Povestea țesătorului

de AnnaE 1.783 de citiri
Aa

Povestea țesătorului

Trăia odată de azi pe mâine și n-avea zilnic o coajă de pâine, trăia odată un țesător, mare meșter în țesutul mătăsurilor grele și-al feluritelor soiuri de catifele. Despre meșteșugul lui se dusese vestea-n cele patru colțuri ale lumii și strașnic se mândrea stăpânul țesătoriei cu meșterul lui, dar vezi că nu ușor îi venea aceluia să trăiască doar din mândria stăpânului. Că de plătit îl plătea cum apuca și să plece de la dânsul nu-l lăsa...

„Tii, la grea cumpănă am încăput! își spunea țesătorul, umblând într-o seară hai-hui pe ulițele târgului. Dacă mai rămân la el o lună, parcă văd că stăpânul îmi pune pielea pe băț. Dacă fug, are el arnăuți de credință să-mi ia urma și să mă-ntoarcă din drum. Cum o întorc și cum o sucesc, scăpare tot nu găsesc!“.

Iacă-așa umbla țesătorul zăpăcit de gânduri, când, înșelat de întuneric, se împiedică de-o piatră și căzu, cât era de lung. Iar dacă se propti în mâini să se ridice, simți sub palma dreaptă ceva moale și-n lumina stelelor văzu că mâna i se potrivește peste o bucată de țesătură.

„Ce fel de țesătură-i asta?“ se întrebă meșterul, cercetând-o cu luare-aminte, în raza lunii.

Și tare se miră. Ar fi zis că-i o bucată de catifea vișinie, țesută cu fir de aur, dar firul era tot atât de moale ca și catifeaua. Bucata nu părea ruptă dintr-o țesătură mai mare, căci avea marginile cu grijă-ncheiate, iar firul de aur închipuia o fată legată cu cătușe de aur de-un copac.

Și numai ce palmele-i încălziră țesătura, că meșterul auzi un glas subțirel:

— De când te tot aștept, țesătorule!

— Pe mine? se miră meșterul. Cine mă așteaptă? Și-și răsuci capul, străduindu-se să zărească făptura care-i vorbise.

— Nu privi în jur, țesătorule – se înălță însă din nou glasul. Privește în fața ta!

Și-și plecă țesătorul privirile și văzu că pe țesătura vișinie fata se mișcă, vie.

— Ia te uită, frate! spuse el, nevenindu-i să-și creadă ochilor. Dar fata nu-i lăsă răgaz pentru mirare.

— Nu te mai mira – spuse ea – ci mai bine atinge cu degetul cătușele de aur care-mi strâng încheieturile!

Și țesătorul atinse cu degetul cătușele de aur și cătușele sunară, sfărâmate, și se așezară cuminți la picioarele fetei, de parcă acolo fuseseră țesute de când lumea.

— Știu ce te doare – mai spuse fata. Pentru că m-ai scăpat de cătușe, am să te scap și eu de stăpân. Hai, dă-mi mâna! Și-ntinse mâna ei micuță, pe care țesătorul o cuprinse cu sfială-n palma lui.

Atunci simți deodată cum trupul i se-mpuținează și, până să știe ce și cum, se pomeni alături de fată, în țesătura vișinie, care se legănă, se-nălță și prinse-a pluti peste acoperișurile târgului. Trecu pe deasupra țesătoriei, zbură peste un lac și-apoi se tot duse lin, ca purtată de-o boare, până ce fata întrebă:

— Ei, încotro ai vrea să te duc?

Numai că totul se petrecuse atât de fără veste, că bietul țesător nu-și putea veni în fire. Ținea cu amândouă mâinile copacul de care fata fusese încătușată și, ce să zic, mă tem că tremura de-a binelea. Iar țesătura zbura, zbura mereu cu ei amândoi...

Când meșterul izbuti să-și alunge tulburarea, trecuseră peste șapte mări și șapte țări și se aflau tocmai deasupra unei cetăți cu turle aurii.

— Ce-ar fi să ne oprim aici? întrebă el, dornic să pună capăt zborului cu care, mi se pare, nu se prea-mpăca.

— Să ne oprim – încuviință fata.

Și țesătura coborî binișor în curtea pietruită a unui palat.

— Ia te uită!... Ce-i asta? O țesătură căzută din cer, strigă un oștean, apucând uimit catifeaua. Nădăjduiesc că mai-marele oștilor va binevoi să mă cinstească pentru asemenea dar...

Și, nici una, nici două, oșteanul alergă și-nfățișă mai-marelui țesătura, pe care se vedeau doi tineri stând de-o parte și de alta a unui copac.

— Halal, băiete! zise mai-marele. Ține-un gologan și du-te de-l bea sănătos!

Și numai ce plecă oșteanul, că mai-marele se ferchezui, își unse barba cu mirodenii și-alergă fuguța la-mpărat, căruia-i înfățișă țesătura.

— Nici că se potrivea mai bine! strigă împăratul.

Apoi, dăruindu-i mai-marelui o moșie, își chemă degrabă împărăteasa, poruncindu-i să coasă țesătura aceea căzută din cer, și vezi bine, aducătoare de noroc, pe rochia de mireasă a domniței.

Că, pricepi, se nimerise ca-n ziua aceea domnița să se mărite cu un fecior de împărat din lumea mare.

— Tii, ce ne facem? întrebă în șoaptă țesătorul, în vreme ce împărăteasa trecea din încăpere-n încăpere, zorind să-i înmâneze croitoresei peticul de catifea vișinie.

— Om vedea noi – îi răspunse tot în șoaptă fata. Deocamdată, acu, taci mâlc!

Privi împărăteasa cam nedumerită-n jur, că parcă, parcă auzise glasuri lângă dânsa, dar, dacă văzu că-i singură, se încredință că totul fusese o părere și intră în iatacul domniței, unde croitoreasa tocmai mântuia rochia de nuntă.

— Prinde și peticul ăsta pe rochie, îi spuse împărăteasa. Măria sa nădăjduiește că-i va purta noroc domniței...

Și nu trecu mult că domnița-și îmbrăcă rochia, pe care catifeaua vișinie strălucea în dreptul inimii. Țesătorul se ținea de copac și privea cu ochi mari alaiul nuntașilor în frunte cu împăratul și împărăteasa, iar, nu știu, să fi fost de vină călătoria prin văzduh sau umezeala palatului; ce știu, e că odată simți că-i vine să strănute. Își stăpâni el strănutul cât putu, dar până la urmă tot izbucni într-un răsunător:

— Hapciu!

— Vai de mine, a răcit domnița! strigă mirele, și nuntașii se-mbulziră care mai de care să-i dea sfaturi, ba unii se-ndesară și cu niște șipuri de care, pasămite, nu se despărțeau nici în somn.

— Am răcit?... Da’ de unde! Parcă domnia ta ai strănutat – îi întoarse însă vorba domnița.

— Nici unul, nici altul, îi împăcă împărăteasa. Mai degrabă cred că a strănutat măria sa!

— Eu? spuse și-mpăratul. Nici gând! Dar îndată-și luă seama, se îngălbeni și strigând: Te pomenești... îi făcu semn unui slujbaș care se-nfățișă cu-o batistă de mătase și-i șterse cu nespus de multă băgare de seamă nasul, în vreme ce bietul țesător, mai mult mort decât viu, prindea să răsufle ușurat.

Și-apoi porni alaiul pe ulița cea mare a cetății și, prinzând o clipă când trâmbițele sunau mai tare, fata se apucă să-l certe pe țesător.

— Ce era să fac? se dezvinovăți acela și, ca dracu’, mai strănută o dată, chiar atunci când trâmbițașii încetară să mai sune din trâmbițe.

Strănutul se auzi atât de limpede și-n liniștea ce se lăsase răsună atât de strașnic, că mirele se-nspăimântă de-a binelea:

— De astă dată, domniță, pot pune mâna-n foc că ai răcit! Te-am auzit cu urechile mele.

Și din nou se-mbulziră nuntașii cu sfaturi și cu șipuri de leac, și domnița mărturisi din nou că-i sănătoasă tun și că-l bănuiește pe mire de strănutul cu pricina.

— De-altminteri – spuse domnița – ați auzit cu toții strănutul, c-a răsunat ca o bubuitură de tun. Doar nu veți crede că o domniță subțirică poate strănuta atât de cumplit!

— Mulțumesc! rosti cam înțepat feciorul de-mpărat. Eu, care va să zică, aș strănuta cumplit...

— Doamne, da’ copii mai sunteți! se-amestecă în vorbă împărăteasa, băgând de seamă că cei doi par puși pe harță. Oare n-a strănutat și adineauri măria sa? Departe de-a suna cumplit, al doilea strănut mi s-a părut măreț, măreț în toată puterea cuvântului...

— Zău? Măreț? strigă și împăratul. E limpede! Măreț nu pot strănuta decât eu...

Iar, auzindu-i vorbele, slujbașul cu batista de mătase nu mai așteptă porunca și-ndată se și repezi, ștergând plin de râvnă împărătescul nas. Boierii cei mari de credință îl împresurară apoi pe împărat, arătând că o răceală nu-i de ici de colo și că s-au văzut oameni murind din mai puțin decât două strănuturi.

— Să ne-ntoarcem, dar, din drum, măria ta – grăi sfetnicul cel mai de seamă. Viața măriei tale e prea scumpă ca să mai stăm în cumpănă și nunta se poate face și peste câteva zile...

Împăratul mai șovăia, nehotărât, când țesătorul strănută pentru a treia oară, punând capăt tuturor șovăielilor.

— Sunt bolnav, bolnav greu – șopti măria sa, și-ntregul alai se-ntoarse din drum și împărăteasa îl duse pe împărat în iatac, unde-l vârî sub șapte plăpumi și-l obloji cum știu mai bine și-i turnă pe gât șapte ceaiuri de la șapte vraci, pe care-i ținea de iscusiți deopotrivă.

Cât despre domniță, zadarnic vărsă lacrimi de ciudă, că nunta tot îi fu amânată. Mânioasă foarte, intră valvârtej în încăperile ei și, zvârlindu-și rochia pe un jilț, se apucă să spargă vreo două oale mari de cleștar, răsturnă o măsuță cu sulimanuri și zvârli un scaun într-o oglindă lungă cât un perete întreg. Dar, cum mânia nu i se potoli doar cu atât, căută alte podoabe pe care să-și verse focul. Atunci îi căzură privirile pe rochia zvârlită peste jilț și văzu țesătura de catifea vișinie, pe care împăratul i-o trimisese ca să-i poarte noroc.

— Noroc? strigă înciudată domnița. Și-apăi, năpustindu-se ca o furtună, smulse rochia de pe jilț și-i făcu vânt pe fereastră.

Iar rochia de mireasă a domniței zbură pe fereastră taman în clipa în care pivnicerul palatului ieșea pe poartă. Și nu puțin se-nspăimântă acela, când rochia îi căzu în cap, acoperindu-i ochii. Iar, socotind dintâi că vreun dușman încearcă să-l doboare cu vicleșug, pivnicerul își smulse de la brâu cheia cea mare a beiului împărătesc și prinse a izbi orbește.

— Ține! Și încă! Mai na! Poftește! răcnea pivnicerul, lovind aprig în gol și răsucindu-se ca un prâsnel.

Și-apoi așa se război cu vrăjmașul, copleșindu-l sub o ploaie de lovituri, până ce, istovit, se opri, judecând după osteneala ce-l cuprinsese că, pe bună dreptate, celălalt se cuvine să fie frânt. Și-și trase atunci rochia de pe cap și, văzând că-i singur, se bucură că-și pusese vrăjmașul pe goană; și, văzând rochia, o pături degrabă și-o vârî sub haină că, pricepi, o zărise pe domniță-n alai și-i cunoscuse rochia, după peticul de catifea vișinie.

— Într-adevăr, mi-a pus norocul mâna-n cap – își spuse el. Rochia domniței face pe puțin o pungă de galbeni... adică, de ce o pungă? Face și două!... Ba, la drept vorbind, face și trei. Trei pungi cu galbeni sunt o nimica toată pentru un obraz subțire de domniță... Mare mirare să nu fi dat și patru pungi pentru rochia de nuntă, că doar o dată se mărită și ea, ce naiba! Eu, unul, să fi fost în locul ei, nu mă uitam nici la cinci... Că, la urma urmei, ce sunt cinci pungi? Cinci pungi cu galbeni, ca cinci pumni de boabe: o nimica toată! Cine s-ar scumpi la cinci pungi?... Numai că dacă așa-i domnița noastră, strânsă la mână? Parcă se făcea gaură-n cer dacă dădea și ea, acolo, șase pungi pentru o rochie ca asta... Când colo, nu și nu, că ea dă cinci, numai și numai să mă păgubească pe mine... Dar dacă a dat șase?

Și mergea pivnicerul în neștire, mergea socotind pungile pe care le-ar putea dobândi pentru rochia căzută din cer și-n vremea asta fata cusută cu fir îl luă la rapanghel pe țesătorul care da din colț în colț.

— N-ai fost în stare să-ți stăpânești și tu strănutul? Iacă-n ce bucluc am nimerit din pricina ta. Puteai să fii socotit aducător de noroc, să stai undeva, la loc de cinste...

— Nu mă mai osândi! strigă țesătorul, și pivnicerul se opri deodată locului, închipuindu-și că el gândise vorbele acelea și că se aflase vrednic de osândă.

— Cine să mă osândească? își șopti, făcându-și inimă. Ce, m-a văzut careva? Și-apoi, am furat rochia? Asta-i bună! Pot zice chiar că am primit-o și că, vorba aceea, a căzut din cer...

Dar fata se răsti la țesător:

— Ar fi fost cu cale să te las să pieri! Să-ți pună stăpânul pielea pe băț!

Iar, auzindu-i vorbele, se înspăimântă pivnicerul de-a binelea:

— Vai de mine! Pielea mea pe băț?

— Unde-ai fi putut să te ascunzi? urmă fata, în vreme ce, amărât, țesătorul asculta în tăcere. Nici în gaură de șarpe!

— Cum? Să intru și-ntr-o gaură de șarpe? se-ntrebă pivnicerul, iar bietul țesător rosti cu năduf:

— Of! Îmi vine să mă iau la palme!

De astă dată pivnicerul se opri locului și prinse-a tremura ca varga.

— Nu-i a bună – își spuse el. Prea năstrușnice gânduri îmi fulgeră prin minte!

— Cum vrei – grăi atunci fata – dar socot că o pereche de palme-i prea puțin. În locul tău m-aș arunca într-o fântână, cu capul înainte...

Dacă auzi așa, atât de cumplit se-nspăimântă pivnicerul, că o porni în goană, răcnind pe cât îl ținea gura:

— Feriți! Feriți! Oameni buni, sunt stăpânit de-un duh rău... Feriți!

Acu târgoveții își scoseseră capetele pe ferestre și-și chemară plozii care se jucau pe uliți, în vreme ce pivnicerul alerga înnebunit încoace și-ncolo, vestind lumea să se ferească de el. Și-așa alergă, alergă bezmetic până se pomeni înaintea dughenei celui mai de seamă neguțător de pânzeturi din cetate. Și, zărind acolo pe-o tarabă niște colaci de frânghie, se puse pe zbierat, ca un apucat:

— Oameni buni, face-vă-ți milă și pomană și cetluiți-mă zdravăn, că a intrat în mine un duh rău!

Neguțătorul auzi strigătele și, din fundul dughenei, le porunci ucenicilor:

— Ia vedeți, măi, ce-i cu răcnetele celea!

Iar ucenicilor, ca unor băieți gata de pozne, atât le trebui. Unde nu se năpustiră, să zici că erau niște lei-paralei, apucară doi colaci de frânghie și mi-l legară pe bietul pivnicer și de mâini și de picioare, de nu se mai putu mișca, ba-i vârâră și-un căluș în gură. Și-l luară apoi pe sus, trântindu-l ca pe-un sac la picioarele neguțătorului.

— Ce-ai pățit, omule? întrebă neguțătorul.

Acela, firește, mormăia și nu putea rosti o vorbă. Îi scoaseră atunci călușul și, pentru că-l legaseră mai-mai să-i frângă oasele, pivnicerul le mulțumi cum știu mai frumos. Apoi le povesti despre duhul cel rău care intrase în el și-l îndemna să se ia la palme, să se ascundă în gaură de șarpe, ba-i făgăduia și că stăpânul avea să-i pună pielea pe băț.

— Și de când te chinuiește duhul cel rău? întrebă neguțătorul.

— De când am primit rochia de nuntă a domniței...

— Chiar ea ți-a dat-o? se minună neguțătorul, privindu-l cam dintr-o parte.

— Ehei, dar cum socoți dumneata? se fuduli celălalt. M-a chemat, mi-a pus-o-n brațe și mi-a zis: „Binevoiește, om de treabă, și primește darul ăsta, care face pe puțin șapte pungi cu galbeni. Și mă iartă că n-am la îndemână un dar mai de preț, vrednic de-un pivnicer de seamă, ca tine...“.

Dacă auziră vorbele pufniră ucenicii, dar neguțătorul le făcu semn să tacă.

— Îmi îngădui să văd și eu rochia aceea? întrebă el și, cum pivnicerul era legat fedeleș, îl căută fără sfială și-i află sub haină rochia cea scumpă.

Și neguțătorul pricepu dintr-o ochire că rochia domniței făcea, nu șapte, ci zece pungi cu galbeni. Dar își luă îndată o înfățișare pe care nu se putea citi decât o nespusă milă și oftă cum știu mai sfâșietor.

— Ce-i? se sperie pivnicerul.

— Hei, mai bine tac...

— Vai de mine! Spune – se rugă celălalt, Doar nu socoți că de la darul domniței mi se trage nenorocirea?

Neguțătorul se făcu a chibzui, se-ncruntă, se codi și până la urmă zise:

— Iacă ce-i, pivnicerule, ești un om de treabă și nu se cuvine să te las pradă duhului rău. Cât despre domniță, putea să găsească un ticălos oarecare și nu să te nenorocească de pomană... Căci duhul cel rău sălășluiește în rochia ei de nuntă, și ca să scape de dânsul ți-a făcut darul, de care prea devreme te-ai bucurat.

Auzind una ca asta, izbucni pivnicerul într-un șuvoi de sudălmi, pe care neguțătorul le ascultă în tăcere, clătinându-și capul a încuviințare. Iar pivnicerul sudui ce sudui și, la urma urmei, se rugă de celălalt.

— Doamne, neguțătorule, scapă-mă de belea și ți-oi mulțumi până la sfârșitul zilelor! Ești om priceput și-ai să știi să pui cu botul pe labe duhul cel rău. Primește rochia asta blestemată și îngăduie-mi să-mi văd de drum...

— Cum? Să mă lupt eu cu duhul cel rău? strigă neguțătorul. Ia-ți gândul, omule, și nu mă vârî-n nenorocire, numai pentru că m-am milostivit și ți-am deschis ochii...

Iacă-așa începură a se târgui cei doi, în vreme ce ucenicii își dădeau coate și-și stăpâneau anevoie râsul. Și-atâta se rugă pivnicerul, atâta se rugă, încât după un ceas de tocmeală celălalt se-nvoi să primească rochia, dacă pivnicerul îi dă o pungă cu galbeni și se leagă să-i aducă de pomană, până la sfârșitul zilelor lui, câte o oală cu vin din beciul împărătesc. Pivnicerul se-nvoi bucuros, ucenicii îl dezlegară și omul fugi ca din pușcă, fără a mai privi îndărăt, fără a se mai gândi la pungile cu galbeni pe care le râvnise și fericit că scăpase doar cu-atât!

Iar neguțătorul își frecă mâinile și-nchise rochia cea scumpă într-un sipet. Dar să vezi cum s-au potrivit lucrurile, că neguțătorul acela era chiar fratele stăpânului țesătoriei, cel de care țesătorul nostru încercase să fugă. Și, cum de mult plănuia să-i facă fratelui un dar de preț, neguțătorul hotărî că cel mai cuminte lucru e să trimită rochia de nuntă a domniței, însoțită de-un răvaș în care-l întreba de sănătate, poftindu-i viață lungă și chiverniseală.

Zis și făcut. Chemă un ucenic, îi dădu sipetul în seamă și-l trimise la drum. Iar în sipet, pe catifeaua vișinie, fetei cusută-n fir și țesătorului nu le rămase decât să aștepte, mulțumiți că lemnul cel vechi al sipetului crăpase ici și colo și că prin crăpăturile acelea puteau răsufla în voie...

Și-apoi străbătu ucenicul cele șapte țări și șapte mări câte despărțeau cetatea cu turle aurite de târgul țesătorului, le străbătu în șapte ani și, într-un târziu, se-nfățișă stăpânului țesătoriei.

— Așa și-așa – grăi ucenicul – iacă ce-ți trimite fratele domniei tale!

Și se bucură acela deschizând sipetul, citind răvașul și despăturind rochia cea scumpă, dar și mai tare se bucură dând cu ochii de peticul de catifea vișinie.

— Acesta într-adevăr e un lucru rar – zise el – și dacă-i dărui soției rochia domniței, descusu cu mâna lui bucata de catifea și-o vârî până una-alta în buzunarul mantalei că, vezi, se pricepea la țesături și cunoscuse că un petic ca acela nu se-ntâlnește în fiece zi.

Acu, văzând unde-l dusese nenorocul, bietul țesător se da de ceasul morții.

— Ce mi-i că stăteam închis în țesătoria stăpânului sau că stau închis în buzunarul lui? i se plânse fetei cusută-n fir. Oare n-am să mai fiu niciodată om ca toți oamenii și n-am să mai pot țese mătăsuri grele și catifele?

— Fii pe pace – răspunse fata.

Și-apoi nu trecu mult că stăpânul țesătoriei puse de-i prinse peticul de catifea peste buzunarul de la piept al surtucului și numai ce-și îmbrăcă surtucul așa împodobit, că ieși în uliță, dornic să se fălească.

— Ei, acu-i acu! șopti atunci fata și, nici una, nici două, stăpânul se pomeni săltat de la pământ.

— Ține-mă-ți! răcni el, simțind cum se-nalță. Văleu!

N-apucă însă nimeni să-l mai țină, că se și ridicase până-n dreptul acoperișurilor țuguiate ale târgului. Dădea stăpânul din mâini și din picioare, de parcă-nota prin văzduh, țipa de mama focului, dar măcar că țipa, măcar că se zvârcolea, nimic nu folosea.

Și-așa se zbătu, că bumbii surtucului săriră unul după altul și trupul lui lunecă din surtuc, lunecă și veni de-a berbeleacul, de nu se opri decât pe-un maidan plin de scaieți, de unde nu se mai sculă. Iar surtucul coborî și el, coborî ușurel și se lăsă cuminte lângă trupul stăpânului.

— Sai de pe peticul de catifea! șopti atunci fata și țesătorul o ascultă.

Și numai ce sări pe pământ, că prinse a crește; și crescu, crescu, până se făcu așa cum fusese înainte de-a afla catifeaua vișinie. Și desprinse atunci peticul de pe surtucul stăpânului și, cu peticul în mână, ieși din târg și pătrunse în târgul vecin.

Acolo se puse și țesu din nou mătăsuri grele și catifele, de i se duse vestea, și nu se lăsă până nu văzu toți târgoveții umblând în straie mai mândre decât straiele tuturor împăraților de pe pământ.

Frumoase peste seamă fuseseră și-nainte țesăturile lui, dar neînchipuit de frumoase erau acu, de se minuna lumea și nu credea că două mâini omenești le putuseră țese. Și la capătul fiecărui val niciodată nu uita să aleagă chipul fetei stând lângă un copac și-având la picioare o pereche de cătușe sfărâmate...

— Dar fata?

Zic unii că fata a sărit și ea de pe peticul de catifea, că a crescut până a ajuns fată ca toate fetele și că din clipa aceea nu s-a mai despărțit de țesător. Să crezi? Nu-i ușor... Că alții iarăși vin și zic că nu-i adevărat nimic! Fata, cică, era o zână bună și stă și azi în catifeaua ei... Ce-o fi minciună, nu mai știu nici eu.

Alegeți voi, că mie, zău, mi-e greu!

Alte cărți de Vladimir Colin

Toate ›