Pruncul Năzdrăvan

Pruncul Năzdrăvan

În vreme veche, pe când bătrânii se făleau că-s tari de ureche, pe când curca da cu țurca și pisicile, mai toate, jucau leapșa pe ouate, în vreme veche, cum vă spui, veni pe lume un băiat cu ochi căprui. Și tare i s-au minunat părinții, dacă-au văzut că pruncul nici nu țipă, nici nu plânge, așa cum e datul puilor de om.

— De ce nu plânge? De ce nu țipă? întrebă, cam cu teamă, tatăl.

Și, n-apucă mama să-i dea răspuns, că pruncul odată rosti potolit:

— Eu, tată dragă, n-am să plâng și n-am să țip nicicând! Tatăl, firește, se-nspăimântă atunci de-a binelea și strigă:

— Taci! Taci!... De ce grăiești? Pruncii prind a grăi abia târziu, încolo...

— Nu te speria – zise pruncul – dar cred că-i bine să afli din capul locului. Tată dragă, eu sunt năzdrăvan!

Și, dac-o mai auzi și pe asta, se lăsă tatăl amărât pe o laiță, iar mama strigă cu mânie:

— Năzdrăvan? Ce vorbă-i asta, năzdrăvan?... Satu-i plin de copii și nici unuia nu i-a trăsnit prin minte să fie năzdrăvan! Tocmai tu te-ai găsit mai cu moț?

— Și-apoi, ce poți ști? spuse tatăl. Stai să vedem cum ți-or meni ursitoarele...

Acu, să nu uit, pe vremea aceea omul nu-și făcea viața după cum îl tăia capul, că trăiau undeva, într-un bordei, trei babornițe ursitoare, și-ntâia era surdă, a doua oarbă, iar a treia sărită din minți. Și oamenii se plecau de veacuri înaintea vrerii celor trei ursitoare și nici cu-o iotă nu le ieșeau din cuvânt. De ce? Iacă-așa apucaseră ei din bătrâni și-așa socoteau că se cuvine... Câte bordeie, atâtea obiceie!

Și-apoi, într-o bună zi, spuse ursitoarea cea surdă:

— Am auzit, suratelor, că s-a născut un prunc!

— Păi... să-l vedem, zise oarba.

— Hi-hi, râse nebuna. Haideți degrabă să-i menim!

Și-ncălecând cele trei ursitoare pe trei cozi de mătură, zburară prin văzduh și nu se opriră decât pe acoperișul casei în care se născuse pruncul. Își lăsară cozile de mătură acolo, pe acoperiș și, dându-și drumul pe gura hornului, se pomeniră cât ai bate din palme în încăperea în care pruncul odihnea în leagăn. Părinții le auziră hurducăind prin horn, dar se făcură că nu le văd, ca nu care cumva să le stingherească. Și ursitoarele se apropiară de leagăn.

— Văd că-i fată – zise oarba.

— Așa parcă-am auzit și eu – încuviință surda.

— Hi-hi, râse nebuna. Să-i menim ca unei fete!

Doar că pruncul se ridică atunci în capul oaselor și rosti deslușit:

— Ce le tot încurcați, ursitoarelor? Eu sunt băiat.

— Hi-hi, vâră-ți mințile-n cap, băiete – râse nebuna. Ești fată. Și-ai să se măriți c-un negustor de haine vechi...

— Pe dracu’! râse pruncul.

— Taci! zise însă oarba. Te văd sfioasă și temătoare... Ai să mori de spaimă la treizeci de ani.

— Nici prin gând nu-mi trece! râse pruncul, dar surda răcni pe cât putu:

— Mai taci, taci că mă asurzești!... Ai să ai trei copii.

— Of, sfârșiți odată! strigă pruncul și, dacă văzu că n-are cu cine se-nțelege, odată se ridică din leagăn, se duse către vatră, apoi se cățără prin horn și, ajungând pe acoperiș, puse mâna pe cele trei cozi de mătură și strigă: Duce-vă-ți, ursitoare, la culcare. Lasă că de-acu’ am să mai menesc și eu!

Și-ncălecă pe cele trei cozi de mătură, care-ndată se schimbară într-un armăsar cu trei picioare. În loc de copite, însă, armăsarul avea aripi, și cu aripile acelea se-nălță în văzduh, pierind cât ai bate din buze.

Acu, ursitoarele nici nu prinseseră de veste că pruncul fugise. Dar dacă se pomeniră fără cozile de mătură, tăbărâră toate trei asupra părinților pruncului năzdrăvan.

— Cozi de mătură să vă faceți, auzitu-m-ați? strigă surda.

— N-am ochi să vă văd! strigă oarba. Unde-i coada mea?

— Hi-hi, pune-ți sare pe coadă! râse nebuna.

Își cerură iertare bieții oameni pentru batjocura făcută ursitoarelor, iar tatăl înhămă boii la car și le duse cu carul cu boi până la bordeiul lor, de unde babornițele nu mai ieșiră, că le crăpau obrajii de rușine...

Cât despre pruncul năzdrăvan, dacă zbură ce zbură prin vămile văzduhului, își îndemnă armăsarul să coboare și, când se lumină de zi, ajunse într-o poiană, pe care păștea o cireadă. Și mare-i fu mirarea văzând în mijlocul cirezii o fată care apucase un taur de coarne și-l săltase pe umeri.

— Ce fel de fată-i fi, de salți în spinare ditai taurul? o întrebă pruncul. Fata se zăpăci și scăpă taurul, care o zbughi ca din pușcă.

— Să nu mă spui, pruncule – îl rugă fata. Așa cum mă vezi, sunt un flăcău de-ajuns de voinic... Dar ursitoarele mi-au menit ca unei fete și-ai mei m-au îmbrăcat cu fotă și cu ie, temându-se să le iasă din cuvânt. Of, vai de viața asta, pruncule, că pe mine fota aduce mai degrabă a nădrag, furca – naiba știe cum! – se face spadă-n mâna mea, năframa se schimbă-n coif și, dacă mă silesc să mă sperii și eu, ca o fată ce se cuvine să fiu, numai ce strig: văleu! că de strigătul meu se zguduie pământul, copacii se scutură de frunze, apele ies din mătcile lor și oamenii se prăbușesc cu fețele-n colb...

— Așa? râse pruncul. Ei, află că de azi înainte eu singur am căderea să ursesc, așa că te menesc să fii Voinicul-Voinicilor, fratele calicilor și dușmanul fricilor!

— U-iu! chiui flăcăul și, de bucurie, zvârli cât colo cu o singură mână vreo cinci vaci, pe care le prinse apoi cu mâna cealaltă, ca nu cumva să le smintească vreun oscior.

— Știi ceva? mai zise pruncul năzdrăvan. Dă-o-ncolo de cireadă și vino cu mine.

— Cum de nu! strigă Voinicul-Voinicilor. Vin bucuros.

Și-ncălecă și el pe armăsarul cu trei picioare și-o porniră amândoi, în zbor, peste păpușoi. Și, iacă, nu zburară cine știe cât, că la malul unui lac dădură peste un flăcău, încins cu zale de fier. Și tare se mirară văzând că flăcăul coase pe-un gherghef.

— Ce fel de flăcău îi fi, de coși pe gherghef? întrebă pruncul, iar flăcăul înzăuat scoase un țipăt de spaimă și se grăbi să pitească ghergheful.

— Să nu mă spuneți, oameni buni – se rugă flăcăul. Sunt o fată harnică și cuminte... Dar ursitoarele mi-au menit ca unui flăcău și-ai mei m-au înveșmântat în zale, temându-se să le iasă din cuvânt. Of, vai de viața asta, oameni buni, că zalele sclipesc pe mine ca fluturii pe ie, spada – naiba știe cum! – se face ac în mâna mea, pavăza se schimbă-n gherghef și, dacă mă silesc să chiui, ca un flăcău ce se cuvine să fiu, nimeni nu se-nspăimântă și lumea zice că asemenea dulce cânt n-a mai auzit...

— Așa? râse iarăși pruncul. Ei, află că de azi înainte eu singur am căderea să ursesc, așa că te menesc să fii Fata-Fetelor, doamna Lisavetelor și stăpâna pletelor!

— Oare? strigă fata, și strigătul ei răsună ca un cânt, pe care-l prinse vântul, colindând cu el pământul.

— Știi una? mai zise pruncul năzdrăvan. Dă-le-ncolo de zale și vino cu noi...

— Cum de nu! strigă Fata-Fetelor. Bucuroasă!

Și-apăi, luând de la Voinicul-Voinicilor fota și ia, îi dădu aceluia zalele, spada și pavăza. Și-ncălecă și ea pe armăsarul cu trei picioare și-o porniră câteștrei la drum, din cătun în cătun, o porniră-n zbor cu sârg, de la târg și pân’ la târg, ca oamenii să mai trăiască și după firea lor. Iar unde dădeau peste-o viață strâmbată o-ndreptau și unde se năștea un copil îi meneau să crească-n voie.

Și-acu, să vezi comedie, dacă nu-i mai menea nimeni să fie tâlhari, se stinse sămânța tâlharilor și judecătorii se amărâră peste poate, nemaiavând pe cine judeca și osândi, pe când boierii se mâniară cumplit, nemaiaflând cu nici un chip vânzători și slugi. Pricepi? Lăsați de capul lor, oamenii creșteau oameni de

treabă...

Și se pomeni atunci într-o bună zi la palat împăratul cu boieri, judecători, călăi și jandari, care cu toții se jeluiau și suduiau, cerând cu răcnete ca minciuna, hoția și prostia să se-ntoarcă pe pământ.

— Ce să facem noi cu o lume bântuită de dreptate, de-adevăr și de istețime? Cu ele murim de foame, măria ta, se jelui căpetenia boierilor.

— Dă-ne pâinea noastră cea de toate zilele – se rugă și fruntea judecătorilor. Dintr-o singură hoție, dintr-un singur omor ne-am putea hrăni un an de zile, cu neveste și copii...

— Fie-ți milă – strigă și mai-marele jandarilor. Dă-ne oameni de schingiuit și de-nchis în beciuri... E mai mare jalea, măria ta. Ni-s beciurile pustii!

— Nici nu mai ținem minte de când am retezat ultimul cap, măria ta – plânse și cel mai vechi călău al împărăției. Ne-om uita meșteșugul și-om ajunge de râs și de batjocură!

Iar împăratul îi ascultă pe toți și-și clătină capul, oftând cu mare năduf.

— Vă-nțeleg, iubiți boieri, judecători, călăi și jandari – spuse luminăția sa. Voi sunteți brațele și degetele împărăției, iar dacă plângeți voi, plânge împărăția. Eu sunt împărăția. Și, precum vedeți, plâng... Și lacrimi prinseră a picura din ochii împăratului.

— Nu mai plânge, măria ta – spuse atunci căpetenia boierilor. Răul are leac... Ascultă! Și boierul făcu semn către mai-marele jandarilor.

Acela bătu din călcâie și grăi așa:

— Măria ta, jandarii mei au pândit, au iscodit și s-au lămurit. Toată vina o poartă un prunc năzdrăvan, care zboară pe-un armăsar cu trei picioare și-i însoțit de Voinicul-Voinicilor și de Fata-Fetelor. De răul lor, ursitoarele nu-și mai pot face slujba...

— Auzi, dumneata, neobrăzare! strigă împăratul.

— Întocmai, măria ta. Neobrăzare și alt nimic...

— Și de ce, mă rog, nu i-ați prins pe ticăloșii aceia? întrebă împăratul, iar mai-marele jandarilor se tulbură, tuși, se-ngălbeni și roși. Întreb: de ce? mai strigă împăratul.

— Să vezi, măria ta – bâigui celălalt, până la urmă. Am vrut... Cum de nu, am vrut din toată inima noastră de jandari...

— Și?

— Și n-am putut...

Se făcu îndată liniște și împăratul, boierii, judecătorii, călăii și jandarii își clătinară atât de tare capetele, că mulți își ciocniră capul de capul vecinului, ceea ce născu o larmă de tărtăcuțe izbite între ele. Apoi se uitară mânioși unii la alții, ba câțiva mai întărâtați prinseră a scutura și-a smulge și bărbile celor din jur.

— Liniște! porunci însă împăratul. Lăsați în pace bărbile. Și degrabă să mi le-nfățișați pe cele trei ursitoare!

Iar auzind porunca, plecă însuși mai-marele jandarilor de le sui într-o caleașcă pe cele trei babornițe și sosi cu ele la curte.

— Voi sunteți ursitoarele? întrebă împăratul.

— Văd că ne-ai cam uitat – zise oarba. Ce-i drept, ți-am menit să fii uituc...

— Gura! strigă însă împăratul, trăgând cu coada ochiului către cei din încăpere. Cine vă împiedică să vă faceți slujba?

— Aud că trei nelegiuiți, dragă împărate – zise surda. Un prunc, un flăcău care trebuia să fie fată și o fată care trebuia să fie flăcău...

— Hi-hi, dă-ne cozile de mătură! râse și nebuna. Fără cozile de mătură suntem ca fără picioare...

— Așa? Ei las’ pe mine, ursitoarelor! zise împăratul. Ia să faceți voi bine și să rămâneți aici, în palat, că v-oi chema eu la vremea vremii...

Iacă-așa rămaseră la palat ursitoarele. Iar, neavând încredere în alți slujbași, împăratul înțesă palatul cu boieri, judecători, jandari și călăi, pe care-i piti care cum îi veni mai bine. Mișcai o perdea? Dădeai peste-un boier. Te uitai pe sub mese? Te pomeneai nas în nas c-un judecător. Dulapurile gemeau de jandari și pe sub paturi se aciuiaseră călăii; ba unii, mai iscusiți, își găsiseră loc și pe sub covoare, de se-mpiedica de câte o sută de ori pe zi măria sa, căzând și făcându-și vânătăi, în vreme ce călăul ascuns sub covor își ițea capul și-și cerea smerit iertare. Mă rog dumitale, ce s-o mai lungesc, aducea palatul a viespar. Și toți boierii, judecătorii, jandarii și călăii aveau săbii, buzdugane și pistoale și țineau în dinți câte-un cuțit.

Iar, dacă văzu împăratul că-și aflaseră locul cu toții, porunci de i se făcu o păpușă de ceară, pe care-o îmbrăcă în straie scumpe. Așeză păpușa într-un leagăn de aur și vesti că i se născuse un cocon. Clopotele sunară, trâmbițele strigară și, acolo pe unde se afla, pruncul năzdrăvan zise către tovarășii lui:

— Măi, măi, ce-i dădu prin minte împăratului!

— Cum așa? întrebă Voinicul-Voinicilor, fratele calicilor și dușmanul fricilor.

— Iacă, a tocmit o capcană, să ne vină de hac.

— Dacă nu știe că cine râde la urmă râde mai bine – zise Voinicul-Voinicilor. Hai să-l învățăm noi minte!

— Hai! se-nvoi și pruncul.

Fata-Fetelor, doamna Lisavetelor și stăpâna pletelor se cam codi întâi, dar când îi văzu hotărâți, nu se puse împotrivă și armăsarul îi duse pe tustrei până la palatul împăratului, unde pătrunse pe fereastra deschisă și se opri înaintea leagănului de aur. Lângă leagăn adăsta împăratul.

— Fiți bineveniți! zise acesta. Apoi, întinzând mâna către leagănul în care odihnea păpușa de ceară, adăugă: Meniți-i coconului meu cum vă pricepeți mai bine!

— Chiar așa – rosti pruncul năzdrăvan și, întorcându-se cu fața către leagăn, grăi: Scoală, cocon de ceară!

Iar împăratul – să cadă din picioare și mai multe nu! Că unde nu se sculă păpușa de ceară și prinse-a țipa ca din gură de șarpe.

— Săriți! răcni atunci împăratul, acoperind țipetele păpușii. Boieri, judecători, jandari și călăi, pe ei!

— De ce răcnești, împărate? zise Voinicul-Voinicilor. Coconul va purta coroană și se va așeza pe tron...

Dar cum împăratul o ținea una și bună și din „Săriți!“ nu ieșea, cei pitiți în încăpere se iviră, care de pe unde se ascunsese, și năvăliră asupra celor trei. Erau vreo nouă cu toții și, până să-și tragă săbiile sau să sloboadă pistoalele, Voinicul-Voinicilor îi și apucase cu-o singură mână și le făcuse vânt pe fereastră. Ceea ce văzând împăratul, se puse pe răcnit mai cu temei:

— Săriți! Săriți!

Iar în toate încăperile palatului, auzindu-i glasul, prinseră a sări de după perdele boierii, de sub mese judecătorii, din dulapuri jandarii, de sub paturi și covoare, călăii.

— Sărim, măria ta! strigau cu toții, dând năvală și tropăind pe scări. Sărim de zor!

Și-atâta larmă făceau, că ursitoarele-i auziră și-și deschiseră ușa încăperii pe care le-o hărăzise împăratul.

— Ce s-a-ntâmplat? întrebă oarba.

— Sărim! strigau înainte boierii, judecătorii, jandarii și călăii. Sărim, măria ta!

Ursitoarea cea oarbă se-ntoarse atunci înspăimântată către celelalte două.

— Vedeți? E foc, suratelor! S-a aprins palatul, și de aia strigă cu toții:

„Sărim! Sărim!“.

— Aud – zise și surda. Sar pe fereastră, bag sama...

— Să sărim și noi! râse nebuna.

Celelalte n-așteptară să le spună de două ori, că îmbulzindu-se nevoie mare se și suiră pe prichiciul ferestrei, sărind tocmai din turla palatului (că-n turlă le-așezase împăratul). Iar dacă văzu așa, sări și nebuna după ele.

Acu, lângă leagănul de aur al coconului de ceară, care țipa, țipa întruna de mama focului, împăratul se mira auzind larma oamenilor lui și nevăzând în încăpere pe nici unul.

— Da’ săriți odată! răcnea împăratul. Ce tot mocoșiți atât?

— Sărim, măria ta!

Ei, într-un târziu se dumeri și împăratul că boierii, judecătorii, jandarii și călăii nu puteau intra în încăpere pentru bunul cuvânt că Fata-Fetelor încuiase ușa cu cheia. Cei de afară izbeau ei în ușă, dar mare brânză nu făceau, că ușa era de fier. Și-n toată vremea coconul de ceară țipa, țipa în leagănul lui de aur, țipa de-ți venea să-ți iei lumea-n cap...

— Chemați ursitoarele! porunci atunci împăratul, și de-afară se auziră îndată strigătele boierilor, judecătorilor, jandarilor și călăilor: „Chemăm, măria ta!“ și „Ursitoare! Ursitoare!“.

Pruncul năzdrăvan, Voinicul-Voinicilor și Fata-Fetelor se stricau de râs și până și armăsarul cu trei picioare râdea pe cât putea, nechezând voios. Iar ursitoarele nu mai soseau...

— Măria ta, strigă atunci de cealaltă parte a ușii căpetenia boierilor, ursitoarele au sărit din turla palatului și, naiba știe de ce, acu nu mai suflă nici una...

— Cum, nu mai suflă? întrebă împăratul. Nu suflă deloc, deloc?

— Deloc, măria ta...

— Și vraciul? Ce zice vraciul? mai întrebă împăratul.

— Vraciul? răspunse căpetenia boierilor. Vraciul zice că, dacă nu mai suflă, atunci e cu putință să fi murit de-a binelea.

— Vai de mine!

— Vai de noi, măria ta, că odată cu ele au murit și minciuna, și prostia, și hoția!

Auzind așa, prinse împăratul a plânge cu sughițuri, de sărea hlamida pe el.

— Ce mă fac eu fără minciună?... Și fără prostie? Și cum trăiesc fără hoție?... Vai mie, vai mie...

— Nu te-ntrista – vorbi atunci Fata-Fetelor. Împreună cu tine, boierii, judecătorii, jandarii și călăii rămân tot mincinoși, tot proști și tot hoți...

— Oare? se lumină împăratul. D-apăi atunci se mai poate trăi...

— Trăiește! râse pruncul năzdrăvan.

Și-n vreme ce coconul de ceară țipa înainte, calul cu trei picioare sări pe fereastră și se făcu nevăzut, împreună cu cei trei tovarăși.

Și să-ți spun eu dumitale că din ziua aceea toate gâlcevile și toate hoțiile s-au purtat numai între împărat și boieri, judecători, jandari și călăi. Că oamenii ca mine și ca tine se țineau de-o parte și-și vedeau de treburi: nu-i puteai înșela, dar nici ei nu trăgeau la înșelăciune. Și-apăi, iacă, mult n-a trecut, că împăratul cel bătrân a adormit pe vecie și-n scaun s-a înălțat coconul de ceară. Din vremea aceea, pasămite, au prins a fi împărații moi ca ceara în mâna boierilor, de-i suceau aceia cum pofteau și toate se-ntâmplau după voia inimii lor... Și s-au mâncat între ei boierii, judecătorii, jandarii și călăii, s-au mâncat între ei, până n-a mai rămas oscior de boier, judecător, jandar și călău. Iar, dac-au văzut așa, l-au dat oamenii jos și pe-mpărat, că tot nu mai avea nimeni nevoie de el...

— Dar pruncul năzdrăvan?

— D-apăi grija lui o duceți? Fiți numai voi sănătoși și la față roși, că năzdrăvanul de ce-i năzdrăvan? Să trăiască o mie de ani... Așa că pruncul-i bine sănătos, mulțam de întrebare. Pe câte știu, a oblicit că pe aiurea mai sunt ursitoare și umblă să scape oamenii de ele, de ponoase și belele. Iar Voinicul-Voinicilor și cu Fata-Fetelor îi dau o mână de-ajutor, că, năzdrăvan-năzdrăvan, dar unde-s doi puterea crește și unde-s trei...

Na, sfârșiți vorba-n locul meu, că uitai de meleșteu!