Fierarul și Moartea

Fierarul și Moartea

Odată, la vremea cireșelor coapte, Moartea pătrunse într-un sat de munte. Și coborâse noaptea peste sat și stelele priveau cu teamă la năluca neagră ce pășea prin mijlocul uliței, dreaptă și neîndurătoare, în vreme ce fierul coasei pe care-o purta pe umăr zvârlea arar câte-o sclipire înghețată. Pășea Moartea pe ulița satului și pe unde trecea, câinii se trăgeau în lături scheunând, mâțele se zbârleau și caii tremurau, vițeii-și lipeau boturile de pântecul mamelor, iar cucuvăile râdeau, înfoindu-și penele. Căci Moartea trecea pe ulița satului și dâra de frig pe care o lăsa în urmă înspăimânta vietățile lipsite de grai...

Și nu se zărea fir de lumină la ferestrele oamenilor, fără numai la un ochi de geam, departe, în capul satului, unde o fată cânta, rânduindu-și avutul în lada de zestre.

Iar Moartea, călcând cu pași grei, se îndreptă către casa aceea și se opri în fața ușii. Atinse ușa cu fierul coasei și zăvorul sări și ușa se dădu de perete. Tăcută, dreaptă și neîndurătoare, Moartea privi către fată.

— Tu? șopti fata și cântecul i se frânse și buzele-i albiră fără veste și ochii i se măriră. Pe cine cauți? Aici nu locuiesc decât eu... și mâine mă mărit!

— Taci! spuse Moartea. Destul ai cântat...

— Dacă te supără cântecul meu sunt gata să tac – vorbi repede fata. Iacă, n-am să mai cânt...

— Nu te osteni – grăi însă Moartea. Știu tot ce-ai să-mi spui. De mii și mii de ori am auzit ce spun oamenii când vin să-i iau și nu tu ai să născocești vorbe pe care nu le știu... Hai, bea! Și Moartea scoase de sub zăbranic o cupă neagră, și brațul ei osos se dezgoli, când apropie cupa de buzele fetei.

Fata se dădu însă cu un pas îndărăt și strigă:

— La ce mă-mbii? Ce băutură tremură în cupa ta?

— E licoarea uitării – spuse Moartea. Nu-i pe lume ciorchine să dea vin mai dulce... Privește!

Și Moartea își roti brațul pe dinaintea ochilor albaștri ai fetei și fata nu se mai putu împotrivi. O toropeală ciudată o cuprinse și, atingând cupa cu buzele, sorbi fără să știe licoarea.

— Cum te cheamă? întreb Moartea.

— Nu... nu știu – răspunse fata, rotindu-și privirile, de parcă atunci, pentru întâia dată ar fi văzut odăița în care se născuse. Am uitat...

— Nici n-ai nevoie să știi – rânji Moartea și, apucând coasa, izbi.

Dar fata nu căzu. Rămase în picioare, cercetând la fel de mirată cele din jur.

— Ia te uită! mormăi Moartea și, înciudată, mai izbi o dată.

Zadarnic! Fata rămânea tot în picioare; cu aceeași mirare privea masa și scaunele scunde, și-n ochii albaștri nu i se citea nici urmă de teamă.

Dacă văzu așa, cercetă Moartea cu luare-aminte tăișul coasei și-l află tocit, zimțat ca un fierăstrău. Și cum să te prindă mirarea? De-amar de vreme, de când secera viețile împăraților și cerșetorilor, viețile pruncilor și moșnegilor, viețile tuturor dobitoacelor, viețile fiarelor de pădure, viețile păsărilor și viețile gâzelor, avusese vreme să se tot știrbească!

— Mda! își spuse Moartea. Tu, fetico, nu pierzi nimic de mai aștepți oleacă... Și, înfășurându-se mai bine-n zăbranicul ei, se răsuci și porni din nou pe ulița satului, în căutarea unui fierar.

Acu, un singur fierar locuia în sat, și cu fierarul acela trebuia să se mărite fata a doua zi. Moartea se opri în dreptul ușii lui și bătu cu putere. Apoi se ghemui, ascunzându-și cum putu mai bine ciolanele și așteptă.

Fierarul nu dormea. Întins pe culcușul lui se gândea la bucuria zilei de mâine, iar dacă auzi bocănituri în ușă îndată se sculă și, deschizând zări o bătrână gârbovită.

— Ce-i, mătușă? întrebă el. Ce te aduce la mine-n miez de noapte?

— Nevoile, maică... Iacă, fie-ți milă de-o biată bătrână. Am o coasă și i s-a cam știrbit tăișul...

Fierarul apucă mirat coasa.

— Da’ bine, mătușă, dimineața nu puteai să vii?

Bătrâna chicoti răgușit:

— Puteam, puteam, cum de nu... Dar dimineața nu puteai dumneata să-mi faci treaba! Sau ai uitat că mâine te-nsori?

— Pe toate le știi! se minună fierarul. Fie, dacă tot m-ai găsit treaz... Și era gata s-o poftească înăuntru pe bătrână, când o văzu sărind din loc, ca mușcată de șarpe.

— Ulița! Ulița! strigă bătrâna, săltând când pe un picior, când pe celălalt. Se clătina și, ca și cum ar fi fost gata să cadă, își întinse brațele. Atunci zăbranicul alunecă și fierarul văzu pentru o frântură de clipă hârca și oasele celei ce-i bătuse la ușă. Înspăimântat, făcu un pas îndărăt și izbi ușa-n nasul cârnei, care-n van striga și blestema. Apoi, privind printr-o crăpătură a ușii, fierarul o văzu alergând, alergând până ce pieri pe după niște case.

— Din ce-am scăpat! își spuse fierarul. Numai de Moarte nu-mi ardea mie... Și, cum nu-i venea să se culce, se apucă să rânduiască toate cele, ca să-și întâmpine mireasa cum se cuvine.

Atunci dădu peste coasa de care Moartea uitase. Era o sculă ca toate celelalte, numai că pe fierul coasei se aflau săpate niște semne ciudate. Iar tăișul, ce-i drept, era stricat.

— Ptiu, drace! spuse fierarul și, fără a se gândi prea mult, piti coasa pe după niște fiare vechi, în fierărie; iar dacă făcu bună rânduială peste tot, așteptă să se lumineze de zi.

Acu, să nu uităm că în casa din capul satului ușa rămăsese dată de perete, așa cum o lăsase Moartea când pornise-n căutarea fierarului. Și fata ieși pe ușă, minunându-se de bolta înstelată și, ca una ce sorbise licoarea uitării, nu-și mai aminti nimic din câte văzuse și trăise până-atunci, în lumea oamenilor. Doar cu-o zi înainte mai știa că prin mijlocul satului trece ulița noroioasă pe care în atâtea rânduri o bătuse cu tălpile, dar ulița i se păru acu o dihanie lungă, întinsă la pământ. Ca s-o-nspăimânte, își bătu palmele și strigă:

— Fugi! iar ulița zvâcni ca un șarpe și prinse a se târî printre case. (Atunci, pasămite, se clătinase Moartea, nepricepând ce duh rău intrase în ulița cea liniștită. Și ulița o dusese cu ea!).

Gonea neauzit, frecându-și trupul de uluci, gonea șerpuind, iar fetei nu i se păru ciudat că ulița pierea lăsând în urmă-i o fâșie de iarbă, smălțată de flori. Căci, pe măsură ce ulița se depărta, iarba și florile se iveau între cele două rânduri de case...

Și fata păși pe covorul verde și culese florile; dar nu mai știa că floarea e floare. Pășea încetișor, cântând un cântec pe care niciodată nu-l auzise, iar când se sătură de mireasma florilor, zvârli spre stele florile culese, șoptindu-le:

— Zburați! Și florile zburară ca niște fluturi, topindu-se în văzduhul luminat de secera lunii.

Fata însă nu mai știa ce-i o seceră, cum nu mai știa ce e luna. Întinse brațul către sclipirea aceea și, neputând-o ajunge, ridică un picior, ca și când ar fi voit să urce o treaptă. Și-o treaptă nevăzută se-nfiripă de bună seamă sub talpa fetei, o treaptă și-ncă una, și-apoi alta și alta, un șir întreg de trepte nevăzute pe care sui, înălțându-se treptat în văzduh.

Și-n dreptul secerii lunii se-opri și se așeză în scobitura secerii de aur, ca-ntr-un leagăn, și-n leagănul lunii, străjuită de stele, adormi. Iar noaptea se scurse cu încetul până ce zorii stinseră stelele, cum stinseră și luna. Cerul era albastru, soarele strălucea și luna nu se mai vedea, dar fata tot mai dormea în leagănul lunii...

Firește, dimineața oamenii s-au mirat nespus, pe pământ, când ridicându-și privirile au zărit sus, sus de tot, pe cer, o fată care părea că atârnă de boltă. Înțelepții se-ncuiară în casă și chibzuiră îndelung, nebunii se bucurară și babele scorniră minciuni, dar nimeni nu dezlegă taina fetei adormite pe cer; iar fata dormea netulburată.

Și-apăi în satul lui de munte, deschizând în zori ușa, fierarul se minună întâi de ulița care pierise, lăsând în locu-i un tăpșan. Apoi își ridică privirile spre soare și văzu fata. Și-un junghi îi împunse inima, că prea semăna arătarea cu mireasa lui!

Alergă atunci ca ieșit din minți, alergă până la căsuța din capul satului și văzu ușa dată de perete și opaițul fumegând și încăperea goală.

— Ea e, își spuse fierarul, privind din nou către fata de pe boltă. Dacă-i vrajă la mijloc, oi sparge și vraja! Și chiui de răsunară munții și-și mișcă brațul, încercând să-și cheme iubita.

Dar glasul nu-i răzbătea până-n cer, și fata, bag sama, nu-l auzi, căci, liniștită, dormea înainte.

Și-și aminti fierarul de vorbele bătrânilor, care povesteau că undeva, departe, se află o scară ce suie la cer. Spuneau că scara e din fire de aur, că pornește din coarnele unui taur și că nimeni n-o poate vedea până ce nu-și ucide umbra...

Îngândurat, fierarul plecă spre fierăria lui. Și pentru întâia oară își privi cu ochi răi umbra, care-i luneca neauzit în urmă. Se răsuci deodată și-ncercă s-o calce în picioare, dar umbra se feri în lături. Apucă un bolovan și-l izbi în pieptul umbrei, dar umbra nu se sinchisi și-l urmă credincioasă. Atunci, intră în fierărie și luă din cui un paloș greu, cu care se sili să hărtănească umbra. Lovea strașnic, înverșunându-se, și curând pământul de lângă el semănă cu o țarină răscolită de fierul plugului. Iar, când se depărtă cu trei pași, umbra îl urmă nevătămată, neagră și tăcută ca o pisică.

— N-am să scap de tine? strigă fierarul și, deznădăjduit, dădu cu pumnul în mormanul de fiare vechi, sprijinite de-un perete al fierăriei.

Fiarele se prăbușiră zdrăngănind, iar după ele se ivi o coasă.

— Coasa Morții! izbucni fierarul, grăbind să apuce scula uitată de cruntul oaspe din vremea nopții.

Și-ndată potrivi fierul pe nicovală și-ncepu a-l izbi cu putere. Ciudate sunete smulgea barosul din fierul Morții! Aici i se părea fierarului că aude un țipăt de cucuvaie, aci deslușea urletul jalnic al unui câine, aci prindea un geamăt de om care-și dă duhul, aci se ridica un vaiet ce nu semăna cu nimic și care-i îngheța sângele în vene. Și, cum izbea o dată cu barosul, cum plesnea acela și cădea la pământ. Nouă baroase a schimbat fierarul, nouă pile și nouă cute, până ce tăișul fierului ajunse ca un brici.

Atunci își șterse fierarul sudoarea de pe frunte și, privindu-și umbra, ridică încet coasa. Și izbi în pata neagră, lungită la picioare. Umbra zvâcni odată, fâlfâi prin fierărie, încercând parcă să fugă, dar se prăvăli. Iar, dacă se mișcă fierarul, umbra rămase nemișcată, iar dacă se depărtă de nicovală, umbra nu se clinti. Zăcea la pământ, ca un om negru. Avea cap și trunchi și mădulare, dar înțepenise acolo, pe vecie.

Și fierarul ieși din fierărie și-avu o strângere de inimă când văzu că stă drept în soare, fără ca trupul lui să lase umbră. Dar își ridică privirile și zări fata adormită, atârnând între cer și pământ, și se bucură la gândul c-o va putea ajunge.

— Așteaptă! strigă el. Am să urc eu și-n cer, așteaptă-mă!

Dar fata nu-i răspunse, și-atunci, punându-și coasa Morții pe umăr, o porni la drum. Și, iacă, de când n-avea umbră, de când lepădase tot ce e negru și greu îl trăgea în jos, pășea mult mai sprinten, de parcă abia atingea pământul. Mai degrabă sărea, decât pășea. Într-o zi merse ca-n două, în două merse ca-n nouă și-n nouă ca-n nouăzeci și nouă, până se pomeni în vârful unui munte.

Și numai ce puse piciorul pe stânca cea mai înaltă, că zări un taur de aur, din coarnele căruia pornea o scară ce se-nălța, pierzându-se-n cer. Și scara era alcătuită din fire de aur.

— Nu gândeam să-ajung ziua când oi vedea un om în stare să se despartă de umbra lui spuse taurul.

— De dragul iubitei – răspunse fierarul.

Și-i sări în spinare. Și vârând coada coasei în brâu, prinse a sui pe scările de aur. Se-ntunecă, iar secera lunii strălucea așa cum mai strălucise și-n nopțile cât fierarul bătuse cale lungă. În nopțile acelea își văzuse mireasa odihnind în leagănul lunii, apoi o văzuse deșteptându-se și jucând printre lumânările stelelor și fierarul nu pricepuse cum de zboară; și mai vârtos încă, nu se dumirise de ce, dacă poate zbura, nu se întoarce la el, pe pământ. Mai încercase s-o strige când și când, dar fata nu-l auzise și nu-i rămăsese decât să-și urmeze drumul, așa cum și-l urma și-acu, suind pe scara de aur.

Și sui, sui, sui, până-ajunse aproape de secera lunii. Fata-l privea liniștită și-oleacă mirată.

— He-hei! strigă fierarul.

— He-hei! răspunse fata, zâmbind. Cine ești tu?

Iar dacă-i auzi vorbele, osteneala îndelungatei călătorii îl cuprinse parcă deodată pe fierar. I se păru că văzduhul răsună de surle și tobe și că glasul nu-i izbutește să acopere larma aceea năprasnică.

— Nu mă cunoști? strigă el. Pentru tine mi-am ucis umbra și-am suit scara de aur... Am venit să te duc înapoi, pe pământ!

— Pe pământ? râse fata. Ce-i aceea pământ?

Surlele și tobele țipară într-o izbucnire sălbatică. Fierarul văzu negru înaintea ochilor.

— Mireasa mea, ai uitat de pământ?

Dar, în loc să răspundă, fata sări de pe secera lunii și pluti prin văzduh, oprindu-se lângă fierar.

— Cine ești? vorbi ea din nou. Te aud ca pe-un cântec uitat...

— E-o vrajă – șopti fierarul pentru sine. O vrajă rea...

— Nu te-ntrista – spuse însă fata. Vino! Și-l luă de mână și fierarul se miră de răceala mâinii ei.

Și pășiră împreună prin văzduh, iar fierarul nu se mai întrebă cum de poate călca în gol, ca pe-un drum bătut... Dacă merseră o vreme, se opriră la malul unui râu de foc. O luntre de jar aștepta la mal și ei suiră-n luntre, fără să simtă arsura focului, și luntrea de jar îi trecu peste râul de foc și-i opri în dreptul unei porți uriașe, de piatră. Poarta era deschisă și dinăuntru venea un val de aer rece.

— Să nu intrăm – se rugă fierarul. Dar fata-și întoarse privirile către el și rosti încet:

— Trebuie să intru. Mă cheamă-ntr-acolo...

Hotărât să n-o lase singură, fierarul nu mai spuse nimic. Și fata intră pe poarta de piatră, dar, când voi s-o urmeze și el, îi fu cu neputință: își mișca picioarele ca și cum ar fi pășit, dar nu înainta nici cu o palmă.

— Vino — îl chema fata, și el se străduia din toate puterile; însă, cât se străduia, nu izbutea decât să facă pași pe loc.

— Nu pot intra – spuse cu durere fierarul.

— Păcat, răspunse fata. E bine cu tine... Și, pe măsură ce vorbea, se depărta încet.

— Oprește-te! strigă fierarul. Întoarce-te!... Încearcă să ieși!

— Nu pot ieși – rosti fata și-și mișcă mâna în chip de bun rămas, și depărtarea dintre ei sporea mereu.

Curând trupul fetei se văzu ca prin sită, apoi ca prin ceață, apoi se topi în neguri. Deznădăjduit, fierarul izbi cu pumnii-n poarta de piatră, se jelui și răcni, dar poarta se-nchise încet, surdă la zbuciumul și durerea lui, și fierarul se prăbuși înaintea porții uriașe.

Zăcu acolo multă vreme, iar când se ridică se lumina de zi. Cerul era mohorât și doar fâșiile norilor călătoreau alene.

— Cine mi-ar putea da o mână de-ajutor? se frământa fierarul. Dacă n-o scot din lumea înghețată, care începe dincolo de poarta asta, mireasa mea-i pierdută pe vecie...

Atunci simți, lipită de trup, coada coasei și-și aminti de negrul mușteriu din vremea nopții.

— Da, da, își vorbi fierarul. Cine alta decât Moartea-mi poate spune ce-am de făcut?... Dar cum să-i dau de urmă?

Norii treceau leneși pe lângă el.

— Norilor, norilor, pe unde-ați umblat n-ați văzut o nălucă neagră și cumplită foarte?

— Nici aproape, nici departe – răspunseră norii.

Și norii trecură și se ivi Vântul, care-i mâna din urmă.

— Vântule, Vântule, pe unde-ai umblat n-ai văzut o nălucă neagră ce tăcere-mparte?

— Nici aproape, nici departe – răspunse și Vântul.

Și vântul trecu și, limpezindu-se cerul, Soarele se ivi deodată pe boltă.

— Soare, Soare, pe unde-ai umblat n-ai văzut o nălucă neagră și-n ochi cu văi deșarte?

— Ce vrei de la Moarte? întrebă Soarele, și fierarul îi povesti durerea lui.

Povesti amănunțit, iar din ce povestea, dintr-atât Soarele se mâhnea.

— Tare mi-e milă de tine, fierarule – zise el, când acela sfârși – tare mi-e milă și tare mă doare că nu te pot ajuta. Puterea mea se-ntinde asupra a tot ce-i supus pieirii, a tot ce lasă umbră, și tu ți-ai jertfit umbra și-ai ieșit din hotarele puterii mele... Nu te pot ajuta, dar un sfat nu mă rabdă inima să nu-ți dau: iacă, prinde-te de coada stelei călătoare!

Și fierarul văzu o stea călătoare gonind către el și, dacă auzi sfatul Soarelui, nu mai stătu pe gânduri. În clipa când coada stelei trecu prin dreptul lui, își întinse mâinile și se-agăță de snopul luminos, pe care aceea îl târa după dânsa.

— Rămâi cu bine, Soare, și-ți mulțumesc pentru sfat!

— Cu bine, fierarule, și-ți doresc izbândă!

Așa porni fierarul într-o nouă călătorie prin văzduh. Steaua cu coadă gonea mai repede ca vântul, mai repede ca gândul și-ntr-o clipă-nconjură pământul! De iuțeala aceea nebunească îi țiuiau fierarului urechile și-l cuprinse o amețeală strașnică, de era cât pe ce să-și descleșteze degetele și să lunece-n hău. Dar se ținu tare și-și păstră firea. Iar când izbuti să ia seama la cele din jur, steaua năzdrăvană și-nconjurase pământul de șapte ori. A opta oară porni în zbor, și de astă dată, preț de cât ai bate din pleoape, fierarul zări sub el un soi de balaur negru, ce șerpuia purtând o mogâldeață-n spinare; și pricepu că vede ulița satului de munte, care-o luase razna, ducând Moartea cu ea.

Și steaua dădu pentru a opta oară ocol pământului, iar când se avântă pentru a noua oară în mersul ei nebunesc, fierarul prinse clipa potrivită și, ajungând deasupra uliței buiece, își descleștă degetele și-și dădu drumul să cadă. Și se rostogoli prin văzduh ca o pasăre lovită, se rostogoli și nu se opri decât pe ulița zburătoare, la doi pași de Moarte.

Târâtă de-atâtea zile pe unde vrei și pe unde nu vrei, de mânie, Moartea era parcă și mai neagră ca de obicei. Dacă văzu că ceva se prăbușește lângă ea, se plecă să vadă ce și cum.

— Tu erai, fierarule? strigă Moartea, mai mirată văzându-l, decât dacă ciudata ei călătorie s-ar fi sfârșit tot atât de fără veste cum începuse.

— Eu – răspunse fierarul. Ce, ai uitat că mi-ai poruncit să-ți ascut coasa?...

Abia atunci își zări Moartea coasa și-o bucurie cumplită o cuprinse.

— Dă-mi-o, dă-mi-o – strigă ea, întinzând cu nerăbdare oasele degetelor către fierar.

Dar acela se trase îndărăt și vorbi liniștit:

— Stai nițel, că din preț încă nu ne-am înțeles.

— Ne-om înțelege, ne-om înțelege! grăi repede Moartea, și fieraru-i răspunse îndată:

— Nădăjduiesc! Mai întâi doresc să-mi înapoiezi mireasa și să-i înapoiezi amintirile.

Dar Moartea-și îndreptă oasele și-ncrucișându-și brațele, spuse cu trufie:

— Nici gând!

— Ai să mă duci dincolo de poarta de piatră – urmă netulburat fierarul – și-am s-o primesc din mâinile tale, așa cum o știu de pe pământ.

— Nebunule! râse Moartea. La poarta de piatră ajung doar umbrele cărora le-am ucis trupul, sau trupurile care și-au ucis singure umbra, câștigându-și viața fără capăt. Și, încă și-acelea, doar cu-ngăduința mea!

— Privește! spuse fierarul.

Ulița însuflețită își urmase calea-n tot acest timp și ajungând în dreptul soarelui Moartea văzu cu spaimă că omul din fața ei nu are umbră.

— Ce-ai făcut, fierarule? șopti Moartea.

— Te-am învins, răspunse fierarul – și pe ulița ce urma să șerpuiască prin văzduh tăcură amândoi, prinși de gânduri grele.

— Nu mă mai pot împotrivi, rosti în cele din urmă Moartea. Noi doi, acu, suntem de-o seamă... Jertfindu-ți umbra te-ai scos din rândurile celor ce pier.

Și-n vreme ce Moartea tăcea, muncită de-ndoieli, fierarul se apucă să mâne ulița, îndemnând-o cu coada coasei ba spre stânga, ba spre dreapta, după cum se cerea ca să poată ajunge în dreptul porții de piatră. Moartea făcu un semn și poarta se deschise, și ei intrară pe poartă, așa cum se aflau, în picioare pe ulița mișcătoare.

Dincolo de poarta aceea începea o țară de neguri. Era frig și umbre de copaci se clătinau ici-colo și umbre de păsări treceau în zbor; umbre de oameni lunecau fără țintă, și peste toată lumea de neguri plutea o tăcere albă. Prin țara aceea ulița șerpuia încet, ca-nvinsă de oboseală. Umbrele se apropiau de ea și-și mișcau buzele, încercând să grăiască, dar nici un sunet nu trecea dincolo de umbra buzelor și nălucile-și mișcau zadarnic brațele, fluturându-le ca pe niște fâșii de pânză. Așa cum se iveau din neguri, așa se pierdeau în neguri și fierarul le cerceta cu inima strânsă.

— Uite-o! strigă el deodată, și glasul îi răsună ca o trâmbiță în inima negurilor, acolo unde glas de om nu răsunase nicicând.

La sunetul acela o umbră se apropie și trupul fetei se văzu întâi ca prin ceață, apoi ca prin sită, apoi așa cum fusese pe pământ. Fierarul o apucă de mână și-o trase pe ulița mișcătoare, iar fata i se cuibări la piept, oftând abia auzit:

— E bine cu tine...

Moartea se întoarse atunci către fierar:

— Pleacă-ți coasa – spuse ea. Și, arătându-i fetei semnele ciudate săpate pe fierul coasei, porunci: Tu, trece-ți de-a-ndăratelea degetul peste semne, de la coadă spre cap!

Și fata o ascultă și-și purtă de-a-ndăratelea degetul peste semnele acelea și, pe măsură ce-și mișca degetul, un tremur nestăpânit îi cuprindea trupul.

— Mi-e frig, se plânse fata.

— Îndată, îndată, o mângâie fierarul.

Și Moartea-l îndemnă să mâne ulița către poarta de piatră și cu toții ieșiră din țara de neguri. Și-n clipa când poarta se închise în urma lor, fata scoase un țipăt și cuprinse cu brațele gâtul fierarului:

— Iubitule, unde-ai fost?... Mi-era frig, frig...

— S-a isprăvit acu, lasă – o mângâie acela. Dar fata dădu cu ochii de Moartea ce-i privea nerăbdătoare.

— Iar mi te-arăți? strigă fata. Ce m-ai pus să beau, de mi-ai luat mințile? Moartea dădu din umeri și rosti apăsat:

— Fierarule, m-am ținut de cuvânt. Dă-mi coasa!

— Îndată, spuse fierarul.

Da înainte de a-i întinde scula ucigătoare, izbi o dată în umbra care-nsoțea fiece mișcare a fetei. Umbra-i fâlfâi așa cum și umbra lui fâlfâise, acolo, în fierărie, și se lungi apoi la picioarele ei, pe uliță. Fierarul mai izbi o dată în lutul uliței și doar apoi îi înmână Morții coasa.

Și ulița se opri fără veste undeva, între cer și pământ, pentru a se prăbuși din văzduh, ca o piatră. Fata închise ochii și când îi deschise din nou, peste o clipă, se afla pe ulița cunoscută a satului ei de munte, chiar în dreptul căsuței în care văzuse lumina zilei. Iar mirele o cuprindea cu brațul pe după umeri.

— Ciudat – spuse fata, cuibărindu-se – parcă m-aș deștepta dintr-un vis... un vis pe care l-am uitat...

Și amândoi pășiră pe uliță, și fata nu văzu pata întunecată care-abia se deosebea pe pământul negru, o pată-n chip de fată, o pată cu cap, cu trunchi și mădulare...

Și la nunta lor se iviră pe cer două stele, care mai ard pe boltă și-n ziua de azi. În juru-le toate-au îmbătrânit, s-au stins și s-au schimbat, dar fierarul și femeia lui au rămas tineri, ca-n anul depărtat când Moartea pătrunsese, la vremea cireșelor coapte, în satul lor de munte. Și, de-ai să-i cauți la fierărie, ai să-i găsești. Uneori vântul se oprește din drum și gustă din pâinea lor, alteori visul le vine-n ospeție și-i dăruiește cu mantale albastre. Nevătămați au trecut prin ciumă și războaie și nevătămați vor dăinui în veci, căci nu au umbră.

Auzi? Sună fierul pe nicovală, undeva, într-un sat de munte, un sat în care se făuresc inele ce păstrează dragostea și potcoave ce nu se desprind niciodată... Hai, cine mai pornește drumul într-acolo?