare opt bărbați cu fețe lucitoare, cu haine lucitoare, mândri și semeți.

— Aici e sticlăria? întrebă străinul.

— Aici, boierule — răspunseră slujitorii.

— Poftesc să cumpăr sticlărie aleasă...

— Numaidecât – dădură cuvânt slujitorii și, intrând la boierul care plângea și se văita, îi vestiră sosirea străinului.

Și străinul fu dus în casă și boierul se minună de frumusețea și de straiele lui. Dar, dacă-l cercetă prin pânza de lacrimi care-i împăienjeneau ochii, spuse boierul:

— Tare mă mir, cinstite oaspe, de țeava pe care ți-o zăresc în brâu...

— Nu-i de mirare – răspunse străinul. Sunt și eu oleacă de meșter în țara mea și voi să cumpăr sticlărie tocmai ca să mai învăț câte ceva...

Auzind una ca asta, odată răsări boierul dintre perne.

— Te pomenești că ceasul cel bun și norocul mi te-au adus în casă! strigă el. Doamne, nu cumva ai ști să făurești o minge de cleștar, în care să alerge un cerb de sticlă aurie?

Începu a râde străinul.

— Dar bine, boierule – cuvântă el – asta-i treabă pentru unul ca mine? Asemenea nimicuri fac toți ucenicii...

Tii, bucuria boierului! Ce s-o mai lungesc, l-a dus el pe Radu (că doar ghiciși cine era străinul), l-a dus în sticlărie și i-a făgăduit marea cu sarea, doar-doar i-o face o minge de cleștar în care să alerge un cerb de sticlă aurie.

— Dar la ce-ți trebuie dumitale astfel de flecușteț? întrebă flăcăul.

— Ia... să mai schimbăm și noi felul podoabelor, se grăbi să spună neguțătorul...

— Așa, așa, întări și boierul. Să le mai schimbăm!

Dar Radu își duse țeava la ureche și, prefăcându-se că ascultă ceva, dădu din cap.

— Nu mințiți, că degeaba mințiți! grăi el. Îmi spune mie țeava asta descântată că pricina e alta...

Schimbară arunci boierul și neguțătorul priviri furișe, iar neguțătorul vorbi repede, clipind din ochii-i vicleni:

— Văd că nu-ți putem ascunde nimic. Iaca, adevărul e că mingea de cleștar ne trebuie pentru o serbare pe care vrea s-o dea boierul...

Doar că țeava lui Radu îi mai du o dată de minciună. Încercară ei s-o mai întoarcă-n fel și chip, se-ncurcară, bâlbâiră și, până la urmă, înciudați, mărturisiră: mingea de cleștar le fusese poruncită de împărat, pentru fiica lui bolnavă.

— Așa da – spuse Radu. Bine... Am s-o fac, dar am s-o duc chiar eu. Dădeau din colț în colț boierul și neguțătorul, dar dacă n-aveau ce face? Decât fără capete, mai bine, socoteau, fără cinste...

Și numai ce se-nvoiră ei, că muie flăcăul un capăt al țevii în cazanul de sticlă topită și luă din el o boabă. Și suflă o dată și făcu o minge de cleștar în care alerga un cerb de sticlă aurie, și cerbul avea coroană de aur și vorbea cu glas omenesc. Îl privea boierul, îl privea neguțătorul, îl priveau cei șase meșteri mari și nici unul nu cuteza să răsufle.

— Boierule, ești un păcătos! spuse cerbul cu coroană de aur. Și păcătos ești și tu, neguțătorule!

Iar cei doi îl ascultau stând smirnă și nu puteau rosti o vorbă.

— Mă tem că cerbul meu are dreptate – zâmbi atunci Radu. Ce-ai făcut, boierule, cu flăcăul pe care l-ai închis în hruba cea umedă?

Rotea boierul priviri năuce și buzele prinseră a-i tremura.

— De... de unde... știi?

— Eu știu tot – spuse Radu și, ducându-și țeava la buze, suflă asupra boierului.

Și se prefăcu boierul într-un boier de sticlă, cu straie și ișlic de sticlă. Ca o momâie rămase în picioare și, văzând una ca asta, se bucură neguțătorul, socotind că tot aurul aceluia se va-ntoarce lui.

— Bine ia-i făcut – spuse el de-aceea. Era un om rău și-i mai mare rușinea cum s-a purtat cu bietul flăcău din hrubă...

— Nu ești nici tu mai breaz – spuse însă cu asprime Radu. Cine ți-a dat dreptul să smulgi limbile meșterilor pe care-i mâni cu gârbaciul?

Și-odată suflă și asupra neguțătorului și-l schimbă și pe acela într-un chip de sticlă. Ceea ce văzând, se bucurară foarte tusșase meșteri mari, calde de sticlari, care se strânseră în jurul flăcăului, mulțumind prin semne și dând să-i pupe mâinile. Că meșterii aceia, sărmanii, erau robii neguțătorului și, după ani și ani, acu întâia oară se bucurau de sfânta libertate.

Dar Radu îi duse la beciurile cu galbeni și le împărți galbenii după dreptate și-i așeză pe toți stăpâni peste curtea boierului și peste sticlărie, după care o porni către împărăție, cale lungă, ca să-i ție, drum din vară-n primăvară și din seară până-n seară.

De-atunci urma flăcăului s-a pierdut pe drumuri fără capăt, dar meșterii au meșterit în sticlărie, s-au însurat și-au avut copii, din care au ieșit tot meșteri mari, calfe de sticlari, și meșteșugul nu li s-a pierdut. Și n-a fost pe lume sticlărie mai frumoasă decât a lor și tare se minunau oamenii de câte știau să facă meșterii, suflând într-o boabă de sticlă topită. De aceea și spune unul și altul, ori de câte ori meșterii ivesc o nouă podoabă, că-n puterea nopții bate la poarta sticlăriei un flăcău frumos, cum nici un pământean n-a fost, un flăcău în straie bogate și cusute cu fir. E călare pe-un cerb uriaș și-l însoțesc pe opt cerbi opt bărbați cu fețe lucitoare, cu haine lucitoare, mândri și semeți. Aceia, cică, îi învață pe meșteri să sufle podoabele cele nemaivăzute...

Și mai zic unii că dacă vrei să ajungi meșter mare, calfă de sticlar fără-asemănare, se cere să pândești la miezul nopții trecerea celor nouă cerbi. Dacă flăcăul frumos, cum nici un pământean n-a fost, te atinge cu țeava lui de suflat sticla, atunci iese din tine un meșter fără pereche. Asta, pasămite, e tot o taină a meșterilor din sticlăria cea veche. Acu, o fi, n-o fi, cine poate ști? Dacă-i întrebi, meșterii clatină din cap și tac...

Și-atunci, mie ce-mi rămâne să fac? Tac și eu ca peștii, că am ajuns la capătul poveștii!